„Atașamentul copiilor – caracteristici și funcții”

Teoria atașamentului descrie și integrează științific nevoia ființelor umane de a forma

și întreține legături emoționale puternice față de alte ființe umane. Această teorie a fost
formulată și consolidată de psihiatrul de copii britanic John Bowlby și de către psihologa
canadiană Mary Ainsworth.

Temele principale ale acestei teorii sunt inițierea și schimbările care au loc în relațiile
emoționale individuale în cursul vieții. Conform teoriei atașamentului, la baza oricărei relații
emoționale interumane se află legătura timpurie mamă-copil.

Teoria atașamentului se folosește de gândirea etologică, de gândirea psihologiei

dezvoltării, a psihanalizei și a teoriei sistemelor.

Bowlby își propusese ca scop principal să pună bazele științifice ale unui punct de
vedere psihanalitic al teoriei relației obiectelor și să verifice empiric ipotezele psihanalitice în
acest domeniu. Pe parcursul cercetării științifice însă el s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de
psihanaliză, iar teoria atașamentului a devenit o disciplină de sine stătătoare.

Teoria atașamentului se înrudește strâns cu teoria sistemelor și psihologia cognitivă și

contribuie major la terapia familiei, terapia cognitivă și psihanaliză.

Tipuri de atașament

Atașamentul sigur

Pentru atașamentul sigur, termenul larg acceptat este de tip-B. Copiii atașați sigur au o
mare încredere în disponibilitatea persoanei de referință. Acest lucru se datorează sensibilității
de care adultul dă dovadă în relația lui cu copilul. Sensibilitatea mamei se manifestă prin
percepția promptă a semnalelor copilului și interpretarea corectă a lor precum și prin reacția
potrivită la aceste semnale, o reacție care să nu provoace frustrări copilului.

Acești copii plâng și ei în „situația necunoscută“. Ei își manifestă clar emoțiile, ba

chiar acceptă parțial consolarea oferită de către persoana necunoscută participantă la
experiment. Cu toate că despărțirea le provoacă emoții negative, acești copii au încredere că
persoana de referință nu îi va lăsa definitiv singuri, sau că reacția lor va fi întotdeauna una
adecvată.

În acest tip de legătură, persoana de referință îndeplinește rolul de „teritoriu sigur“, în

care copilul se află în siguranță în caz de nevoie. Copilul este trist că persoana de care este
atașat nu este cu el – sunt însă siguri că aceasta se va reîntoarce. Când mama se întoarce,
copilul se bucură. Acesta caută contactul și apropierea fizică, pentru ca la scurt timp după
aceea să se dedice din nou explorării mediului înconjurător.
 Atașamentul nesigur-evitant

Copiii cu atașament de tip A reacționează aparent indiferenți, când persoana apropiată

părăsește încăperea. Aceștia se joacă, explorează în continuare ce se află în jurul lor fără a
părea înfricoșați sau supărați de plecarea persoanei de referință. O privire mai atentă asupra
reacțiilor fiziologice a copilului în timpul acestei situații a dus la concluzia că secreția de
cortizon din salivă în momentul când mama părăsește încăperea crește mai mult decât la copii
atașați sigur care își manifestă clar supărarea. Acest fapt denotă stresul prin care copii atașați
nesigur-evitant trec. S-a constatat și creșterea pulsului. La revenirea mamei, copilul o ignoră.
Acesta caută mai degrabă apropierea persoanei necunoscute, evitând persoana de referință.

Copiilor atașați nesigur-evitant le lipsește siguranța în ce privește disponibilitatea

persoanei de care sunt atașați. Copiii cu acest fel de atașament se așteaptă ca dorințele lor să
fie refuzate. Ei simt de asemenea că lor nu li se cuvine dragostea și sprijinul persoanei de
referință. Acest tip de atașament se observă și la copiii care au fost respinși în mod repetat.
Soluția pe care aceștia o găsesc pentru a scăpa de această situație stresantă și amenințătoare
pentru ei, este de a evita relația în sine.

Atașamentul nesigur-ambivalent

Această formă de atașament mai este denumită și anxios-contrară, rezistentă,

ambivalentă sau de Tip C. Copiii din această grupă se manifestă temători și dependenți de
persoana de referință. Când aceasta părăsește camera, copiii devin extrem de stresați. Le e
teamă atât de persoana necunoscută cât și de încăperea în care se află. Stresul se instalează
încă înainte ca mama să părăsească încăperea. Întrucât situația neobișnuită îi înspăimântă,
copiii își manifestă comportamentul atașant de la bun început. Schimbul continuu între
afecțiune și respingere determină copilul să se manifeste în permanență atașat. Micuțul nu
poate aprecia comportamentul și reacția persoanei apropiate într-o situație dată. De aceea el
este preocupat în permanență să ghicească în ce stare se află persoana de încredere, care este
voința și dorințele acesteia, pentru a se putea adapta în mod corespunzător. Acest lucru duce
la o limitare a curiozității și a comportamentului explorator al copilului, care nu se mai poate
concentra pe explorarea mediului înconjurător. Copiii din această grupă nu pot dezvolta o
atitudine pozitivă pentru că persoana de referință adesea nu este disponibilă - nici atunci când
este în apropiere. Ei nu au încredere că „situația necunoscută“ se va termina cu bine și
reacționează foarte stresați și temători.

Atașamentul dezorganizat/dezorientat

Acest tip de atașament a fost descoperit mai târziu decât celelalte. Este numit adesea
atașament de Tip D sau dezorganizat. Această clasificare a fost introdusă de către Mary Main
care a întreprins și cercetări în domeniul atașamentului adulților AAI (en: Adult Attachment
Interview). Au fost întotdeauna copiii care nu se încadrau în nici una din cele trei categorii
existente. Ainsworth și colegii ei îi încadrau pe aceștia adesea în categoria atașament sigur sau
pe unii chiar în atașament nesigur-evitant. După introducerea celei de-a patra categorii
( de tip D) s-a dovedit că o mare parte din comportamente pot fi clasificate ca
dezorganizate/dezorientate. Copii din această categorie au manifestări neașteptate greu de
categorisit cum ar fi de exemplu diverse stereotipuri sau mișcari incomplete sau întrerupte.
Cei atașati dezorganizat se sperie adesea la reapariția după scurt timp a persoanei de referință
și manifestă o serie de strategii cum ar fi comportamente nesigure și evitante sau nesigure și
de împotrivire. Unii dintre copiii din această grupă țipă după despărțirea de persoana de
referință dar se îndepărtează singuri dacă persoana respectivă se întoarce și încearcă să se
apropie și să mențină contactul. Alții reacționează înțepenind brusc pentru căteva secunde cu
o expresie a feței foarte afectată, sau se rotesc în cerc, sau se aruncă pe jos cănd se adresează
persoanei apropiate. Unii reacționează temător pe tot parcursul „Situației necunoscute“ cu
expresii ale feței pline de anxietate, umeri ridicați sau paralizia tuturor mișcărilor. Teoria
atașamentului pornește de la premiza ca orice copil trebuie să stabilească o relație de
atașament față de o anumită persoană. Comportamentul aferent atașamentului este activat de
îndată ce copilul simte nevoia de ocrotire sau sprijin, sau dacă persoana de referință se află în
apropiere. Copilul nu poate aplica o strategie de atașare coerentă pentru a primi apărare și
consolare: deoarece persoana de referință - omul care ar trebui să ofere protecție- este și cel
care reprezintă amenințare, copilul este forțat intr-o așa numită situatie dublu atașată
( ''Double Bind-Situation'') din care nu mai găsește ieșire.

O altă cauză a acestui tip de atașament sunt persoanele de referință care au suferit la
rândul lor traume psihice. Experiențele traumatice trăite de adult sunt perceptibile pentru copil
care remarcă starea de anxietate ale adultului de referință.Teama care se citește pe fața
adultului care suferă de intruzii ( penetrarea imaginilor și emoțiilor traumatice în gănduri) îl
sperie pe copil și îi activează acestuia sistemul de atașare. Sursa anxietății nu poate fi
descoperită de către copil. În cele mai multe cazuri adultul de referință care are aceste
probleme nu poate simți și reacționa adecvat la nevoile micuțului. Anumite reacții ale mamei,
cum ar fi împietrirea într-o anumită pozitie sau comportamente neutre provoacă teamă
copilului. Acest copil percepe lumea înconjurătoare ca pe un loc amenințător a cărui groază se
oglindește pe fața adultului. Cercetările lui Ainsworth și Crittenden au dus la o clasificare
asemănătoare, pe care au numit-o ambivalent-evitantă ( de tip A/C) respectiv instabil-evitantă.
 „Despărţirea şi separarea de părinţi la grădiniţă”

Adaptarea la gradinita este un proces care se desfasoara in timp si care presupune mai
mult etape. Pregatirea pentru prima zi de gradinita si pentru cele ce vor urma incepe cu mult
inainte ca acea zi sa vina. Prin modul in care copilul isi construieste in imaginatia sa gradinita,
prin povestirile celorlalti copii care sunt deja acolo, prin cuvintele parintilor sau amintirile
bunicilor. Astfel, gradinita devine ceva familiar, asteptat cu interes, cu bucurie, dar si cu
emotii, intrebari, teama.

Nu numai copilul are dorinte, asteptari, trairi legate de gradinita, ci si toti ceilalti din
familie. Se gandesc cu totii cum va fi, cum se va descurca, ce ii va placea, daca va avea
dificultati, ce rezultate va obtine. Ganduri, trairi, intrebari, sperante, indoieli ale familiei, al
caror purtator este copilul.

Primele zile sunt dificile chiar daca copilul este sustinut si incurajat. Aceste dificultati
provin din faptul ca mersul la gradinita implica un efort din partea copilului de a face fata
noului, de a cunoaste tot ceea ce este in jurul sau (spatiu, persoane, jucarii, activitati), precum
si datorita schimbarii fata de ritmul anterior, care era unul predominant in familie si la
dispozitia copilului. Ii este de folos ca cei din jurul sau sa vorbeasca mult in aceste prime zile
cu el, sa il intrebe cum a fost, sa il ajute sa puna in cuvinte ceea ce se intampla acolo, cum
este, ce ii place, ce nu ii place pentru a-l ajuta sa transforme gradinita in ceva ce face parte din
viata familiei de zi cu zi.

