Undele Seismice

Nume: Nic a M ihai

Alexandru

Clasa a-XI-a D
 Undele Seismice

Energia eliberată brusc de focar în momentul

producerii unui dezechilibru tectonic se propagă în toate
direcţiile sub forma unor unde elastice, numite unde
seismice.
Pe masura îndepartarii de locul perturbatiei initiale,
energia se repartizeaza pe tot mai multe particule −
efectele seismului sunt tot mai mici la distante mai mari.
Undele seismice sunt un "amestec" de unde longitudinale
si transversale.
Tipuri de unde seismice
1. Unde de tip longitudinal sau de dilataţie(numite
şi unde primare şi notate P) sunt cele mai rapide unde
seismice, ele ajungând primele (prima vibraţie simţită
în timpul seismelor). Ele se propagă cu o viteză de
aproximativ 1.6 până la 8 kilometri/secundă,
depinzând de materialul prin care se deplasează.
Particulele materiale oscilează pe direcţia propagării
undei. Undele P se pot propaga prin roci şi lichide.
Ele comprimă şi întind în mod succesiv materialul
străbătut pe direcţia lor de propagare (într-un mod
similar celui în care sunetul se propagă prin aer).
Amplitudinea acestor unde este direct proporţională
cu magnitudinea (energia cutremurului). Unda P nu
este periculoasă pentru clădiri, deoarece conţine doar
aproximativ 20% din energia totală a cutremurului.
Unde de tip transversal sau de
forfecare(numite unde secundare şi notate S) sunt
mai lente ca undele P şi sunt al doilea tip de
undă/vibraţie resimţită în timpul seismului. Ele
deplasează în afară particule de rocă, împingându-
le perpendicular pe calea undelor. Astfel rezultă
prima perioadă de ondulare asociată cutremurelor.
Undele S se pot propaga doar prin mediu solid (tip
rocă), nu şi prin mediu lichid.
Întrucât direcţia de propagare devine aproape
verticală în vecinătatea suprafeţei libere a
terenului, undele S(transversale) produc cele mai
importante efecte inerţiale asupra construcţiilor.
Sunt periculoase, deoarece transportă aproximativ
80% din energia totală a cutremurului şi determină
distrugeri proporţionale cu magnitudinea
cutremurului şi cu durata de oscilatie.
 b). Unde superficiale (de suprafaţă) se deplasează la
suprafaţa pământului. Uneori denumite unde lungi sau
mai simplu, unde L, undele superficiale sunt
responsabile pentru cele mai multe pagube asociate
cutremurelor, deoarece cauzează cele mai intense
vibraţii. Acestea se propagă din undele interioare care
ajung la suprafaţă. Undele superficiale sunt
asemănătoare valurilor apărute într-o suprafaţă de apă
– ele mişcă suprafaţa pământului în sus şi în jos. Acest
fapt cauzează de obicei cele mai mari pagube,
deoarece mişcarea undei zguduie temeliile edificiilor
create de om. Ele se clasifică în:
1.Unde de tip Rayleigh(R): (denumite astfel dupa
englezul John William Strutt, Lord Rayleigh, care a intuit
matematic existenţa acetui tip de unde in 1885) sunt unde
care mişcă pământul şi în sus şi în jos şi înainte şi înapoi în
sensul de propagare, asemănător mişcării valurilor. Ele
sunt resimţite puternic în timpul seismului.
2.Unde de tip Love(Q) (denumite astfel după
matematicianul englez A.E.H. Love, care a creat modelul
lor matematic în 1911). Ele sunt cele mai rapide unde de
suprafaţă şi mişcă pământul stânga-dreapta faţă de direcţia
de propagare, producând doar o mişcare orizontală, care
cauzează numeroase pagube fundaţiei unui edificiu care nu
este o construcţie paraseismică. Acestea se propagă cu
aprox. 4 km/s.
 Cutremur
e
Pământul, care se află într-o permanentă mişcare, posedă o structură internă
destul de complicată, dar care schematic poate fi redusă la: suprafaţa liberă(scoarţă),
crusta continentelor(litosferă) 0-70 km, manta 70-2900 km, nucleul exterior 2900-
5000 km, nucleul interior central 5000-6320 km.
În acest context, continentele se deplasează continuu şi lent, producând
modificări ale scoarţei terestre în urma acumulărilor energetice în roci şi a erupţiilor
vulcanice. Aceste fenomene se manifestă periodic în crusta terestră prin mişcări
bruşte şi violente care sunt înregistrate la suprafaţa liberă a terenului sub forma
cutremurelor de pământ.
Cu privire la sursa care generează cutremurele puternice se admit două
categorii principale de mecanisme posibile de producere şi anume:
• Cutremure vulcanice, datorate erupţiilor vulcanice(7%)
• Cutremure tectonice, datorate unor modificări structurale importante
ale
scoarţei terestre(90%) (însoţite de fenomene de rupere sau de faliere)
Cele mai frecvente cutremure sunt de origine tectonică, iar energia pe care
o eliberează se extinde pe zone întinse la suprafaţa terestră. Şocul seismic se produce
ca urmare a unor fracturi ale scoarţei care vin în contact într-un plan mai slab, în care
s-au acumulat în timp deformaţii elastice extrem de mari. Eliberarea bruscă a energiei
de deformaţie, transformată instantaneu în energie cinetică, generează unde elastice
care se propagă radial în toate direcţiile, iar prin procese de reflexie şi refracţie ajung
la suprafaţa Pământului. Punctul teoretic în care se produce ruptura iniţială(în
realitate există o zonă de fracturare), se numeşte focar sau epicentru.
 Magnitudinea cutremurelor
Utilizând pentru estimare exclusiv înregistrări instrumentale obiective
se poate defini magnitudinea sau, cum este numită uzual, intensitatea
Richter. Se defineşte astfel încât utilizând înregistrarea oricărei staţii
seismice de pe glob, valoarea rezultată să fie aceeaşi.
Magnitudinea dă măsura energiei undelor seismice care provin
din focar. Noţiunea şi metoda de estimae a fost pusă la punct de
C.F.Richter(1923) care a utilizat datele instrumentale provenite de la un
grup de staţii seismice cu diferite amplasamente şi care caracterizează o
serie de seisme produse în California pe durata lunii ianuarie a anului 1923.
Creşterea magnitudinii cu o unitate corespunde creşterii amplitudinii undei
de 10 ori. Din punct de vedere matematic, scara magnitudinilor nu are o
limită superioară, însă practic limita ei superioară e determinată de
rezistenţa rocilor. Cele mai puternice cutremure care s-au produs în epoca
măsurărilor instrumentale sunt cele de pe continentul american: cutremurul
din Chile, 1960 (magnitudinea 9,5) si din Alaska, 1964 (M = 9,2).
Energia seismică ce se degajă în focarul cutremurului diferă de
energia seismului de la suprafaţa Pământului. Spre deosebire de
magnitudine, intensitatea seismului, exprimată şi ea în grade, are la bază
gradul de acţiune a oscilaţiilor subterane asupra diferitelor construcţii şi
obiecte, asupra oamenilor. De fapt, pentru oameni pericolul îl reprezintă nu
oscilaţiile seismice, ci urmările acestora: avarierea clădirilor, gazoductelor şi
liniilor electrice, deformarea suprafeţei terestre, alunecările de teren etc.