Eseu despre autonomii locale și instituții

centrale în spațiul românesc în secolele IX-

XVIII
Pe parcursul secolelor IX-X are loc constituirea primelor formațiuni politice medievale
românești: țări, cnezate, voievodate, denumite în istorie și autonomii locale. Acest
proces a fost unul important și decisiv pentru istoria românească, fiind facilitat de
anumite condiții interne și externe și atestat în izvoarele arheologice și cronicile vremii.

Primele formațiuni prestatale (autonomii) menționate în izvoarele scrise sunt cele

din spațiul  intracarpatic – Transilvania. Documentul care atestă prezența acestor
formațiuni intracarpatice este ,,Cronica lui Anonymus” sau ,,Cronica notarului anonim”.
Cronicarul anonim amintește astfel în Transilvania pentru sfârșitul secolului al IX-
lea voievodatele lui Menumorut, Gelu și Glad, acești voievozi aflându-se în
conflict cu șefii de trib maghiari care au pătruns pe teritoriul Transilvaniei. Voievodatul
lui Gelu se afla în centrul Transilvaniei, probabil cu sediul în cetatea Dăbâca;
voievodatul lui Menumorut era situat între Tisa, Mureș și Munții Apuseni, cu sediul în
Biharea (Bihor); iar voievodatul lui Glad era localizat în Banat, cu sediul probabil la
Cuvin. O asemănare între aceste autonomii locale din spaţiul românesc intracarpatic
atestate în secolele al IX-lea - al XIII-lea este aceea că toți conducătorii lor dețineau
atribuții politice și militar-administrative.

În ceea ce privește autonomiile locale din spațiul extracarpatic atestate în secolele al

XIII-lea - al XIV-lea, menționez voievodatul lui Litovoi și cel al lui Seneslau sau
cnezatele lui Ioan și Farcaș. Voievodatul lui Litovoi este atestat la sud de Carpați (în
nordul Olteniei). ,,Diploma Cavalerilor Ioaniți” din 1247 este documentul care
prezintă răzvrătirea voievodului Litovoi împotriva regelui Ungariei. În acest
conflict, Litovoi își va pierde viața, fratele său, Bărbat, fiind luat prizonier de către
maghiari. Bărbat va fi ulterior răscumpărat și va recunoaște suzeranitatea maghiară.

Autonomiile locale din spațiul românesc extracarpatic vor sta la baza constituirii statelor
medievale Moldova și Țara Românească. Basarab I (1310-1352) este cel care
întemeiază Țara Românească prin unificarea voievodatului lui Litovoi cu cel al lui
Seneslau în jurul anului 1300. Instituția centrală care a avut un rol deosebit de
important pe parcursul secolelor al XIV-lea – al XVI-lea în Țara Românească a fost
domnia. Reprezentantul acestei instituții era domnul, care era ales pe principiul
ereditar-electiv din dinastia Basarabilor. Deoarece domnul avea atribuții militare și
diplomatice, acesta declara război și încheia alianțe. Astfel, calitățile unui bun domnitor
presupuneau îmbinarea calităților sale de strateg militar cu cele de diplomat.
Deoarece în secolul al XVI-lea pericolul otoman la gurile Dunării se
accentuează, Imperiul Otoman reușește să-și impună dominația asupra Țărilor Române,
care devin vasale. Țările Române aveau să își piardă libertatea politică și vor fi supuse
unui sistem de exploatare economică prin creșterea continuă a tributului, monopolul
comercial impus de turci sau cumpărarea domniei. Această exploatare economică se va
reflecta în încetinirea dezvoltării social-economice a statelor române și afectează
instituția domniei. 

Dacă inițial domnul era ales de boieri și confirmat de către Poartă, din secolele XVI-
XVII va fi numit de sultan. Secolul al XVIII-lea marchează o schimbare importantă
privind instituția domniei, prin renunțarea la domniile pământești și instaurarea
domniilor fanariote. Evenimentul istoric care a contribuit decisiv la această decizie a
fost bătălia de la Stănilești (1711), când domnul moldovean Dimitrie Cantemir a acordat
ajutor trupelor rusești în confruntarea cu turcii. Așadar, după 1711 în Moldova și 1716 în
Țara Românească, domnii vor fi numiți direct de sultan, din rândul dregătorilor de
origine greacă din cartierul Fanar al Constantinopolului. Domnii fanarioți erau, din
punct de vedere administrativ, pe locul următor funcției de mare dragoman al Porții. 

Prin măsurile reformatoare pe care domnii fanarioți le-au luat, aceștia se vor asemăna
cu despoții luminați din Occident. Cu toate acestea, impactul emoțional asupra
contemporanilor va fi unul negativ, Țările Române cunoscând în perioada domniilor
fanariote un secol de instabilitate politică și un regres din punct de vedere politic, militar
(oastea va fi desființată) și economico-administrativ. Totuși, se remarcă domnitori
precum Constantin Mavrocordat, care, prin faptul că a domnit alternativ în Moldova și
Țara Românească, a contribuit la apropierea instituțională a celor două țări române,
întrezărind viitoarea unificare a principatelor române.