Imperiul Austro-Ungar (1867-1918) 

I. Formarea 

 Austro-Ungaria sau Imperiul Austro-Ungar este o fostă monarhie dualistă din 

Europa Centrală. Din Austro-Ungaria făceau parte Austria, Ungaria, Boemia, 
Moravia, Bucovina, Transilvania, Carniola, Kustenland, Dalmaţia, Croaţia, Fiume 
şi Galiţia. 
 Austro-Ungaria a fost întemeiată în urma unui compromis între burghezia 
maghiară și monarhia habsburgică, cu scopul de a menține vechiul Imperiu 
Austriac după înfrângerea suferită în Bătălia de la Königgrätz, în războiul din anul 
1866 contra Prusiei. 
 Termenul german Ausgleich se referă la "compromisul" din februarie 1867 prin 
care s-a fondat Dubla Monarhie austro-ungară, promulgată de împăratul Franz 
Joseph și o delegație maghiară condusă de Ferenc Deák. 
 Compromisul urma unei serii de reforme constituționale eșuate ale Imperiului 
Habsburgic. Sub această nouă organizare guvernul din Ungaria dominat de 
maghiari a câștigat drepturi aproape egale cu guvernul de la Viena, cele două state 
constituindu-se ca două state separate, cu propriile constituții, parlamente, 
administrații și miliții. Aveau în comun același suveran, ministerele pentru politică 
externă, economică și militară. Cheltuielile comune erau acoperite inițial în 
proporție de 70% de către Austria. 
 Compromisul s-a făcut în încercarea de a elimina disensiunile interne datorate 
războiului austro-prusac, dar și pentru a aduce la tăcere agitațiile interne ale 
diverselor naționalități ale imperiului. 
Foștii revoluționari germani și maghiari au devenit politicieni, iar dieta ungară și-a 
recăpătat puterea. Statutul special al Transilvaniei și protestele celorlalte 
naționalități - majoritare de multe ori - a dus la apariția unei noi legi a
minorităților  în Ungaria, lege menită să apere drepturile românilor și sârbilor, dar
care în  practică a fost încălcată în mod repetat. 
 
II. Politica nationalitatilor 

 Din punct de vedere etnic Austro-Ungaria era un imperiu multinațional, în care 

națiunile germană și ungară erau politic dominante în jumătățile lor (Cisleithania 
respectiv Transleithania). Celelalte douăsprezece naționalități erau: bosniacii, 
cehii, croații, evreii, italienii, polonezii, românii, sârbii, slovacii, slovenii, țiganii și 
ucrainenii), reprezentând două treimi din populația imperiului. Secolul al XIX-lea 
și începutul secolului al XX-lea fiind o epocă de construcție a identităților pe 
criteriu național, tensiunile existente între cele două națiuni dominante și celelalte 
națiuni (îndeosebi italiană, română, ucraineană și sârbă) au făcut din Austro
Ungaria un stat șubred și săpat de mișcări iredentiste. 
 În ciuda acestor dificultăți inerente structurii sale, în cei cincizeci și unu de ani  de
existență ai imperiului (1867-1918) economia acestuia s-a dezvoltat (dar inegal 
între regiuni), iar infrastructura a fost modernizată. Imperiul s-a dezintegrat însă la 
sfârșitul Primului Război Mondial, ca urmare a incapacității celor două națiuni 
dominante, germană și maghiară, de a găsi o soluție la revendicările celorlalte 
naționalități din cadrul său, astfel încât acestea au preferat să formeze state 
naționale proprii, sau, în cazul românilor, să întregească deja existentul stat 
național, România. 

III. Situatia Transilvaniei si a Banatului in Austro-Ungaria 

 Transilvania 
 Intre anii 1868 si 1918 Transilvania a fost încorporată părții maghiare a 
Imperiului Austro-Ungar (parte numită Transleithania, spre deosebire de 
Cisleithania, care era partea austriacă. În această perioada, s-au intensificat 
măsurile discriminatorii împotriva românilor, șvabilor, slovacilor, sârbilor, 
croaților (în Banat) și, spre sfârșitul secolului XIX, chiar a sașilor, datorita unei 
puternici politici de maghiarizare implementata de autoritățile maghiare, urmând 
modelele statale și politicile naționale uzuale în acea vreme in Europa (Franța, 
Germania). În paralel și independent față de politicile naționale, locuitorii 
Imperiului Austro-Ungar și a Transilvaniei participau la dezvoltarea economică 
intensă a acelei perioade si beneficiau de avantajele unei administrații publice 
relativ eficiente, competente și previzibile. Totuși, nemulțumirile și opoziția 
vehementă a multor grupuri naționale față de politicile de maghiarizare, arată că 
modelul statului naționalist nu a fost aplicabil in regiunea multietnica
Transilvaniei  înainte de 1918. 
 Banat 
 Intre 1860 - 1919 - reintegrat Ungariei, Banatul a fost reorganizat pe comitate,  iar
acestea împărțite în plăși; după Republica Banat, care s-a dorit a fi un stat 
multietnic si multi confesional, organizat după modelul elvețian, a urmat o 
perioadă de ocupație sârbească, una de ocupație franceză și, de la 3 august 1919, a 
fost instalată administrația românească în estul Banatului.  
 După 1867, a făcut parte din partea maghiară a Imperiul Austro-Ungar. 
 IV. Destramarea imperiului 
  
 În 1918, în urma înfrîngerii suferite în primul război mondial, Austro-Ungaria  s-a
destrămat. Din teritoriul fostului stat s-au înfiinţat statele independente Austria, 
Ungaria şi Cehoslovacia, iar părţi ale Austro-Ungariei au fost unite cu alte state: 
Italia, România, Iugoslavia (pe atunci Regatul sîrbilor, croaţilor şi slovenilor), 
Polonia.