TEMA II.

CONSTITUIREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEȘTI

REPERE TEMATICE:
1. Premisele constituirii statelor medievale românești
2. Specificul formării Voievodatului Transilvaniei
3. Constituirea Țării Românești
4. Procesul de formare a Țării Moldovei
5. Caracterul particular de formare a Dobrogei
6. Pluralismul statal la români

I. Premisele constituirii statelor medievale românești

După secole de evoluție istorică, societatea românească a acumulat resurse demografice, economico-
sociale, politice și spirituale necesare unei noi etape de organizare statală. Referindu-se la premisele
constituirii statelor românești din epoca medievală, istoricii le divizează în două grupuri: interne și
externe.
a) Interne
 Sporul demografic. În pofida îndelungatei perioade de migrații în perioada secolelor IX-XIII, a
sporit considerabil numărul populației autohtone românești, care a fost în stare să asimileze
rămășițele migratorilor. Nu poate fi neglijat nici procesul migrației românilor din interiorul
arcului carpatic, migrație care a avut un caracter lent, îndelungat, și nu el a fost factorul cel mai
important în sporul demografic extracarpatic. Astfel, resursele demografice erau suficiente
pentru mobilizarea oamenilor in structurile necesare funcționarii instituțiilor statale (armată etc.)
 Sporul demografic a determinat dezvoltarea economică a regiunilor date, lărgirea suprafețelor de
teren lucrate, mărirea volumului producției agricole, apariția și dezvoltarea orașelor, care au
devenit centre meșteșugărești și comerciale. Produsul economic era suficient pentru a întreține
structurile statale, așa cum reiese din izvoarele contemporane. În diploma Cavalerilor Ioaniți
(1247) se vorbește despre „venituri” și „foloase” pe care regalitatea maghiară și ordinul militar
colonizat le realizau din spațiul viitorului stat Țara Românească. Voievodul Litovoi și-a
răscumpărat fratele, pe nume Bărbat, luat captiv de unguri în timpul conflictului dintre 1271-
1277, cu o importantă sumă de bani. Basarab I a oferit regelui Carol Robert de Anjou, în toamna
anului 1330, o despăgubire de 7.000 de mărci de argint, ceea ce echivala cu 1.680.000 de dinari,
cu 1.447 kg argint, sau cu 300 kg aur fin.

 Sporul demografic și economic au determinat formarea unor anumite structuri politice destul de
avansate. Către sfârșitul secolului al IX-lea, românii au fost organizați în formațiuni statale
incipiente, care și-au continuat existența până în secolul al XIV-lea. Așadar, trăsătura distinctivă
a societății locale a fost pluralitatea formațiunilor statale incipiente.
 Ierarhizarea feudală tot mai pronunțată, apariția unor conducători politici capabili să realizeze
demersurile politice.
b) Externe
 Diminuarea puterii militaro-politice a Regatului Maghiar a constituit principala trăsătură a
cadrului extern în care s-au constituit cele două state românești extracarpatice. Lupta împotriva

1
 tătarilor a secătuit forțele Ungariei și ea nu a putut face față mișcărilor îndreptate spre înlăturarea
dominației maghiare. Ungaria traversa de mai multe decenii o criză politică.

 Diminuarea hegemoniei tătarilor, mai întâi între Carpați și Dunăre, apoi între Carpați și Nistru,
a fost un alt factor extern. Luptele permanente dintre tătari și unguri au dus la formarea unui
„vacuum” de putere. În condițiile când nici ungurii, nici tătarii nu exercitau aici un control
efectiv, a apărut posibilitatea reală de a se constitui statele independente, posibilitate care nu a
fost ratată. O situație dificilă a traversat și puterea tătărească din Hoarda de Aur (cu centrul pe
Volga inferioară și reședința la Sarai-Batu). La sfârșitul secolului al XIII-lea s-au înfruntat
pentru putere hanul Toktai și emirul Nogai.
 Dintre evenimentele politice externe, care s-au repercutat asupra societății românești aflate pe
drumul constituirii statale, cele din cnezatul de Halici-Volhinia au avut, de asemenea, un rol
important. În prima jumătate a secolului al XIV-lea, acest cnezat a cunoscut o perioadă de criză,
ceea ce a stimulat tendințele de anexare din partea Ungariei și Poloniei. În 1340, cnezatul de
Halici-Volhinia a fost invadat de oștile lui Cazimir al III-lea, regele Poloniei, care a revendicat
moștenirea asupra tronului halician pe baza unor legături de rudenie.
 Interesele politice ale Poloniei erau îndreptate spre alte regiuni vitale pentru existența ei, Polonia
se afla în stare de tensiune cu Ordinul Teutonic – acesta la 1308 a tăiat Poloniei calea spre
Marea Baltică. Odată cu venirea la tronul polonez a lui Vladislav Lokotek (1320), începe
renașterea națională a Poloniei care atinge punctul culminant în timpul lui Cazimir cel Mare
(1333-1370).
 Bulgaria, statul vecin de la sud, fusese istovită de loviturile tătaro-mongolilor, care pe vremea
hanului Uzbec (1313-1342) și-au întărit pozițiile în părțile vestice ale Hoardei de Aur. Țaratul
bulgar a continuat să fie tributar Hoardei. Țaratul Bulgar a avut conflicte cu bizantinii și cu
sârbii. Învingători în războiul cu Imperiul Bizantin, purtat pe vremea lui Theodor Svetoslav
(1300-1321), bulgarii au pierdut războiul cu Serbia, dus în timpul lui Mihail Șișman (1323-
1330).
 Viața politică internă din Imperiul Bizantin, în prima jumătate a secolului al XIV-lea, a fost
dominată de războaiele civile.

II. Specificul formării Voievodatului Transilvaniei

Transilvania s-a constituit ca voievodat într-un mod particular și a avut o situație cu totul proprie până
către jumătatea secolului al XVI-lea.

