AUTONOMII LOCALE ŞI INSTITUŢII CENTRALE ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC

(SECOLELE IX-XIV)

Vocabular

Autonomie = Calitatea unei unitӑţi administrativ-teritoriale (oraş, regiune, ţarӑ) de a se fi

liber, auto-guverna, de a lua singurӑ decizii în problemele interne; prin comparaţie, o
persoanӑ este autonomӑ atunci când nu depinde în luarea deciziilor şi în acţiunile sale de o
altӑ persoanӑ.

Autonomii locale (obşti sӑteşti, cnezate, voievodate, jupanate etc.) = În spaţiul românesc, în
evul mediu, autonomiile locale erau obştile sӑteşti care s-au reunit în cnezate şi voievodate,
conduse de cnezi şi, respectiv, voievozi.

"Ţӑrile" sau "vlahiile" = Aceste cnezate sunt numite în tradiţia localӑ "ţӑri" de la latinescul
terrae sau cu termenul etnic "vlahie", adicӑ ţarӑ româneascӑ. Originea slavӑ a termenilor
cneaz şi voievod aratӑ cӑ mulţi dintre şefii autonomiilor locale erau de origine etnicӑ slavӑ, în
schimb majoritatea populaţiei locuitoare în aceste ţӑri era vorbitoare a limbii de origine
romanicӑ (limba românӑ). Toate aceste cnezate şi voievodate aveau libertate în luarea
deciziilor interne (autonomie internӑ) şi externe (autonomie externӑ sau independenţӑ).
Sinonime ale termenului cnez sunt"jude" şi "jupan".

Cronicile medievale din secolele IX-XIII menţioneazӑ numeroase asemenea ţӑri ale vlahilor
cu autonomie localӑ = "ţara necunoscutӑ ce-i zic Balak", amintitӑ de Geografia armeanului
Moise Chorenati (sec. IX), situatӑ undeva în Moldova; ţara berladnicilor în corespondenţa
regelui Ungariei Andrei al II-lea (sec. XIII), situatӑ în sudul Moldovei; ţara volohovenilor în
Cronica lui Nestor (sau Cronica ruseascӑ, sec. XIII), din nordul Basarabiei voievodatele lui
Gelu, Glad, Menumorut, Gyla şi Ahtum, în Transilvania, Banat şi Crişana, amintiţi de
cronicile maghiare Gesta Hungarorum a lui Anonymus (sec. XII – despre primii trei
voievozi) şi Gesta Hunorum et Hungarorum a lui Simon de Keza (sec. XIII), precum şi în
Legenda Sfântului Gerard (sec. XI – despre ultimii doi voievozi) în postura de apӑrӑtori ai
Transilvaniei contra expansiunii Ungariei de la anii 900 (primii trei voievozi) şi 1000 (ultimii
doi); "pӑdurea slavilor şi a valahilor" – situatӑ în ţara Fӑgӑraşului, ultimul teritoriu liber al
românilor din Transilvania, menţionatӑ în diploma Andreanum a regelui ungariei Andrei II
(1224), care acordӑ saşilor colonizaţi aici drepturi egale cu românii autohtoni; voievodatele
lui Litovoi şi Seneslau, situate în ţara Haţegului, respectiv ţara Bârsei, şi cnezatele lui Ioan şi
Fracaş, situate între Jiu şi Olt, menţionate de Diploma cavalerilor Ioaniţi (1247), document
prin care regele Bela IV al Ungariei acordӑ sus numiţior cavaleri colonizaţi în sudul
Carpaţilor, cele douӑ cnezate precum şi ţara Severinului; jupanatele lui Tatos, Satza, Sestlav
şi Pudilӑ, menţionate în Doborgea de epopeea Alexiada a prinţesei bizantine Ana Comnena
(sec. XI).

Formaţiuni pre-statale româneşti = Din punct de vedere istoric, aceste autonomii locale
joacӑ rolul de formaţiuni pre-statale, din unirea cӑrora vor rezulta statele medievale româneşti
Dobrogea, Moldova şi Ţara Româneascӑ în secolul al XIV-lea. Deosebirea dintre stat şi
formaţiunile pre-statale este aceea cӑ cele din urmӑ nu beneficiazӑ nici de scriere şi legi
scrise, nici de instituţii centrale, nici de capitalӑ sau graniţe clar delimitate; în schimb ele au
autonomie manifestatӑ pe mai multe planuri.

Caracteristicile (asemӑnӑrile) autonomiilor locale = Cnezatele deţin putere sau autonomie

legislativӑ (iau decizii politice), putere juiridicӑ (judecӑ potrivit cutumei), putere economicӑ
(impun taxe intene şi vamale, organizeazӑ agricultura), putere funciarӑ (împart pӑmânturile
membrilor obştilor); în plus, voievodatele se caracterizeazӑ prin putere militarӑ, voievodul
fiind conducӑtor al oştirii cnezatelor unificate.

