Crearea de Atașamente Sigure cu Ajutorul Tatălui

Pânișoară Antonia Rodica

Departamentul de Psihologie, Universitatea Titu Maiorescu
Psihologia Copilului și a Adolescentului
Dr. Monica Puia
 Crearea de atașamente sigure cu ajutorul tatălui

Atașamentul reprezintă legăturile emoționale strânse și reciproc afectuoase formate între o

persoană și o figură semnificativă (părinți sau îngrijitori). Procesul de atașament începe în primii
ani de viață și este influențat de calitatea interacțiunilor dintre copil și figurile semnificative. El
evoluează odată cu vârsta și experiențele individuale, influențând relațiile ulterioare ale
individului. În ansamblu, atașamentul joacă un rol crucial în dezvoltarea umană, oferind un cadru
emoțional pentru înțelegerea și navigarea prin relații interpersonale pe tot parcursul vieții
Conceptul a fost inițial dezvoltat de psihologul John Bowlby (in perioada 1969-1982) și
ulterior elaborat de Mary Ainsworth (1967) și alți cercetători. Potrivit clasificării efectuate de cea
din urmă (prin experimentul „Strange Situation” realizat cu copii de 1-1,5 ani), completată,
ulterior, de către Mary Main și Judith Solomon (in 1980), pot fi identificate mai multe tipuri de
atașament:
a) atașamentul sigur/securizant - prezent în 60 – 70% dintre cazuri, se reflectă în
comportamentul copilului prin autonomie, siguranță și încredere în relațiile cu alți adulți.
b) atașamentul nesecurizant - corespunde lipsei de încredere, structurandu-se un tip de
atașament denumit anxios (conform teoriei ericksoniene), sau un atașament evitant, putând exista
două sub-tipuri:
- atașamentul nesecurizant-anxios: copiii plâng când mama pleacă, sunt anxioşi, nesiguri
în explorare, rezervati şi timizi;
- atașamentul nesecurizant-evitant: copiii sunt hiperkinetici, nu explorează mediul sau o
fac inconstant, sunt rezistenți la consolare.
c) ataşamentul dezorganizat (identificat de catre Mary Main si Judith Solomon): copilul
explorează mediul haotic, fără scop, nu pare să diferenţieze persoanele familiare de cele străine
sau pare indiferent faţă de tot sau toate.
d) atașamentul nesigur-ambivalent – comportamentul copilului este caracterizat de
atitudini conflictuale și contradictorii, care pot fi secvențiale (se joacă și este fericit pentru ca în
momentul următor să plângă și să fie furios).
Atașamentul are impact asupra dezvoltării cognitive, sociale și emoționale a copilului,
formarea unui atașament sigur oferind copilului un sentiment de siguranță și încredere în lume.
 Astfel, atașamentul unui copil stă la baza dezvoltării lui ulterioare în patru domenii
principale (DeKlyen & Greenberg, 2008):
• dezvoltarea cognitivă (reprezentări interne ale sinelui și ale altora);
• reglarea emoțională (capacitatea de a identifica, a experimenta, a tolera, a exprima, a
traversa și a regla emoții puternice);
• jocul prin explorare și socializare (disponibilitatea și capacitatea de a investiga lumea prin
joc și socializare);
• orientare prosocială față de ceilalți (motivat să-i mulțumească pe alții și să caute
recompense sociale).
Pe de o parte, răspunsul părintelui la nevoile și semnalele copilului este esențial pentru
formarea unui atașament sigur, iar pe de alta, stabilitatea în interacțiuni și rutine contribuie la
atașamentul securizant.
În aceste condiții, părerea multor cercetători este aceea că atașamentul sigur între mamă și
copil este crucial pentru dezvoltarea sănătoasă a acestuia. Cu toate acestea, apreciez că, în
condițiile în care o mamă se confruntă cu probleme psiho-emoționale precum depresia, există o
mare posibilitate ca acestea sa nu influenteze negativ crearea unui atasament sigur pentru copil,
existând mai multe argumente în favoarea acestei accepțiuni, printre care:
 Reziliența umană: copiii sunt extrem de adaptați și pot dezvolta atașamente sigure
chiar și în condiții dificile. Capacitatea de a face față și a se adapta mediului înconjurător poate
contribui la dezvoltarea unui atașament sigur.
 Susținerea din partea altor persoane: copiii pot beneficia de atașament sigur prin
relațiile cu alte persoane importante din viața lor, cum ar fi tatăl, bunicii sau alți membri ai
familiei. Aceste relații pot compensa absența temporară sau dificultățile întâmpinate în relația cu
mama.
 Calitatea interacțiunilor: chiar dacă o mamă se confruntă cu depresie, calitatea
interacțiunilor cu copilul poate fi un factor important în dezvoltarea atașamentului sigur. Dacă
există momente de conexiune, sprijin emoțional și îngrijire, acestea pot contribui la atașamentul
sigur.
 Intervenții terapeutice: consilierea sau terapia familială poate ajuta atât mama, cât și
copilul să înțeleagă și să depășească impactul depresiei asupra relației lor. Aceste intervenții pot
promova un atașament sigur prin îmbunătățirea comunicării și alegerea unor strategii de
gestionare a stresului.
 Accesul la resurse comunitare: grupurile de suport pentru părinți sau programele
sociale pot oferi sprijin suplimentar atât mamei, cât și copilului. Aceste resurse pot contribui la
stabilirea și menținerea unui mediu de sprijin în jurul copilului.
 Adaptarea mediului familial: o familie sau un mediu familial stabil și de sprijin poate
juca un rol esențial în asigurarea securității emoționale pentru copil. O rețea de sprijin extinsă și
o atmosferă de încredere pot compensa impactul depresiei mamei.
Este important să se înțeleagă că fiecare situație este unică, iar factorii care influențează
atașamentul pot varia. Printr-o abordare atentă, sprijin suplimentar și acces la resurse adecvate,
consider că este posibil ca un copil să dezvolte un atașament sigur, chiar și în contextul depresiei
maternale.
Dintre factorii favorizanți dezvoltării unui atașament sigur pentru copilul confruntat cu o
