Școala Gimnazială „Mihai Eminescu”, Buhuși

Prof: Mihalcea Adrian

Cei 7 ani de acasă sau rolul părinților în formarea educației copiilor

În prezent construcția celor „7 ani de acasă” este un proces îndelungat, proces în care
avem nevoie de parteneri și în care trebuie să fim conștienți de importanța contribuției fiecăruia
dintre noi, ce știm să facem și ce putem face pentru a reuși împreună.
Rolul părintelui este acela de a fi educatorul copilului lor. Poate tocmai de aceea
dezvoltarea umană a fost întotdeauna un domeniu asupra căruia s-au aplecat cu deosebit interes
mulți cerecetători, pentru a se asigura că înțelegem cât de importanți sunt pentru dezvoltarea
omului primii ani de viață.
Îngrijirea reprezintă totalitatea acțiunilor întreprinse de părinți, bunici și comunitate în
vederea asigurării sănătății, nutriției, dezvoltării psiho-sociale și cognitive a copilului. Aceasta
presupune un răspuns adecvat pentru nevoile sale fundamentale: protecție, alimentație, asistență
medicală, dragoste și afecțiune, interacțiune și stimulare, securitate.
Creșterea se referă la schimbările specific de ordin fizic. Dezvoltarea înseamnă
modificarea de la forme simple la forme mai complexe și mai detaliate, fiind un proces continuu
în care copilul dobândește cunoștințe, achiziționează deprinderi, are comportamente adecvate
adaptabile, se autodefinește în raport cu sine și cu ceilalți. Factorii ereditari și de mediu sunt
unici în cazul fiecărei persone și influențează ritmul si calitatea dezvoltării fiecărui copil. Deși
etapele de dezvoltare sunt atribuite copilului în general este foarte important să conștientizăm că
dezvoltarea este un proces individual și ține de unicitatea copilului.
Teoria umanistă oferă o viziune globală asupra dezvoltării umane susținând că omul este
mai mult decât o colecție de instincte, tendințe sau condiționări: fiecare persoană fiind unică și
demnă de respect. Omul poate ajunge la nivelul cel mai înalt al posibilităților sale cu ajutorul
persoanelor apropiate: familia, apoi prietenii. Teoria cognitivă a considerat inteligența ca pe o
formă de dezvoltare prin interacțiunea cu mediul. Teoria dezvoltării psihosociale susține că
fiecare vârstă se confruntă cu propriul set de probleme, căutarea identității fiind elemental cheie.
Conform teoriei inteligențelor multiple, copiii au inteligențe multiple care le influentează modul
de a învăța.
Cu toții știm că orice copil se naște cu posibilități de a deprinde diferite abilități, însă au
nevoie de prima relație care se creează cu mama, apoi cu ceilalți membri ai familiei și abia după
aceea cu alte persoane care reprezintă grădinița și școala.
Expresia „cei 7 ani de acasă” este folosită în societate pentru a aprecia sau a dezabroba
anumite aptitudini, deprinderi, competențe emoționale dobândite sau nu de către un om, fie el
copil sau adult. Și când ți se spune că ai sau nu ai cei 7 ani de acasă, auomat se înțelege educația
primită de la părinți, codul bunelor maniere însușit în familie… sau nu.
 Emoțiile determină comportamentele copilului. El tinde să repete o experiență plăcută,
valorizantă și evită să repete o experiență care îi poate pune în dificultate, în situație de
vulnerabilitate. Copilul utilizează emoțiile pentru a-i determina pe adulții si pe copiii din mediul
lor social să le satisfacă nevoile. Este importantă pentru copil modalitatea în care părintele
facilitează sau descurajează exprimarea emoțiilor specifice. Experimentarea unor situații
emoționale diferite în relațiile cu părinții oferă copiilor posibilitatea unei exprimări emoționale
diverse, ceea ce contribuie la reacții adecvate în diferite situații.
Părinții sunt primii educatori deoarece ei sunt primii cu care copilul interacționează din
prima zi a vieții; familia este modelul pe care copilul îl imită; modul de viață al familiei este
principalul reper în viață al copilului, el este internalizat puternic în anii copilăriei; comunicarea
intrafamilială influențează decisiv dezvoltarea copilului, formarea personalității lui.
Modul în care fiecare părinte întelege și își poate asuma rolul de părinte, mamă sau tată,
depinde de mai mulți factori: factori culturali, suportul familiei extinse sau suportul social;
condițiile economice ale familiei; tipul de relație; modelele de interacțiune a părinților copilului
cu proprii lor părinți, care pot determina calitatea relației cu propriul lor copil; tipul de relații
familiale și capacitate de adaptare socială a cuplului parental; dimensiunea familiei.
Relația dintre părinți, dintre mamă și tată, costruie o ecologie a familiei care poate
determina modul de dezvoltare al copilului. Tot așa, atmosfera familială în care se dezvoltă un
copil ține de mai mulți factori: nivelul de apropiere și înțelegere între părinți, gradul de coeziune
dintre aceștia; modul în care este perceput și considerat copilul; modul în care este ascultată
opinia copilului în familie; forma de negociere sau de exprimare a acordului sau dezacordului în
diferite probleme; dinamica apariției unor stări conflictuale; modalitățile în care este gândit
controlul comportamentului copilului: comportamente și valori acceptate, sancțiuni utilizate;
modul de manifestare a autorității parentale.
Indiferent de modalitatea în care fiecare părinte înțelege să iși asume responsabilitățile ce
decurg din rolurile parentale, acestea ar trebui: să acopere nevoile copilului de educare și
ingrijire; să aibă un caracter predictibil pentru copil, acesta să știe cui și când să se adreseze și la
ce reacție se poate aștepta în anumite situații; să existe o constantă în comportamentul părinților.
Statutul familiei ca prim educator al copilului reprezintă un factor important în stabilirea
parteneriatului în grădiniță – familie, apoi școală – familie. Familia reprezintă primul spațiu
formativ pentru copil, mediul socio-cultural în care copilul s-a născut și crește. Eforturile depuse
de părinți și educatori trebuie să se bazeze pe un schimb bogat de informații, de experiențe și pe
colaborare în asigurarea celor mai bune condiții de creștere și dezvoltare ale copilului.
Realitatea de zi cu zi a familiei de azi este diferită de cea a generațiilor anterioare. Părinții
își petrec din ce în ce mai puțin timp împreună, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuțiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În acest context, stabilirea unui
program zilnic pentru copil si, mai mult, integrat în programul familiei devine tot mai greu de
realizat. Iar copilul nu se poate dezvolta armonios fără a avea un program zilnic coerent
echilibrat, flexibil, adaptat nevoilor de dezvoltare specifice acestuia.