Primul stat medieval al românilor (vlahilor sud-dunӑreni) = A fost întemeiat la sudul Dunӑrii
în 1185, de cӑtre vlahi şi bulgari, rӑsculaţi contra fiscalitӑţii Imperiului Bizantin. Acest stat s-
a numit Ţaratul Vlaho-Bulgar, condus de dinastia Asӑneştilor (fraţii Petru şi Asan); la
începutul secolului XIII, Ioniţӑ Caloianul, conducӑtorul Ţaratului, a trecut statul la
cotolicism.

Descӑlecat -= Termenul sugereazӑ întemeiereastatelor medievale extracarpatice(Moldova şi

Ţara Româneascӑ) prin aportul unor voievozi români veniţi de peste munţi, din Transilvania,
din cauza pierderii autonomiei locale de care beneficiaserӑ pânӑ la conflictul lor cu regele
Ungariei, care desfiinţeazӑ dreptul la autonomie al românilor în secolele XIII-XIV.

De la obştea sătească la domnie

În secolele VII-IX forma de organizare specifică spaţiului românesc a fost obştea

sătească. Ca instituţie colectivă ea se baza pe proprietatea comună asupra pământului,
conducere şi răspundere comună precum şi organizarea colectivă a muncii.
La începuturile existenţei sale, obştea se baza pe o decizie colectivă-sfatul (adunarea)
satului; cu timpul decizia se individualizează şi atribuţiile militare, juridice, sociale sunt
încredinţate unor membri, numiţi în documente jupân, cneaz, voievod.
In acest fel procesul de maturizare politică a cunoscut o nouă etapă, desfăşurată însă pe
fundalul continuităţii elementului autohton, motiv pentru care Nicolae Iorga a numit aceste
structuri „romanii populare.” Aceste nuclee politice dispuneau de un centru fortificat
(reşedinţă) ce juca rol de sediu politico-administrativ.

Context:
 Extern
Involuţia teritorială a Regatului Ungar, pierderea poziţiilor sale extracarpatice şi extinderea
influenţei Hoardei de Aur în aceste teritorii, au alcătuit trăsătura principală a cadrului extern în
care s-a constituit cel dintâi stat românesc la nordul Dunării. Elementul decisiv al constituirii
statelor l-a reprezentat înlăturarea dominaţiei teritoriale a Regatului Ungar.

 Intern
Întărirea raporturilor feudale, ca şi pericolul extern, lupta împotriva tătarilor şi a
Regatului Ungar, au determinat concentrarea formaţiunilor politice prestatale în jurul uneia
mai puternice, în interesul stăpânilor de pământ, ajunşi să se constituie în clasă socială.
Lărgirea schimburilor comerciale, favorizate de apariţia târgurilor şi oraşelor, precum
şi comerţul de tranzit dintre Carpaţi şi Marea Neagră, a contribuit la pregătirea premiselor
economice care au impulsionat efortul de unificare politică a teritoriului Moldovei.
Formarea statului românesc de la sud de Carpaţi a exercitat o influenţă puternică în grăbirea
procesului de închegare a unui stat asemănător şi pe teritoriul Moldovei.
Procesul de întemeiere a Ţării Româneşti şi a Moldovei s-a realizat în mai multe etape de
evoluţie:
 concentrarea formaţiunilor politice în cadre teritorial-politice unitare
 formarea principalelor instituţii laice şi eclesiastice
 eliberarea teritoriului celor două state de sub dominaţiile străine.

Formarea statelor medievale româneşti reprezintă o consecinţă a intrării hotărâte pe

scena istoriei a unor noi forţe sociale şi politice, interesate să asigure progresul economic şi
să-l apere, o dată cu pământul şi ţara.
 Sfârşitul secolului al XIII lea, reprezintă momentul de biruinţă al statalităţii româneşti,
care va continua, nu fără a întâmpina destule alte obstacole, mai cu seamă externe, vreme de
un secol şi jumătate. Este un lung răstimp, în cursul căruia societatea noastră, în continuă
extensie în jurul unui nucleu de personalităţi şi de instituţii, îşi va găsi marginile teritoriale şi
implicit, etnice, care îi vor conferi locul definitiv în istorie.

Statele medievale româneşti sunt: Transilvania, Ţara Românească, Moldova, Dobrogea şi

Statul Asăneştilor.

Transilvania

Convieţuirea româno-slavă din sec. VIII-IX are loc în cadrul unor formaţiuni politice
medievale timpurii. Asemenea state incipiente, 6 ducate din jurul anului 900, sunt atestate în
“regiunea daco-pannoniană.“

Trei dintre ele, situate la est de Tisa , sunt cele mai cunoscute:
 voievodatul/ducatul lui Menumorut cu centrul în Crişana
 voievodatul/ducatul lui Glad în Banat
 voievodatul/ducatul lui Gelu în Depresiunea Transilvaniei (de la Porţile Meseşului şi valea
Someşului până la cursul mijlociu al Mureşului).

