4.

SEISMOLOGIA SI PROSPECTIUNEA SEISMICA Seismologia, ramura bine definita geofizicii, pune la dispozitie date de identificare a mecanismelor de generare a cutremurelor si date legate de modul de propagare al undelor seismice generate de aceste mecanisme. Continentele se deplaseaza continuu si lent producand modificari ale scoartei terestre in urma acumularilor energetice n roci si a eruptiilor vulcanice, generatoare de rupturi si prabusiri de amploare in interiorul litosferei. Aceste fenomene se manifesta periodic in crusta terestra prin miscari bruste si violente care sunt inregistrate la suprafata libera a terenului sub forma cutremurelor de pamant. 4.1 Cutremurele de pamant si propagarea undelor elastice 4.1.1. Cutremurele de pamant Prin cutremur de pamant (seism), intelegem o solicitare preponderent elastica a planetei, generata de cause natural. Cu privire la sursa care genereaza cutremure puternice admit doua categorii de mecanisme posibile de producere, si anume: - cutremure vulcanice datorate eruptiilor vulcanice; - cutremure tectonice datorate unor modificari structurale importante ale scoartei terestre (insotite de fenomene de rupere de faliere). Cele mai frecvente cutremure sunt de origine tectonica, energia pe care o elibereaza se extinde pe zone intinse de la suprafata terestra. Socul seismic se produce ca urmare a unor fracturi ale scoartei care vin in contact intr-un plan mai slab in care s-au acumulat in decursul timpului deformarii elastice extrem de mari. Cutremurele tectonice au ca origine fie fenomenul de faliere, fie fenomenul de subductie al placilor continentale. Cutremurele violente generate de fractura rocilor se datoreaza miscarilor produse in lungul unui plan de rupere, insotite de eliberarea brusca a unei energii imense. Aceste planuri de rupere se numesc falii, iar in momentul ruperii instantanee, capacitatea rocii respective a atins valoarea limita peste care nu mai este capabila sa mai acumuleze deformatii elastice sau energie elastica de deformatie Eliberarea brusca a energiei de deformare, transformata instantaneu in energie cinetica, genereaza unde elastice care se propaga radial in toate directiile, iar prin procese de reflexie si de refractie ajung la suprafata Pamantului. In general cutremurele se produc in lungul aceleasi falii, ceea ce caracterizeaza fenomenul de persistenta a genezei miscarilor seismice. Punctul teoretic in care se produce ruptura initiala (in realitate exista o zona de fractura) se numeste focar sau hipocentru. Punctul situat la suprafata Pamantului, pe verticala focarului, poarta denumirea de epicentrul cutremurului.

Astfel, elementele principale ale unui seism sunt: - hipocentrul (focarul), reprezentand punctul ipotetic din interiorul sau de pe suprafata Pamantului in care se produce cutremurul; - epicentrul, reprezentat de proiectia focarului pe suprafata terestra; - timpul la origine, adica momentul la care a avut loc initierea cutremurului in focar, folosind timpul universal (UT, Greenwich); - energia degajata in focar (legata de magnitudinea cutremurului).

Focarul se caracterizeaza prin adancime, iar epicentrul prin coordonatele geografice (latitudine si longitudine). Exista si alti parametri ai cutremurului (de ex. solutia de plan de falie ). Dupa adancimea focarului, seismele tectonice pot fi (Bullen, 1959): cutremure crustale (numite si normale sau superficiale ), avand focarul la adancimi intre 0 si 70 km - aceste cutremure, care reprezinta peste 90 % din cutremurele care se produc lume, au o durata semnificativa relativ redusa, iar perioadele predominante specifice mecanismului de focar sunt in general scurte. Desi, sunt extrem de violente, cutremurele crustale afecteaza zone destul de limitate la suprafata Pamantului. In aceasta categorie se inscriu toate focarele care apartin centurii circumpacifice, zonelor din Asia de sud-vest, bazinul mediteranean etc.; cutremure intermediare (subcrustale), cu focarul intre 70 si 300 km - Durata acestor cutremure este moderata, iar perioadele predominante mai lungi, in timp ce aria de manifestare este mult mai mare. Focare intermediare identificate pana in prezent,

instrumental, pana in prezent sunt destul de reduse ca numar, fiind situate in Afganistan, Columbia, Mexic si Romania. Perioadele de revenire ale cutremurelor intermediare sunt mult mai mari decat ale celor normale.; cutremure adanci (de profunzime), cu focarul la peste 300 km - Experienta acestor categorii de cutremure este mai redusa, existand unele informatii cu privire la durata (care este ceva mai mare) si la perioadele predominante (care sunt lungi).

