Autonomii locale în spaţiul românesc (sec.

IX-XIII)

Prin autonomii locale întelegem entităţi politico-administrative, juridice dependente

de un centru de putere străin. Populaţia din nordul Dunării trăia organizată în obşti săteşti
(“romanii populare” cum le Numea Nicolae Iorga), o formă de organizare a unei comunităţi
condusă de un cneaz sau jupan şi Sfatul bătrânilor. Dreptatea se împărţea pe baza normelor
transmise pe cale orală (dreptul românesc). Pământul era stăpânit în comun şi loturile arabile
erau trase la sorţi. Cu timpul conducătorii obştii îşi vor însuşi cele mai bune şi mai fertile
pământuri, turmele de vite, aservindu-şi obştea, apărând astfel clasele sociale. Aceste autonomii
apar menţionate cu diferite nume: ţări, codri, câmpuri, cobâle, ocoale, cnezate, voievodate,
jupanate, ”Thema Paristion” şi aflându-se de cele mai multe ori sub influenţa unui centru de
putere străin şi anume: ungurii, Imperiul Bizantin la Sud, în Est Cnezatele ruseşti, însă şi sub
influenţa unor popoare turcice: uzi, pecenegi, cumani (secXI-XIII) şi mai apoi tătato-mongolii
după 1241.
În spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic migraţiile nu au încetat în secolul X ca în Vestul
Europei, ele s-au prelungit până în secolul al XIII-lea.
Cumanii au devenit o ameninţare serioasă pentru români în condiţiile în care în 1227
acceptă catolicismul şi se înfiintează Episcopia Catolica a Milcoviei (astăzi Odobeşti), baza de
expansiune pe care ungurii doreau să o folosească în Moldova. În 1241 marea invazie tătaro-
mongolă spulbera această episcopie şi dominaţia cumanilor, implicit imfluenţa maghiară,
favorizând astfel întemeierea statelor româneşti (pentru că Ungaria a fost nevoită să ducă o
politică de apărare şi nu de expansiune).
Factorii care au favorizat formarea statelor medievale româneşti:
1. Factori interni:
● Creşterea demografică substanţială pentru secolele XI-XIII datorită bogăţiei resurselor,
terenurilor fertile, sare şi minereuri;
● Stratificarea socială în cadrul obştilor săteşti şi desprinderea elementelor conducătoare
(privilegiaţii care doresc să îşi menţină şi să îşi sporească privilegiile în cadrul unor
instituţii statale);
● Dezvoltarea economică datorată nu doar resurselor ci şi drumurilor comerciale care
tranzitau spaţiul românesc dinspre Marea Baltică spre Marea Neagră şi de aici spre Marea
Mediterană (care a fost până în secolul XVI axa comerţului mondial).
2. Factori externi:
● Continuarea migraţiilor după anul 1000 întârzie procesul de întemeiere, deşi acest
proces se încadrează într-un fenomen general european, astfel au avut loc ultimele
migraţii ale cumanilor, pecenegilor şi ultima a tătaro-mongolilor;
● criza dinastică din UngariCria de la începutul secolului al XIV-lea favorizează
întemeierea statelor de la Sud şi Est de Carpaţi;
● Ungaria şi Polonia doreau înlăturarea dominaţiei tătarilor;
● Problemele şi din interiorul statului tătarilor din Crimeea, Hanatul Hoardei de Aur.
Întemeierea Voievodatului Transilvaniei:

În 896 maghiarii se aşează în Câmpia Panoniei în Ţara Ugvarului (şi de aici denumirea de
unguri) locuită de slavi şi vlahi. În cronica lui Anonymus apar menţionate formaţiunile
româneşti din Transilvania conduse de către Gelu, Glad şi Menumorut:
● Menumorut avea un voievodat (ducat după model Occidental) între Crişuri şi
reşedinţa la cetatea Biharia;
● Glad avea un voievodat-ducat în zona Banatului cu centrul la Cuvin;
● Gelu avea un voievodat-ducat în centrul Transilvaniei, în podişul Transilvaniei cu
centrul la Dăbâca.
Pentru perioada care urmează, căpeteniile maghiare iau locul celor mentionaţi în cronica
lui Anonymus, însa regatul Ungariei nu începe practic acum cucerirea Transilvaniei şi
organizarea acesteia. Ungurii erau mai interesaţi să atace Imperiul Romano-German până
când în 955 au fost înfrânţi de împăratul Otto I la Leckfield, astfel încât după această dată dar
mai ales după creştinarea politică în rit catolic, ungurii se reorientează spre est.
În 1001 regele Ungariei Ştefan este încoronat ca rege apostolic (reprezentant al
scaunului papal), papalitatea sprijinindu-i, după 1054 în cucerirea Transilvaniei, şi
aducerea schismatilor ortodocşi sub ascultarea papei.
În Viaţa Sfântului Gerard aflăm informaţii despre alte două formaţiuni prestatale pentru
secolul XI şi anume în zona Banatului era amintit Ahtum, iar în podişul Transilvaniei era
Gyla. Athum refuză să recunoască autoritatea regelui Ungariei, vămuieşte sarea regală şi
astfel intră în conflict cu regalitatea şi este ucis, iar teritoriul este ocupat. Gyla refuză să se
creştineze în rit catolic, ţara sa este ocupată iar el este învins şi dus în Ungaria, în 1002-1003
zona sa fiind ocupată.
Etapa cuceririi de către maghiari se face după 1050 şi ungurii se folosesc de
următoarele mijloace:
a. Militare: au folosit pe secui ca şi avangardă, iniţial fiind cucerite cetăţile de
graniţă (Biharia,Medieş).
b. Politice: ungurii au încercat să organizeze în locul voievodatului, principatul.
Astfel, la 1111 se înfiinţează primul comitat maghiar prin cucerirea cetăţii
Biharia (este amintit Mercurius principe şi Simion episcop catolic), însă dovadă
că românii nu au vrut să adopte Principatul stă documentul care atestă abia în
1176 un nou conducător şi anume pe Leustachiu Voievod. Voievodatul se
menţine până în 1541. Voievodul era vasal regelui Ungariei şi avea atribuţii mai
ales militare. În perioada în care regalitatea maghiară a avut probleme (sfârşitul
secolului XIII începutul secolului XIV) unii voievozi îşi asumă inclusiv prerogative
regale (Roland Borşa, Ladislau Kan).
c. Administrativ: ungurii organizează comitatele (cetatea cu o garnizoană maghiară
şi terenurile agricole din jur, stăpânite de un nobil maghiar). Primul comitat este cel al
Bihorului, în 1111 urmat de Crasna, Dăbâca, Cluj, Timiş, Alba şi altele. Aceste
comitate erau subordonate regalităţii maghiare.
d. Religie: se încearcă impunerea catolicismului, regele Ştefan cel Sfânt înfiinţează o
episcopie catolică la Alba Iulia şi în 1111 este amintit un episcop catolic Simion. Din
1366 calitatea de nobil a fost condiţionată de apartenenţa la catolicism, singura religie
oficială devenind cea catolică. Însă românii, majoritari în Transilvania, erau ortodocşi
 şi ortodoxismul a fost susţinut de către Mitropolitul Ţării Româneşti (acesta era
considerat exarh al plaiurilor), de asemenea, domnitorii din Moldova şi Ţara
Românească au susţinut Biserica din Transilvania.
e. Etnic: coroana maghiară colonizează populaţie maghiară, apoi pe secui (origine
incertă, probabil turcică) foarte buni războinici (folosiţi de maghiari de la
plecarea lor din Asia centrală) în Transilvania fiind folosiţi pentru cucerire mai
întâi ca avangardă (primii, în faţa trupelor maghiare) şi mai apoi ca ariergardă
(pe marginea armatei), au fost aşezaţi la graniţa cu Moldova, adică pe linia
Carpaţilor Orientali, pentru a apăra graniţele dinspre cumani. Se bucurau de
autonomie şi se organizau în ,,scaune” (judeţe)
Saşii aduşi în Transilvania începând cu sec. al XII-lea, din zona Saxoniei,
Flandrei, dispuneau şi ei ca şi maghiarii şi secuii de autonomie şi anume administrativă,
juridică şi economică. Au pus bazele vieţii urbane în Ungaria şi Transilvania. Se vor
aşeza în zona Sibiului, Târnavei Mari, Rodnei şi Ţării Bârsei. Se organizează din
punct de vedere administrativ în scaune şi districte. Reprezentanţii acestora se
reuneau în “Universitatea saşilor” – ca unitate politico-administrativă, unică pentru saşi.
Cavalerii Teutoni 1211-1225: au fost colonizaţi în zona Bârsei de regele Andrei al II-
lea, pentru a apăra graniţele de atacurile cumanilor; pentru că au încălcat
prevederile impuse de rege au fost alungaţi în nordul Poloniei, unde pun bazele
viitorului stat Prusia.
Concluzie: chiar dacă Ungaria a încercat să încorporeze Transilvania, aceasta a reuşit să
îşi păstreze autonomia pe toată perioada Evului Mediu din punct de vedere economic,
social şi politico-administrativ.