Etnia primilor doi duci nu este menţionată de Anonymus, în cronica „Gesta Hungarorum”
(Faptele ungurilor). Despre al treilea duce, Gelu, aflăm că este “un anumit român.” Supuşii lui
sunt români şi slavi, pe care cronicarul ungur îi consideră “cei mai sărmani oameni din toată
lumea.” Ei trăiesc însă într-un spaţiu (ţara de dincolo de păduri) caracterizat prin bunătatea sa,
un pământ fertil, la roadele căruia Anonymus adaugă bogăţia în aur şi sare.

Însă la începutul sec.al XI lea, un strănepot al lui Tuhutum, ducele Geula cel tânăr se
împotriveşte misiunilor apostolice ale regelui Ştefan cel Sfânt. Potrivit aceluiaşi Anonymus,
regele Ştefan ocupă întreaga ţară, totodată el desfiinţează episcopia ortodoxă (situată probabil
la Alba Iulia).
Sub urmaşii lui Ştefan cel Sfânt începe organizarea Transilvaniei ca entitate politică
vasală regelui Ungariei.
În 1075, cancelaria arpadiană emite un document referitor la cetatea Turda, menită să
stăvilească atacurile pecenegilor şi românilor.
Pentru secolul al XI lea din Legenda Sfântului Gerard aflăm despre existenţa lui Ahtum, un
urmaş al lui Glad, care se află în conflict cu regele maghiar Ştefan cel Sfânt şi despre
voievodatul lui Gyula.

După anul 1100, în teritoriul intercarpatic, regalitatea maghiară încearcă să impună

modele religioase, politico-administrative şi socio-economice apusene:
 În 1111, este atestat un episcop Ultrasilvanus Simion catolic.
 În 1111, este atestat un principe Ultrasilvanus Mercurius.
 În 1164, este atestat un comite de Dăbâca.
 În 1176, acesta devine căpetenia ţării cu numele de Leustachius Voievoda.
Pentru conducătorul Transilvaniei, revenirea la numele tradiţional de voievod este o dovadă a
existenţei populaţiei româneşti.
Voievodul Transilvaniei un vasal al regelui Ungariei. Iniţial, autoritatea sa era exercitată
asupra a 7 comitate: Solnocul Interior, Dăbâca,Cluj, Turda, Alba, Hunedoara, Târnava.
În celelalte zone ale Transilvaniei, cuceritorii îi colonizează pe secui şi pe saşi,
organizaţi în scaune, ai căror conducători sunt subordonaţi direct regelui Ungariei.
 În sec. al XIII lea, cucerirea şi organizarea Transilvaniei de către unguri par a fi
încheiate.
Spre sfârşitul veacului al XIII-lea şi începutul celui următor, voievozii Transilvaniei
Ronald Borşa (1282, 1284-1285, 1288-1293) şi Ladislau Kan (1294-1359) îşi asumă
prerogative sporite. Primul, în numele unui regatum Transivanum, convoacă la Deva, în 1288,
prima Adunare obştească (Congregaţia generală), la care participă nobili din cele 7 comitate,
clerul superior, orăşenii şi reprezentanţii ţărănimii libere. Ultimul voievod amintit îşi constituie
în cetatea Deva o adevărată curte, unde primeşte soli ai suveranilor străini. Kan profită de criza
politică declanşată de stingerea dinastiei Arpadiene pentru a-şi exercita atributele de şef al unui
stat autonom: stăpâneşte cetăţi, oraşe şi domenii interne şi încheie înţelegeri cu ţări de sine
stătătoare. Curând, Angevinii readuc Transilvania la statutul de voievod vasal regelui Ungariei.

Formatiuni politice prestatale românesti

„(...) la sfârsitul veacului al IX-lea, ungurii cărora li se zicea pe atunci cu un cuvânt pe care îl
păstrează si până astăzi pentru a numi ei însisi neamul lor: maghiarii, se ridicară în sus, prin
văile Basarabiei, ajunseră în Muntii Galiţiei, trecură prin această parte a Carpaţilor în văile
maramureşene si din aceste văi, în sfârsit se coborâră în Pannonia. Întărindu-se ungurii, ei
căpătară pentru un sef Vajk, titlul de rege. Ducele acesta (...) trecu la legea crestină în forma
catolică si astfel putu să capete de la Sfântul Scaun din Roma titlul regal si să se încununeze cu
o coroană de obârşie bizantină. E Stefan cel Sfânt. De aici înainte ungurii ajunseră un popor
tare si de viitor...(...) ei trecură Tisa, luară în stăpânire tinutul crişan si cel bănăţean, dădură de
apa Murăşului si urmând-o ajunseră la Poarta de Fier a Ardealului. Aici întăriră din nou o cetate
veche slavă, Bălgradul şi făcură castele la Turda si Dej. Luară în stăpânire si ocnele de sare,
minele de aur si începură să umble cu luntrile lor în apele Ardealului. Se credea că au trimes
chiar o strajă depărtată pentru ca să apere granita răsăriteană de către cumani, secuii.”