Nota: Valoarea de 70 km grosime pentru crusta terestra este pur conventionala, ea fiind variabila de la o regiune la alta. Cele mai multe modele crustale admit o crusta continentala de 33 km grosime. Cutremure tectonice. Teoria redresarii elastice. Mecanismul de focar Cutremurele tectonice apar in zone relativ fragile ale litosferei. In general, ele reprezinta o consecinta a acumularii lente dar continue a stress-ului tectonic generat, in majoritatea ariilor seismogenice, de miscarea relativa a placilor litosferice. Concentrarea stress-ului la marginea placilor este corelata cu micsorarea rezistentei mecanice a acestor zone in raport cu partile lor centrale. Observatii geodezice corelate cu numeroase alte date geofizice, inclusiv cu distributia spatiala a cutremurelor, au aratat ca partile profunde ale marginilor de placa au, in majoritatea cazurilor, o miscare de afundare (subductie). Ea se transmite spre suprafata si concentreaza stress-ul in partea superioara, casanta si fragila a zonelor de contact (faliere). In timp, apar alunecari relative ale compartimentelor in contact, ce genereaza cutremure. In timpul unui cutremur, alunecarea discontinua pe falie se face intr-o zona redusa, iar cele doua compartimente raman tot timpul in contact, datorita stress-ului. Restul Pamantului se comporta elastic si continuu, fara alte procese rupturale (discontinue) si cu un transfer neglijbil al energiei cinetice in caldura. Un numar redus de cutremure izolate se manifesta in zonele centrale ale placilor sau sub-placile tectonice, atunci cand stress-ul local depaseste rezistenta mecanica a zonei respective. Caracteristic, seismele intraplaca au magnitudini mai mici, o frecventa de aparitie mai redusa si nu prezinta o grupare coerenta in spatiu. Teoria redresarii elastice (elastic rebound theory) Se admite ca o zona initial nedeformata (Fig. 1a) este supusa unor miscari relative lente ce determina aparitia unei deformari initial elastice (Fig. 1b). Accentuarea deformarii conduce la aparitia unui process ruptural insotit de descarcarea energiei elastice acumulate prin Fig. 1c). In cazul cutremurelor de suprafata, procesul ruptural are loc uzual pe falii preexistente, caracterizate printr-o rezistenta mecanica redusa.

Fig. 1. Teoria redresarii elastice. (a) starea nedeformata; (b) deformare elastica in lungul planului de falie P.F.; (c) redresarea elastica a stratelor cu generarea cutremurului si revenirea stratelor la o configuratie similara celei initiale

Privind Fig. 1 ca pe o vedere din lateral si admitand ca miscarea celor doua compartimente se face numai intr-un plan vertical (de-a lungul unui plan de faliere in general inclinat), ne gasim in prezenta unui mecanism de focar de tip dip-slip fault (falie de alunecare pe inclinare). Falia poate fi normala sau inversa (Fig. 2). In primul caz se mai intalnesc termenii de normal-slip fault, normal fault, tensional fault, gravity fault, iar unghiul de inclinare este cuprins intre 45 si 90. In al doilea caz se folosesc termenii reverse-slip fault, reverse fault, compressional fault, thrust fault, iar unghiul de inclinare este in intervalul 0-45.

Fig. 2. Principalele tipuri de falii. (a) falie de tip strike-slip senestra ( ~ 90 ). (b) falie de tip dip-slip normala (45< < 90 ). (c) falie de tip dip-slip inversa (0< < 45)

Teoria placilor tectonice de data recenta, sustine ca prin comprimarea puternica, care se manifesta la contactul dintre placile continentale, se produc deplasari mari fie datorita cedarilor in urma strivirii rocilor, fie datorita fenomenului de subductie (alunecarea relativa a unei placi sub cealalta). Energia eliberata brusc din focar in momentul producerii unui dezechilibru tectonic se propaga in toate directiile sub forma unor unde elastice, denumite unde seismice.

Aceste unde sunt de doua categorii: - Unde de adancime care pot fi de tip longitudinal sau de dilatatie (numite unde primare SI) si de tip transversal sau de forfecare (numite unde secundare S); - Unde superficiale, de tip Raylegh (R) si Lowe (O) si unde lungi (L).

