Românii s-au organizat de timpuriu în diverse formațiuni politice autonome, la început restrânse teritorial

care au evoluat treptat către statul independent, această evoluție a fost influențată de factorii externi ca:
- Expansiunea regatului maghiar
- Invaziile migratorilor(pecenegi, cumani, mongoli)
- Politica Imperiului Bizantin
Așadar, secolele XI-XII au reprezentat prima afirmare istorică a românilor.

1) Transilvania;
Formarea statului medieval Transilvania e un proces complex și îndelungat; pentru înțelegerea sa, este
necesară cunoașterea izvoarelor:
a) Gesta Hungarorum în care Anonymus(notarul regelui Bela al III-lea) scrie că la așezarea ungurilor în
Câmpia Tisei(în 897), în spațiul intracarpatic existau așezări mixte româno-slave în propriile lor ducate
sau voievodate conduse de duci.
b) Legenda Sfântului Gerard care relatează despre conflictul dintre regele apostolic(creștinat) Ștefan cel
Sfânt și formațiunile din Transilvania și Banat(sec XI). Ahtum în Banat refuză să recunoască suzeranitatea
maghiară, același lucru face și Gylla în Transilvania. Ambele formațiuni politice au fost supuse de regele
maghiar în perioada 1002-1003 fără a se instaura o stăpânire maghiară efectivă.
În perioada cuprinsă între secolele IX-XI, formațiunile politice din Transilvania manifestă tendințe spre
centralizare politică și unificare teritorială. Această evoluție este întreruptă de cucerirea Transilvaniei de către
regatul maghiar. Procesul se încheie la începutul secolului XIII.
Regii maghiari au organizat provincia după sistemul feudalismului apusean, păstrând totuși unele elemente
de organizare locală și instituții specific românești.
Expansiunea maghiară s-a desfășurat progresiv de la Vest spre Est; maghiarii au folosit diverse mijloace
pentru supunerea Transilvaniei:
a) Pe plan militar, au cucerit și anexat cetățile de apărare
b) Pe plan administrativ, coroana maghiară a organizat comitatele (unități administrative specifice
ungurilor), această acțiune pornește undeva din Nord-Vest, Bihorul fiind primul comitat înființat și se
încheie în a doua jumătate a secolului XIII (altele: Crasna, Alba, Dăbâca)
c) Pe plan politic, au încercat să înlocuiască voievodatul cu principatul, prin urmare izvoarele îl atestă în
1111 pe principele Mercurius, princeps Ultransilvanus(Mercurius, principe al țării ultransilvane). Această
acțiune eșuează deoarece izvoarele îl menționează în 1176 pe voievodul Leustachiu, ceea ce înseamnă că
voievodatul rămâne forma de organizare politică până în 1541 când devine principat-autonom sub
suzeranitate otomană, deoarece în 1526, la Mohacs, ungurii sunt înfrânți de otomani, iar partea centrală
a Ungariei e transformată în pașalâc.
d) Pe plan etnic, maghiarii au colonizat în Transilvania populații ca sașii și secuii, cărora le oferă privilegii
(autonomia); se organizau politic, administrativ și juridic.
e) Pe plan religios, s-a încercat impunerea catolicismului, au fost confiscate teritorii în favoarea bisericii
catolice și au fost aduse ordine călugărești (franciscanii și dominicanii) și ordine militare (teutonii,
ioaniții). Diplomele regale din 1365-1366 date de regele Ludovic cel Mare introduc sistemul religiei
recepte ce excludea de la viața politic pe oricine nu era catolic.

În ceea ce privește organizarea internă, voievodatul Transilvania era autonom în raport cu coroana
maghiară, era condus de un voievod cu atribuții administrative, juridice și militare. Era numit de regele maghiar și
confirmat de nobilimea transilvană; unii voievozi au reușit să fondeze adevărate dinastii (familia Lackfi și Csaki).
Organizarea administrativ-teritorială se prezenta astfel:
- Comitate (unguri)
- Scaune (sașii și secuii) – Brașov și Bistrița
- Districte (românii)
- Țări (românilor), menținute în zonele de graniță (Ț. Oltului, Ț. Făgărașului, Ț. Maramureșului)
 Structura socială în Transilvania se caracteriza prin existența stărilor privilegiate:
- Nobilimea maghiară
- Patriciatul săsesc
- Fruntașii secui
- Clerul catolic
Din punct de vedere etnic, structura etnică a Transilvaniei nu s-a schimbat deloc, majoritatea populației era
formată din români, dar participarea șa viața politică era condiționată de apartenența la catolicism; românii erau
excluși, fiind considerați schismatici; în 1437 a avut loc răscoala de la Bobâlna, urmând să se formeze Unio Trium
Nationum ce împiedica afirmarea elitei române transilvane.