( Nicolae Iorga, Istoria românilor pentru poporul

românesc)

Întemeierea Ţarii Româneşti

I. Situaţia internaţională

În secolul al XIV-lea, ca urmare a luptelor interne intervenite în urma stingerii

dinastiei arpadiene, puterea statului maghiar a slăbit. De asemenea a slăbit şi puterea tătarilor.
Aceste împrejurări au înlesnit formarea statelor medievale de sine stătătoare, la sudul şi estul
Carpaţilor.
Închegarea statelor medievale româneşti s-a înfăptuit într-o perioadă când, în apusul
şi centrul Europei, feudalismul atinsese dezvoltarea maximă, iar în unele ţări ca, Anglia, intră
în descompunere. În răsăritul Europei se ridică marele cnezat al Moscovei, iar în Asia Mică şi
în Peninsula Balcanică, Imperiul Bizantin se destramă sub loviturile turceşti.
La începutul secolului al XIII-lea, regii unguri încearcă să-şi extindă stăpânirea asupra
regiunilor extracarpatice. Pentru realizarea acestui obiectiv, ei apelează la cavalerii teutoni,
care primesc vremelnic în stăpânire Ţara Bârsei. Învingători ai cumanilor, teutonii acţionează
încă din primii ani pe cont propriu atât la miazănoapte de Carpaţi, cât şi la miazăzi. Ca urmare,
pe la jumătatea celui de-al treilea deceniu la veacului al XIII-lea armata regală îi alungă din
Transilvania.
După marea invazie tătaro-mongolă din 1241-1242, regii unguri reiau planurile de
colonizare a Banatului şi sud-vestului Transilvaniei. Mai mult, formulează tot mai clar
obiectivul principal al politicii externe: stăpânirea drumului spre Dunărea de Jos şi Marea
Neagră.
Prin Diploma din 1247, Bela al IV-lea, dăruieşte Cavalerilor Sf. Ioan de la Ierusalim
Ţara Severinului până la Olt, mai puţin acea parte a “ţării”, organizată anterior în Banatul de
Severin. Colonizarea ioaniţilor este efemeră, dar contractul care o consacră rămâne un izvor
istoric semnificativ. El atestă existenţa unor formaţiuni statale româneşti din spaţiul carpato-
dunărean şi două cnezate.

I. Formaţiuni politice prestatale

 Voievodatul lui Litovoi, care cuprinde Ţara Haţegului şi nordul Olteniei

 Voievodatul lui Seneslau, care include Ţara Făgăraşului şi nordul Munteniei
 Cnezatul lui Farcaş, situat la sud de munţi (în Vâlcea)
 Cnezatul lui Ioan, localizat între Jiu şi Olt, aproape de Dunăre.

Cu excepţia voievodatului lui Seneslau, vecin cu zona denumită Cumania, celelalte formaţiuni
politice menţionate sunt controlate de regalitatea maghiară, prin banul de Severin. Litovoi va
încerca să anuleze acest raport de vasalitate faţă de coroana maghiară. Ucis în lupta cu armata
regală (1277-1279), el este urmat la conducerea voievodatului de fratele său Bărbat.
Această transmitere ereditară a puterii denotă:
 existenţa unor structuri politico-sociale medievale bine conturate
 viaţă economică prosperă
 armată condusă de voievod
 biserici coordonate de o episcopie ortodoxă, la Argeş
 curte voievodală veche ridicată în sec. al XII-lea
 ctitorie religioasă, în stil bizantin.
II. Descălecatul lui Negru Vodă

În iarna dintre anii 1284 şi 1285, statul mongol al Hoardei de Aur organizează o nouă
invazie în Ungaria. Criza politică din ultimii ani ai domniei lui Ladislau Cumanul, se
agravează. Vasalii să manifestă tendinţe de independenţă. Ultimul reprezentant al dinastiei
arpadiene, Andrei al III-lea (1290-1301), încearcă să evite destrămarea Ungariei în principate
de sine stătătoare. În 1291 soseşte în Transilvania pentru a o readuce sub ascultare.
În acest context, voievodul semilegendar Radu Negru trece Carpaţii şi se instalează la
Câmpulung. „Descălecatul” la Câmpulung este urmat de întemeierea ţării. Formaţiunile
politice existente se unesc treptat în jurul descălecătorului.