mamă depresivă, mă voi opri la a dezvolta importanța paternă în această situație, considerând
că rolul tatălui nu poate fi mai prejos în asigurarea echilibrului emoțional al familiei, respectiv al
copilului, iar calitatea relației de cuplu poate acționa ca mediator/moderator în legătură cu modul
în care depresia maternă afectează atașamentul copilului.
De altfel, în sprijinul acestei teorii stau mai multe studii, printre care se pot enumera:
- “Maternal depression and attachment: the evaluation of mother–child interactions during
feeding practice” (Alessandra Santona, Angela Tagini, Diego Sarracino, Pietro De Carli, Cecilia
S. Pace, Laura Parolin, Grazia Terrone, 2015), care a examinat impactul depresiei maternale
asupra atașamentului mamă-copil și a constatat că, în ciuda depresiei, calitatea atașamentului a
fost influențată de nivelurile de sensibilitate maternă și, foarte important, de sprijinul acordat
mamei.
- Studiul lui Freeman, Newland și Coy (2010), care evidențiază rolul variabilelor de vârstă
și gen, afirmând că identificarea tatălui ca figură preferenţială de ataşament ar fi tipică băieților,
în special în intervalul de la copilăria târzie până la începutul adolescenței.
- Unele contribuții susțin că fetele nu au preferință pentru un părinte mai degrabă decât
pentru celălalt, în calitate de îngrijitori, și prezintă un atașament sigur fata de ambii părinți
(Michiels, Grietens, Onghena si Kuppens, 2010), spre deosebire de ipoteza legăturii de același
sex (dezvoltata de Belsky, Jaffee, Sligo, Woodward si Silva, in 2005), care susținea că siguranța
atașamentului este legată de concordanța de gen în diade: fetele cu mamele și băieții cu tații.
Interacțiunea siguranță-gen este susținută și de un studiu efectuat (de Diener, Behunin și Wong,
2008) pe 126 de copii cu vârsta cuprinsă între 6 și 11 ani, în vederea evaluării asocierii între
securitatea atașamentului și competența socială percepută.
Savanţii au confirmat un lucru pe care majoritatea părinţilor şi specialiştilor care lucrează
cu familiile îl cunosc demult – taţii au o influenţă deosebit de mare asupra copiilor. Ştiinţa a
demonstrat că primele experienţe ale copilului determină modul în care se dezvoltă creierul lui,
iar toţi cei care îl îngrijesc influenţează modul în care copilul învaţă, gândeşte şi se comportă pe
parcursul întregii vieţi. Cercetările au demonstrat, că atunci când taţii se implică în viaţa copiilor
lor, aceştea sunt mai indepedenţi, mai încrezători şi au mai multe şanse de succes când încep
şcoala. Copiii şi întreaga lume au de câştigat în urma implicării taţilor în educaţia copiilor.
În acest context, rolul conjugal-parental este definit ca „o formaţiune complexă de atitudini,
comportamente, comunicări verbale și expresive, orientate spre asigurarea, consolidarea şi
dezvoltarea relaţiilor familiale aşteptate legitim de fiecare dintre cei doi parteneri şi copiii lor.”
(Iolanda Mitrofan și Nicolae Mitrofan in “Familia de la A la Z”, 1991, Editura Stiintifica).
Pe de alta parte, cercetări mai recente au evidențiat că starea psihică a taţilor (nu doar a
mamelor) şi legătura insuficient de strânsă dintre tată şi copil, poate avea si ea o influenţă nefastă
asupra dezvoltării copilului. “Taţii au o importanţă foarte mare în educaţia copiilor. Relaţiile
dintre tată şi copil – fie ele pozitive sau negative, ori chiar pot sa lipseasca - la oricare etapă de
vârstă a copilului, şi în toate societăţile culturale şi etnice, exercită o influenţă profundă și
cuprinzătoare asupra copiilor, care durează toată viaţa. La fel, taţii au o influenţă deosebită
asupra mamelor. Patru din cinci bărbaţi devin taţi şi, practic, toţi au o anumită relaţie cu copiii”.
(“State of the World’s Fathers, Men care” - “Situaţia taţilor în lume. Bărbaţii nu sunt indiferenţi”,
2015)
Totodată, se consideră că implicarea tatălui în creșterea copilului îmbunătăţeşte calitatea
interacţiunilor mamei cu copilul său: “sensibilitatea fiecăruia dintre părinţi în raport cu copilul
său, precum şi ataşamentul copilului faţă de ei creşte, dacă în această interacţiune se implică
ambii părinţi” (“State of the World’s Fathers, Men care” - “Situaţia taţilor în lume. Bărbaţii nu
sunt indiferenţi”, 2015).
Aceasta pentru ca adultul are si el nevoie de un adapost sigur atunci cand se simte trist,
când trece prin situații limită sau se simte singur. De regulă, caută în proximitate pe cineva cu
care este conectat emoțional, considerat mai puternic si/sau mai înțelept, partenerul fiindu-i, de
regulă, prietenul cel mai bun. (https://rovapsihoterapia.ro/2018/01/)
Copiii, ai căror tați se implică în mod activ în procesul de îngrijire şi educaţie a lor, sunt
mai sensibili, mai receptivi; stabilesc relații bune de prietenie cu alţi copii, se adaptează mai bine
la diverse situaţii, au mai puține probleme de comportament și demonstrează rezultate mai bune
la grădiniţă-şcoală. Mai târziu, ei au mai puține șanse de a avea probleme cu poliția sau abuzul
de droguri / alcool. Acest efect este evident mai ales în familiile disfuncționale. Un tată “bun"
(implicat, responsabil, atent) poate "proteja" copiii în cazul în care mama este deprimată.
Implicarea substanțială şi de înaltă calitate (sensibil / de sprijin) a tatălui, începând cu luna
următoare nașterii unui copil și mai departe, poate conduce la o serie de rezultate cognitive
pozitive la sugari și la copii mici, inclusiv un IQ mai mare la vârsta de 12 luni și 3 ani.
Educația taților, precum și motivația acestora de a se ocupa de copii sistematic, mai ales cu
copiii care prezintă întârzieri în dezvoltare sau care au nevoi speciale, pot fi deosebit de
importante și să aducă beneficii nu numai copiilor și taţilor, dar și mamelor, care astfel se simt
protejate si sprijinite să depășească perioadele dificile, inclusive de natură depresivă.