2) Țara Românească;
Întemeierea statului medieval Țara Românească s-a realizat prin unificarea formațiunilor politice existente
între Carpați și Dunăre. Acest proces s-a desfășurat începând cu a doua jumătate a secolului al XIII-lea și s-a încheiat
în prima jumătate a secolului al XIV-lea.
În prima etapă, formațiunile politice prestatale existente în spațiul extracarpatic sunt menționate în Diploma
Cavalerilor Ioaniți emisă de regele Bela al IV-lea al Ungariei la 2 iunie 1247, în care sunt menționate elemente ce
ilustrează intensa activitate economică din zonă, organizarea militară a românilor, informații asupra stării sociale
existente la români și informații privind organizarea politică. În perioada 1277-1279, voievodul Litovoi, vasal regelui
Ungariei denunță suzeranitatea maghiară și refuză plata tributului și se confruntă cu maghiarii în timpul regelui
Ladislau al IV-lea Cumanul, cu scopul de a unifica autonomiile din zona Jiului. Înfrânt în luptă, moare, iar fratele său,
Bărbat cade prizonier, se răscumpără și păstrează ulterior puterea (izvor - un document emis în 1285 de către
Ladislau al IV-lea cumanul).
Astfel, prima încercare de unificare de la Sud de Carpați a eșuat, fiind urmată de „Descălecatul” lui Negru-
Vodă (Radu-Negru) din 1290-1291. În condițiile anihilării autonomiei Țării Făgărașului de către regele maghiar,
Andrei al III-lea, Negru-Vodă trece la Sud de Carpați și descalecă la Câmpulung unde pune bazele unui nou stat prin
unirea treptată a formațiunilor politice existente. Descălecatul lui Negru-Vodă la Sud de Carpați nu poate fi
demonstrat deoarece este o legendă, însă reprezintă a doua etapă în cadrul procesului formării statului medieval
Țara Românească.
Întemeierea Țării Românești a revenit lui Basarab I (1310?-1352), „marele voievod”, titlu care exprimă
recunoaștere întâietății puterii sale de către ceilalți voievozi existenți la Sud de Carpați. El a unificat autonomiile
locale și a întemeiat Țara Românească, fapt confirmat de documentul datat în 1324 unde Basarab este numit
„voievodul nostru transalpin” și „Terra Bazarab”. Regalitatea maghiară recunoștea noul stat și domnia lui Basarab I ,
iar acesta accepta suzeranitatea maghiară.
Cauza neînțelegilor a fost reprezentată de intenția lui Basarab I de a alipi Banatul de Severin, astfel în 1330,
regele Maghiar, Carol Rober de Anjou în fruntea armatei maghiare suferă o grea înfrângere la Posada în 9-12
noiembrie 1330, izvorul este Cronica Pictată de la Viena. Astfel, Țara Românească și-a obținut independența față de
Ungaria și avea loc prima afirmarea de suveranitate din istoria românilor.
Urmașii lui Basarab I în Țara Românească au urmărit menținerea independenței noului stat și afirmarea
acestuia în Sud-Estul Europei. Nicolae Alexandru(1352-1364) este fiul lui Basarab și și-a luat titlul de singur stăpânitor
(independent) și in 1359 a întemeiat prima mitropolie ortodoxă la Curtea de Argeș. Un alt urmaș e Vladislav-Vlaicu
(1364-1377) a dus o politică de unificare teritorială, în 1368 și-a luat titlul de „Ban de Severin”, iar în 1369 și-a luat
titlul de „Duce de Făgăraș”. Pe plan extern intră în conflict cu maghiarii pe care îi învinge pe Valea Ialomiței în 1368,
iar o consecință e că Chilia revine Țării Românești. Urmașii lui Vladislav-Vlaicu au fost Radu I (1377-1383) și Dan I
(1383-1387) și Mircea cel Bătrân (1387-1418).