III. Consolidarea statului

La începutul secolului al XIV-lea este atestat ca stat Valahia nord-dunăreană. Izvoarele

menţionează titlurile conducătorului: mare voievod (conducător militar) şi domn (stăpân al
ţării). Istoria certă a Ţării Româneşti începe cu Basarab I Întemeietorul ( 1310 ?-1352).
Puterea domnului de la Argeş se întindea asupra Banatului de Severin, Olteniei,
Munteniei, până la Dunăre şi Basarabiei, teritoriul de la gurile fluviului smuls tătarilor, poartă
numele dezrobitorului. Din primele documente în care este menţionat, Basarab apare cu titlul
de voievod al Ţării Româneşti, stat de sine stătător în nordul Dunării. Puterea sa militară era
considerată, în epocă, mai importantă decât a regelui maghiar, apreciere ce se va confirma
curând, în zilele luptei de la Posada.
Cauza permanentelor înfruntări între coroana maghiară şi Basarab, a constituit-o stăpânirea
Banatului de Severin.
În 1317, ţinutul şi cetatea se aflau în posesia Angevinilor, dar în 1324, negocieri
îndeplinite ,,în chip credincios şi vrednic de laudă“ arată că între părţi se ajunsese la o
înţelegere. Basarab se dovedeşte nu numai un priceput şef militar, ci şi un bun diplomat. În
1324, el încheie un acord prin care regele Ungariei recunoaşte unitatea statului condus de
“Bazarab, voievodul nostru transalpin.“ La rândul său, voievodul recunoaşte suzeranitatea
regelui Ungariei, dar şi faptul că Terra Transalpina (Terra Bazarab) este inclusă “în aria
spiritualităţii catolice“ (Şerban Papacostea).

Nemulţumiţi de condiţiile acordului, nobilii unguri îl conving pe rege să suprime statul

lui Basarab. Carol Robert iniţiază o acţiune militară pe care şi-o doreşte hotărâtoare. Din
Cronica pictată de la Viena, singurul izvor care narează evenimentul, rezultă că voievodul s-a
străduit prin toate mijloacele să păstreze pacea. După ce trupele regale au ocupat Severinul şi
au instalat acolo un dregător, Basarab a reluat tratativele cu Carol Robert căruia îi oferă o
despăgubire de 7000 de mărci de argint, sumă apreciabilă, care atestă potenţialul economic al
ţării
În dialogul indirect dintre cei doi conducători, Basarab îşi previne suzeranul că va avea
de înfruntat o mare primejdie, Carol Robert îi răspunde cu trufia marilor seniori: este păstorul
tuturor oilor sale - aluzie la vasalitatea ţării şi a lui Basarab - şi că-l va scoate pe domnul român
din ascunzişurile sale de barbă.
La Posada însă, pe drumul întoarcerii, pe valea Argeşului după 4 zile de luptă (9-12
noiembrie 1330), voievodul român obţine victoria “şi însăşi regele abia a scăpat cu câţiva
inşi.” Soldată cu înfrângerea armatei lui Carol Robert, la o posadă, această campanie
consfinţeşte independenţa statului condus de Basarab. Cât de umilitoare a fost înfrângerea
pentru Carol Robert, deducem din mânia neputincioasă care se abate asupra învingătorului său
ori de câte ori acesta este invocat “Basarab, schimaticul, necredinciosul nostru român, răzvrătit
şi trădător.“
Urcarea pe tron a lui Ludovic I de Anjou (1342-1382) a adus împăcarea negociată
viitorul domn Nicolae Alexandru.
 În 1359, Nicolae Alexandru (1352-1364) îşi ia titlul de domn autocrat şi întemeiază
Mitropolia Ungro-Vlahiei. Poziţia sa independentă s-a concretizat prin formula ”de sine
stătător.” Puterea domnească era considerată de origine divină, exprimată prin apelativul
simbolic Io - sau prin formula bizantină „din mila lui Dumnezeu.” Atribuţiile domnului sunt
foarte largi; succesiunea la tron era ereditar-electivă, dar nu exista dreptul primului născut,
ceea ce a determinat pe unii domni să-şi asocieze la domnie pe unul din fii încă din timpul
vieţii.
Fiul său Vladislav Vlaicu (1364-1377) trece cu pricepere peste conflictele militare,
politice şi religioase cu regele Ludovic I, respinge un prim atac otoman la Dunărea de Jos,
organizează instituţiile civile şi ecleziastice ale statului, intitulându-se, “ Io Vladislav, mare
voievod, domn şi singur stăpânitor a toată Ungrovlahia.”
Pentru a încuraja comerţul, Vlaicu a dat un privilegiu comercial braşovenilor şi a bătut primele
monede.
În a doua jumătate a sec. al XIV-lea, turcii au ocupat partea europeană a Imperiului Bizantin
cu excepţia Constantinopolui. În lupta lor cu turcii, ţarii bulgari şi sârbi au întreţinut strânse
legături cu domnii români, Vlaicu I şi Radu I.
Construcţia statului medieval românesc reprezintă o operă politică ce aparţine tuturor
românilor.

Întemeierea Moldovei

Procesul istoric care a condus la constituirea statului medieval al Moldovei este asemănător
celui desfăşurat la sud de Carpaţi.