Întemeierea Ţării Româneşti

Acest stat alături de Moldova şi Dobrogea s-a format în 3 etape:

1. Unificarea formaţiunilor prestatale,
2. Organizarea instituţiilor statale,
3. Obţinerea independenţei faţă de regatul Ungariei.
La 1247 au fost amintite în Diploma Cavalerilor Ioaniţi următoarele formaţiuni prestatale
româneşti:
-Voievodatul:-Litovoi (dreapta Oltului) şi Seneslau (stânga Oltului), cnezatele lui Ioan (spre
Dunăre) şi Farcaş (spre munţi) şi Ţara Severinului
Ioaniţii vasali regelui Ungariei, urmau să vină să îi ajute pe români să se elibereze de sub
dominaţia tătarilor. Nu avem informaţii care să confirme venirea Ioaniţilor, dar este importantă
atestarea acestor formaţiuni prestatale şi informaţiile despre nivelul de dezvoltare economică şi
împărţirea în clase sociale.
Unificarea are două etape: din dreapta (Vest) şi stânga (Est) Oltului.
O primă etapă: Litovoi în 1277-1279 acelaşi sau un urmaş al acestuia cu acelaşi nume cu cel
din 1247, unifică la formaţiunea sa teritorii adiacente. Însă coroana maghiară considera că
Ţara Haţegului se afla sub influenţa sa. Are loc o confruntare în care Litovoi este ucis iar fratele
său Bărbat luat prizonier, se răscumpără şi păstrează totuşi domnia, contra unei sume mari de
bani, dovadă puterea economică a acestei zone.
2.În a doua etapa: din stânga Oltului, tradiţia vorbeşte despre descălecatul lui Negru Vodă
din 1291 din Făgăraş. De fapt, regele Ungariei, Andrei al II-lea, a desfiinţat autonomia acestei
ţări, astfel încât, Negru Vodă coboară la Sud de Carpaţi împreună cu familia şi curtea sa. La
Argeş i se închină boierimea atât din stânga cât şi din dreapta Oltului. Din păcate această tradiţie
nu este sustinuţă suficient cu documente.
La un moment dat începe să fie menţionat în documente Basarab I ca şi conducător
al unei Vlahii nord-dunărene. Este considerat adevăratul întemeietor, a unificat teritoriile
până la Dunăre, eliminând şi dominaţia tătarilor. Tot el a eliberat de sub această dominaţie
şi Sudul Moldovei şi Basarabia (teritoriul dintre Prut şi Nistru - de aici şi numele). Iniţial s-
a aflat în relaţii bune cu regatul Ungariei existând în acest sens un document din 1324 care
confirmă inclusiv starea de vasalitate a lui Basarab faţă de coroana maghiară (Carol Robert de
Anjou) numit voievodul nostru transalpin. Neînţelegerile au venit de la stăpânirea Banatului de
Severin, iniţial regalitatea a fost de acord cu faptul că Basarab stăpânea această zonă, dar pus la
cale de nobilimea maghiară (care pierdea sume mari din cauza aceasta), Carol Robert de Anjou
porneşte cu armata împotriva lui Basarab. Deşi Basarab îi propune rezolvarea conflictului pe cale
paşnică (bani), Carol refuză şi astfel se ajunge la confruntarea din 9-12 noiembrie 1330 de la
Posada (loc stâncos, în munţi). Basarab iese învingător şi astfel Ţara Românească îşi câştigă
independenţa faţă de Ungaria.
3.Crearea instituţiilor interne. Acest lucru se realizează sub urmaşii lui Basarab I (1310?-
1352), în timpul lui Nicolae Alexandru (1352-1364) de exemplu:
● Îşi ia titlul de domn autocrat (de sine stăpânitor, nu vasal),
● Întemeiază Mitropolia Ungro-Vlahiei în 1359, acceptată de Patriarhia de la
Constantinopol.
Vladislav Vlaicu, fiul lui Alexandru( 1364-1377):
● Creează a doua Mitropolie la Severin în 1370,
● Bate monedă - bani de argint,
● Creează Cancelaria domnească.