Cum apare plansul?

Principala manifestare in fata dificultatilor de care spuneam mai sus este plansul. El
reflecta neputinta copilului de a ne transmite altfel ceea ce simte, in special atunci cand se
simte coplesit, speriat, confuz sau furios de tot ceea ce se intampla cu el. Schimbarea este
foarte solicitanta, iar separarea produce suferinta. Copilul va petrece un timp singur, fara
parintii sai, un timp care ii va apartine si pe care va trebui sa il gestioneze si sa il integreze in
viata sa. Prezenta constanta a mamei sau a cuiva din familie asigura protectie, siguranta.

Separarea inseamna neliniste, intrebari, indoieli, uneori refuz, inseamna un travaliu pe

care fiecare copil il va parcurge.Uneori va fi mai usor de integrat aceasta experienta noua,
alteori va fi extrem de dificil. In primele saptamani este firesc sa apara in special dimineata
plansul, refuzul si protestul copilului de a mai merge la gradinita.
Apoi copilul se obisnuieste si gradinta intra in ritmul sau firesc.

Cand devine plansul un motiv de ingrijorare?

Atunci cand opozitia copilului este foarte puternica, cand ea este insotita de tipete, de
urlete, de proteste agresive, de manifestari somatice (voma, febra, dureri de cap, de burta)
repetate, de tacere, apatie. Atunci cand o data ajuns la gradinita nu se va opri din plans timp
de mai multe ore, nici o activitate nefiind capabila sa il linisteasca, atunci cand nu va putea
ramane acolo decat cu prezenta unui parinte sau a unui bunic sau a bonei
 Ce putem face?

Aceste manifestari nu vor disparea de la sine, ci vor continua sa persiste pentru ca ele
reflecta o suferinta a copilului, iar ignorarea lor va determina o agravare continua a lor si o
crestere a suferintei. Este important ca parintii sa solicite ajutor in a intelege suferinta
copilului si pentru a elabora impreuna o modalitate de a face posibila adaptarea copilului la
gradinita. Nu este o renuntare la a mai merge acolo, ci este un timp alocat poate in paralel cu
gradinita in care copilul va reusi sa capete capacitatea de a se separa, de a se linisti cand este
singur si mai ales incredere ca nu va ramane mereu singur, ci in fiecare zi parintii il vor lua de
la gradinita dupa program.

Si parintii se adapteaza?

Nu este insa numai pentru copil o experienta dificila ci si pentru parinti in egala
masura. Caci adesea neincrederea si nelinistea copilului sunt intai ale parintilor care nu il pot
lasa sa plece, sa fie singur, care se tem sa se desparta de el pentru cateva ore, care nu pot
suporta trecerea lui in aceasta etapa noua si pasul sau spre a fi responsabil fata de el si
autonom.Ceea ce simte copilul este o oglinda a ceea ce simte parintele si chipul sau reflecta
fidel pe cel al parintelui.

In ceea ce priveste parintii, comunicarea este esentiala in tot acest proces care incepe
cu prima zi de gradinita si se continua pentru mult timp. A comunica, adica a-si exprima
gandurile lor, starile, asteptarile, multumirile sau dezamgirile, furia sau bucuria, indoiala sau
increderea, si a-l lasa pe copil sa se exprime la randul sau. A creea o legatura in care toate
acestea circula de la unii la altii. Pentru ca ascultandu-le si lasandu-le sa circule ele vor capata
sens, se vor transforma, vor deveni o veriga care va lega laolalta intreaga familie.
 „Rolul și importanța colaborării cu familia”

O componentă importantă in actul de educare a copilului preșcolar o constituie

procesul informativ-educativ la care contribuie familia şi grădiniţa.

Familia este factorul educativ prioritar, întrucât educaţia începe din familie, aceasta
fiind modelul pe care copilul îl imită şi-l urmează. În familie copilul îşi face pregătirea pentru
viaţă. Contribuţia familiei este cu atât mai mare cu cât copilul este mai mic şi scade pe măsură
ce etapele de creştere înaintează pe treptele superioare ontogenezei. Aceasta oferă mediul în
care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai vieţii, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă,
reprezentând primul instrument de reglare a interacţiunilor dintre copil şi mediul social.

Părinţii sunt primii educatori deoarece ei sunt primii cu care copilul interacţionează
constant încă din prima zi a vieţii; familia este modelul pe care copilul îl imită. Totodată,
modul de viaţă al familiei este principalul reper în viaţă al copilului. Comunicarea
intrafamilială influenţează decisiv dezvoltarea psihofizică a copilului, formarea personalităţii
lui. Copiii îşi observă proprii părinţi cum acţionează în rolul de părinţi. Primele deprinderi de
viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de alimentaţie
sănătoasă), acestea constituind suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra
întregii personalităţi.

Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului,

corectitudinea exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia
interacţionează şi îi solicită pe copii. În familie se formează cele mai importante deprinderi de
comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, ordinea, răbdarea etc.

În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii oferind
copilului exemple de comportamente în diferite contexte.

De la părinţi, cei mici vor învăţa să aprecieze ce este bine şi ce este rău, ce este drept şi
ce este nedrept, ce este frumos şi ce este urât în comportamente. Ei sunt primele modele
pentru modul în care să acţioneze ulterior ca părinţi.

La vârsta preşcolară un factor educativ important este grădiniţa, care desfăşoară un

amplu proces instructiv-educativ şi are cadre cu pregătire profesională corespunzătoare, ce
aplică metode şi procedee pedagogice consacrate.

Educatoarea grupei trebuie să cunoască specificul fiecărui stadiu de dezvoltare a

copilului, disponibilităţile intelectuale precum şi particularităţile lui comportamentale şi
caracteriale. Ea se preocupă de socializarea preşcolarului prin integrarea lui în mediul
grădiniţei, oferindu-i prilejul să cunoască mediul înconjurător, organizând vizite în
împrejurimile grădiniţei, în cartier, în oraş, la şcoală, la locul de muncă al părinţilor etc.
Treptat, cu multă răbdare, educatoarea este cea care cultivă încrederea în propriile posibilităţi
ale copiilor, integrând în jocuri şi activităţi copiii timizi, efectuând munca suplimentară
individualizată cu copiii cu deficienţe verbale, folosind jocul şi jucăriile existente pentru a-i
apropia de acestea.

Grădiniţei îi revine rolul de partener în relaţiile ei cu familia iar acest rol derivă din
faptul că este un serviciu specializat, cu cadre pregătite pentru realizarea sarcinilor educaţiei
copiilor cu vârste cuprinse între 3-6/7 ani.

Există două dimensiuni principale ale implicării reciproce a instituţiei de învăţământ şi

familiei în favoarea copilului: dimensiunea relaţiei copil - părinte şi dimensiunea relaţiei
grădiniţă - familie.

Dimensiunea relaţiei copil - părinte vizează controlul frecvenţei, al rezultatelor

şcolare, îndeplinirea sarcinilor şi susţinerea spirituală şi materială a activităţii didactice a
copilului. Cealaltă dimensiune se referă la alegerea unităţii de învăţământ, la contactele
directe ale părinţilor cu cadrele didactice. Aceste contacte pot fi întâlniri colective dintre
cadrele didactice şi asociaţiile părinţilor, reuniunile de informare a părinţilor cu privire la
diferite conţinuturi şi metode şcolare.

Relaţia grădiniţă - familie nu se poate constitui fără asigurarea unei condiţii de bază,
fundamentală: cunoaşterea familiei de către educatoare, a caracteristicilor şi potenţialului ei
educativ. Educatoarea trebuie să cunoască mai multe aspecte ale vieţii de familie, deoarece
aceasta o ajută în cunoaşterea şi înţelegerea copiilor cu vârste cuprinse între 3-6/7 ani.

Grădiniţa nu poate face minuni, iar educaţia dată în aceasta instituţie nu va avea
rezultate bune, dacă nu se va sprijini şi nu va colabora cu familiile copiilor. Nu putem educa
în mod just un copil fără a-l observa atent, fără a-l studia, fără a-i înţelege personalitatea.

Căldura raporturilor dintre părinţi şi educatoare, încrederea şi respectul reciproc se

stabilesc prin schimbul de informaţii - pentru care trebuie să găsim întotdeauna timpul
necesar. Educatoarea poate ajuta familia în cel mai simplu şi natural mod să urmeze calea
justă în raporturile cu copilul său, să prevină îndepărtarea lui sufletească, să înlăture
eventualele carenţe educative. Complexitatea problemelor lumii contemporane cere
deschiderea şi flexibilizarea raporturilor în parteneriatul educaţional. Implicarea, ca agenţi ai
educaţiei, a diferitelor instituţii şi persoane din comunitate dezvoltă în prezent o imagine
complexă şi dinamică a influenţelor educaţionale. Grădiniţa, fiind puntea de legătură cu
familia, are şi menirea de a asigura părinţilor asistenţă de specialitate, informându-i asupra
etapelor de evoluţie a copiilor şi venind în sprijinul celor ce întâmpină dificultăţi în
înţelegerea rolului de părinţi şi în îndeplinirea cu succes a educării copiilor.

Cele mai frecvente ocazii pe care le are educatoarea de a comunica cu părinţii sunt:
când părinţii aduc copiii la grădiniţă; la sfârşitul programului, când părinţii îşi iau copiii de la
grădiniţă; cu prilejul diferitelor evenimente festive ce se organizează la nivelul grădiniţei:
sărbători diverse, festivităţi de început de ciclu ori la sfârşit de ciclu preşcolar; vizite la
domiciliu, lectorate cu părinţii, consultaţii pedagogice. Cu cât cunoaştem mai bine familiile
copiilor, cu atât mai eficient va fi parteneriatul cu ele. Cu cât părinţii vor cunoaşte mai bine
programul educaţional, cu atât va fi mai coerentă influenţa ambilor factori educaţionali şi a
ambelor medii educaţionale. Cu cât colaborarea dintre educator şi părinţi este mai strânsă cu
atât mai bine ambii actori vor cunoaşte mai bine copilul.