I. Formaţiuni politice prestatale

Pentru anul 1000 la est de Carpaţi, sunt atestate:
 ţări (Țara Brodnicilor, ţara Bolohovenilor)
 codri (Codrii Cosminului,Codrii Herţei, Codrii Orheiului, Codrii Lăpuşnei)
 câmpuri,(Câmpul lui Dragoş)
 pentru ţinuturile Dorohoiului, Neamţului, Bacăului, Vasluiului, tradiţia istorică se referă la
cobâle
 ocoale, sunt localizate la Câmpulung, în Vrancea şi alte zone est carpatice.
Literatura bizantină din secolul al X-lea denumeşte spaţiul de la răsărit de Carpaţi Patzinakia
(după numele pecenegilor care migrează pe aceste meleaguri).
Din secolul al XIII-lea izvoarele externe se referă adesea la Cumania, Cumania Neagră,
Tartaria, după migratorii perioadei cumanii şi tătarii.

II. Etapele procesului istoric al constituirii statului medieval al Moldovei

Constituirea statului românesc dintre Carpaţi şi Nistru s-a petrecut în două etape.
Într-o primă etapă, 1345-1354, figura proeminentă a acţiunii politice şi militare din
care se va naşte Moldova medievală este Dragoş. El a condus o marcă de apărare, constituită
de Ludovic I în partea nord-vestică a Moldovei, împotriva tătarilor..
Paralel cu evenimentele de la răsărit de Carpaţi, se afirmă, în Maramureş, Bogdan din
Cuhea, pe valea Izei, unde stăpânea 9 sate. Eforturile regilor angevini, Carol Robert şi Ludovic
I, de a lichida vechile autonomii locale şi de a extinde, şi aici, rânduielile apusene, au
întâmpinat o puternică rezistenţă. Încă în 1343, Bogdan era declarat infidel; în 1349, într-un
document este numit “fost voievod necredincios al nostru.“
În 1359 Bogdan trece Carpaţii, îl înlătură pe Balc ce menţinea dependenţa faţă de regele
Ungariei şi cu sprijinul localnicilor care se răscoală “descălecatul“ este urmat de proclamarea
Moldovei ca stat independent. În perioada 1364-1365, regele Ungariei este obligat de
împrejurările internaţionale să recunoască independenţa celui de al doilea stat românesc.
III. Consolidarea statului

Petru Muşatinul (1375-1391), preocupat să asigure ţării sale o poziţie recunoscută va alege
alianţa poloneză ca o contrapondere pentru tendinţele agresive maghiarilor.
 la 26 sept. 1387 inaugurează tradiţia prestării jurământului omagial regelui polonez, actul
vasalic însemna o legătură politică pe care se va sprijini apărarea fermă a neatârnării
Moldovei.
 în 1388, la cererea regelui polonez Wladyslav Jagello, Petru Muşat îi va acorda un
împrumut de 3000 de ruble pentru care i s-a dat amanet, voievodului moldovean, Haliciul
cu teritoriul aferent, inclusiv Pocuţia. Suma era echivalentă cu 493,440 kg de argint fin sau
52 kg de aur fin.
 domnitorul va bate primele monede moldovene de argint
 lui i se atribuie instituţionalizarea societăţii româneşti din Moldova şi organizarea
cancelariei domneşti
 de la el provin primele documente interne ale acestei ţări
 este cel care şi-a ales Suceava drept reşedinţă.
 a construit prima Catedrală ortodoxă (Biserica Mirăuţilor)
Urmaşii lui Roman I (1391-1394) şi Ştefan I (1394-1399), au consolidat opera politică
începută de antecesori. La 15 ianuarie 1393, Roman se intitula “mare singur stăpânitor, din
mila lui Dumnezeu, domn… stăpânitor al Ţării Moldovei, de la munte până la mare.”

