Undele seismice

Proiect reallizat de Panisoara

Antonia
Undele seismice

• Energia eliberată brusc de focar în momentul

producerii unui dezechilibru tectonic se propagă
în toate direcţiile sub forma unor unde elastice,
numite unde seismice.
• Pe masura îndepartarii de locul perturbatiei
initiale, energia se repartizeaza pe tot mai multe
particule − efectele seismului sunt tot mai mici la
distante mai mari. Undele seismice sunt un
"amestec" de unde longitudinale si transversale.
Tipuri de unde seismice

 a) Unde de adâncime(de volum): se deplasează în partea interioară a

Pământului, şi se pot clasifica în:

1. Unde de tip longitudinal sau de dilataţie(numite şi unde primare şi

notate P) sunt cele mai rapide unde seismice, ele ajungând primele (prima
vibraţie simţită în timpul seismelor). Ele se propagă cu o viteză de
aproximativ 1.6 până la 8 kilometri/secundă, depinzând de materialul prin
care se deplasează. Particulele materiale oscilează pe direcţia propagării
undei. Undele P se pot propaga prin roci şi lichide. Ele comprimă şi întind în
mod succesiv materialul străbătut pe direcţia lor de propagare (într-un mod
similar celui în care sunetul se propagă prin aer). Amplitudinea acestor unde
este direct proporţională cu magnitudinea (energia cutremurului). Unda P
nu este periculoasă pentru clădiri, deoarece conţine doar aproximativ 20%
din energia totală a cutremurului.
 
 2. Unde de tip transversal sau de
forfecare(numite unde secundare şi notate S)
sunt mai lente ca undele P şi sunt al doilea
tip de undă/vibraţie resimţită în timpul
seismului. Ele deplasează în afară particule
de rocă, împingându-le perpendicular pe
calea undelor. Astfel rezultă prima perioadă
de ondulare asociată cutremurelor. Undele S
se pot propaga doar prin mediu solid (tip
rocă), nu şi prin mediu lichid.
Întrucât direcţia de propagare devine
aproape verticală în vecinătatea suprafeţei
libere a terenului, undele S(transversale)
produc cele mai importante efecte inerţiale
asupra construcţiilor. Sunt periculoase,
deoarece transportă aproximativ 80% din
energia totală a cutremurului şi determină
distrugeri proporţionale cu magnitudinea
cutremurului şi cu durata de oscilatie.
 b) Unde superficiale (de 1. Unde de tip Rayleigh(R):
suprafaţă) se deplasează la (denumite astfel dupa englezul
suprafaţa pământului. Uneori John William Strutt, Lord
denumite unde lungi sau mai Rayleigh, care a intuit
simplu, unde L, undele matematic existenţa acetui tip
superficiale sunt responsabile de unde in 1885) sunt unde
pentru cele mai multe pagube care mişcă pământul şi în sus
asociate cutremurelor, deoarece
şi în jos şi înainte şi înapoi în
cauzează cele mai intense
sensul de propagare,
vibraţii. Acestea se propagă din
asemănător mişcării valurilor.
undele interioare care ajung la
suprafaţă. Undele superficiale
Ele sunt resimţite puternic în
sunt asemănătoare valurilor timpul seismului.
apărute într-o suprafaţă de apă
– ele mişcă suprafaţa
pământului în sus şi în jos. Acest
fapt cauzează de obicei cele mai
mari pagube, deoarece mişcarea
undei zguduie temeliile
edificiilor create de om. Ele se
clasifică în:
 Sunt denumite astfel după
matematicianul englez A.E.H.
Love, care a creat modelul lor
matematic în 1911. Ele sunt cele
mai rapide unde de suprafaţă şi

2. Unde de tip Love(Q)

mişcă pământul stânga-dreapta
faţă de direcţia de propagare,
producând doar o mişcare
orizontală, care cauzează
numeroase pagube fundaţiei unui
edificiu care nu este o construcţie
paraseismică. Acestea se propagă
cu aprox. 4 km/s.
• Deşi au provocat numeroase distrugeri, undele
seismice au oferit preţioase informaţii despre
structura internă a Pământului.
• Doar o mică parte din energia degajată în focarul
unui cutremur se transmite sub formă de
oscilaţii seismice, restul consumându-se în alte
procese fizice care au loc în zona focarului.
• Determinarea precisă a acestei cantităţi este
dificilă din acest motiv, utilizându-se metode
prin care se încearcă să se facă o comparaţie
între diferite cutremure.
Cutremure: Producere şi Clasificare

Pământul, care se află într-o permanentă

mişcare, posedă o structură internă destul de
complicată, dar care schematic poate fi redusă
la: suprafaţa liberă(scoarţă), crusta
continentelor(litosferă) 0-70 km, manta 70-
2900 km, nucleul exterior 2900-5000 km,
nucleul interior central 5000-6320 km.
 