La sfârșitul secolului IX - începutul secolului X, când a avut loc impactul între triburile maghiare și
populația Transilvaniei, formată din români și resturi ale slavilor, neasimilate total, existau aici forme de
organizare care prefigurau statul, voievodatele, trei la număr în Cronica notarului anonim al regelui
Bela, mai multe în realitate. Au fost și altele, contemporane cu cele conduse de :

 Menumorut,
 Glad
 Gelu,
 altele care n-au intrat însă în vederile naratorului regal pentru că n-au fost în zona de contact.
Unele „țări”, precum Maramureșul, Hațegul, Făgărașul, cu puternice structuri românești, au
coexistat cu voievodatele menționate de cronicile ungurești pentru secolele IX-XI.

2
 În secolul al XI- (Legenda Sfintului Gerard )in punct de vedere politic avusese loc un proces de
unificare, izvoarele narative înregistrând două voievodate în spațiul celor trei anterioare.

 Unul în Banat, cu prelungiri dincolo de Mureș până la Crișul Alb, condus de Ahtum, care
descindea din neamul lui Glad își avea reședința la Urbs Morisena (Orașul Mureșana, Cenad).
 Celălalt, al lui Gyla, „duce mare și puternic”, era „foarte întins și foarte bogat”, depășind limitele
voievodatului condus de Gelu. El se întindea, aproximativ, din hotarul Țării Făgărașului și
Hațegului până la marginile Țării Maramureșului și Porțile Meseșului.

Ștefan I a căutat să-și extindă stăpânirea în Transilvania purtând război, în 1002-1003, cu căpeteniile
de aici. Nimic nu probează, însă, instalarea, la această dată, a dominației maghiare în țara intracarpatică.
Ceea ce nu exclude așezarea unei populații maghiare pașnice de păstori și agricultori, care au conviețuit
cu populația românească. În a doua jumătate a secolului XI și la începutul secolului următor, regii
arpadieni și-au extins stăpânirea asupra unei părți din Transilvania. Sunt ocupate și reconstruite mai
vechi cetăți, precum Dăbâca, Turda, Biharea, Medieș (lângă Satu Mare), Morești, Șirioara, Alba Iulia.
Cucerirea maghiară atinge arcul carpatic pe la 1200, iar Maramureșul în secolul XIV.

În 1111 și 1113, între dregătorii regali înregistrați ca martori în documente apare și un

„Mercurius principele Transilvaniei”. Sunt singurele mențiuni ale acestui dregător, care nu pare să fi
jucat un rol real în istoria acestei țări; el nu și-a exercitat în practică atribuțiile. Nici instituția
principatului nu s-a impus, fiind străină de realitățile Transilvaniei, de instituțiile ei consacrate, cnezatul
și voievodatul, presărate pe tot cuprinsul țării. Dacă principatul nu s-a putut impune, instituția
superioară rămânând voievodatul, regalitatea ungară a introdus ca instituție locală politico-
administrativă comitatul.

Pe pământul ocupat, regalitatea maghiară a făcut colonizări, secuii, sașii, apoi Cavalerii Teutoni.

Secuii, neam de origine controversată, greu de precizat

 după o opinie ei erau o populație compusă, formată din huni, avari, chazari, pecenegi;
 după o alta, ei sunt de origine cazară, care au participat la ocuparea Panoniei în 895-896 alături
de unguri, iar apoi au locuit cu aceștia în câmpia Panoniei și a Tisei. În următoarea etapă, la
sfârșitul secolului XI și începutul secolului XII, îi întâlnim spre interiorul Transilvaniei, în părțile
Târnavelor, iar apoi, pe la începutul secolului XIII, spre estul Transilvaniei, până la linia
subcarpaților răsăriteni. Dincolo de Carpați n-au putut trece deoarece îi întâmpina forța cumană.
În cazul secuilor n-a fost vorba despre o colonizare organizată. Ei au intrat în Transilvania împreună
cu maghiarii, fiind însărcinați de regii arpadieni cu paza marginilor teritoriilor cucerite. Secuii au găsit
la venirea lor în Transilvania o populație românească de agro-păstori, cu care au conviețuit. În 1210 îi
întâlnim pe români alături de secui, sași și pecenegi în oastea comitelui Ioachim din Sibiu; în 1241,
românii și secuii din părțile răsăritene ale Transilvaniei au închis pasurile pentru a opri trecerea tătarilor.

Sașii au venit în Transilvania din cauze multiple și în mai multe etape.

 Cel mai important motiv al plecării acestor germanici din teritoriile lor de baștină se consideră a
fi schimbarea situației sociale, feudalizarea societății germane, care amenința libertatea
locuitorilor din obște.
 N-a fost exclusă, dintre cauze, deteriorarea cadrului ecologic (inundații, foamete),

3
  ori curentul european al cruciadelor (a doua 1147-1149 și a treia 1189-1192) care stimula
așezarea pe tărâmuri depărtate.

1. Cel mai vechi grup de populație germanică a venit în Transilvania din Flandra (1141-1161).
2. Au urmat alți țărani și meșteșugari din regiunea Rinului numiți în documente teutoni.
3. Un alt grup, cel mai numeros, sosit în Transilvania pe la sfârșitul secolului XII și începutul
secolului XIII, a venit din Saxonia (saxones, sași). Aceștia din urmă, mai mulți și mai bine
organizați, și-au impus instituțiile, formele de organizare și obiceiurile și celorlalți veniți în
Transilvania, numiți de aceea cu toți sași.

Colonizatorii germani s-au așezat în părțile

 Albei și Hunedoarei,
 apoi au fost colonizate teritoriile din jurul Sibiului, întinzându-se până la Rupea, Miercurea-
Sebeș și Orăștie.
 Zonele Bistriței și Rodnei și-au primit oaspeții germani pe la 1200, pentru ca
 la începutul secolului al XIII-lea să fie colonizată Țara Bârsei.
 Mai apoi s-au așezat coloniștii germani în părțile Sighișoarei și Mediașului.