Dialogul educatoare-părinte se poate organiza, fie individual prin consultaţii, cu

fiecare familie, fie în adunările organizate cu părinţii; se informează reciproc, ceea ce
contribuie atât la buna desfăşurare a procesului educaţional din grădiniţă, cat şi la o buna
educaţie în familie. Dar, dialogul deschis bazat pe încrederea reciprocă cere timp pentru a fi
clădit.

Participarea părinţilor la activităţi ale grupei reprezintă un alt prilej de cunoaştere a

părinţilor, dar şi un mod prin care aceştia sunt familiarizaţi cu programul grupei, cu conţinutul
şi metodele didactice, cu materialele didactice şi mijloacele necesare desfăşurării activităţilor,
cu modul de comunicare şi abordare a situaţiilor problematice, cu semnificaţia respectului faţă
de copil. Relaţia părinte-educatoare astfel contribuie la constituirea unor relaţii pozitive între
familie-grădiniţă, la o coerenţă a practicilor educaţionale şi a cerinţelor referitoare la copil.

Vizitele periodice la domiciliu vor fi programate la momentele convenabile acesteia şi-

i oferă educatoarei posibilitatea de a cunoaşte familia şi copilul în mediul lor propriu.

Parteneriatul grădiniţă-familie se poate realiza şi prin întâlnirile formale cu toţi părinţii

desfăşurate în cadrul formal al negocierilor dintre administrarea grădiniţelor şi asociaţia
părinţilor. În cadrul acestor întâlniri părinţii trebuie implicaţi în luarea unor decizii menite să
asigure securitatea copiilor, stabilirea meniului zilnic corespunzător pentru menţinerea
sănătoasă a copilului.

Participarea părinţilor la excursii, vizite, serbări, aniversări. La serbare pot participa

părinţi şi rude ale copiilor. Părinţii por fi implicaţi nu doar in organizarea acestor evenimente,
dar pot veni şi cu sugestii, propuneri de teme, de activităţi.

Lectoratele cu părinţii, organizate sistematic, au drept scop o vie propagandă

pedagogică în rândul comunităţii. Părinţii de la un întreg nivel beneficiază, în cadrul
lectoratelor, de prezenţa şi consilierea unor specialişti din domeniul psihopedagogiei sau a
unor reprezentanţi ai instituţiilor cu care grădiniţa derulează programe în parteneriat (poliţie,
dispensar medical, instituţii culturale, ONG-uri). Comitetul de părinţi al grupei, ales anual,
constituie nucleul colaborării grădiniţei cu familiile copiilor, fiind forul organizat în vederea
găsirii şi aplicării de soluţii viabile la problemele de ordin socio-gospodăresc.

Realizarea unor vitrine cu material informativ de specialitate poate stimula interesul şi

curiozitatea părinţilor. Consultarea unora dintre acestea (cărţi, broşuri, referate, planuri de
intervenţie, etc.) contribuie la lărgirea experienţei pedagogice a părinţilor şi, implicit, la o
implicare potrivită în anumite situaţii educaţionale.

Realizarea unor afişe speciale poate avea un rol stimulativ de a oferi copiilor condiţii
corespunzătoare de viaţă, de activitate intelectuală, de hrană etc., pentru eliminarea exploatării
copiilor, determinarea părinţilor a-şi integra copiii în activităţi recreative, în cluburi ale
copiilor etc.
 Factorii de modelare a personalităţii umane trebuie să interacţioneze ca un tot unitar,
sub forma unui sistem bine închegat, pentru atingerea ţelului comun: educarea copilului.
Pentru aceasta, este nevoie de un schimb permanent de informaţii, de completare şi
valorificare a influenţelor dirijate spre micul învăţăcel.
 „Rolul activităților de dezvoltare personală în grădiniță și
acasă”

Mult timp, învăţământul românesc a promovat asimilarea de cunoştinţe, fără a

urmării neapărat funcţionalitatea lor. De cele mai multe ori, aceste cunoştinţe se
dobândeau cu ajutorul memoriei mecanice, pentru a face faţă unei situaţii de moment,
fără ca în perioada următoare să se regăsească, în situaţii practice, să fie valorificate şi
introduse în competenţele dobândite de copil.

Noul curriculum are la bază realitatea educaţională a vârstelor mici. Ceea ce se

promovează acum este flexibilitatea programului instructiv-educativ, cu scopul de a
creşte calitatea educaţiei la acest nivel de vârstă. Procesul de învăţare trebuie să fie
centrat pe copil, pornind de la ideea unei învăţări cât mai naturale, în accord cu nivelul
experienţelor traversate de acesta în viaţa cotidiană.

Actualul curriculum pentru învăţământul preşcolar include în cadrul activităţilor

de dezvoltare personală : rutinele, tranziţiile, activităţile din perioada de după amiază,
inclusiv activităţile opţionale.

1. RUTINELE

Conform noului curriculum, rutinele sunt activitatile -reper după care se

derulează întreaga activitate a unei zile. Ele acoperă nevoile de bază ale copilului şi
contribuie la dezvoltarea globală a acestora. Rutinele înglobează, de fapt, activităţile de
tipul: sosirea copilului, întâlnirea de dimineaţă, micul dejun, igiena-spălatul şi toaleta,
masa de prânz, somnul/ perioada de relaxare de după – amiază, gustările, plecarea
copiilor acasă.

La baza formării rutinelor stă un mecanism fiziologic: formarea unor sisteme de

legături temporale sau de stereotipuri dinamice bine consolidate, care permit
transformarea unei acţiuni, a unei deprinderi în obişnuinţe devenite necesităţi.

Avantajele şi importanţa rutinelor:

• Rutina are rolul de a focaliza atenţia copilului, de a-l linişti şi relaxa;

• Rutina zilnică este foarte benefică pentru copii, datorită faptului că

anticiparea a ceea ce va urma conferă un sentiment de siguranţă şi încredere;

• Copiii mici sunt debusolaţi de dezorganizarea unei zile, aşadar, un ritual,

o activitate devenită obişnuinţă, le crează confort psihic, le conferă încredere şi
stabilitate;

• Atunci când un copil nu depinde de un program, comportamentul lui

reflectă lipsa acestuia, fiind haotic şi inconştient.
 Când vorbim despre un program vorbim şi despre niste reguli pe care copilul ar
trebui să le respecte. Un program cu reguli şi repere orare clare poate fi agreat şi
respectat de către copii dacă aceştia participă direct la stabilirea lor.

Sosirea şi plecarea copiilor se vor face într-o atmosferă destinsă, astfel încât
copilul să perceapă acţiunile ca fiind fireşti şi să nu fie supus stresului schimbării.
Aceste momente capată un bogat conţinut educativ, relaţia educatoare-copil-părinte
conferindu-le o veritabilă valoare pedagogică: obişnuirea copiilor de a veni şi de a
pleca aproximativ la aceeaşi oră, formarea şi dezvoltarea sentimentului de răspundere
pentru curăţenia corporală şi ţinuta vestimentară, precum şi cunoaşterea şi respectarea
unor reguli legate de sănătate şi regimul de viaţă. Se insistă acum asupra momentului
de salut, iar copilul va fi încurajat să se descurce cu dezbrăcatul şi cu aranjarea
hainelor în locul special amenajat. Indicarea locului unde trebuie depozitate hainele şi
pantofii de stradă, cu ajutorul unor etichete cu simboluri, pentru identificarea
dulăpiorului sau a scăunelului propriu, este pentru copil un bun prilej de decodare. Se
formează deprinderi de a saluta adulţii şi copiii la venirea şi plecarea din grădiniţă, de
a aşeza ordonat hăinuţele şi încălţămintea în spaţiul destinat, de a acorda prioritate
adulţilor şi fetiţelor (băieţilor), de a aşeza gentuţele la cuier în ordine. Exemple de
teme: ,,Sunt copil politicos!’’, ,,Sunt mic, dar binecrescut!’’, ,,Dulăpiorul
fermecat’’, ,,Fiecare la locul lui’’, ,,Ne îmbrăcam/ dezbrăcăm singuri’’, ,,Fac ordine în
dulapul cu haine’’, ,,Poftiti, vă rog!’’, ,,Respect pe oricine.Ştiu că e frumos şi
bine’’, ,,Fetele au prioritate’’, etc.

Spălarea pe mâini îi oferă educatoarei ocazia de a formula mici probleme:

numărul balonaşelor de săpun, unde merge apa care curge la robinet, de ce trebuie să
tragem apa la toaletă, precum şi formarea deprinderilor de a se spăla pe mâini înainte
şi după masă, de a se spăla pe mâini după folosirea toaletei. Exemple de teme:,,Nu
uitaţi!’’, ,,Primul lucru mă spăl’’ , ,,Curat şi sănătos’’, ,,Stop microbilor şi bolilor!’’, etc.

Servirea mesei nu este un act de sine, ci şi un prilej pentru formarea unor

deprinderi alimentare favorabile, un stil de viaţă sănătos. Copiii vor fi îndrumaţi cu
răbdare şi perseverenţă pentru a folosi corect serveţelul la masă, de a strânge resturile
alimentare şi de a le duce la coşul de gunoi, de a mânca singuri fără să se
murdărească, să mestece bine şi să înghită, de a avea o atitudine corespunzătoare în
timpul mesei: să vorbească încet, să nu se joace, să formuleze politicos dorinţele.
Exemple de teme: ,,Mica gospodină’’, ,,Facem ordine după ce am luat masa’’ , ,,Azi
sunt foarte ordonat/ă’’, ,,Ce mese curate’’, ,,Coşuleţul vă zâmbeşte’’, ,,Sunt mare mă
descurc singur!’’, ,,Mestec bine alimentele’’, ,,Te rog să-mi dai!’’, ,,Acum mâncăm, joaca
mai târziu’’,etc.

