Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre autonomii locale și instituții centrale în

spațiul românesc, în secolele al IX-lea – al XVIII-lea, având în vedere:

- precizarea unei autonomii locale atestate în spațiul românesc în secolele al IX-lea – al XI-lea și
menționarea a două trăsături ale acesteia;
- prezentarea unei instituții centrale înființate în spațiul românesc, în secolele al XII-lea – al XIV-
lea;
- menţionarea a două fapte istorice referitoare la instituții centrale din spațiul românesc,
desfășurate în secolul al XVI-lea;
- formularea unui punct de vedere referitor la evoluția unei instituții centrale din spațiul
românesc la începutul secolului al XVIII-lea şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.
Notă-Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea
relaţiei cauză-efect, elaborarea argumentului istoric (prezentarea unui fapt istoric relevant și
utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii
cronologice/logice a faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de spaţiu precizată.
Rezolvare:

Autonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc, în secolele al IX-lea –

al XVIII-lea
În secolele IX-X se conturează primele formațiuni politice medievale românești: țări, cnezate,
voievodate. Acest proces a fost unul important și decisiv pentru istoria românească, fiind facilitat
de anumite condiții interne și externe. La baza formării statelor medievale românești au stat mai
mulți factori, între care: existența formațiunilor prestatale românești, tendințele expansioniste ale
regalității maghiare și ale Imperiului Bizantin, constituirea Hoardei de Aur (care a limitat
influența maghiară) și invaziile popoarelor migratoare care au continuat până în secolul al XIII-
lea.
Primele formațiuni prestatale (autonomii) menționate în izvoarele scrise sunt cele din spațiul
intracarpatic – Transilvania. Documentul care atestă prezența acestor formațiuni este Gesta
hungarorum (Despre faptele ungurilor), cunoscută și sub denumirea de Cronica lui Anonymus
sau Cronica notarului anonim. Cronicarul amintește pentru sfârșitul secolului al IX-lea în
Transilvania voievodatele lui Menumorut, Gelu și Glad, aceștia aflându-se în conflict cu șefii de
trib maghiari care au pătruns pe teritoriul Transilvaniei. Voievodatul lui Gelu se afla în centrul
Transilvaniei, probabil cu sediul în cetatea Dăbâca. Voievodatul lui Menumorut era între Tisa,
Mureș și Munții Apuseni, cu sediul în Biharea (Bihor). Voievodatul lui Glad era în Banat, cu
sediul probabil la Cuvin. Anonymus îl numește pe Gelu blach, adică vlah, român; întrucât despre
ceilalți doi conducători amintiți nu specifică acest lucru, deducem că doar Gelu era de origine
română, ceilalți doi fiind posibil să fie de origine slavă. Aceste voievodate au fost constituite pe
teritoriul obștilor și uniunilor de obști preexistente, iar conducătorii lor dețineau atribuții militare
și administrative, influențând organizarea politică a Transilvaniei.
Instituțiile centrale medievale înființate în spațiul românesc, în secolele al XII-lea – al XIV-lea,
cu rol important în organizarea politică, economică și administrativ-socială a statelor românești
sunt: Domnia, Sfatul Domnesc, Adunarea Țării, Oastea cea Mare, Biserica. Instituția cu rol
major a fost Domnia. Ea era reprezentată de domn. Atribuțiile domnului erau: administrative
(numea dregătorii, stabilea impozite, acorda privilegii boierilor), judecătorești (adopta acte
legislative), diplomatice (semna tratate, declara război și încheia pace) și militare (comanda
armata, mare voievod). El era socotit „unsul lui Dumnezeu” și era ales pe principiul ereditar-
electiv din dinastia Basarabilor (Țara Românească) sau Mușatinilor (Moldova). Așadar, prin
atribuțiile deținute, instituția domniei în Țările Române a avut un rol important atât în plan
intern, cât și în plan extern și a reușit (în contextul luptei antiotomane) să mențină integritatea
teritorială a statelor medievale românești.
Pe parcursul secolului al XVI-lea instituția centrală din țările române extracarpatice rămâne
domnia. Dintre evenimentele istorice marcante desfășurate în secolul al XVI-lea sub coordonarea
domnitorului menționăm aderarea lui Mihai Viteazul la Liga Sfânta în anul 1594, semnarea
tratatului de alianță cu Sigismund Bathory (voievodul Transilvaniei) la Alba Iulia în anul 1595,
bătălia de la Călugăreni din 1595 sau tratatul încheiat între Mihai Viteazul și Rudolf al II-lea în
1598.
Pentru a putea face față confruntărilor antiotomane, Mihai Viteazul a încercat să întărească
alianța cu principele Transilvaniei, Sigismund Bathory. Astfel, la sfârșitul lui aprilie 1595
mitropolitul Eftimie, împreună cu o delegație de 12 boieri, a primit instrucțiuni precise de la
Mihai pentru încheierea unui tratat de alianță cu principele Transilvaniei. Delegația boierilor va
încheia însă nu un simplu act de alianță (cum primise instrucțiuni de la domnitor), ci un act
înjositor pentru Mihai Viteazul, în urma căruia acesta devenea un aliat suspus al lui Sigismund
Bathory în Țara Românească. Mihai Viteazul avea acum o autoritate scăzută și față de marii
boieri ai țării, de al căror sfat trebuia să țină seama în toate actele sale de guvernare. Bathory se
intitula: “principe al Transilvaniei, Moldovei, Valahiei Transalpine și al Sfântului Imperiu
Roman, domn al părților regatului Ungariei și comite al secuilor”. Tratatul, prin clauzele lui,
constituia astfel o victorie pentru Sigismund Bathory și marea boierime munteană. Erau astfel
modificate autonomia statului și autoritatea instituției domnești.
În anul 1598 se încheie la Mănăstirea Dealu tratatul dintre împăratul Rudolf al II-lea și Mihai
Viteazul. Mihai recunoaște suzeranitatea împăratului, prin acest fapt ieșind de sub suzeranitatea
lui Sigismund Bathory. Rudolf al II-lea recunoaște caracterul ereditar al domniei lui Mihai și se
obligă să-i asigure subsidii pentru întreținerea armatei. Prin acest tratat se anulează cel încheiat
de boieri în 1595 și se consolidează domnia în Țara Românească.
În secolele XVII-XVIII domnitorii români dispuneau în continuare de puteri depline în plan
intern, dar ascensiunea la tron era condiționată de susținerea boierimii.
La începutul secolului al XVIII-lea, în Moldova și Țara Românească, Imperiul Otoman hotărăște
introducerea domniilor fanariote – după bătălia din 1711 de la Stănilești. Instituția centrală
rămâne în continuare domnia și pe parcursul secolului al XVIII-lea, însă domnul e doar un
simplu funcționar al Porții, fiind numit de sultan; domnii nu mai sunt de origine română
(„pământeni”), ci provin din cartierul Fanar al Constantinopolului – domni fanarioți. Ei plătesc
sume mari de bani sultanului pentru a își cumpăra tronul și a-și menține domnia. Totuși, au fost
și domni fanarioți care au contribuit la modernizarea societății românești, prin diverse măsuri
luate în diferite domenii ale vieții sociale (Constantintin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti).
În concluzie, instituțiile centrale ale Țărilor Române au avut un rol important atât în plan intern,
cât și extern, prin tratatele și bătăliile purtate, reușind să mențină intactă integritatea teritorială a
statelor pe care le conduceau. Chiar și atunci când instituția domnească a cunoscut o deteriorare a
autorității sale (în timpul domniilor fanariote), au existat exemple de domni care au știut să
contribuie la modernizarea Principatelor.