Noii veniți au dispus, la așezarea în Transilvania, de însemnate privilegii din partea regilor unguri:

 au avut libertatea de a se organiza social, juridic, religios,

 de a valorifica pământul,
 a practica meșteșugurile și negoțul.

În schimb, aveau obligația de a apăra teritoriile de colonizarea cumanilor, de la sud și est de Carpați. De
aceea, coloniștii germani au construit fortificații.

Sașii au trăit în vecinătatea românilor, care au fost găsiți aici, organizați în obști, multe încă libere.
Ordonați și harnici, germanii transilvăneni au avut un aport substanțial la propășirea acestei provincii.

Cavalerii Teutoni, ordin cavaleresc-religios, înființat de Papalitate în „locurile sfinte” (Ierusalim), în

1190, au fost chemați în Transilvania de regele Andrei al II-lea, în 1211. Prin noii coloniști, așezați în
Țara Bârsei, regalitatea ungară urmărea un dublu scop:

 apărarea sud-estului Transilvaniei de atacurile cumanilor, care dominau în câmpiile de la sud și

est de Carpați,
 și extinderea stăpânirii ungare asupra zonei controlate de cumani. Trebuie amintite și interesele
bisericii catolice, care își făcuse un program din convertirea populației ortodoxe și a păgânilor
cumani din vecinătate.
Condițiile de așezare oferite de regele Andrei al II-lea erau inițial foarte bune și au fost mereu sporite în
anii următori. Ușurința cu care li s-a dăruit mai mult i-a determinat la abuzuri, încălcarea înțelegerii, le-a
potențat apetitul de cucerire spre sudul Carpaților.

Teutonii au:

 construit cetăți din piatră,

 bătut monedă proprie.

4
  practicat o fiscalitate aspră, supus populația la dijme grele,
 i-au constrâns pe localnici să se catolicizeze
 s-au sustras autorității episcopului de la Alba Iulia supunându-se direct Papei.
 au făcut ei înșiși colonizări de populație germanică, din cea venită deja în Transilvania, ori adusă
din Renania și Flandra.
În felul acesta, populația românească a a fost nevoită să-și părăsească așezările. Tendința acestor
cavaleri-clerici, puțini dar puternici, a fost de a ieși de sub orice autoritate, de a deveni stăpâni
autonomi în spațiul de colonizare, pe care și-l doreau mereu extins.

Conflictul cu regalitatea ungară era de așteptat și el a izbucnit în 1221, când Teutonii au fost
alungați. Intervenția Papei Honoriu al III-lea a ameliorat situația, diploma de danie este reînnoită, în
1222, cu sporirea privilegiilor și recunoașterea unor noi teritorii: cetatea Cruceburg cu împrejurimile,
până la hotarele brodnicilor („ad terminos Brodnicorum”) spre răsărit, la sud până la izvoarele Bârsei și
de acolo până la Dunăre.

Regele Andrei al II-lea, încurajat de nobilimea locală și de înaltul cler, i-a alungat pe Cavalerii Teutoni
din Transilvania în august 1225.

ASADAR

 Cucerirea și
 colonizarea
 înfăptuită de regalitatea maghiară în Transilvania a produs însemnate mutații în
 structurile demografice,
 social-economice,
 politice și
 spirituale românești,
stăvilind procesul de reunire a „țărilor” într-un stat unificat. Peste instituțiile autohtone s-au suprapus
altele, ale noilor veniți, ocupanți și coloniști.

Deși a făcut parte din regatul Ungariei până către jumătatea secolului XVI, Transilvania și-a păstrat
individualitatea. Deoarece a fost

 unitate fizico-geografică distinctă față de Câmpia Panoniei. Pământul Transilvaniei se leagă

organic de întregul pământ românesc; mai mult, el este „inima teritoriului etnic românesc”.
 Românii autohtoni formau majoritatea absolută a locuitorilor.
 Transilvania a avut o economie ce a individualizat-o de regatul maghiar,
 regim vamal propriu
 monedă proprie
 Transilvania s-a orientat economic spre Țara Românească și Moldova. Zona mlăștinoasă a
Tisei a constituit o adevărată barieră între Transilvania și Ungaria, pe când Carpații au oferit
căi de comunicație mai multe și mai practicabile.

 Transilvania a dispus de o organizare militară proprie în care românii, cu cnezii și voievozii lor,
au deținut un rol foarte important.
 Situația confesională a Transilvaniei, cu o populație preponderent ortodoxă, era diferită de cea a
Ungariei. În a doua jumătate a secolului trecut, un istoric maghiar scria că, busola Transilvaniei
5
 părea fixată cu totul spre răsărit, mai ales din cauză că populația ei aparținea în majoritate
bisericii răsăritene”.

 Transilvania a avut o organizare și o conducere proprie,

 cu voievozi,
 cancelarie,
 congregații generale și
 instituții administrative vechi, precum districtele, care au continuat cnezatele și „țările”
anterioare.

Tendința de autonomie, conștiința unei existențe politice separate constituie o trăsătură

fundamentală a vieții de stat din voievodatul transilvan. La viața politică a Transilvaniei au participat
și românii cărora, până la mijlocul secolului al XIV-lea, li s-a recunoscut statutul propriu printre
„stările” țării. Erau, prin urmare, nu numai realitate etnică, ci și constituțională.

3. Constituirea Țării Românești

Întemeierea statului românesc dintre Carpații Meridionali și Dunăre a fost pusă, de tradiția literată
păstrată în cronicile muntene, pe seama „descălecatului” din Făgăraș. Din Țara Făgărașului ar fi venit
Negru Vodă, la sfârșitul secolului al XIII-lea „cu toată casa lui și cu mulțime de noroade” și, coborând
pe apa Dâmboviței, „a început să facă țara nouă”. Mai întâi a făcut orașul Câmpulung, apoi Argeșul,
unde „și-a pus scaunul de domnie”.