Somnul de zi al copiilor nu este numai o cerinţă fiziologică, ci şi un prilej

oferit copiilor de a câştiga independenţa prin exersarea unor deprinderi individuale
privind îmbrăcarea şi dezbrăcarea. În special la grupele mici, educatoarea va dezvolta
un ritual zilnic premergător somnului: lectura unei poveşti, audierea de muzică, ritual ce
îi va ajuta pe copii să-şi formeze reflexul de a se odihni. Exemple de teme:,,Ne
pregătim de culcare’’, ,,Când e patul aşezat, eu sunt gata de culcat’’, ,,Moş Ene a venit
pe la gene’’, ,,Ascultăm povestea’’, ,,Cine adoarme primul’’, etc.

Întâlnirea de dimineaţă ocupă un rol important în cadrul programului zilnic,

reprezintă un moment prin care se creează o atmosferă vioaie, prietenoasă, în cadrul
căreia copiilor li se exersează deprinderi şi abilităţi importante, de raportare pozitivă la
cei din jur, de recunoaştere a valorii fiecăruia.

Întâlnirea de dimineaţă nu se derula în învăţământul tradiţional, ea se constituie

ca o metodă educaţională democratică şi participativă, cu un accentuat caracter social.
Ea este o activitate planificată, structurată, în care educatoarea îi anunţă programul zilei,
îi învaţă ritualuri şi deprinderi necesare pentru a deveni buni membri ai unui grup.
Durata întâlnirii de dimineaţă este de 15-25 minute, iar locul de desfăşurare este acelaşi
pe tot parcursul unui an şcolar.

Principalele calităţi care conturează întâlnirea de dimineaţă sunt grija şi

respectul faţă de ceilalţi, încrederea fiecărui copil că poate împărtăşi idei şi experienţe
importante.Scopul întâlnirii de dimineaţă este acela de a imprima un sentiment de
unitate. Copiii se aşează în cerc pentru a se putea vedea unii pe altii, iar educatoarea
adoptă aceeaşi poziţie. Rolul educatorului este acela de mediator, va coordona
activitatea,va încuraja exprimarea liberă a copiilor, comunicarea, respectul reciproc, de
asemenea îi revine sarcina de a crea şi întreţine o atmosferă caldă, prietenoasă. În
acest moment al zilei se stabileşte un prim contact emoţional între membrii grupului
care învaţă să se asculte unii pe ceilalţi şi să comunice , respectând anumite reguli
stabilite împreună.

Structura întâlnirii de dimineaţă

• Salutul- prima secvenţă a întâlnirii de dimineaţă constă în întâmpinarea

tuturor celor prezenţi în clasă. Acest moment cultivă norme de bază în comportamentul
copiilor, îi învaţă respectul pentru cei din jur şi creează premizele pentru formarea
unui colectiv sudat, bazat pe prietenie. În fiecare zi salutul va fi diferit, distractiv,
respectuos şi mobilizator. Exemple:,,Bună dimineaţa, Ana.Mă bucur că te văd!’’, ,,Bună
dimineaţa, Maria.Ce frumoasă eşti azi!’’, ,,Bună dimineaţa, albinuţelor’’, ,,Bună
dimineaţa, copii isteţi!’’, ,,Bună dimineaţa, greieraşilor’’, etc.Copiii pot fi încurajaţi să
descopere singuri şi să propună diferite formule de salut. Orice propunere/ sugestie a
copiilor, oricât de năstrujnică sau neobişnuită ar fi, va fi acceptată, lăudată şi apreciată.
Această practică le dă curaj şi încredere.

Prezenţa copiilor în grădiniţă se poate realiza tot în cadrul întâlnirii de

dimineaţă. Fiecare copil are un cartonaş cu un semn individual şi numelelui scris pe el.
Pe măsură ce evoluează, copiii îşi recunosc cu uşurinţă desenul şi numele şi pot să-şi
plaseze cartonaşul în locul pentru cei prezenţi.

• Împărtăşirea cu ceilalţi - este cel mai important moment al întâlnirii de

dimineaţă, deoarece copiii schimbă impresii, opinii, păreri cu ceilalţi. Ei îşi transmit, cu
sinceritate, grijile, problemele, experienţele proprii, părerile despre un anumit eveniment,
întâmplări la care au fost martori. Pot fi ajutaţi de educatoare cu întrebări:,,Ce ai văzut
în drum spre grădiniţă?’’, ,,Văd că mama te-a îmbrăcat mai gros/ mai subţire.De
ce?’’, ,,Te-am văzut ieri în parc. Cu cine te jucai?’’,etc. Aceste întrebări au rolul de a
demara discuţia sau de a le oferi subiecte de discuţie, puncte de plecare într-o
convorbire liberă. Se alege un povestitor care împărtăşeşte cu ceilalţi un eveniment, o
experienţă proprie, o întâmplare importantă pentru el. Povestitorul poate fi numit ,,omul
zilei’’. Ceilalţi ascultă cu atenţie ce spune povestitorul, apoi, pun întrebări, comentează, îşi
expun propria opinie. Copilul care a povestit răspunde la întrebări.

Momentul acesta este foarte important pentru că permite realizarea unei

intercunoaşteri, oferă copiilor posibilitatea de a se face auziţi de ceilalţi, de a se
exprima în faţa celorlalţi şi de a capta atenţia colegilor, de a formula întrebări şi
răspunsuri, îi învaţă să asculte, să gândească critic, să facă schimb de impresii.Copiii
timizi devin mai încrezători, ştiind că sunt respectaţi, ascultaţi şi înţeleşi de colegi.

• Activitatea de grup - este crearea coeziunii grupului, accentuarea cooperării,

includerii şi participării. Activitatea de grup încurajează exprimarea liberă, comunicarea,
învăţarea socială, într-un mediu bazat pe încredere şi susţinere. Fiecare membru al
grupului se integrează jucându-se, cântând, luând parte, alături de grup, la activităţi
distractive, plăcute, energizante,non-competitive. Acest tip de activitate promovează
dezvoltarea unităţii grupei, cooperarea şi rezolvarea unor probleme, alcătuirea unui
repertoriu de cântece şi poezii proprii grupei, ,,cultivarea coordonării fizice, a agilităţii şi
a rezistenţei la efort’’. Activităţile de grup pot cuprinde: cântece, jocuri muzicale, jocuri
cu text şi cânt, activităţi de limbaj, matematice, fizice şi de mişcare, jocuri distractive,
jocuri intelectuale şi sociale,etc.

• Noutăţile zilei - reprezintă partea finală a întâlnirii de dimineaţă.

Obiectivul principal al acestui moment este furnizarea de informaţii. Noutăţile reprezintă
mesaje scurte şi directe, scrise sau desenate şi afişate, astfel încât să fie vizibile pentru
toţi. Se pot face anunţuri verbale, scurte, clare, care fac trecerea la următoarele etape ale
programului zilnic din grădiniţă. Noutăţile zilei pot cuprinde: o formulă de salut specială,
informaţii calendaristice, un mesaj despre o nouă şi interesantă temă de discuţie,
informaţii despre un eveniment care va avea loc în grădiniţă, o anumită sarcină/ cerinţă
care trebuie urgent îndeplinită, anunţuri speciale, surprize, evenimente, întâmplări
deosebite.

Importanţa întâlnirii de dimineaţă constă în faptul că promovează principiile

democratice în rândul copiilor mici, încurajându-i pe aceştia:

- să facă alegeri;
- să ia decizii;
- să respecte opiniile celorlalţi, exprimându-le totodată şi pe cele proprii;
- să fie suficient de încrezători pentru a împărtăşi idei şi experienţe
importante cu ceilalţi;
- să fie disponibili pentru semeni;
 2. TRANZIŢIILE

Tranziţiile sunt activităţi de scurtă durată, care fac trecerea de la momentele de

rutină la alte tipuri/ categorii de activităţi de învăţare, de la o învăţare la alta, în
diverse momente ale zilei. Mijloacele de realizare a acestui tip de activitate variază
foarte mult, în funcţie de vârsta copilului, de contextul momentului şi de calităţile
cadrului didactic. În acest sens, ele pot lua forma unei activităţi desfăşurate în mers
ritmat, a unei activităţi care se desfăşoară pe muzică sau în ritmul dat de recitarea
unei numărători sau a unei framântări de limbă, a unei activităţi în care se execută
concomitent cu momentul de tranziţie, respectiv un joc cu text şi cânt cu anumite
mişcări cunoscute deja de copii, etc.

Mişcarea este esenţială pentru creşterea copiilor. Impreună cu educatoarea copiii

pot face gimnastică de înviorare pe versuri.

Jocurile / poeziile liniştitoare sunt de mare folos înaintea începerii activităţilor.

Cântecele şi jocurile cu text şi cânt pot constitui preţioase mijloace de realizare a

tranziţiilor. Acestea pot fi folosite în funcţie de tema proiectului în derulare sau de tipul
activităţilor ce trebuie tranzitate. Se pot utiliza doar fragmente sau cântecul/ jocul cu
cântec în totalitate.

2. ACTIVITĂŢILE OPŢIONALE

Activităţile opţionale intră tot în categoria activităţilor de învăţare, respectiv a

celor de dezvoltare personală şi se includ în programul zilnic al copilului în grădiniţă.
Ele sunt alese de către părinţi, din oferta prezentată de unitatea de învăţământ la 15
septembrie şi aprobată de către Consiliul de Administraţie şi de Comisia Metodică din
grădiniţă, în urma analizei condiţiilor materiale şi umane existente.

