Referat cu tema

Unde seismice. Cutremure. Producere. Caracteristici

Undele seismice
Energia eliberată brusc de focar în momentul producerii unui dezechilibru
tectonic se propagă în toate direcţiile sub forma unor unde elastice, numite unde
seismice.
Pe masura îndepartarii de locul perturbatiei initiale, energia se repartizeaza pe tot
mai multe particule − efectele seismului sunt tot mai mici la distante mai mari. Undele
seismice sunt un "amestec" de unde longitudinale si transversale.

Tipuri de unde seismice:

a). Unde de adâncime(de volum): se deplasează în partea interioară a

Pământului, şi se pot clasifica în:

1. Unde de tip longitudinal sau de dilataţie(numite şi unde primare şi notate P)

sunt cele mai rapide unde seismice, ele ajungând primele (prima vibraţie simţită în timpul
seismelor). Ele se propagă cu o viteză de aproximativ 1.6 până la 8 kilometri/secundă,
depinzând de materialul prin care se deplasează. Particulele materiale oscilează pe
direcţia propagării undei. Undele P se pot propaga prin roci şi lichide. Ele comprimă şi
întind în mod succesiv materialul străbătut pe direcţia lor de propagare (într-un mod
similar celui în care sunetul se propagă prin aer). Amplitudinea acestor unde este direct
proporţională cu magnitudinea (energia cutremurului). Unda P nu este periculoasă pentru
clădiri, deoarece conţine doar aproximativ 20% din energia totală a cutremurului.

2. Unde de tip transversal sau de forfecare(numite unde secundare şi notate S)

sunt mai lente ca undele P şi sunt al doilea tip de undă/vibraţie resimţită în timpul
seismului. Ele deplasează în afară particule de rocă, împingându-le perpendicular pe
calea undelor. Astfel rezultă prima perioadă de ondulare asociată cutremurelor. Undele S
se pot propaga doar prin mediu solid (tip rocă), nu şi prin mediu lichid.
Întrucât direcţia de propagare devine aproape verticală în vecinătatea suprafeţei
libere a terenului, undele S(transversale) produc cele mai importante efecte inerţiale
asupra construcţiilor. Sunt periculoase, deoarece transportă aproximativ 80% din energia
totală a cutremurului şi determină distrugeri proporţionale cu magnitudinea cutremurului
şi cu durata de oscilatie.
 b). Unde superficiale (de suprafaţă) se deplasează la suprafaţa pământului.
Uneori denumite unde lungi sau mai simplu, unde L, undele superficiale sunt
responsabile pentru cele mai multe pagube asociate cutremurelor, deoarece cauzează cele
mai intense vibraţii. Acestea se propagă din undele interioare care ajung la suprafaţă.
Undele superficiale sunt asemănătoare valurilor apărute într-o suprafaţă de apă – ele
mişcă suprafaţa pământului în sus şi în jos. Acest fapt cauzează de obicei cele mai mari
pagube, deoarece mişcarea undei zguduie temeliile edificiilor create de om. Ele se
clasifică în:

1. Unde de tip Rayleigh(R): (denumite astfel dupa englezul John William Strutt,
Lord Rayleigh, care a intuit matematic existenţa acetui tip de unde in 1885) sunt unde
care mişcă pământul şi în sus şi în jos şi înainte şi înapoi în sensul de propagare,
asemănător mişcării valurilor. Ele sunt resimţite puternic în timpul seismului.
 2. Unde de tip Love(Q) (denumite astfel după matematicianul englez A.E.H.
Love, care a creat modelul lor matematic în 1911). Ele sunt cele mai rapide unde de
suprafaţă şi mişcă pământul stânga-dreapta faţă de direcţia de propagare, producând doar
o mişcare orizontală, care cauzează numeroase pagube fundaţiei unui edificiu care nu este
o construcţie paraseismică. Acestea se propagă cu aprox. 4 km/s.

Deşi au provocat numeroase distrugeri, undele seismice au oferit preţioase

informaţii despre structura internă a Pământului.
Doar o mică parte din energia degajată în focarul unui cutremur se transmite sub
formă de oscilaţii seismice, restul consumându-se în alte procese fizice care au loc în
zona focarului.
Determinarea precisă a acestei cantităţi este dificilă din acest motiv, utilizându-se
metode prin care se încearcă să se facă o comparaţie între diferite cutremure.