Aceeași tradiție literară a reținut și motivul pentru care voievodul făgărășean a trecut munții: „să
se fi învrăjbit domnul românilor (= voievodul făgărășean) cu domnul ungurilor (=regele Ungariei) și cu
al sașilor (=comitele de Sibiu) pentru niște pricini”.

Tradiția „descălecatului”, repusă în valoare, conține un mare adevăr: adaosul de populație din
Transilvania, populație românească mai ales, silită de ofensiva feudală maghiară împotriva instituțiilor
și obiceiurilor vechi obștești să treacă munții. Aceste treceri sunt mai vechi (prima înregistrare scrisă
este din 1234), dar s-au amplificat cu timpul și au antrenat și pătura boierească românească din Făgăraș.
Atunci, la sfârșitul secolului al XIII-lea (1290), ar fi trecut și un voievod din Țara Făgărașului (care
intrase în conflict cu regele Ungariei pentru stăpânirea acestei „țări”), reținut de tradiție cu numele de
Negru Vodă.

Contribuția Țării Făgărașului, ca, de altfel, și a Țării Hațegului la constituirea statului muntean este un
fapt real, perceput ca atare de istoriografia românească.

Constituirea statului medieval Țara Românească, terminologie politică în care N. Iorga a văzut un
adevărat program de unificare, s-a desfășurat în timp și a cunoscut mai multe etape.

A fost, mai întâi, răzvrătirea lui Litovoi (același de la 1247, ori poate altul, un urmaș, Litovoi II?), care
a avut loc după anul 1272, pe timpul minoratului regelui ungar Ladislau al IV-lea. Confruntarea armată
s-a terminat nefericit pentru români. Litovoi a căzut în luptă, iar fratele său, Bărbat, luat captiv , a fost
dus la curtea regală, de unde s-a eliberat contra unei însemnate sume de bani.

Ce a urmat după răscoala lui Litovoi este greu de reconstituit. Pentru aproape o jumătate de secol
informațiile lipsesc. La capătul acestei perioade, în 1324, Țara Românească exista ca entitate statală,
condusă de un mare voievod ca unic stăpânitor. Basarab este primul domn, un stăpân al întregii țări.
6
Într-o diplomă a regelui Carol Robert de Anjou, din 26 iulie 1324, este amintit Basarab „voievodul
nostru transalpin”, de unde se poate deduce că la acea dată suveranul Ungariei era suzeranul
voievodului Țării Românești. Într-un alt act, Basarab este înfățișat ca „fiu al lui Tihomir”. Foarte
probabil, Tihomir a fost un voievod în stânga Oltului, un urmaș al lui Seneslau. Acțiunea începută de
Litovoi, căreia nu i se cunoaște precis data (după1272, dar înainte de 1282) a fost continuată, prin
urmare, de voievozii din stânga Oltului, care rezidau la Curtea de Argeș. Am avea astfel succesiunea
Seneslau-Tihomir-Basarab.

Constituirea statului românesc dintre Carpații Meridionali și Dunăre are la bază un lung proces, o
evoluție de la sat la stat, o succesiune de etape social-politice care au prefigurat statul. Ultima etapă,
trecerea „de la țară la stat”, s-a putut realiza într-o conjunctură externă favorabilă (înfățișată la începutul
acestui capitol). Este vorba, mai ales, despre situația critică prin care a trecut regatul Ungariei, măcinat
de lupte interne, situație care a fost folosită de voievozii români de la sud de Carpați.

Când în Ungaria criza politică s-a încheiat prin victoria la tron a lui Carol Robert de Anjou, noul
suveran a reluat politica transcarpatică. Documentul din 1324, unde este menționat Basarab „voievodul
nostru transalpin”, amintește de mai multe solii precedente acestei date (ceea ce sugerează și
anterioritatea domniei lui Basarab), pe care magistrul Martin le îndeplinea în Țara Românească.

Relațiile bune dintre Ungaria și Țara Românească au durat până în 1330, când s-a ajuns la un
conflict armat a cărui principală consecință a fost independența Țării Românești.

Cauzele acestui diferend ne sunt înfățișate de Cronica pictată de la Viena. Regele Carol Robert a fost
îndemnat „ca să alunge din țara aceasta pe Basarab, sau […] să o dea unuia din sfătuitorii săi”.
Dionisie Szécsi dorea Banatul de Severin, aflat atunci în stăpânirea Țării Românești.

Voievodul muntean a fost acuzat, fără motive, de „necredință”, de „nesupunere” și „răzvrătire”.

Expediția maghiară contra Țării Românești a început în septembrie 1330, oștirea condusă de regele
însuși a urmat itinerarul:

 Severin (cetatea este cucerită și dată, împreună cu titlul de ban, lui Dionisie Szécsi),
 a traversat Oltenia și
 s-a îndreptat spre Curtea de Argeș, reședința marelui voievod Basarab.

Domnul Țării Românești a trimis solie de pace, oferind regelui condiții foarte avantajoase:

 cedarea Severinului,
 plata unui tribut anual,
 un fiu ca ostatic și
 despăgubire de război în valoare de 7.000 mărci de argint (= 1.680.000 dinari).

Regele a respins oferta deși fusese avertizat că, de va continua expediția „înlăuntrul țării, primejdia
niciodată nu o va putea înlătura”. Armata maghiară a continuat înaintarea, dar avea să simtă curând
efectele drumului pustiit și, în consecință, regele a ordonat retragerea. A trebuit s-o facă pe calea cea
mai scurtă, spre Transilvania. Și aceasta a fost, cred cei mai mulți istorici, pe valea Argeșului superior,
7
prin Loviștea, spre Sibiu. Cronica pictată de la Viena, care narează întreaga campanie, spune că, în
drumul ei de întoarcere, oștirea lui Carol Robert de Anjou a trebuit să traverseze o vale lungă și îngustă,
„un loc crângos și păduros închis cu dese întărituri”. În acest defileu a fost atacată de armata lui Basarab
I, între 9-12 noiembrie 1330; este ceea ce s-a numit „bătălia de la Posada”. ”Mulțimea nenumărată a
românilor, sus pe râpi – spune izvorul citat – alergând din toate părțile arunca săgeți asupra oastei
ungurești care era în fundul văii, pe un drum care însă nici nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un
fel de corabie, strâmtă[…]”, unde „ostașii regelui erau cu totul prinși ca niște pești în mreajă”.

