Strategii de integrare a copiilor cu C.E.S.

Cerinţele educative speciale desemnează acele cerinţe ori nevoi speciale faţă de educaţie care
sunt suplimentare dar şi complementare obiectivelor generale ale educaţiei pentru copil.
Fiecare copil prezintă particularităţi individuale şi de relaţie cu mediul, trăsături care necesită
o evaluare şi o abordare personalizată.  Educaţia necesită o schimbare pentru a răspunde
dezideratului „o societate pentru toţi”. Perceperea socială a acestor copii nu este mereu
constantă, variind de la societate la societate, furnizând semnificaţii diferite, în funcţie de
cultura şi de valorile promovate.

„Şcolile trebuie să primească toţi copii, fără nici o deosebire privind condiţiile lor fizice,
sociale, emoţionale, lingvistice sau de altă natură. Acestea se referă şi la copiii cu dizabilităţi
sau talentaţi, copiii străzii şi copiii care muncesc, copii din populaţii îndepărtate sau nomade,
copii aparţinând minorităţilor lingvistice şi etnice…” – Declaraţia de la  Salamanca, 1994

Din categoria copiilor cu C.E.S fac parte atât copiii cu deficienţe propriu zise, cât şi copiii fără
deficienţe, dar care prezintă manifestări stabile de inadaptare la exigenţele şcolii. Din această
categorie fac parte: copii cu deficienţe senzoriale şi fizice; copii cu deficienţe mintale,
comportamentale; copii cu tulburări afective, emoţionale; copii cu handicap asociat; copii cu
dificultăţi de cunoaştere şi învăţare; copii cu deficienţe de comunicare şi interacţiune.
Indiferent de vârsta pe care o au, copiii au sentimentul demnităţii personale; copiii cu CES 
sunt interiorizaţi, refuzând comunicarea cu oricine; uneori reacţionând violent la frustrare. În
timp, personalitatea copilului se dezorganizează şi apar stări psihice negative: nesiguranţa,
ezitarea, pierderea respectului şi încrederii.

Cum putem ajuta elevul cu dificultăţi de învăţare ?

În primul rând, învăţătorul trebuie să posede cunoştinţe care îl fac capabil să recunoască
tulburarea de învăţare a copilului . Care sunt acele simptome, modele de comportament, care
sugerează prezenţa tulburării de învăţare ?

 În fazele ameliorate şi acute ale tulburărilor de învăţare apare o divergenţă între

performanţele şcolare şi nivelul intelectual al copilului.
 Performanţă scăzută, care apare în clasele primare, iar în cazul afecţiunilor mai puţin
grave apare mai târziu. Astfel de disfuncţii sunt: dislexia, disgrafia, discalculia.
 Un model comportamental tipic îl reprezintă tulburări ale atenţiei, hiperactivitate şi
neurotizare secundară. În contextul colectivului., copilul nu acordă atenţie nici
profesorului, nici colegilor, dispune de o necesitate motrică crescută, nu poate sta
locului, eşecul sistematic datorat deficienţei intelectuale, respectiv faptului că elevul
nu este capabil de performanţele colectivului, implică dezvoltarea unor simptome
comportamentale neurotice secundare: ticuri, comportament inhibat, sau chiar opusul
acestuia, comportament extravagant menit să compenseze deficienţele intelectuale.
 Sindromul cognitiv specific, care poate afecta una sau mai multe aptitudini.
Studiind cu atenţie semnele prezentate ale tulburărilor de învăţare, învăţătorul va fi treptat în
stare să recunoască aceste deficienţe, conform criteriilor enumerate. Prin recunoaşterea
tulburării de învăţare la elevi, învăţătorul a făcut primul pas în remedierea elevului. Din
moment ce învăţătorul devine competent în stabilirea cauzelor dificultăţilor de învăţare, el va
fi capabil să abordeze în mod diferenţiat învăţarea/ educarea acestui elev. Aceasta necesită
eforturi şi energii suplimentare din partea învăţătorului, deoarece elevii cu dificultăţi de
învăţare au nevoie de activităţi recuperatoare şi de o atitudine specifică, conform nevoilor
individuale. Abordarea diferenţiată necesită o colaborare strânsă între pedagog şi psihologul
şcolar. Pe de o parte, învăţătorului îi revin responsabilităţile abordării diferenţiate, pe de altă
parte colaborarea lui cu psihologul şcolar măreşte eficacitatea intervenţiei educaţionale.

Activitatea psihopedagogică cu copiii cu dificultăţi de învăţare trebuie să prezinte un efect

dublu:
– având un caracter corectiv-formativ, ea are ca scop central reducerea şi corecţia
deficienţelor intervenite în dezvoltare;
– prin întreţinerea şi stimularea factorilor non-cognitivi ai personalităţii cum ar fi: motivaţia
de învăţare, interes, senzaţia competenţei, aptitudini de comunicare verbală, etc .