Aceste activităţi sunt realizate de către educatoare sau de către profesori

specializaţi în diferite discipline.În cazul desfăşurării unui opţional de către educatoare,
aceasta va stabili obiectivele, conţinuturile şi modalităţile de realizare în funcţie de tipul
de opţional ales, nivelul grupei, particularităţile individuale ale copiilor ,durata opţionalului,
etc. În acest caz, educatoarea va întocmi o planificare pentru opţionalul ales şi o va
supune Comisiei metodice din grădiniţă în vederea avizării.

Activităţile opţionale vizează diferenţiere şi individualizare şi vin în sprijinul

valorificării şi dezvoltării unor aptitudini individuale şi a unor nevoi personale.

3. ACTIVITĂŢILE DESFĂŞURATE ÎN PERIOADA DUPĂ-AMIEZII

Activităţile desfăşurate în perioada după – amiezii sunt activităţi recuperatorii pe

domenii de învăţare, recreative, de cultivare şi dezvoltare a înclinaţiilor- sunt tot
activităţi de învăţare. Acestea respectă ritmul propriu de învăţare al copilului şi
aptitudinile individuale ale lui şi sunt corelate cu tema săptămânii/ tema proiectului şi
cu celelalte activităţi din programul zilei.
 Ca o concluzie putem spune că la acest început de mileniu, învăţământul
preşcolar capătă noi ponderi în sistemele de învăţământ modernizate iar spusele lui
J.J.Rousseau rămân şi peste ani l-a fel de adevărate în privinţa educaţiei:

„Apropie-l (pe copil) de probleme şi lasă-l să răspundă singur, să-şi întemeieze ce

ştie, nu pe ce i-ai spus tu, ci pe ceea ce a înţeles el, să nu înveţe ştiinţa, ci să o gândească. Să-i
menţină trează curiozitatea, condiţie de a-l apropia de lumea ştiinţei. Să-l sfătuim pe copil să
observe, să cerceteze şi să descopere.”
 „Importanţa activităţilor în aer liber pentru sănătatea
copiilor”

Jocul in aer liber are un rol crucial in dezvoltarea armonioasa si sanatoasa a copilului.
Intr-o epoca in care televizorul si calculatorul domina din ce in ce mai mult viata copilului si
il atrag in plasa sedentarismului, activitatile in aer liber sunt o farama de speranta la care
merita sa apelezi pentru a creste un prichindel falnic si sanatos, atat din punct de vedere fizic,
cat si mental! Joaca in aer liber dezvolta copilului o multime de abilitati noi, complet diferite
de cele pe care le dobandeste din joaca in spatii inchise!

Beneficiile fizice ale jocului in aer liber sunt cele mai numeroase pentru dezvoltarea
copilului. Petrecerea timpului in aer liber incurajeaza, inainte de orice, practicarea multor
tipuri de activitati, care se dovedesc esentiale pentru cresterea lui armonioasa.

Jocul in aer liber ofera copilului oportunitatea de a alerga, de a se plimba, de a face

miscare. Exista o multime de jocuri pe care le pot practica copiii in aer liber si care au un rol
esential in a-l mentine activ si sanatos.

In mare, copiii care se joaca frecvent in mijlocul naturii se dezvolta mai armonios din
punct de vedere fizic decat cei care petrec majoritatea timpului in scaun la calculator sau pe
canapea, cu ochii in televizor.

Activitatea fizica si jocurile care se practica in aer liber au un impact puternic si asupra
dezvoltarii lui emotionale si sociale, dar si asupra comportamentului lui. Jocul in aer liber
ajuta copilul sa isi faca prieteni noi si sa-si dezvolte viata sociala. Este un instrument puternic
de socializare. O viata sociala bogata a copilului contribuie la cresterea stimei si increderii de
sine, esentiale pentru dezvoltarea lui emotionala.

In plus, invata cel mai bine sa coopereze cu alti copii si sa inteleaga ce este spiritul de
echipa din jocurile de grup care au adesea loc in aer liber.

Joaca afara, in aer liber, incurajeaza copilul sa isi dezvolte imaginatia si creativitatea,
sa isi asume riscuri si responsabilitati, sa gaseasca singur solutii sau strategii si sa descopere
placerea de a face anumite lucruri.

Activitatile facute de copii in mijlocul naturii se dovedesc a fi cel mai puternic

remediu antistres. Alergarea si petrecerea timpului in aer liber contribuie la redarea unei stari
de relaxare si destindere, esentiale pentru sanatatea lui emotionala.
 „Cum să educăm şi să diversificăm gusturile copiilor?”

Gustul este definit ca o funcție senzorială specifică pentru perceperea gustului

alimentelor. Avem gust grație celulelor nervoase prezente în gură. Acestea sunt capabile să
recunoască arome și la receptorii termici și tactile, care ajută să dea alte informații despre
produsele alimentare (temperatură, textură, volum și formă). Culoarea, forma și aspectul unui
aliment ne pot afecta percepția gustului, precum și zgomotul, în timp ce senzația complexă
numită aromă nu poate exista fără miros.

Educarea gustului la copii. Cum începe?

Educarea gustului la copii se face prin alegerea unor cantități adecvate de alimente din
toate grupele de alimente: cereale și tuberculi, legume și fructe, carne, pește, ouă și
leguminoase, lapte și derivate. Acestea trebuie oferite alternativ, la diferite mese, pentru a
educa copiii (și adulții) să accepte alimente diferite, cu gusturi diferite.

Copiii au tendința de a limita alegerile lor alimentare la anumite gusturi și texturi

pentru care dezvoltă o anumită atracție: dulce, sărat, crocant, gras și arată o respingere clară
față de fructe și legume sau pește. Obiceiurile alimentare greșite și activitatea fizică redusă din
copilărie influențează pubertatea și adolescența, dezvoltarea predispoziției pentru obezitate.
Necontrolate la timp, aceste obiceiuri continuă și la vârsta adultă.

Gustul este un complex al preferințelor unui individ și /sau al aversiunilor alimentare.

Gustul este întotdeauna definit de emoții. Amintirile din copilărie în privința alimentelor, a
hranei sunt încărcate emoțional: consolare, nostalgie, plăcere, dar și frustrare, rebeliune, furie.
Pe scurt, alegerile alimentare sunt întotdeauna asociate cu stările afective, care sunt exprimate
în perechi opuse: plăcere/nemulțumire, ingerare/respingere, acceptare/respingere.

Educarea gustului la copii. Modelul de acasă

Actul de hrănire nu este simpla satisfacție a unei nevoi biologice. Unii cercetători cred
că studiul evoluției gustului este legat de studiul dezvoltării mentale a copilului și cu natura
reactivității emoționale și a condițiilor de viață și de educație (familială și socio-mediu). Când
hrănește copilul, mama sau persoana care o înlocuiește îl învață pe copil să se bucure de
mâncare. Mâncarea bună nu satisface numai apetitul, ci întărește imaginea bună a mamei în
percepția copilului. Bunăstarea care stă la baza sentimentului de încredere pe care se bazează
personalitatea și identitatea socială. Este relația pe care copilul o are cu mama (sau oricine
îndeplinește rolul de distribuitor de alimente) prin care el învață plăcerea sau neplăcerea de a
fi în lume și exercitarea unei emoții, sentimente, emoții, sexualitatea. Așadar, alimentele nu
numai că sunt bune pentru a fi mâncate, ci contribuie și la modul de a gândi.

Cele mai multe mame au concepte de educație nutrițională slabe sau inadecvate care
tind să fie transferate copiilor lor. De exemplu, 7 din 10 mame nu au oferit copilului alimente
pe care acesta nu le acceptă, cum ar fi fructele, legumele, cerealele și legumele, peștele. În
plus, multe mame cumpără rar alimente care știu că nu sunt iubite de copii și, cel mai
important, nu le oferă copiilor lor, creând un prejudiciu de bază alimentar. Chiar dacă
copilului nu-i place un aliment, mamele sau familia nu trebuie să renunțe de la o primă
încercare, care poate fi într-un moment nepotrivit. Poate la o vârstă nu i-a plăcut copilului un
anumit aliment, dar ulterior îl acceptă. De aceea, trebuie perseverență.

Educarea gustului la copii. Ce sunt percepțiile senzoriale?

Gustul, folosit în mod obișnuit ca sinonim cu aroma, este de fapt setul de senzații
vizuale, olfactive, acustice, tactile și gustative pe care le oferă mâncarea.

Prin educarea gustului, copilul învață să folosească cele cinci simțuri. Văz, gust, auz,
miros și simț, toate aceste simțuri pot îmbunătăți alimentele cu o înaltă calitate nutrițională și
trezesc gustul „adormit”.

Prin văz, suntem capabili să apreciem între 100 și 200 de nuanțe diferite de culoare,
primim informații despre sănătatea, aroma și consistența unui aliment care evocă răspunsuri
plăcute.

Auzul ne permite să distingem partea crocantă și apoi textura fructelor și legumelor.

Simțul mirosului ne permite să distingem 10.000 de mirosuri diferite.

Receptorii aflați pe limbă ne permit să distingem gustul de securitate, o sursă de

zaharuri și, prin urmare, energia (dulce). Ne avertizează de alimente toxice (amar) sau rele
(acid) ne permit să recunoaștem prezența mineralelor (sărate) sau proteinelor (umami – gustul
savorii, unul dintre cele cinci gusturi de bază) .

Dar, prin senzațiile tactile, produsele alimentare ne oferă o multitudine de

caracteristici:

 duritate: migdale, nuci

 moale: brânză
 modelare: pasta de migdale
 elasticitate: bomboane gelatinoase
 masticabil: bezele ciocolata
 grad de umiditate: biscuiți, mozzarella
 adezivitate cu cerul gurii: unt, ciocolată
 vâscozitate: miere
 senzație de praf: făină, zahăr pudră, cacao

Educarea gustului la copii încă din faza intrauterină

Expunerea intrauterină și, ulterior, prin lactație maternă și înțărcare la o gamă largă de
gusturi este modalitatea de a educa gustul copiilor față de alimentele sănătoase încă din start.
Comportamentul alimentar dobândit în copilăria timpurie este menținut de adulți. De aceea,
educația gustului copiilor poate îmbunătăți calitatea vieții viitorilor adulți. De fapt, începând
cu a 32-a săptămână de gestație, fătul interacționează cu modificările gustului lichidului
amniotic. Astfel, mediul intrauterin va avea o influență asupra preferințelor alimentare
viitoare.