Dobrogea

I. Formaţiuni plitice prestatale:

Secolul al X-lea
 un izvor epigrafic slav se referă la jupan Dimitrie
 un Theodor, “strateg de Distra”, este confirmat de un izvor sigilografic
 în anii 971-1204, este atestată thema Paristrion (sau Paradunavon), circumscripţie militaro-
administrativă condusă de un strateg.
 în acelaşi timp, este menţionat conducătorul unei formaţiuni politice locale, Gheorghe.
Numele acestuia apare pe o inscripţie probabil românească, descoperită în inventarul celei
de a patra bisericuţe din complexul arheologic de la Basarabi- Murfatlar.
Timp de aproape trei veacuri, spaţiul istro-pontic este invadat de pecenegi, uzi, pecenegi,
cumani, tătari. Unităţile militare de graniţă apără acest teritoriu din cetăţile vechiului limes
danubian.
La sfârşitul secolul al XI-lea
 Ana Comnena în lucrarea Alexiada aminteşte trei şefi locali:
 Tatos de la Dârstor
 Sestlav de la Vicina
 Satza (Saccea) de la Preslav, contribuie la apărarea themei Paradunavon, dar şi a
themei Bulgaria
 pentru anul 1094, acelaşi izvor narativ menţionează şi un fruntaş al valahilor, pe
Pudilă.
În secolul al XIII-lea
 o tradiţională ţară este menţionată pe la 1230, între Mangalia şi Varna.
 sub împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul (1261-1282), stăpânirea bizantină este
reinstaurată la Dunărea de Jos.
  începând cu 1285 se organizează la Vicina, o arhiepiscopie, apoi o mitropolie.
Secolul al XIV-lea
 În jurul anului 1320, Patriarhia din Constantinopol numeşte şi un Mitropolit de Varna
şi de Carbona.
 Potrivit unui geograf străin, la 1321, Isaccea face parte din Alualak (Ţara Valahilor).
Integrarea acestei regiuni în statul lui Basarab are menirea să asigure controlul
românesc asupra gurilor Dunării.
 Nicolae Alexandru continuă să stăpânească spaţiul nord-dobrogean, unde se
desfăşoară conflicte cu tătarii.
Între timp, în sud, spaţiul istro-pontic este condus de Balica. În 1346, Balica trimite un corp de
ostaşi, conduşi de Dodrotici şi Teodor, pentru a o ajuta pe Ana de Savoia, mama împăratului
Ioan al V lea Paleologul. Dobrotici se remarcă în lupte şi obţine titlul de strateg. Când Ioan al
VI-lea Cantacuzino devine împărat, acesta atacă zona istro-pontică, în nordul căreia îi trimite
pe turci. În cursul acestei campanii Balica şi Teodor sunt ucişi.
Rămas singur stăpânitor, Dobrotici se împacă cu împăratul şi redobândeşte rangul de
strateg, ca supus vremelnic al Bizanţului. După ce este numit despot, unifică ţările dintre
Dunăre şi Mare. Noul stat medieval, Dobrogea, se afirmă pe plan internaţional graţie
conducătorului său.
În 1366 respinge o acţiune cruciată condusă de Amedeo de Savoia. Trei ani mai târziu,
împreună cu Vlaicu Vodă, îl ajută pe Stracimir să ocupe tronul Vidinului.
În 1386, la conducerea statului dobrogean autonom urmează fiul lui Dobrotici, Ivanco
(1386-1388). Doi ani mai târziu, acesta moare în luptele cu turcii, Dobrogea este inclusă în
statul condus de Mircea cel Bătrân.
Etapa formării statale propriu-zise
(unificarea sub o conducere unitară a formaţiunilor politice preexistente)

Statul Formarea statală

- formarea Transilvaniei ca stat s-a realizat odată cu cucerirea maghiară
(1050 – începutul sec. XIII);
- maghiarii au încercat să organizeze Transilvania ca principat (1111:
Mercurius princeps Ultrasilvanus), dar s-a impus voievodatul (1176:
Transilvania Leustachius voievod);
- maghiarii au folosit mijloace complexe: militare, politice (instituţii
după model apusean), administrative, religioase (catolicismul), etnice
(saşii, secuii, cavalerii teutoni 1211-1225).
- unificarea formaţiunilor prestatale sub Basarab I (1310?-1352):
Valahia nord-dunăreană;
Ţara - tradiţia istorică a ,,descălecatului” lui Negru Vodă sau Radu Negru
Românească din Făgăraş;
Obs.: Tradiţia istorică a ,,descălecatului” nu are acoperire în
documente.
formula de stat a fost voievodatul;
- 1330: lupta de la Posada – cucerirea independenţei de sub
suzeranitatea maghiară; e înlăturată dominaţia tătară.
Etape:
1. Organizarea statală incompletă – organizarea în marcă de apărare:
- pe fondul expediţiilor antitătăreşti (1245-1354) – în nordul Moldovei –
marcă de apărare împotriva tătarilor – numele ,,Moldova Mică”;
- ,,descălecatul” lui Dragoş – voievod de Maramureş; urmaşi Sas şi Balc
Moldova – sub suzeranitate ungară – centrul la Baia.
2. Formarea statală deplină – organizarea într-o domnie:
- 1359: ,,descălecatul” lui Bogdan din Cuhea;
- ajutorul boierimii moldovene: Bogdan i-a înlăturat pe Sas şi Balc;
- conflict cu regalitatea maghiară;
- 1365: recunoaşterea noului stat independent.

Etapa consolidării statale şi instituţionale (a formării şi consolidării instituţiilor statale)

Statul Evoluţii
- statul sub suzeranitate maghiară până în secolul al XVI-lea;
- secolele XIII-XIV: consolidarea autonomiei: Roland Borşa, Ladislau
Transilvania Kan;
- menţinerea individualităţii.

- Nicolae Alexandru (1352-1364) – 1359: Mitropolia Ungro-Vlahiei la

Ţara Argeş;
Românească - Vladislav Vlaicu (1364-1376) – 1370: Mitropolia de la Severin,
cancelaria domnească, bate monedă.
- Laţcu I (1369-1375);
 - Petru I Muşat (1375-1391) – 1386/1387: mitropolia Moldovei la
Moldova Suceava (nerecunoscută de patriarhia de la Constantinopol), 1387:
suzeranitate Poloniei;
Roman I (1391-1394): extinderea teritorială până la Marea Neagră.