Strategii pedagogice privind recuperarea, corecţia şi dezvoltarea funcţiilor cognitive şi

ale aptitudinilor parţiale deficitare

Intervenţia recuperatorie trebuie întotdeauna să respecte personalitatea şi nivelul de deficienţă

al copilului. Criteriul de alegere a programului de dezvoltare, a etapelor programului intră în
resortul unei persoane competente: psiholog, psihopedagog, profesor consilier. Ceea ce revine
învăţătorului va fi aplicarea programului stabilit împreună cu psihologul, sub forma unor
activităţi suplimentare (aditive la programa şcolară) în sălile de clasă.

Consideram că nu există „reţete” pentru integrarea copiilor cu CES în învăţământul de masă.

Cei care manifestă deschidere pentru integrarea acestora vor găsi şi strategiile potrivite.
Fiecare copil are dreptul la educaţie şi merită să i se acorde o şansă. Învăţând împreună, copiii
învaţă să trăiască împreună, să se accepte şi să se ajute la nevoie.

Integrarea copiilor cu CES conferă instituţiei şcolare rolul de componentă fundamentală a

sistemului social, aptă să răspundă concret imperativelor de moment ale evoluţiei din
societatea contemporană şi să rezolve o serie de probleme referitoare la nevoile de acceptare/
valorizare socială a fiecărui individ şi la capacitatea acestuia de a se adapta şi integra într-o
societate aflată în continuă transformare.

Pornind de la principiul dreptului egal la educație pentru toți copiii, metodele activ-
participative permit elevului satisfacerea  interesului pentru  cunoaștere, facilitează contactul
cu realitatea înconjurătoare, sporind gradul de socializare a elevilor ,stimulează si dezvolta
învățarea prin cooperare. Metodele  care favorizează înțelegerea conceptelor si ideilor,
valorifica experiența proprie a elevilor sunt: discuția, dezbaterea, jocul de rol. Metodele care
stimulează gândirea si creativitatea îi determină pe elevi să caute și să dezvolte soluții pentru
diferite probleme, sa compare si sa analizeze situații date sunt: studiul de caz, rezolvarea de
probleme, exercițiul. Metodele prin care elevii sunt învățați sa lucreze productiv unii cu alții si
sa-si dezvolte abilități de colaborare sunt: mozaicul, proiectul in grupuri mici.

În condițiile unei educații incluzive, metodele active de învățare prin cooperare au o mare
eficienta si de aceea sugeram recurgerea la câteva posibile strategii de învățare care pot fi
aplicate cu succes.
1. Predicțiile în perechi. Elevii vor fi grupați în perechi, având fiecare o foaie de hârtie și un
creion. Profesorul le oferă o listă cu câteva cuvinte dintr-o povestire. În urma discuțiilor elevii
vor trebui să alcătuiască o compunere sau un scenariu pe baza unor predicții în jurul unei liste
oferite.
2. Știu/ vreau să știu/ am învățat. Elevii scriu pe o coloana ceea ce știu despre o temă, pe altă
coloană ceea ce vor să știe și pe alta ce au învățat. La sfârșitul lecției se verifică ce cunoștințe
noi au dobândit elevii.
3. Brainstormingul. Individual sau in perechi, elevii prezintă sau scriu pe hârtie toate lucrurile
pe care le știu despre un anumit subiect.
4. Interviul în etape. Profesorul adresează o întrebare elevilor grupați câte trei-patru. Fiecare
elev găsește o soluție și o formulează în scris. Apoi elevii se confruntă reciproc în legătură cu
răspunsul, după care perechile se alătură altor perechi formând grupuri în care fiecare elev
prezintă soluția partenerului.
5. Turul galeriei. Grupuri de 3-4 elevi lucrează la o problema care are drept rezultat un produs
(schema,desen,compunere). După expunerea produselor, fiecare grup examinează produsele
celorlalte grupe, discută, apoi fac recomandări.

Învățarea prin cooperare, ascultarea și acceptarea opiniilor, luarea împreună a deciziilor

constituie momente active ale predării și învățării. Dacă strategiile tradiționale își propun
cultivarea relațiilor de prietenie si înțelegere între copii, strategiile incluzive au un impact mai
profund. Ele îi învață pe copii sa se accepte așa cum sunt, indiferent de etichetele pe care
societatea le pune și să colaboreze în vederea realizării obiectivelor de interes comun.

Bibliografie
1. Vrasmaș Ecaterina Adina, Introducere  în Educația cerințelor speciale, Universitatea din
București, Editura Credis, 2004 ;
2. Emil Verza, Florin Emil Verza (coordonatori), Tratat de psihopedagogie specială, Editura
Universității din București, 2011.