Ulterior gustul laptelui matern (sau cel din alimentele ingerate) este o sursă bogată de
experiențe chimice și senzoriale pentru copilul care va accepta mai ușor diferite arome.
Introducerea de noi alimente la 6 luni care oferă o varietate largă de arome și mirosuri va
facilita acceptarea de alimente noi. Va fi important să alegeți combinația optimă de formă,
culoare, gust și consistență a alimentelor oferite.
 „Lectura de seară: când, ce şi de ce trebuie să+i ncitim
copilului?”

Cei care sunt părinți cu mai mulți copii, au constat cu siguranța încă de la primul
născut, faptul că, un copil antepreșcolar sau preșcolar care se exprimă la un nivel înalt pentru
vârsta lui din punct de vedere al vocabularului pășește în lumea învățării cu un mare avantaj.
Acești copii pot să se înțeleagă pe sine și să-i înțeleagă mai bine pe cei din jurul lor, pot să-și
facă mai ușor cunoscute nevoile, pot să înțeleagă mai bine ce se petrece și de asemenea, își
pot împărtăși mai ușor propria experiență.

Așa cum se știe, o modalitate cunoscută pentru a dezvolta abilitatea de comunicare a

copiilor este de a li se aciti povești și de a discuta despre ele în timpul cititului. Nu trebuie să
uităm că atunci când stăm într-un spațiu liniștit și confortabil cu copilul, concentrați asupra
unei povești, nu se îmbunătățește numai relația adultului respectiv cu copilul, dar cel mic este
obișnuit cu un tip de limbaj pe care copilul nu îl aude în conversațiile de fiecare zi. Este vorba
despre limbajul decontextualizat, foarte important pentru dezvoltarea cognitivă a copilului.

Nu mai este nevoie să îi convingem pe părinți despre importanța cititului de la cea mai
mică vârstă, studiile arătând că:

Există o relație directă între vocabular și capacitatea copilului de a diferenția sunete în

perioada timpurie, dar și între vocabular și înțelegerea lecturii la cititorii școlari. Aceasta
înseamnă că, o bună abilitate de comunicare orală, îl plasează pe copil în poziția de a fi un
bun cititor.

Acei copii din medii sociale defavorizate din punct de vedere socio-economic, sunt în
urma copiilor de aceeași vârstă, atât în privința abilității de a comunica oral (dar și a altor
abilități) în momentul intrării în școala obligatorie – datorită faptului că nu beneficiază de
experiențe de comunicare bogate, de timpuriu.

Copiii învață prin imitație și imită ceea ce se întâmplă în jurul lor, printre care și
comportamentul și atitudinea părinților față de citit. Dacă un copil își vede părinții citind
acasă, el primește un mesaj foarte puternic despre importanța cititului. Activitățile de
alfabetizare realizate acasă, în perioada timpurie a vieții includ activitățile de citire (de cărți,
ziare, reviste, rețete, bonuri de cumpărături), scriere (liste de cumpărături, scrisori,
planificarea meniului), vizita la biblioteci cu părinții, ca și cititul împreună cu părinții.

Vârsta la care este stabilită o rutină a cititului în familie reprezintă cel mai important
predictor al abilităților de comunicare orală pentru copil. Părinții pot să înceapă să le citească
copiilor de când sunt încă în burtica mamei, astfel încât, bebelușul se va obișnui cu ritmul și
modulațiile vocii mamei și va exersa abilități timpurii de ascultare, chiar și înainte de a
înțelege bine despre ce este vorba.
 Copiii cărora părinții, dar și ceilalți adulți care îi îngrijesc obișnuieșc să le citească, vor
avea o atitudine pozitivă față de cărți și le vor asocia cu relații apropiate și calde. De
asemenea, acești copii vor învăța de timpuriu cum se îngrijește o carte, cum se răsfoiesc
paginile, se vor uita pe imagini și vor exersa să le descrie.

Cititul exersează cu copiii limbajul decontextualizat. Acest limbaj nu se referă la

lucrurile din imediata apropiere și din mediul copilului, este un limbaj mai abstract. Copiilor
le este ușor să-și exprime nevoile (Mi-e sete. Vreau banană) sau să vorbească despre obiecte
fizice aflate lângă ei (Dă-mi pelerina. Vreau calul). Vorbirea decontextualizată le solicită
copiilor folosirea descrierilor, a povestirii sau chiar a jocului de rol. Când un adult citește o
poveste unui copil are ocazia de a discuta despre personaje, dar și de a redefini cursul
poveștii. Toate aceste exerciții presupun folosirea limbajului decontextualizat.

Metoda citirii dialogate

O metodă foarte eficientă pentru stimularea dezvoltării comunicării orale a copiilor

este citirea dialogată.

Citirea dialogată are loc atunci când un adult împreună cu un copil citesc o carte cu
imagini și se concentrează atât pe imagini cât și asupra poveștii. Această metodă de citire nu
este același lucru cu situația în care un adult citește o poveste unui copil preșcolar, iar aceasta
stă și ascultă. În cadrul citirii dialogate, adultul îl ajută pe copil să devină cel care spune
povestea. Adultul devine ascultătorul cel mai important și cel care pune întrebări. Astfel,
copilul are un rol activ în această experiență a citirii, vorbește despre poveste, adresează sau
răspunde la întrebări, face legătura cu experiența lui de viață – aspecte mult mai importante
decât ascultarea pasivă a unei povești, în care interacțiunea și comunicarea sunt limitate.
Această metodă de citire, nu dezvoltă numai comunicarea orală, dar și capacitatea de
înțelegere, capacitatea de a povesti și repovesti și de a argumenta. Exersând citirea dialogată,
copiii vor folosi mai multe cuvinte și vor vorbi în propoziții dezvoltate, pe măsură ce
exersează.

Metoda citirii dialogate a fost dezvoltată inițial de psihologul american Grover

Whitehurst, la începutul anilor 1990. Metoda originală cuprindea următoarele secvențe:

 Provocarea copilului de a spune ceva despre cartea care se citește.

 Evaluarea răspunsului copilului.
 Extinderea răspunsului copilului prin reformulare lui de către adult și
adăugarea de informații.
 Repetarea întrebării pentru a ne convinge că a reținut.

De exemplu, dacă vârsta copiilor este de doi ani, părintele, arătând pisica din carte
întreabă: Ce este aceasta? Copilul poate răspunde: O pisică. Adultul, exaluează și extinde
răspunsul copilului spunând: Așa este! Aceasta este o pisică neagră. Apoi adultul reia
întrebarea inițială sau o poate extinde: De unde știi că este o pisică?

Pentru a susține și mai mult dezvoltarea limbajului, autorul metodei propune câteva
tehnici, foarte actuale:
  Completarea propozițiilor. Cereți copiilor să finalizeze câte o propoziție
semnificativă, pe parcursul citirii.
 Solicitarea de a-și aminti continuarea. Cereți copiilor să-și amintească firul
poveștii, dacă vorbim despre o poveste pe care ați citit-o anterior.
 Provocare de a schimba firul poveștii. Cereți copilului să explice ce s-ar mai
putea întâmpla sau cum s-au putea continua altfel.
 Întrebările de tip: Ce? Unde? Când? De ce? deși nu sunt întrebări deschise, în
care copilul poate să elaboreze liber, ele exersează atenția, memoria și
capacitatea de repovestire.
 Solicitarea copiilor de a găsi o legătură între poveste și viața de zi cu zi.

Câteva lucruri bune de știu de către părinți când le citesc copiilor:

Atunci când citim prima dată o poveste nouă copiilor, nu ne întrerupem, decât pentru
strictul necesar (explicarea unor cuvinte, reformularea unor situații mai greu de înțeles).
Copiilor nu le place să fie întrerupți atunci când povestea este citiită pentru prima dată, dar
acest lucru nu se mai întâmplă la citirile ulterioare.

Repetarea unei povești, citirea ei de mai multe ori, este normală și foarte importantă
pentru copiii mici. Aceasta formează vocabularul copiilor. Cercetările arată că un copil
trebuie să audă un cuvânt de 20 de ori pentru a deveni parte a vocabularului său expresiv.

Nu trebuie să uităm atunci când citim copiilor că lor trebuie să le placă această
activitate. Toată strădania nostră de a îmbogăți vocabularul copiilor va fi în van, dacă cititul
nu este o experiență agreabilă pentru copii.
 „Cum ajutăm copiii să-și dezvolte limbajul?”

Limbajul reprezinta una dintre cele mai importante aptitudini pe care le achizitioneaza
copilul prescolar, acesta fiind totodata un element-cheie in insusirea unei bune educatii in
scoala si mai apoi in mediul universitar.

Dezvoltarea limbajului include evolutia in plan fonetic, lexical, gramatical si semantic.

Se stie deja ca prescolarii sunt niste parteneri de conversatie excelenti - nu doar ca pun o
multime de intrebari, dar le si place foarte mult sa povesteasca. Aceasta caracteristica ii ajuta
foarte mult pe parinti si educatori in activitatile de dezvoltare a vocabularului si a
comptentelor de comunicare la copii.

La inceput, prescolarul mic are un vocabular frmat din pana la 1000 de cuvinte, iar la
sfarsitul acestei perioade, prescolarul mare are un vocabular format din pana la 4000 de
cuvinte.

Daca pana la varsta de 3 ani, copiii inteleg mult mai multe cuvinte decat pot sa
reproduca, situatia incepe sa se schimbe la varsta prescolara, cand limbajul se dezvolta in
acelasi timp cu gandirea si copilul reuseste sa reproduca aproximativ toate cuvintele
cunoscute.

Vocabularul acumulat si aptitudinile de comunicare ale copilului depind in cea mai

mare parte de mediul de dezvoltare - stimularea copilului in cadrul conversatiilor cu adultii.