Întemeierea Moldovei
Şi la est de Carpaţi documentele atestă formaţiuni prestatale în jurul localităţilor
Siret, Baia sau la Bâtca Doamnei, cum ar fi Ţara Sipeniţului, Ţara Berladnicilor, Ţara
Brodnicilor, Ţara Bolohovenilor, Câmpul lui Dragoş, etc. Mai apar în documente cu
denumirea de codri, câmpuri, ocoale, cobâle.
1.Primul descălecat: a lui Dragoş.
Regatul Ungariei creează la est de Carpaţi o marcă de apărare. Scopul Ungariei era de a
elimina dominaţia tătarilor din zona şi de a controla drumurile comerciale şi cetăţile de la
gurile Dunării: Chilia şi Cetatea Albă. Dragoş de Baden, supus al coroanei Ungariei, a întemeiat
o marcă de apărare cu centru la Baia, data fiind incertă 1345-1354. Urmaşii lui Dragoş, Sas şi
Balc intră în conflict cu boierimea locală, datorită politicii de catolicizare pe care o promovau.
2. Descălecatul lui Bogdan: descalecă pe la 1359 în Moldova Mică, teritoriul controlat de
Sas şi Balc. Acesta, sprijinit de vitejii săi, dar şi de boierimea locală, îi alungă pe Sas şi Balc
şi păstrează Moldova Mică în dauna regelui (1365 ,,Cronica lui Ioan de Târnave” este
documentul care atestă acest lucru). Moldova Mică devenea stat independent.
3. Sub urmaşii lui Bogdan: se realizează extinderea teritorială de la munte la mare dar şi
creearea instituţiilor. Cel mai de seamă urmaş al lui Bogdan a fost Petru I Muşat (cca 1375-
1391): pune bazele principalelor instituţii în Modova, mută capitala de la Baia la Suceava şi
construieşte un sistem de fortificaţii- Cetatea Sucevei. Fondează Mitropolia Ortodoxă a
Moldovei, care va fi recunoscută abia în timpul lui Alexandru cel Bun. Este primul domn
moldovean care bate monedă, încheie un tratat de vasalitate cu regele Poloniei, căruia îi
acordă şi un important împrumut.
În timpul lui Roman I (1391/1392-1394) teritoriul statului moldovean ajunge până la
mare, adică în limitele sale medievale: “Io Roman voievod, domn cu mila lui Dumnezeu de la
munte la marea cea mare”.