Cutremure: Producere şi Clasificare

Pământul, care se află într-o permanentă mişcare, posedă o structură internă destul
de complicată, dar care schematic poate fi redusă la: suprafaţa liberă(scoarţă), crusta
continentelor(litosferă) 0-70 km, manta 70-2900 km, nucleul exterior 2900-5000 km,
nucleul interior central 5000-6320 km.
 În acest context, continentele se deplasează continuu şi lent, producând modificări
ale scoarţei terestre în urma acumulărilor energetice în roci şi a erupţiilor vulcanice.
Aceste fenomene se manifestă periodic în crusta terestră prin mişcări bruşte şi violente
care sunt înregistrate la suprafaţa liberă a terenului sub forma cutremurelor de pământ.
Cu privire la sursa care generează cutremurele puternice se admit două categorii
principale de mecanisme posibile de producere şi anume:
 Cutremure vulcanice, datorate erupţiilor vulcanice(7%)
 Cutremure tectonice, datorate unor modificări structurale importante ale
scoarţei terestre(90%) (însoţite de fenomene de rupere sau de faliere)
Cele mai frecvente cutremure sunt de origine tectonică, iar energia pe care o
eliberează se extinde pe zone întinse la suprafaţa terestră. Şocul seismic se produce ca
urmare a unor fracturi ale scoarţei care vin în contact într-un plan mai slab, în care s-au
acumulat în timp deformaţii elastice extrem de mari. Eliberarea bruscă a energiei de
deformaţie, transformată instantaneu în energie cinetică, generează unde elastice care se
propagă radial în toate direcţiile, iar prin procese de reflexie şi refracţie ajung la suprafaţa
Pământului. Punctul teoretic în care se produce ruptura iniţială(în realitate există o zonă
de fracturare), se numeşte focar sau epicentru.
Punctul situat la suprafaţa Pământului, pe verticala focarului, poartă denumirea de
epicentrul cutremurului.

Localizarea poziţiei focarului şi epicentrului se obţine pe baza prelucrării

înregistrărilor mişcărilor seismice în staţii echipate cu aparatură specifică. În funcţie de
poziţia focarului exprimată prin distanţa H dintre focar şi epicentru, denumită adâncime
sau profunzime, cutremurele se clasifică astfel:

1. Cutremure crustale( normale) având focarul situat până la o adâncime de 70

km. Acest tip de cutremur, care reprezintă 90% din cutremurele care se produc în lume,
are o durată semnificativă redusă. Deşi sunt extrem de violente, cutremurele crustale
afectează zone destul de limitate la suprafaţa Pământului. În această categorie se înscriu
focarele care aparţin centurii circumpacifice, zonelor din Asia de Sud-Vest, bazinul
mediteranean etc.

2. Cutremurele subcrustale(intermediare) au focarul localizat în limitele 70 ≤

H< 300 km. Durata cutremurelor este moderată, în timp ce aria de manifestare este mult
mai mare. Perioadele de revenire ale cutremurelor intermediare sunt mult mai mari decât
ale celor normale.
 Focarele intermediare identificate până în prezent sunt destul de reduse ca număr,
fiind situate în: Afganistan, Columbia, Mexic şi zona munţilor Vrancei din România.

3. Cutremure de adâncime(de profunzime) s-au semnalat între limitele

300≤H<700 km. Incidenţa acestei categorii de cutremure este mai redusă deoarece
perioadele predominante sunt lungi.

4. Cutremurele tectonice au ca origine fenomenul de faliere sau cel de subducţie

a plăcilor continentale. Cutremurele violente generate de fractura rocilor sunt datorate
mişcărilor produse în lungul unui plan de rupere, însoţite de eliberarea bruscă a unei
energii imense. Aceste planuri de rupere se numesc falii, iar în momentul ruperii
instantanee, capacitatea rocii respective a atins valoarea limită peste care nu mai este
capabilă să acumuleze deformaţii elastice sau energie elastică de deformare. În general
cutremurele se produc în lunful aceleaşi falii, ceea ce caracterizează fenomenul de
persistenţă a genezei mişcărilor seismice.
Teoria plăcilor tectonice, de dată mai recentă, susţine că prin comprimare
puternică, care se manifestă la contactul dintre plăcile continentale, se produc deplasări
mari fie datorită cedărilor în urma strivirii rocilor, fie datorită fenomenului de
subducţie(alunecarea relativă a unei plăci sub cealaltă)