Dezvoltarea limbajului in perioada prescolara se caracterizeaza prin:

 evoluarea pronuntiei si a structurilor gramaticale

 trecerea de la limbajul situativ la cel contextual
 vorbirea este tot mai clara
 transformarea gesturilor in comunicare verbala
 Limbajul la prescolarul mic 3 - 4 ani

Nivelul de dezvoltare al limbajului difera foarte mult la copiii de aceasta varsta, astfel
ca nu toti prescolarii au caracteristicile prezentate mai jos. Capacitatea de comunicare verbala
depinde foarte mult de ajutorul acordat de catre parinti si de personalul didactic de la
gradinita.

 Copilul participa la conversatii si ceilalti ii inteleg aproape toate cuvintele.

 Vocabularul este format din aproximativ 1500 de cuvinte intelese si/sau
pronuntate.
 Copilul intelege intr-o oarecare masura faptul ca literele si cuvintele au inteles.
Reuseste chiar sa scrie cateva litere.
 Copilul povesteste evenimente zilnice simple.
 Poate spune numele, varsta si sexul, precum si adresa la care locuieste.
 Gramatica este corecta aproape tot timpul.
  Povesteste secvential 4 - 5 evenimente; de ex. pasii pe care ii urmeaza atunci
cand face baie sau cand se imbraca.
 Cunoaste una sau mai multe culori, denumirile partilor corpului si a animalelor
familiare.
 Intelege sensul de „mai lung”, „mai mare”, atunci cand i se prezinta obiectele
in contrast.
 Ii place sa repete foarte mult cuvinte si cifre.

Limbajul la prescolarul mijlociu 4 - 5 ani

Prescolarul mijlociu adora sa povesteasca si de multe ori vorbeste singur in timp ce

desfasoara activitati zilnice. Copilul este interesat de toate aspectele vietii si este foarte
important ca parintii sa discute cu acesta, pe teme cat mai diverse.

 Vorbirea este fluenta, cu cateva substitutii infantile.

 Povesteste despre evenimente din trecut, prezent si viitor, avand un bun simt
temporal.
 Intreaba despre intelesul cuvintelor.
 Aceasta etapa de dezvoltare este caracterizata de abundenta intrebarilor.
 Copilul isi poate sustine punctul de vedere si ofera idei diverse.
 Prescolarului mijlociu ii plac foarte mult glumele, in special cele ce au legatura
cu functiile fiziologice umane.
 Poate repeta o propozitie cu pana la 9 cuvinte.
 Copilul poate defini obiectele uzuale.
 Utilizeaza propozitii lungi si complexe.
 Intelege cuvintele opuse simple: mare - mic, tare - moale, greu - usor, etc.

Semnalele de intarziere a dezvoltarii apar atunci cand vorbirea copilului nu este

inteleasa, sau cand copilul nu aude cuvintele rostite in soapta.

Limbajul la prescolarul mare 5 - 6 - 7 ani

 Prescolarul mare are o vorbire fluenta, o pronuntie corecta si vorbeste cu

incredere, desi poate avea dificultati in exprimarea unor idei sau evenimente
complicate.
 Copilul poate folosi „cuvinte urate”, fara a le intelege semnificatia.
 Intelege si foloseste cu usurinta analogiile: fata - baiat, femeie - barbat, zbor -
inot, bont - ascutit, scurt - lung, dulce - amar, etc.
 Poate scrie si citi mai multe cuvinte simple.

Ce pot face parintii pentru a ajuta prescolarii sa-si dezvolte aptitudinile de comunicare
verbala:

 Rezervati-va putin timp in fiecare zi pentru a conversa cu copilul. Cu cat

vorbeste mai mult, cu atat va vorbi mai bine.
 Folositi-va de jocuri - in loc sa „bombardati” copilul cu tot felul de cuvinte si
denumiri, incercati sa il invatati aceste lucruri folosind jocul; astfel invatarea
va fi amuzanta.
 Oferiti-i copilului experiente interesante, care ii vor da si ocazia sa acumuleze
cuvinte noi. O iesire in parc, la gradina zooologica, sau o excursie va va da
oportunitatea sa discutati cu copilul despre lucruri diverse. Incurajati-l sa va
puna intrebari.
 Puneti si dumneavoastra intrebari copilului. In acest mod il veti face sa
gandeasca si sa comunice.
 Copiii prescolari au un vocabular limitat si din acest motiv utilizeaza propozitii
simple. Ajutati-l aratandu-i cum sa se exprime mai bine si cum sa foloseasca
un limbaj descriptiv. De ex. daca el spune „Am fost in parc”, corectati-l,
spunand „Azi am fost in parc, m-am intalnit cu Andrei si ne-am jucat cu
mingea”.
 Modelati si monitorizati limbajul copilului. Prescolarii absorb foarte repede
orice cuvant auzit, chiar daca nu-i inteleg sensul. De aceea, din acest punct de
vedere limitati utilizarea argoului si a cuvintelor nepotrivite si, cel mai
important, nu cedati tentatiei de a utiliza acele cuvinte stalcite si atat de
dragalase, utilizate adesea de copii. Nu uitati ca parintii sunt un model pentru
copii, in toate privintele.
 Nu folositi sarcasmul; copiii nu inteleg remarcile sarcastice decat in jurul
varstei de 10 ani. Prin urmare, daca copilul varsa farfuria de pe masa, sau face
o gafa, nu raspundeti „A... ce bine” sau „Multumesc mult”; copilul va fi
confuz.
 „Să gândim șă să acționăm pozitiv pentru copii”

Se spune că nu putem avea o viață pozitivă dacă gândurile noastre sunt negative
(Joyce Meyer), fapt valabil atât pentru noi, adulții, care ne confruntăm cu angoasele
existenței, cât și pentru copii. Cu toții experimentăm zilnic întâmplări, evenimente, situații
care ne pot afecta starea emoțională într-o manieră negativă. În cazul copiilor, ei se pot
confrunta cu situații care pot declanșa anumite gânduri negative, însoțite de îndoială, teamă,
rușine. Se pot întreba des: ”Oare voi lua notă mare la evaluare? Desigur că nu, nu sunt
suficient de deștept.” Sau: ”Mi-ar plăcea să fac parte din acest grup dar sunt sigur că ei nu mă
vor accepta niciodată”.

Copiii și adolescenții experimentează situații de viață negative la școală, în familie sau

aud foarte des cuvântul „nu”, fapt care, potrivit cercetărilor în neuroștiință, poate duce la
eliberarea substanțelor chimice de stres în creier. Conform studiilor, acest fapt influențează și
relațiile cu ceilalți și asta pentru că se produc modificări și la nivelul creierului
interlocutorului provocând anxietate, irtitabilitate, neliniște. Atât experimentarea frecventă a
situațiilor negative, cât și tendința copilului de a gândi negativ, pot avea ca rezultat o stare de
sănătate mintală precară la vârsta adultă. Cu toate acestea, părinții și profesorii pot avea un rol
foarte important în a-i învăța pe copii cum să gândească pozitiv prin acordarea atenției asupra
modului în care adulții comunică cu aceștia și întelegerea procesului prin care un copil poate
gândi pozitiv.

Potrivit cercetărilor, există câteva practici care îi pot ajuta pe copii să gândească
pozitiv:

Timpul petrecut cu familia și prietenii - implicându-ne în activitățile care ne fac

plăcere ajută la aprofundarea relațiilor. Copilul poate fi încurajat să planifice o zi cu părinții
sau cu unul dintre părinți, cu un prieten sau o persoană apropiată lor, pentru a realiza activități
ce le fac plăcere amândurora. La finalul zilei puteți discuta cu copilul despre activitatea
desfășurată în ziua respectivă, ajutându-l să se bucure de experiențele pozitive, reflectând
asupra lucrurilor care l-au bucurat cel mai mult. Manifestarea interesului față de copii și față
de modul în care ei doresc să crească. În momentele în care copilul are sentimente pozitive
față de propria persoană noi îl putem ajuta să identifice gândurile și sentimentele: ce anume îl
face să se simtă bine? Spuneți-i ce ați observat despre el. Identificarea gândurilor, emoțiilor
despre diferitele aspecte ale vieții de zi cu zi a copilului, va oferi acestuia posibilitatea de a-și
cunoaște propriile gânduri, sentimente, senzații, ceea ce va duce la o stare emoțională mai
bună și la o perspectivă pozitivă. Prin această modalitate copilul devine mai conștient de sine,
oferindu-i acestuia posibilitatea de a-și percepe unicitatea, de a se diferenția de celelalte
persoane. Dezvoltarea optimismului și a satisfacției la copii se produce atunci când ei învață
să recunoască și să aprecieze lucrurile bune din viața lor. Comunicarea dintre adult și copil are
un rol esențial în modul în care un copil va percepe experiențele pe care le traversează, mai
ales pe cele negative.

Comunicarea pozitivă cu copiii

 Atât componentele verbale cât și cele non-verbale ale comunicării dintre adult și copil
vor influența maniera în care acesta răspunde la evenimentele negative. Cercetările susțin că
în dialogul cu copiii este indicat ca tonul vocii să fie unul calm, liniștitor, în special cu copiii
care manifestă furie sau anxietate. Acest tip de comunicare permite oamenilor să creeze
legături profunde și să se înțeleagă mai bine unii pe alții. Țipătul sau ridicarea tonului,
discuțiile în contradictoriu provoacă eliberarea de substanțe chimice nocive la nivelul
creierului. Dacă vă simțiți frustrat în relaționarea cu copilul dumnevoastră este recomandat să
inspirați adânc, profund, să vă relaxați înainte de a intra într-o conversație cu acesta. Pe langă
cuvintele pe care le i adresați copilului, și maniera în care le transmiteți joacă un rol la fel de
important. Stabilirea contactului vizual cu copilul și un ton calm al vocii vor transmite
semnale pozitive către creier. Pentru a oferi cadrului comunicării o notă pozitivă ar fi indicat
ca răspunsurile pe care le oferim copiilor să fie formulate pozitiv chiar dacă este vorba despre
o situație care nu ne permite să folosim cuvântul „da”. Spre exemplu, dacă copilul întreabă
dacă are voie să își ia un animal de companie iar părintele va fi tentat să îi răspundă „Nu, sub
nicio formă”, pentru a evita un răspuns imediat negativ se poate adresa o întrebare copilului
cu scopul de a iniția o conversație referioare la cerința acestuia: ”Ce anume ar face copilul
dacă ar fi în ipostaza mamei? Ce anume ar convinge-o să fie de acord?” În situațiile de acest
tip chiar dacă răspunsul sau atitudinea părintelui despre acest subiect se modifică sau nu, acest
fapt va angaja copilul într-o conversație cu sens și îl va ajuta să înțeleagă procesul părintelui
de luare a deciziilor.