Problema cutremurelor adanci Pana la inceputul anilor 1920, s-a crezut ca toate cutremurele poduse sunt crustale, teoria redresarii elastice fiind suficienta pentru explicarea lor. Dezvoltarea Seismologiei a permis acumularea unor observatii ce sugerau, in unele cazuri, prezenta unor focare adanci [vezi Bullen, (1959), Frohlich (1989), Howell (1990), Green II (1994)]: - unghiuri de emergenta apropiate de verticala pentru inregistrari in vecinatatea epicentrului [Galitzin si Walker, in 1921] - timpi de parcurs substantial mai mici in cazul undelor P inregistrate in vecinatatea antiepicentrului (punctul diametral opus epicentrului) [Turner, in 1922] - diferente mari intre timpii de sosire ai undelor P si S la statii din vecinatatea epicentrului [Wadati, in 1927] Initial, au existat doua contraargumente puternice impotriva existentei unor asemenea seisme: - faptul ca un cutremur adanc nu ar trebui sa produca unde de suprafata puternice, ceea ce nu era cazul pentru unele din aceste evenimente (obiectia lui Banerji).

la adancimi mai mari decat baza crustei, materia ar trebui sa fie ductila si nu casanta, deci nu ar avea cum sa se produca fenomenul de rupere in lungul unei falii (obiectia lui Jeffreys).

In 1931-1932, Scrase si Stechschulte au pus in evidenta un tip de unde numite faze de adancime, caracteristice focarelor adanci, constand in esenta in reflexii ale undelor P si S imediat deasupra focarului. Aceste faze permit determinarea adancimii focarului cu o precizie foarte buna si au constituit argumentul decisiv in favoarea cutremurelor de adancime mare. Concomitent, in 1931, Stoneley a aratat ca undele de suprafata invocate de Banerji fusesera identificate incorect. In consecinta, s-a ridicat problema explicarii producerii cutremurelor adanci printr-un mecanism care sa depaseasca obiectia lui Jeffreys. O prima posibilitate invocata a fost fenomenul de recristalizare a rocilor (schimbari de faza mineralogice). S-a constatat insa ca solutiile de plan de falie obtinute pentru cutremurele intermediare si adanci sunt similare cu cele obtinute pentru cutremurele normale, indicand tot un mecanism de faliere. Cu toate ca problema nu este complet rezolvata, in momentul de fata se admite ca, cel putin pentru cutremurele intermediare, alunecarea pe un plan de falie este favorizata de prezenta unor fluide aflate la o presiune similara celei ambientale (ipoteza Hubbert si Rubey, 1959). Procesul ramane de natura casanta si este caracterizat de deschiderea unor fisuri avand axa mare in lungul directiei stress-ului compresiv maxim. Fluidele rezulta printr-un fenomen de dehidrare (serpentinit- olivina + apa ) si au o compozitie apropiata de roca adiacenta. Pentru cutremurele adanci, procesul de cedare mecanica este mai complicat (Green, 1994), fiind controlat de existenta unor lentile de spinel (olivina - spinel ) cu axa alungita perpendicular pe directia stress-ului compresiv (Fig. 3). Aceste granule minerale se afla intr-o stare super-plastica si permit alunecarea compartimentelor faliei.

Fig. 3. Falierea casanta (brittle failure)(stanga) si falierea anti-crack (dreapta). (a) formarea (anti-)fisurilor; (b) acumularea (anti-)fisurilor (fault nucleation); (c) reunirea fisurilor si falierea propriuzisa.

Magnitudinea unui cutremur. Tipuri de magnitudini Notiunea de magnitudine a fost introdusa de Richter in 1935, fiind definita ca logaritmul zecimal al amplitudinii maxime (masurata in microni) pe inregistrarea cutremurului efectuata cu un instrument standard situat la 100 km de epicentru. Exemplu: Instrumentul este un seismograf Wood-Anderson cu perioada libera de 0.8 secunde, amplificarea statica (statical magnification) de 2800 si coeficientul de atenuare (damping coefficient) de 0.8. Pentru cutremure situate la adancimi intermediare sau adanci si/sau la alte distante epicentrale, trebuie aplicate corectii. In Fig. 4 este prezentata o nomograma si modul de lucru pentru determinarea simultana a distantei epicentrale si a magnitudinii unui cutremur superficial, folosind inregistrarea undelor P si S. Se parcurg urmatoarele etape: - se determina diferenta timpilor de sosire ai undelor S si P de pe seismograma (in exemplu, diferenta este de 24 secunde); - se determina amplitudinea maxima (de obicei in trenul undelor S; in exemplu, valoarea este de 23 mm); - folosind scara din stanga a nomogramei, diferenta de timp de 24 secunde se transforma in distanta epicentrala de 210 km; - valoarea de 24 secunde de pe scara din stanga cu valoarea de 23 mm de pe scara din dreapta si obtinem magnitudinea aproximativa de 5.

Fiind o masura a energiei degajate in focar, magnitudinea unui cutremur ar trebui sa fie aceeasi indiferent de statia si de metoda prin care a fost calculata. In practica apar insa diferente, datorate nu numai erorilor sau conditiilor locale ci si tipului de magnitudine utilizat.

Fig. 4. Nomograma pentru determinarea distantei epicentrale si a magnitudinii locale prin metoda S-P (dupa Hanyga, 1984).