Întemeierea Dobrogei:
Formaţiuni prestatale:
● Formaţiunea condusă de jupan Dimitrie-Inscripţia de la Mircea Vodă- 943
● Formaţiunea condusă de jupan Gheorghe- Inscripţia din complexul Basarabi-
Murfatlar
● Thema Paristrion (întemeiată de bizantini): 971-1204
● Formaţiuni politice locale (situate între Dunăre şi Mare) conduse: Tatos, Seslav şi
Satza (secolul al XI-lea), amintite în lucrarea Alexiada a Anei Comnena, fiica
împăratului bizantin Alexios Comnenul.
● Imperiul româno-bulgar: 1185- secolul XIII
Primul stat creat de romanitatea răsăriteană a aparţinut vlahilor din Peninsula Balcanică. În
secolul al XII-lea vlahii din aceasta zonă şi-au văzut ameninţate privilegiile de dinastia bizantină
Anghelos. În 1185 vlahii din Balcani s-au răsculat sub conducerea fraţilor Petru şi Asan. Vlahii
din nordul Dunării au sprijinit răscoala alături de cumani. Victoria vlahilor a însemnat şi
formarea statului vlaho-bulgar. Noul stat a recunoscut în timpul lui Ioniţă cel Frumos (1197-
1207) autoritatea spirituală a Romei în schimbul titlului dat de papa Inocenţiul al III-lea ca “rege
al vlahilor şi bulgarilor”.
Sub Ioan Asan al II-lea (1218-1241), statul vlaho-bulgar a atins apogeul puterii sale, a
rupt legătura cu Roma şi a revenit la confesiunea răsăriteană, restabilind relaţiile cu Patriarhia
bizantină. Treptat, elementul bulgar a devenit predominant, în timp ce elementului vlah s-a
estompat.
Bizantinii sub conducerea lui Ioan Tzimiskes au ocupat şi teritoriul dintre Dunăre şi
Marea Neagră în 971. Pecenegii, uzii şi cumanii au invadat timp de trei secole acest teritoriu. În
secolul al XIII-lea teritoriul danubiano-pontic a trecut sub stăpânirea vremelnică a Asăneştilor şi
apoi a conducătorilor celui de-al doilea Ţarat bulgar. Chiar şi în aceste condiţii, izvoarele
menţionează pe la 1230 în teritoriul dintre Mangalia şi Varna, ,,Ţara Cărvunei”sau Cavarnei,
nucleul în jurul căruia se va întemeia în secolul al XIV-lea un principat condus de Balica (cca.
1346-1354). Acesta se amestecă în luptele civile din Imperiul Bizantin, dintre familiile
Paleologilor şi Cantacuzinilor.
Dobrotici (1354-1386) este întemeietorul statului dobrogean, unificând formaţiunile
dintre Dunăre şi Marea Neagră. Îşi stabileşte reşedinţa la Caliacra. Primeşte din partea
împăratului bizantin titlul de despot şi de strateg. Se amestecă în continuare în luptele pentru
succesiunea la tronul bizantin. Este urmat de fiul său Ivanco (1386-1388), iar în 1388 Dobrogea
este unită de Mircea cel Bătrân la Ţara Românească, pentru a fi apărată mai bine de atacurile
turcilor; în jur de 1420 a fost ocupată de turci şi transformată în paşalâc turcesc, până în 1878,
când revine României în urma războiului de independenţă.
Însemnătatea întemeierii statelor medievale româneşti:
 Formarea statelor medievale româneşti a avut un rol important în dezvoltarea civilizaţiei
medievale româneşti,
Statul, prin organizarea sa, a asigurat sistemul de ierarhizare internă şi funcţia de apărare
externă.