Bibliografie:
1. BEARDSLEE W.R., PODOREVSKY D., Resilient adolescents whose parents have
serious affective and other psychiatric disorders: importance of self-understanding and
relationships, The American Journal of Psychiatry, 1988;
2. DI FOLCO S., ZAVATTINI G.C., Father-child attachment relationship: A review of the
literature, Giornale Italiano di Psicologia, 2014;
3. GROZA A., Ataşamentul: repere teoretice și aplicaţii psihoterapeutice, Universitatea
Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chișinău, Chișinău, 2021;
4. MITROFAN I., MITROFAN N., Familia de la A…la Z. Mic dicţionar al vieţii de familie,
Editura Stiinţifică, București, 1991;
5. MURRAY L., HALLIGAN S., COOPER P., Postnatal Depression and Young Children’s
Development, The Guilford Press, 2019;
6. OLHABERRY M.P., JOSÉ LEÓN M., COO S., BARRIENTOS M, PÉREZ J.C., Un
model explicativ al sensibilităţii parentale in triada tata-mama-copil, Wiley, 2022;
7. TETI M.D., MESSINGER D.S., GELFAND D.M., RUSSELL I., Maternal Depression
and the Quality of Early Attachment: An Examination of Infants, Preschoolers, and Their
Mothers, American Psychological Association, Developmental Psychology, 1995;
8. TOTH S.L., CICCHETTI D., ROGOSCH F.A., STURGE-APPLE M., Maternal
Depression, Children’s Attachment Security, and Representational Development: An
Organizational Perspective, National Library of Medicine, 2010;
9. https://totuldespremame.ro/tu-mama/depresia-mamei/depresia-mamei-si-impactul-
asupra-copilului/;
10. https://www.paginadepsihologie.ro/panel-online-stiinta-atasamentului/;
11. https://academiademediere.ro/teoria-atasamentului-copiilor/ ;
12. https://lifecentre.ro/tiparul-de-atasament-baza-a-relatiilor-interpersonale/ .