Pierderile au fost mari, au căzut acolo, de partea maghiară, „tineri și bătrâni, principi și nobili fără nici o
deosebire”. Au murit trei administratori ai bisericii catolice din Ungaria, din care unul, fiind și
vicecancelar,. „a pierit cu sigiliul regelui”.

Românii au luat

 mulți prizonieri și
 captură de război: arme, haine prețioase, bani de aur și argint, vase scumpe, cai cu șei și frâie.

Regele Carol Robert de Anjou, pentru a scăpa „și-a schimbat însemnele armelor sale, cu care a îmbrăcat
pe Desev, fiul lui Dionisie”, care fiind luat drept rege „românii cu cruzime l-au omorât”.

Victoria din noiembrie 1330 constituie un moment de referință în istoria românilor.

Statul condus de Basarab I Întemeietorul și-a dovedit puterea, disponibilitățile economice și militare.
Basarab I a fost nu numai întemeietor, ci și un apărător, care a asigurat independența Țării Românești.
Acest mare voievod, „singur stăpânitor”, a fost fondatorul dinastiei muntene care-i va purta numele,
Basarabii.

IV. Procesul de formare a Țării Moldovei

Constituirea statului românesc dintre Carpații Orientali și Nistru a fost considerată, de tradiția literară
târzie, tot ca produsul unui „descălecat”. În fond, un dublu „descălecat”, al lui Dragoș mai întâi, apoi al
lui Bogdan.

În cazul Țării Moldovei, realitatea personajului ”descălecător” este reală. Dragoș și Bogdan au fost
voievozi ai Maramureșului care, în anumite condiții istorice, au trecut la răsărit de Munții Carpați.
Statutul lor aici e diferit. Cel dintâi a fost voievod dependent de regele Ungariei, cel de al doilea a fost
voievod și domn independent. Se poate spune că Dragoș a fost un „descălecător”, iar Bogdan un
întemeietor.

Realitatea istorică a fost transpusă, în secolul al XVII-lea, în legendă. Trebuia explicat

 „cum s-a început Țara Moldovei”,

 numele ei și,
 stema ei.

Și atunci s-a născut legenda despre vânătoarea lui Dragoș Vodă.

8
Letopisețul Țării Moldovei până la Aron Vodă, scris în secolul XVII și atribuit lui Grigore
Ureche, relatează despre ieșirea lui Dragoș Vodă din Maramureș la vânătoare, întâlnirea unui bour
(„au dat de o hiară ce se chiamă bour”), pe care l-a gonit prin munți „cu dulăi” până la șesul apei
Moldovei. Acolo „fiindu și hiara obosită, au ucis-o la locul unde se chiamă acum Boureni […]”. Apa
pe malul căreia a avut loc această întâmplare s-a numit Moldova, după numele cățelei Molda „cu care
au gonit hiara aceia”. Numele apei a dat numele țării, Moldova, iar stema noului stat („hierul țării”) s-
a hotărât să fie un cap de bour.

Legenda s-a creat din nevoia de explicație a unor fapte reale. Exista o țară, cu domnul, instituțiile,
însemnele ei și trebuia deslușit cum s-a ajuns aici. Țara Moldovei s-a dezvoltat din acumulări structurale
și instituționale proprii.

Reglementându-se relațiile cu dominatorii asiatici, turcici (turanici) și mongoli, ajungându-se la o viață

de vecinătate cu aceștia datorită achitării dărilor, românii din acest spațiu au putut rezista și evolua.

Către mijlocul secolului al XIV-lea și condițiile externe au fost favorabile.

 Pe vremea hanului Djanibek (1341-1357), fiul hanului Uzbek, dominația Hoardei de Aur în
părțile de vest (deci și în teritoriul românesc) a slăbit. Concentrându-și atenția spre răsărit,
hanul Djanibek a lăsat rezolvarea problemelor din această zonă cumnatului său, principele
Athlamos.
 De această situație au profitat regii angevini, mai ales Ludovic I cel Mare, care și-a făcut un
program din lichidare a dominației tătare la est de Carpați și asigurarea drumului spre
Marea Neagră. Vreme de un secol, tătarii au făcut numeroase incursiuni în Transilvania și
Ungaria.

Regele Ludovic cel Mare a hotărât să pună capăt acestor prădăciuni. În 1345, a organizat o expediție
împotriva lor pusă sub comanda lui Andrei Láckfi, comitele secuilor, fratele lui Ștefan, voievodul
Transilvaniei. La această campanie au participat și românii din Maramureș sub comanda voievodului
Dragoș.

Expediția a avut loc în sudul Moldovei și s-a terminat cu un succes. Tătarii au fost înfrânți și împinși
spre răsărit, iar principele lor Athlamos a fost ucis.

Cronicarul Ioan de Târnave scria că „acei dintre tătari care mai rămăseseră au fugit la ceilalți tătari,
departe, spre părțile mării”. Dar, tătarii constituiau, încă, un pericol și amenințau, dinspre răsărit,
Ungaria. Apărarea se putea realiza de pe versantul Carpaților Orientali.

De aceea, Ludovic s-a hotărât să înființeze aici o marcă de apărare a regatului în fruntea căreia a
numit pe Dragoș, voievodul românilor din Maramureș. Structura aceasta (cu reședința la Baia, oraș
care inițial s-a numit Moldavia, după râul omonim), de esență militară, s-a suprapus formațiunilor
politice „de văi” existente, care au constituit o etapă din evoluția de la sat la stat. Dragoș a condus aici
ca vasal al regelui Ungariei.