Intensitatea cutremurelor
Pe baza observaţiilor cu privire la distrugerile provocate de cutremure clădirilor şi
modificările aduse reliefului regiunii afectate, numite efecte macroseismice, se poate
defini o scară de intensităţi macroseismice, asociindu-se un număr(grad) diferiteşor
efecte distructive ale cutremurului. Putem aminti astfel:

 Scala Richter, care exprimă logaritmic energia eliberată la o anumită

distanţă epicentrală, este o scală logaritmică ce se exprimă în numere zecimale
cuprinse între 1-9. Creşterea magnitudinii cu o unitate corespunde creşterii
amplitudinii maxime a undei de zece ori. Energia seismică ce se degajă în focar
diferă de amplitudinea seismului de la suprafaţa Pământului.
 Scala Mercalli modificată(cu 12 grade) care descrie intensitatea cutremurului prin
observarea efectelor sale în epicentru.
 Scala Rossi-Farel(cu 10 grade)

În toate cazurile cutremurele de gradul 1 sunt cele mai slabe, iar cele de grad
maxim fiind cele mai puternice.
La ora actuală, în majoritatea ţărilor se utilizează o scară de 12 grade,
caracterizarea gradelor de intensitate macroseismică fiind preponderent realizată pe
baza unor înregistrări instrumentale privind deplasarea, viteza sau acceleraţia maximă,
aceşti factori fiind mai mult obiectivi. Denumirea de scară Mercalli este deci
improprie deşi este frecvent folosită.
 În comunicatele oficiale intensitatea macroseismicp, indicată conform acestei
scări, se anunţă pentru un anumit loc de observare, valorile fiind în general diferite de la
o localitate la alta. Intensitatea macroseismică este accea care se ia în considerare la
zonarea seismică şi la elaborarea normelor pentru protecţie antiseismică a
construcţiilor.

Magnitudinea cutremurelor
Utilizând pentru estimare exclusiv înregistrări instrumentale obiective se poate
defini magnitudinea sau, cum este numită uzual, intensitatea Richter. Se defineşte astfel
încât utilizând înregistrarea oricărei staţii seismice de pe glob, valoarea rezultată să fie
aceeaşi.
Magnitudinea dă măsura energiei undelor seismice care provin din focar.
Noţiunea şi metoda de estimae a fost pusă la punct de C.F.Richter(1923) care a utilizat
datele instrumentale provenite de la un grup de staţii seismice cu diferite amplasamente şi
care caracterizează o serie de seisme produse în California pe durata lunii ianuarie a
anului 1923. Creşterea magnitudinii cu o unitate corespunde creşterii amplitudinii undei
de 10 ori. Din punct de vedere matematic, scara magnitudinilor nu are o limită
superioară, însă practic limita ei superioară e determinată de rezistenţa rocilor. Cele mai
puternice cutremure care s-au produs în epoca măsurărilor instrumentale sunt cele de pe
continentul american: cutremurul din Chile, 1960 (magnitudinea 9,5) si din Alaska, 1964
(M = 9,2).
Energia seismică ce se degajă în focarul cutremurului diferă de energia seismului
de la suprafaţa Pământului. Spre deosebire de magnitudine, intensitatea seismului,
exprimată şi ea în grade, are la bază gradul de acţiune a oscilaţiilor subterane asupra
diferitelor construcţii şi obiecte, asupra oamenilor. De fapt, pentru oameni pericolul îl
reprezintă nu oscilaţiile seismice, ci urmările acestora: avarierea clădirilor, gazoductelor
şi liniilor electrice, deformarea suprafeţei terestre, alunecările de teren etc.

Caracteristica seismelor Magnitudine(grade Richter) Număr mediu anual

catastrofal mai mult de 8 1
foarte puternic 7,0-7,9 18
puternic 6,0-6,9 120
moderat 5,0-5,9 800
neînsemnat 4,0-4,9 6200
slab 3,0-3,9 49000
foarte slab 2,0-2,9 1000 zilnic
sub 2 8000 zilnic