Instituții centrale în Țările Române

Transilvania
Instituția centrală a fost voievodatul(sec. XII-1541) și, ulterior, principatul (sec. XVI-XIX)

Voievodatul (1176-1541)

Era vasal regelui UngarieiSe bucura de autonomieAvea în frunte un voievod numit de regele
maghiarVoievodul avea atribuții judecătorești, militare, administrativeVoievodul era ajutat de
un Sfat și de congregațiile nobiliare

Principatul a cunoscut două etape:

Între 1541-1688 – principat autonom sub suzeranitatea imperiului otomanÎntre 1688-1867 –

principat integrat imperiului habsburgic

– între 1541-1688 – Transilvania a fost condusă de un principe numit de Dietă și confirmat de

sultan

– principele era ajutat de un Sfat, format din 12 membri aleși din rândul națiunilor
privilegiate, și din Dieta formată din 150 de reprezentanți ai națiunilor privilegiate

– între 1688-1867 – principat sub stăpânire habsburgică – condus de împărat care avea și
titlul de principe

– conducerea propriu-zisă revenea guvernatorului militar care conducea un guberniu care

prelua atribuțiile Dietei

Țara Românească și Moldova

XIV – începutul sec. XVIII – instituția centrală a constituit-o domnia.Domnia – reprezentată
de domnul țării care avea următoarele atribuții:

– administrative – numea dregătorii, acorda privilegii boierilor, stabilea impozitele

– judecătorești – reprezenta instanța supremă în stat

– legislative – adopta acte legislative

– diplomatice – semna tratate, declara război și încheia pace

– militare – comanda armata (mare voievod)

Domnul era ajutat de:

Sfatul domnesc – alcătuit din dregători (boieri cu funcții), ce aveau atribuții politice,
administrative și judecătoreștiAdunarea Țării – formată din reprezentanți ai stărilor
privilegiate

– avea rolul de a aproba uneori alegerea domnului, semnarea tratatelor

Domnul: – era socotit stăpânul întregului pământ al țării

– era ales pe baza principiului ereditar-electiv, din dinastia Basarabilor (în Țara Românească)
și, respectiv, a Mușatinilor (în Moldova)

Începutul sec. XVIII – sec. XIX

– instituția centrală rămâne domnia, însă în urma instaurării regimului fanariot în Principatele
Române, domnul devine un simplu funcționar al Porții, el fiind numit de sultan

– între 1711/1716 – 1821 (perioada fanariotă) domnii nu mai au origine românească, ci

provin din cartierul Fanar din Constantinopol; ei plătesc sultanului sume mari de bani pentru
a-și cumpăra domnia

– domnii fanarioți instituie sistemul de vindere a dregătoriilor, modalitate prin care își
rotunjeau veniturile

– au fost și domni fanarioți care au contribuit la modernizarea societății românești prin măsuri
în domeniul învățământului, social, juridic: Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti,
Ioan Caragea

– revoluția lui Tudor Vladimirescu (1821) a contribuit la îndepărtarea domnilor fanarioți și la

revenirea domnilor pământeni.

Evoluţii instituţionale (secolele XIV-XVIII)

Transilvania Ţara Românească/Moldova

Instituţii Secolele XIII-XIV: voievodat sub Secolele XIV-XVI:
centrale suzeranitate maghiară; Domnia – autocrată,
Voievodul – autonomie; ereditară, stăpână absolută a
Vicevoievodul; ţării, legitimare divină, largi
Cancelaria; prerogative politice,
Adunarea stărilor privilegiate. administrative, militare,
1288: convocată pentru prima dată; judecătoreşti, financiare,
1366: desăvârşirea constituirii sistemului religioase, rol în lupta
de guvernare a voievodatului, sistem bazat antiotomană;
pe recunoaşterea unei singure religii Sfatul domnesc – rol
recepte, catolicismul; consultativ, dregătorii;
1437: eliminarea românilor din viaţa Adunarea stărilor
politică. privilegiate – rol consultativ;
Biserica.
Evoluţii Secolele XIV-XVII: principat autonom Secolele XIV-XVII:
sub suzeranitate otomană: suzeranitate otomană – regim
Adunarea stărilor privilegiate vasalic:
Congregaţie – Dietă;
Principele – ales de Dietă, largi
prerogative;
Secolul al XVIII-lea: principat sub
stăpânire austriacă:
împărat – principe
Curtea aulică de la Viena.
Domnia – degradare – domni
numiţi de Poartă; aproape
dispare principiul ereditar.
Secolele XVII-XVIII:
suzeranitate otomană – regim
fanariot:
Domnia – degradare:
- dispare domnia
pământeană;
- domnia – simplă funcţie în
sistemul administrativ
otoman.