Letopisețul de când s-a început, cu voia lui Dumnezeu, Țara Moldovei, scris în vremea lui Ștefan cel
Mare, atribuie lui Dragoș doi ani de domnie, începând cu 1359, ceea ce, evident, nu se poate accepta.
Venirea lui Dragoș în Moldova, ca voievod dependent de regele Ungariei, Ludovic I cel Mare, a fost
pusă de istorici la ani diferiți, data cea mai acceptabilă fiind 1346-1347.

9
După cercetări mai noi, Dragoș ar fi murit în 1354, fiind înmormântat la Volovăț. Lui i-a succedat fiul
său Sas și apoi, efemer (mai curând desemnat pentru a domni), Balc, fiul lui Sas.

În paralel cu evenimentele de la răsărit de Carpați, Țara Maramureșului cunoștea o mișcare condusă de

voievodul Bogdan. Regii angevini ai Ungariei, și-au propus să desființeze vechile libertăți ale românilor
care s-au răsculat în frunte cu Bogdan din Cuhea, pentru a-și apăra viața de obște, cu obiceiurile ei și cu
deplina ei libertate.

La 21 octombrie 1343, Bogdan apare în izvoare ca rebel (infidelis) și fost voievod al Țării
Maramureșului. Fusese, prin urmare, destituit de rege pentru „necredința” lui.

Peste șase ani, în 1349, la 15 septembrie, Bogdan este menționat ca „infidel notoriu”, ceea ce arată
durata nesupunerii. Documentul acesta este foarte important pentru datele despre familia lui Bogdan și
deținerea dregătoriei de voievod în cadrul ei. Voievozi au fost și Iuga, fratele lui Bogdan și, de
asemenea, Ioan, fiul lui Iuga și nepotul lui Bogdan. Revolta lui Bogdan a durat încă mulți ani.

Când n-a mai putut rezista în Maramureș el a trecut la răsărit de Carpați cu fiii, rudele și colaboratorii
săi, care au voit să-l urmeze. Data când a avut loc această trecere este pusă,

 de cei mai mulți istorici, în 1359.

 Recent s-a propus, printr-o nouă interpretare a documentelor, anul 1363, ceea ce schimbă
cronologia primilor voievozi moldoveni, de la Dragoș la Bogdan.

Venit peste munți, în Țara Moldovei, Bogdan a înlăturat pe Balc, urmașul voievodului Sas, desemnat să
urmeze părintelui său și l-a obligat să părăsească Moldova și să se întoarcă în Maramureș.

ASADAR: Voievodul Bogdan a devenit exponentul dorinței de emancipare a boierilor moldoveni și a

organizat rezistența împotriva oștirii lui Ludovic I, care nu putea să consimtă la pierderea
controlului dincolo de Carpații Orientali.

Intervenția regelui maghiar a fost inutilă, Țara Moldovei n-a mai putut fi recuperată.

- În anul 1364 armata lui Ludovic cel Mare a suferit o grea înfrângere în Țara Moldovei și
suveranul maghiar a trebuit să renunțe la „restaurarea” pe care și-o dorea.
- Dovadă este documentul din 2 februarie 1365, considerat un adevărat „act de naștere” al
statului independent Țara Moldovei. Regele Ludovic I al Ungariei răsplătea, prin documentul
citat, pe Balc, fiul lui Sas, pentru „serviciile sale strălucite, mai ales în țara noastră
moldovenească, pe care le-a făcut nu fără vărsarea propriului său sânge și fără răni și cu
moartea fraților săi, a celor apropiați și a slujitorilor săi; îi dăm o moșie numită Cuhea, în țara
aceasta a Maramureșului cu satele Ieud, Bascov, amândouă Vișăele, Moiseni, Borșa și
amândouă Seliștele din aceeași țară a Maramureșului, cu toate pertinențele sale, anume ape,
păduri și munți și orice s-ar ține de ele, pe care moșie am luat-o de la Bogdan voievodul și de la
fiii lui, infidelii noștri notorii.
Căci Bogdan și fiii lui, prin lucrarea diavolului, dușmanul neamului omenesc, depărtându-se
de la credința ce ne datorau, au trecut pe ascuns din regatul nostru ungar în țara noastră
amintită a Moldovei și s-au silit s-o păstreze spre ofensa Majestății Noastre”.
Prin donația pe care i-o făcea lui Balc, fiul lui Sas, suveranul Ungariei recunoștea eșecul încercărilor
de a-l îndepărta pe Bogdan din Moldova.
10
În 1365 statul românesc Țara Moldovei era constituit și independent.

Bogdan I Întemeietorul a avut o domnie scurtă, până în 1367. Nu se știe exact care era întinderea
statului său. Este de presupus că el cuprindea întreg versantul răsăritean al Carpaților Orientali, cu văile
Siretului și Prutului, de la Ceremuș la Oituz și până în Vrancea. Procesul de unificare s-a desfășurat și în
următoarea perioadă, statul extinzându-se către răsărit și sud, spre Nistru, Dunăre și Marea Neagră.
Statul s-a desăvârșit, foarte probabil, în vremea lui Petru I (1375-1391) sau Roman I (1391-1394).

Într-un document din 30 martie 1392, acesta din urmă se intitula „marele singur stăpânitor, din mila lui
Dumnezeu domn, Io Roman voievod, stăpânind Țara Moldovei de la munte până la mare”.

Bogdan I a fost îngropat la biserica domnească din Rădăuți, ctitorie sa. Mai târziu Ștefan cel Mare a
refăcut acest lăcaș, pe care l-a transformat în necropolă domnească. Cu acest prilej, marele domn a
înfrumusețat mormântul Întemeietorului cu o lespede pe care stă scris: „Cu mila lui Dumnezeu, Io
Ștefan Voievod, Domnul Țării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a împodobit acest mormânt
strămoșului său, bătrânului Bogdan Voievod, în anul 6988 (1480, n.n), luna ianuarie, în 27”.