În acest context, continentele se deplasează
continuu şi lent, producând modificări ale scoarţei
terestre în urma acumulărilor energetice în roci şi a
erupţiilor vulcanice. Aceste fenomene se manifestă
periodic în crusta terestră prin mişcări bruşte şi
violente care sunt înregistrate la suprafaţa liberă a
terenului sub forma cutremurelor de pământ.
Cu privire la sursa care generează cutremurele
puternice se admit două categorii principale de
mecanisme posibile de producere şi anume:
Cutremure vulcanice, datorate erupţiilor
vulcanice(7%)
Cutremure tectonice, datorate unor modificări
structurale importante ale scoarţei terestre(90%)
(însoţite de fenomene de rupere sau de faliere)
Cele mai frecvente cutremure sunt de origine
tectonică, iar energia pe care o eliberează se extinde
pe zone întinse la suprafaţa terestră. Şocul seismic
se produce ca urmare a unor fracturi ale scoarţei
care vin în contact într-un plan mai slab, în care s-
au acumulat în timp deformaţii elastice extrem de
mari. Eliberarea bruscă a energiei de deformaţie,
transformată instantaneu în energie cinetică,
generează unde elastice care se propagă radial în
toate direcţiile, iar prin procese de reflexie şi
refracţie ajung la suprafaţa Pământului. Punctul
teoretic în care se produce ruptura iniţială(în
realitate există o zonă de fracturare), se numeşte
focar sau epicentru.
Punctul situat la suprafaţa Pământului, pe verticala
focarului, poartă denumirea de epicentrul
cutremurului.
 1.
Localizarea poziţiei
focarului şi epicentrului se
obţine pe baza prelucrării
înregistrărilor mişcărilor
seismice în staţii echipate cu
aparatură specifică. În funcţie
de poziţia focarului exprimată
prin distanţa H dintre focar şi
epicentru, denumită adâncime
sau profunzime, cutremurele
se clasifică astfel:
 
Cutremure
crustale( normale) având
focarul situat până la o
adâncime de 70 km. Acest tip
de cutremur, care reprezintă
90% din cutremurele care se
produc în lume, are o durată
semnificativă redusă. Deşi
sunt extrem de violente,
cutremurele crustale afectează
zone destul de limitate la
suprafaţa Pământului. În
această categorie se înscriu
focarele care aparţin centurii
circumpacifice, zonelor din
Asia de Sud-Vest, bazinul
mediteranean etc.
 2. Cutremurele subcrustale(intermediare) au focarul localizat în limitele 70 ≤ H<
300 km. Durata cutremurelor este moderată, în timp ce aria de manifestare este mult
mai mare. Perioadele de revenire ale cutremurelor intermediare sunt mult mai mari
decât ale celor normale.
Focarele intermediare identificate până în prezent sunt destul de reduse ca număr,
fiind situate în: Afganistan, Columbia, Mexic şi zona munţilor Vrancei din România.

 
3. Cutremure de adâncime(de profunzime) s-au semnalat între
limitele 300≤H<700 km. Incidenţa acestei categorii de cutremure este
mai redusă deoarece perioadele predominante sunt lungi.
 4. Cutremurele tectonice au ca
origine fenomenul de faliere sau cel de
subducţie a plăcilor continentale.
Cutremurele violente generate de
fractura rocilor sunt datorate mişcărilor
produse în lungul unui plan de rupere,
însoţite de eliberarea bruscă a unei
energii imense. Aceste planuri de
rupere se numesc falii, iar în momentul
ruperii instantanee, capacitatea rocii
respective a atins valoarea limită peste
care nu mai este capabilă să acumuleze
deformaţii elastice sau energie elastică
de deformare. În general cutremurele se
produc în lunful aceleaşi falii, ceea ce
caracterizează fenomenul de persistenţă • Teoria plăcilor tectonice,
a genezei mişcărilor seismice. de dată mai recentă, susţine că
prin comprimare puternică,
care se manifestă la contactul
dintre plăcile continentale, se
produc deplasări mari fie
datorită cedărilor în urma
strivirii rocilor, fie datorită
fenomenului de
Intensitatea cutremurelor

