I.

Transilvania;
Instituția centrală în Transilvania a fost voievodatul (1176-1541) și principatul (1541-1688, principat autonom
sub suzeranitatea Imperiului Otoman) (1688-1867, principat integrat în Imperiul Habsburgic) .

A) Voievodatul:
- era vasal regatului Ungariei și se bucura de autonomie
- avea în frunte un voievod numit de regele maghiar și confirmat de nobilimea transilvăneană; avea atribuții
militare (comandat militar), judecătorești și administrative (era guvernator)
- era ajutat de un Sfat și de congregațiile nobiliare

B) Principatul a cunoscut 2 etape

- Între 1541-1688 a fost condusă de un principe numit de dietă și confirmat de sultan; principele era ajutat
de un Sfat format din 12 membrii aleși din rândul națiunilor privilegiate și de dietă formată din 150 reprezentanți a
națiunilor privilegiate.
- Între 1688 – 1867, principatul, sub stăpânire Habsburgică a fost condus de împărat care avea titlul de
principe; Conducerea propriu-zisă revenea guvernatorului militar care conducea un guberniu ce avea rolul de a
prelua atribuțiile dietei.

II. Țara Românească și Moldova

1. Domnia;
în perioada secolelor XIV-XVIII, instituția centrală era domnia. Domnia era reprezentată de domnul țării care
avea următoarele atribuții:
- Administrative (numea dregătorii, acorda privilegii boierilor, stabilea impozit)
- Judecătorești (era judecătorul suprem)
- Legislative (adoptă acte legislative)
- Diplomatice (semna tratate, declara război, încheia pacea)
- Militare (comanda armata)
Domnul era ajutat în conducerea Țării de
a) Sfatul Domnesc alcătuit din dregători (boierii cu funcții) ce aveau atribuții politice, administrative și
judecătorești
b) Adunarea Țării ce reunea reprezentanții stărilor privilegiate, chiar și țăranilor, și avea rolul de a aproba
uneori alegerea domniei, stabilirea impozitelor, semnarea tratatelor.
Domnul era socotit stăpânul întregului pământ al țării, era ales pe baza principiului ereditar-electiv din dinastia
Basarabilor (Ț.R.) și Mușatinilor (Moldova).
Domnia a jucat un rol important în lupta anti-otomană, reușind să păstreze independența statală.
În perioada secolelor XVIII-XIX, instituția centrală rămâne tot domnia, însă în urma instaurării regimului
fanariot în principatele române, domnul devine un simplu funcționar al Porții, el fiind numit de sultan. Între
1711/1716-1821 în principate au funcționat domnii fanarioți, aceștia nu aveau origine românească, ei fiind greci ce
proveneau din cartierul constantinopolitan Fanar unde erau crescuți și educați în spiritul loialității față de sultan. Ei
își cumpărau domnia cu sume mari de bani numite mucarer. Domnii fanarioți erau integrați în ierarhia administrativă
otomană, fiind asimilați unui pașă cu două tuiuri, responsabili numai în fața sultanului. Acești domni au instituit
sistemul de vânzare a dregătoriilor, modalitate prin care își îmbogățeau veniturile. Au fost și domni fanarioți care au
contribuit la modernizarea societății românești prin măsuri în domeniul învățământului, social, juridic (Codul lui
Callimachi, Legiuirea Caragea) și edilitar. Revoluția lui Tudor Vladimirescu (1821) a contribuit la îndepărtarea
domnilor fanarioți și la revenirea domnilor pământeni.
2. Armata;
Armata în cele două țări este compusă din:
a) Oastea cea mică, un corp profesionist de luptători format din slujitorii domnitorului și boieri. Ea a fost
folosită în cele mai multe conflicte purtate de domnitor
 b) Oastea cea mare, formată din toți locuitorii apți de luptă; a fost folosită rareori, doar în cazuri speciale cum a
fost Campania anti-otomană din 1394-1395.
Sistemul defensiv era completat de cel al fortificațiilor (Giurgiu, Turnu, Brăila; Neamț, Hotin, Cetatea Albă, Suceava)
3. Adunarea Țării;
Este compusă din marii boieri, membri clerului înalt(mitropoliți și episcopi), reprezentanți ai micii boierimi și a
clerului de rând și oamenii de la curtea domnească. E o adunare de stări, la fel ca dieta în Transilvania. În istoria celor
două țări, a fost înregistrată foarte rar convocarea acestei adunări, mai ales pentru a confirma alegerea unui nou
domnitor (cum este cazul lui Ștefan cel Mare în 1457).
4. Sfatul Domnesc;
Este compus din boierii cu dregătorii (ranguri) cele mai înalte erau Banul Olteniei și Portarul Sucevei , urmând,
vornic (șeful curții domnești), logofăt (șeful cancelariei), spătar (șeful oștirii), paharnic (șeful pințelor), vistiernic (șeful
finanțelor), comis (șeful grajdurilor domnești), postelnic (șeful apartamentelor domnești), stolnic (șeful meselor
domnești), clucer (șeful cămărilor domnești), etc.
Sfatul avea rolul de a-l consilia pe domnitor; în cadrul sfatului, mitropolitul are un rol foarte important, el este
principalul consilier și locțiitorul domnului în caz de urgență.
5. Biserica;
În țările române există o relație de interdependență între domnie și biserică. Biserica îi oferă dreptul de a
conduce, în schimb, domnitorul oferă bisericii privilegii (pământuri și scutiri de taxe). Biserica îl are în frunte pe
mitropolit, sfătuitor al domnitorului și locțiitorul în caz de absență a domnitorului. Mitropoliile în cele două țări au
apărut în secolul XIV (1359 – Curtea de Argeș; sfârșitul secolului XIV – Suceava), cea din Moldova a fost recunoscută
de Constantinopol în 1401. Biserica e cea mai bine organizată instituție în Evul Mediu, având o ierarhie bine definită
(Mitropolit, episcopi, preoți, călugări), astfel, biserică este cel mai bun instrument prin care se transmite decizia de la
centru către populație. Biserica este o instituție necesară pentru funcționare țării românești și Moldovei între
secolele XIV-XIX deoarece ea este cea care legitimizează domnia (îi oferă dreptul de a conduce).