3) Moldova;
Impulsul creator de stat pornit din teritoriile Sud-Carpatice s-a manifestat curând și la răsărit de Carpați,
unde în contextul favorabil creat de apariția Țării Românești s-a constituit a doua libertate românească. La Est de
Carpați, izvoarele istorice menționează existența unor spații locuite de vlahi ce apar sub diferite denumiri. Astfel în
secolul al XII-lea, cronicile rusești menționează o țară „Berlad”, iar pentru secolul al XIII-lea, documentele maghiare și
papale menționează o țară a brodnicilor, iar o cronică rusă atestă o țară a bolohovenilor.
Procesul de unificare la Est de Carpați a început în a doua jumătate a secolului al XIV-lea și s-a încheiat la
sfârșitul secolului. Nașterea statului român dintre Carpați și Nistru s-a petrecut în 3 etape:
1) Descălecatul lui Dragoș din Maramureș la mijlocul secolului XIV.
2) Descălecatul lui Bogdan din Maramureș în a doua jumătate a secolului XIV .
3) Alipirea Sudul Moldovei la sfârșitul secolului XIV.
În cazul Moldovei, teoria descălecatului poate fi demonstrată istoric. Conform tradiției istorice a descălecatului
așa cum apare la cronicare după 1340 din Țara Maramureșului, a plecat la vânătoare, voievodul Dragoș însoțit de
cățelușa lui, Molda. Impresionat de locurile de dincolo de „Munții Înalți” s-a stabilit, înființând o marcă cu rol de
apărare în fața tătarilor. Documentele autentice confirmă tradiția istorică. Astfel un document din 1360 emis de
regele Ludovic I de Anjou îl numește credinciosul nostru român, ceea ce înseamnă ce se afla sub suzeranitate,
dovadă a meritelor în lupta dusă cu tătarii la Est de Carpați. Urmașii săi, Sas și Balc au întreținut stăpânire în anii
următori.
În condițiile izbucnirii unei răscoale anti-maghiare a românilor din Moldova Mică care doreau înlăturarea
urmașilor lui Dragoș, are loc al doilea Descălecat la Est de Carpați a lui Bogdan din Cuhea, Maramureș, nemulțumit
de faptul că regalitatea maghiară i-a restrâns autonomia. Astfel, participă la răscoala din 1359, ca urmare, Sas și Balc
sunt înlăturați, la fel și suzeranitatea maghiară. Cronica domniei lui Ludovic I de Anjou scrisă de Ioan de Târnave
menționează eșecul expedițiilor maghiare repetate cu scopul de a-l alunga pe Bogdan, dar în 1364, Moldova devine
un stat independent prin victoria românilor în frunte cu Bogdan. Urmașii lui Bogdan au urmărit să consolideze prin
diverse acțiuni tânărul stat, precum și prin organizare instituțională și desăvârșirea teritorială.
Lațcu (1365-1375) a acceptat înființarea unei episcopii catolice la Siret în 1370.
Petru Mușat (1375-1391), pe plan extern s-a orientat spre Polonia pentru a face față presiunilor maghiare, în
acest sens în 1387, a depus jurământ de vasalitate regelui polon Wladislaw Iagello. În schimbul unei sume de bani
împrumutată regelui polon în 1388, Petru Mușat primește drept garanție Pocuția (teritoriu, disputat ulterior, de
Moldova și Polonia). Pe plan intern, Petru Mușat întemeiat Mitropolia ortodoxă de la Suceava unde este stabilită
reședința domnească; bate primii bani („groși”) și consolidează instituțiile centrale (cancelaria domnească).
Roman I (1391-1394) unifică teritoriile dintre Carpați, Nistru, Dunăre și Mare (Moldova Mare). El Începe
conflictul cu Polonia pentru Pocuția. Și-a luat titlul de „Voievod al Țării Moldovei de la munți până la mare”.
Ștefan I (1394-1399) încheie o alianță strânsă cu Polonia și a participat la înfrângerea Ungariei în bătălia de la
Ghindăoani (1395).