 
Pe baza observaţiilor cu privire la distrugerile provocate de cutremure
clădirilor şi modificările aduse reliefului regiunii afectate, numite efecte
macroseismice, se poate defini o scară de intensităţi macroseismice,
asociindu-se un număr(grad) diferiteşor efecte distructive ale cutremurului.
Putem aminti astfel:
 
Scala Richter, care exprimă logaritmic energia eliberată la o anumită
distanţă epicentrală, este o scală logaritmică ce se exprimă în numere zecimale
cuprinse între 1-9. Creşterea magnitudinii cu o unitate corespunde creşterii
amplitudinii maxime a undei de zece ori. Energia seismică ce se degajă în focar
diferă de amplitudinea seismului de la suprafaţa Pământului.
Scala Mercalli modificată(cu 12 grade) care descrie intensitatea
cutremurului prin observarea efectelor sale în epicentru.
Scala Rossi-Farel(cu 10 grade)
 La ora actuală, în majoritatea
ţărilor se utilizează o scară de
În comunicatele oficiale
12 grade, caracterizarea
intensitatea macroseismicp,
gradelor de intensitate
indicată conform acestei scări,
macroseismică fiind
se anunţă pentru un anumit
preponderent realizată pe
loc de observare, valorile fiind În toate cazurile cutremurele
baza unor înregistrări
în general diferite de la o de gradul 1 sunt cele mai
instrumentale privind
localitate la alta. Intensitatea slabe, iar cele de grad maxim
deplasarea, viteza sau
macroseismică este accea care fiind cele mai puternice.
acceleraţia maximă, aceşti
se ia în considerare la zonarea
factori fiind mai mult
seismică şi la elaborarea
obiectivi. Denumirea de
normelor pentru protecţie
scară Mercalli este deci
antiseismică a construcţiilor.
improprie deşi este frecvent
folosită.
Magnitudinea cutremurelor

 
Utilizând pentru estimare exclusiv înregistrări instrumentale obiective se poate
defini magnitudinea sau, cum este numită uzual, intensitatea Richter. Se
defineşte astfel încât utilizând înregistrarea oricărei staţii seismice de pe glob,
valoarea rezultată să fie aceeaşi.
Magnitudinea dă măsura energiei undelor seismice care provin din
focar. Noţiunea şi metoda de estimae a fost pusă la punct de C.F.Richter(1923)
care a utilizat datele instrumentale provenite de la un grup de staţii seismice cu
diferite amplasamente şi care caracterizează o serie de seisme produse în
California pe durata lunii ianuarie a anului 1923. Creşterea magnitudinii cu o
unitate corespunde creşterii amplitudinii undei de 10 ori. Din punct de vedere
matematic, scara magnitudinilor nu are o limită superioară, însă practic limita ei
superioară e determinată de rezistenţa rocilor. Cele mai puternice cutremure care
s-au produs în epoca măsurărilor instrumentale sunt cele de pe continentul
american: cutremurul din Chile, 1960 (magnitudinea 9,5) si din Alaska, 1964 (M
= 9,2).
Energia seismică ce se degajă în focarul cutremurului diferă de
energia seismului de la suprafaţa Pământului. Spre deosebire de
magnitudine, intensitatea seismului, exprimată şi ea în grade, are la
bază gradul de acţiune a oscilaţiilor subterane asupra diferitelor
construcţii şi obiecte, asupra oamenilor. De fapt, pentru oameni
pericolul îl reprezintă nu oscilaţiile seismice, ci urmările acestora:
avarierea clădirilor, gazoductelor şi liniilor electrice, deformarea
suprafeţei terestre, alunecările de teren etc.
Caracteristica seismelor Magnitudine(grade Richter) Număr mediu anual

catastrofal mai mult de 8 1

  foarte puternic 7,0-7,9 18

 
puternic 6,0-6,9 120
 
  moderat 5,0-5,9 800

neînsemnat 4,0-4,9 6200

slab 3,0-3,9 49000

2,0-2,9 1000 zilnic

Bibliografie
 
http://ro.wikipedia.org
http://www.scribd.com
http://referat.clopotel.ro
http://www.fizica.ro
http://inforisx.incerc2004.ro
http://www.didactic.ro