5. Caracterul particular de formare a Dobrogei

Teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră se integrează aceluiași proces de evoluție social-politică.

 Vecinătatea Mării Negre,

 posibilitatea participării la mișcarea internațională de mărfuri și, de aici,
 acumulări financiare
au generat o civilizație înfloritoare.

Numeroase orașe-porturi, precum Mangalia, Constanța, Chilia, Tulcea, Vicina, Cernavodă, Dârstorul
adunau o populație „de toate limbile”. În acest conglomerat etnic s-a impus politic, treptat, elementul
românesc.

Începând cu secolul X sunt menționați, în scris, șefii politici locali, se constituie, și aici, „țări”.

Statul dintre Dunăre și Marea Neagră s-a format prin unificarea acestora, într-o perioadă și printr-o
succesiune greu de reconstituit. Nucleul statului dobrogean l-a constituit „Țara Cărvunei”, amintită
prima oară documentar în 1230, într-o diplomă a lui Ioan Asan al II-lea pentru negustorii raguzani.
„Țara” aceasta era situată pe litoralul Mării Negre, între Mangalia și Varna. În 1235, patriarhia de la
Constantinopol a numit un nou „mitropolit de Varna și Cărvuna”, pe arhiereul Mathodie, ceea ce s-a
socotit a fi o „recunoaștere bizantină, ecleziastică și imperială, a entității statale a Țării Cărvunei”.

Prin anii 40 ai veacului al XIV-lea, formațiunea aceasta se afla sub cârmuirea arhontelui Balica, al
cărui nume se întâlnește, sub diferite variante (Balc, Balița, Bale, Bală, Bălcescu), în tot spațiul
românesc medieval. Lui Balica, dispărut în 1347, i-a urmat Dobrotiță „rânduit, se spune în Memoriile
lui Ioan al VI-lea Cantacuzino, „printre românii cei mai de vază”.

Țara Carvunei a fost o formațiune puternică, iar conducătorul ei un bun politician, care a știut să se
folosească de
 conflictul dintre Genova și Veneția, ca și de
 rivalitatea țarilor bulgari de la Târnovo și Vidin.

11
Dobrotiță s-a aflat în relații bune cu Bizanțul, primind de la împăratul Ioan al V-lea Paleologul titlul de
„despot”. Dobrotiță, unificatorul „țărilor” dintre Dunăre și Marea Neagră, a avut legături politice strânse
cu Vladislav I, domnul Țării Românești.
Despotul Dobrotiță, unificatorul Țării Dobrogei, și-a sfârșit domnia și viața, foarte probabil, în vara
anului 1386, când expansiunea otomană era amenințătoare. Ioancu, fiul lui Dobrotiță, nu a putut
organiza rezistența. În sprijinul țării Dobrogei a intervenit atunci Dan I, voievodul Țării Românești și
fratele lui Mircea, viitorul domn, rude foarte apropiate ale despotului Dobrogei.
În bătălia din 23 septembrie 1386 cu forțele otomane-bulgare, Dan I și-a pierdut viața, iar Mircea,
succesor la domnie, a unit Țara Dobrogei cu Țara Românească.

Actul istoric al constituirii unei singure stăpâniri politice din Severin până la Marea Neagră, este
de o mare importanță și semnificație. Avem în vedere atât avantajele economice și strategice cât și,
începutul unui proces unificator la nivelul statelor românești, care s-ar fi putut continua și desăvârși,
rezultând o singură Țară Românească în spațiul românesc medieval, dacă conjunctura internațională,
factorul extern ar fi fost favorabil.

6. Pluralismul statal la români

Istoricii s-au întrebat: de ce românii nu și-au constituit un singur stat unificat în Evul Mediu. De ce au
existat, prin urmare, mai multe state românești într-un teritoriu unitar,

 populat de aceiași etnie,

 cu aceiași limbă
 cultură

Țările Române au avut aceiași

 viață economică comună, care ar fi putut determina și o unitate politică.
 conștiință a unității de neam,
 viață confesională pentru toți românii,
 instituții asemănătoare, convergență politico-militară,
 limbă, mai unitară, cum au dovedit și cercetările străinilor, decât multe limbi europene.

Cum se explică, deci, pluralitatea statală românească medievală?

 Stelian Brezeanu explica acest fenomen prin configurația geografică.

 Orientarea neconvergentă a cursului principalelor râuri, în opinia sa, a constituit cauza

esențială a apariției a două state românești separate.

 Experiența antică și aceea medievală, statul dacic și unirea lui Mihai Viteazul dovediseră că
Transilvania, prin așezarea sa geografică, prin situația sa de „centru natural”, trebuie să fie
„leagăn al statului românesc”. Dar platoul transilvan, „sâmburele tare al unității românești” a
intrat de timpuriu în stăpânirea regatului arpadin. Centrul pământului românesc a rămas în
afară, s-a produs o scindare teritorială cu repercusiuni asupra evoluției organizării politice. Fără
Țara Transilvaniei, este limpede la o simplă imaginare a hărții, că Țara Moldovei și Țara
Românească rămân în situație excentrică, lipsite de nucleul central. Ocuparea Țării

12
 Transilvaniei de către Ungaria arpadiană constituie una din cauzele principale ale inexistenței
unui singur stat pentru tot spațiul locuit de români.

 Unificarea structurilor teritorial-politice de la sud și est de Carpați a început, în etapa

hotărâtoare, din două direcții și din două centre, îndepărtate unul de celălalt: din zona
Argeșului și respectiv, de pe valea râului Moldova. Au rezultat, astfel, două entități statale în
spațiul românesc extracarpatic.

 Victor Spinei se referă la împrejurările de ordin politic, și anume:

 presiunea intensă a triburilor nomade de stepă din sudul Moldovei și estul Munteniei,
iar mai târziu, prelungirea influenței maghiare în zona curburii Carpaților, ceea ce a
diminuat temporar contactele dintre cele două regiuni;
 nucleele teritoriale în jurul cărora s-a realizat unirea formațiunilor politice din cele două
regiuni românești erau despărțite de o distanță apreciabilă;
 direcțiile prioritare ale legăturilor celor două regiuni, comerciale și confesionale, nu
aveau orientare identică;
 decalajul cronologic dintre înființarea statelor de la sud și est de Carpați se datorează
menținerii mai îndelungate a stăpânirii tataro-mongole în Moldova.

 Conjunctura internațională din Europa răsăriteană și sud-estică („zonele de influență

politică”, despre care a vorbit P. P. Panaitescu) a influențat decisiv menținerea separatismului
politic românesc.
După formarea ca state independente, Țara Românească și Țara Moldovei s-au orientat spre
grupări de forțe internaționale cu interese politice și economice divergente.
 Moldova s-a îndreptat spre regatul Poloniei de al cărui protectorat avea nevoie. A
deveni atunci vasalul unui stat puternic era o necesitate și era o asigurare. Recunoscând
suzeranitatea puternicului regat de la nord, Polonia, Moldova a prevenit
expansionismul Ungariei.
 Țara Românească, amenințată direct de otomani, s-a îndreptat spre colaborarea cu
Ungaria.
Rivalitatea dintre regatele vecine, polon și maghiar, în care concurența pentru controlul marilor artere
comerciale ce duceau, spre porturile de la Dunăre și Marea Neagră a fost fundamentală, s-a răsfrânt
negativ și asupra Țării Românești și Țării Moldovei, întreținând și stimulând evoluția separată a
românilor.
Factorul politic extern a acționat permanent și hotărâtor în sensul prelungirii pluralității statale
românești. A existat o preocupare din afară de a menține separate Țările Române.

ASTFEL, un stat al tuturor românilor nu s-a putut realiza în epoca medievală, pentru că anumite situații
politice și economice, create de factorul extern, au prevalat asupra elementelor interne de unitate.

TOTODATĂ
 Tradiția dinastică, conștiința că fiecare țară românească își are domnul ei, „bun și mare”,
„unsul lui Dumnezeu” (moștenire politică bizantină), s-a instalat tot mai puternic pe măsura
trecerii timpului, a devenit o stare permanentă. A existat o dinastie a Basarabilor și una a
Mușatinilor. Au fost domnii separate, în care a operat sistemul ereditar-electiv, s-a creat o
obișnuință politică care n-a mai putut fi depășită în epoca medievală.

13
 Țara, fiecare dintre ele, a văzut în domnul și voievodul ei elementul de garanție, de
stabilitate și de permanență politică.
Ideea de stat nu se suprapunea încă ideii de neam. În schimb, ideea de stat corespundea ideii
dinastice.

Comparând cauzele pluralității statale românești medievale după gravitate, constatăm că cele de
natură externă au fost mai importante.

IN FINAL CANSTATAM CĂ

S-au format patru state românești, cam în aceeași perioadă, dintre care numai unul s-a numit Țara
Românească, fapt care poate nedumeri. Prin fondul lor etnic de bază, românesc, toate au fost țări
românești.

Țara românească din spațiul intracarpatic poartă un nume ce stă în legătură cu o mare bogăție a
pământului dacic: pădurea. Ea a fost, privită dinspre Câmpia Panoniei, „țara de dincolo de păduri”,
Terra Ultrasilvana, Transilvania.

ARDEAL Din magh. Erdély „ținutul de dincolo de pădure”,

 din erdö „pădure” și

 elv „locul aflat peste, dincolo de ceva” (Humfalvy 1870);

La fel Hasdeu, Onciu, Iorga, Drăganu, Iordan, DER: „Ardeal este din punct de vedere etimologic
maghiarul Erdély, care vine la rândul său din erdö ”silva„. Numele curat românesc, înainte de a primi
termenul maghiar, cată să fi fost Codru, pe care ungurii, așezându-se în Pannonia, îl tălmăcesc prin
Erdély, iar românii s-au mulțumit a împrumuta traducerea” (Hasdeu).

Statul format între Carpații Meridionali și Dunăre a avut parte de acest nume, expresie politică a
romanității, pentru că, cronologic, a fost primul stat unificat, întemeiat în spațiul românesc nord-
dunărean.

Dar, Țara Românească s-a mai numit și Țara Muntenească sau Muntenia. Marea suprafață de munte
cuprinsă în hotarele sale, mai ales când voievozii de la Argeș și Târgoviște au stăpânit feude dincolo de
Carpații Meridionali (Severinul, Hațegul, Amlașul, Făgărașul), a sugerat, desigur, denumirea aceasta
care s-a format în mediul politic al Țării Moldovei.

Statul românesc dintre Carpații Orientali și Nistru s-a intitulat Țara Moldovei, de la numele
râului Moldova, pe valea căruia se constituise o „țară” importantă, cu un rol deosebit în unificarea
celorlalte cnezate de vale. Aici, în cnezatul de pe valea râului Moldova a fost și prima reședință a
statului, orașul Moldavia(=Baia). Românii epocii moderne au numit statul românesc din spațiul carpato-
nistrean simplu, Moldova, dar în epoca medievală el a fost Țara Moldovei. Cârmuitorii lui și-au spus,
constant, „domni ai Țării Moldovei”.

În cazul Țării Dobrogei, omul a dat numele statului. Țara Dobrogei a fost Țara lui Dobrotiță, cel mai
de seamă dintre conducătorii acestui stat în perioada formării și consolidării lui.

Constatam că

 pădurea

14
 etnicul
 apa
 omul-personalitate politică, au generat denumirile statelor medievale românești.

15