Prin cultivarea capacității de a obține un echilibru între pozitiv și negativ în ceea ce

privește emoțiile, gândurile și comportamentele copiilor, se încurajează, de fapt, dezvoltarea
rezilienței, considerată a fi una dintre cele mai puternice abilități pentru succesul în viață.

„Corectarea comportamentului agresiv al copilului”

 Legătura dintre părinți și copii este foarte puternică, în special cea dintre mamă și
copil. Din acest motiv, starea emoțională a părintelui este ușor resimțită de către copil. Acesta
se va comporta și va reacționa în acord cu starea părintelui. Dacă părintele este agitat, stresat,
copilul va percepe această stare, chiar dacă nu o recunoaște și nu o înțelege. Astfel, copilul va
fi agitat și haotic în acțiuni.

Este indicat ca părinții să se relaxeze, să lase grijile deoparte. Gândurile determină

natura sentimentelor, iar sentimentele afectează comportamentul. De aceea este esențial ca
părinții să aibă o atitudine pozitivă în general, nu numai cu privire la copilul lor. O atitudine
pozitivă va determina apariția comportamentelor pozitive. Este esențial ca fiecare
comportament eficient, bun al copilului să fie recompensat. Această metodă, conform teoriei
cognitiv-comportamentale, va genera constant comportamente potrivite.

Este adevărat că unii copii au anumite comportamente nepotrivite. În acest caz, se

recomandă ca părinții să alcătuiască o listă atât cu comportamentele dorite, cât și cu cele
nedorite. Comportamentele dorite se vor recompensa întotdeauna. Comportamentele nedorite
vor fi analizate de către părinți împreună cu un psiholog și apoi aduse la cunoștiință copiilor.
Li se va spune copiilor comportamentul alternativ ce este indicat a se utiliza și de ce este
necesară schimbarea atitudinii. Recompensa susține adoptarea comportamentului dorit mai
repede (întărirea pozitivă), iar acesta se va menține mai mult în timp, față de întărirea negativă
(evitarea pedepselor).

Metode pentru corectarea comportamentelor nedorite

Comunicarea eficientă

În cazul apariției unei crize de nervi din partea copilului, este indicat că părintele să își
schimbe atitudinea. Astfel, părintele îi spune prima oară pe un ton blând sa înceteze, apoi îl
ignoră. Dacă această variantă nu funcționează, părintele îi spune din nou să înceteze, dar de
această dată pe un ton ferm. În ambele situații, părintele se va afla la nivelul copilului și îl va
privi în ochi. Contactul vizual se va menține pe toată durata comunicării. Această tehnică îl
învață pe copil să reacționeze și să realizeze rapid ceea ce îi cere părintele.

Ignorarea

Crizele de nervi ale copiilor pot apărea din diferite motive. Indiferent de motiv,
copilului nu i se poate explica că modul său de a reacționa este greșit pe durata crizei. Atenția
acordată de părinți în aceste momente va accentua criza, copilul crezând că în acest fel poate
obține ce dorește. Cea mai eficientă tehnică pentru a remedia această situație rapid este
ignorarea. După un interval scurt de timp în care nu a primit atenție, copilul se liniștește.

Există posibilitatea că în primele clipe în care părintele nu îi mai acordă atenție

copilului, criza acestuia să se intensifice. În acele momente părintele trebuie să își mențină
atitudinea fermă și să continue să îl ignore până când criza dispare. Dacă părintele cedează,
metoda va eșua, iar următoarea criză va fi și mai intensă. Copilul deduce că va primi ce
dorește cu atât mai repede, cu cât plânge mai mult, țipă mai tare, mai frecvent etc. În acest
mod, comportamentul negativ al copilului va fi întărit, iar eliminarea acestuia îngreunată.

Distragerea atenției

O metodă eficientă care are rolul de a preveni situațiile neplăcute și crizele copilului
este distragerea atenției. Această metodă poate fi aplicată atunci când se cunosc elementele ce
pot provoca o criză. Pentru a recunoaște astfel de situații se poate folosi un jurnal. Este indicat
ca jurnalul să conțină o evidență a crizelor de nervi. Importantă este notarea:

 momentului (ziua, ora, locul, persoanele prezente)

 evenimentul care a declanșat acel comportament
 modul în care reacționează copilul
 modul în care reacționează părintele
 durata comportamentului nedorit al copilului
 cum se încheie situația respectivă

Metoda Time-out

Metoda Time-out este utilizată pentru calmarea copilului care devine agresiv. Aceasta
este mai drastică, comparativ cu celelalte. De aceea, se utilizează doar atunci când situația o
impune. Dacă pe durata crizei copilul dezvoltă un comportament agresiv, trebuie să i se atragă
atenția. Părintele nu va răspunde tot prin agresivitate, ci își va păstra calmul. Este dificil a fi
calm într-o astfel de situație, dar trebuie reamintit că părintele este un model pentru copil.
Dacă părintele este agresiv, copilul nu va înțelege de ce el nu poate fi agresiv, la fel ca
părintele. Se va naște un conflict interior și va apărea frustrarea.

Time-out este o practică ce se utilizează la copii cu vârste mai mari de 2 ani. Începând
cu vârsta de 2 ani, capacitatea de a înțelege ce se petrece în mediul exterior se dezvoltă.

Cum se aplică metoda Time-out?

Metoda Time-out se aplică în cazul în care metoda bazată pe comunicarea eficientă nu

a fost eficientă și copilul devine agresiv. Această metodă presupune izolarea copilului în
camera lui sau într-un alt spațiu în care să fie în siguranță. Spațiul ales va fi iluminat, încălzit
și nicidecum nu se dorește a se folosi un spațiu întunecat, care să îi creeze teamă copilului.

Înainte de aplicarea acestei tehnici, copilului i se comunică ferm că va fi trimis în

camera / locul de pedeapsă ales dacă nu se va liniști. În cazul în care acesta nu se liniște, va fi
dus cu calm în camera / locul de pedeapsă și i se va spune care este motivul pentru care este
izolat acolo.

Durata aplicării tehnicii se calculează astfel: un minut pentru fiecare an din vârsta
copilului, suplimentar 1 minut, dar nu mai mult de 5 minute. În acest interval de timp, copilul
este lăsat singur și ignorat. La terminarea intervalului de timp, copilului i se precizează de ce a
fost pedepsit. Dacă copilul s-a liniștit, poate primi o îmbrățișare și i se specifică că este
recompensat pentru că s-a liniștit. Nu este recomandat ca părintele să aibă sentimente de
animozitate sau să mențină o stare de tensiune. Acesta se va comporta normal, ca și când nu s-
a întâmplat nimic. Există și posibilitatea ca starea de agresivitate sa reapară. În această
situație, se reaplică metoda.

Prevenirea comportamentelor nedorite la copii

Prevenirea este cea mai bună dintre metodele ce se pot aplica pentru un comportament
adecvat al copilului, în cele mai multe dintre cazuri. Prevenirea presupune o comunicare
eficientă cu copilul, o relație relaxată și pozitivă între copil și părinți.

Dezvoltarea unei relații armonioase dintre copii și părinți presupune implicare și

energie din partea părinților. Dar în oricare dintre situații: prevenirea sau corectarea unor
comportamente, părintele va depune efort, energie și timp. Dar este mai eficient a investi în
prevenire, decât în corectare.

Comunicarea

Una dintre primele strategii pentru a preveni apariția comportamentelor nedorite

constă în a explica copilului de ce este indicat a reacționa într-un anumit mod. Spre exemplu, i
se explică copilului de ce este important să fie liniștit la cumpărături: cumpărăturile realizate
rapid și în liniște, conform unei liste, înseamnă mai mult timp petrecut între părinte și copil
după terminare. Copilul poate primi chiar și o recompensă. Alte tactici de abordare pot consta
în atribuirea unor sarcini ușoare copilului: alegerea produselor indicate de adult și plasarea
acestora în coșul de cumpărături etc. Aceste activități minuscule îi conferă copilului senzația
că este important. Dacă copilul este prea mic pentru a îndeplini astfel de sarcini, el poate
primi un desen de colorat, o jucărie cu care să se joace etc.

Se pot utiliza și diferite tehnici de comunicare. Este indicat a i se spune copilului ce

este indicat să facă. Propozițiile care încep printr-o interdicție este indicat a fi utilizate rar. O
folosire excesivă a interdicțiilor produce sentimentul de frustrare, ceea ce amplifică
comportamentele nedorite. De menționat este faptul că toate comportamentele nedorite,
înainte de a se reduce ca amplitudine, durată și frecvență, prezintă o creștere și apoi scad până
la dispariție.

Recompensa

Recompensa este un alt element important. Știind că pentru fiecare item îndeplinit în
modul indicat de părinte, el primește ceva ce îi face plăcere, îl motivează să continue. Se
poate utiliza tabla de recompense: pentru fiecare item îndeplinit corect, copilul primește o
bulină, un sticker etc. La colectarea unui anumit număr de buline, copilul primește ceea ce își
dorește. Recompensa poate lua forma unui joc cu părintele, o plimbare în parc, dulciuri etc.

Concluzii
 Corectarea comportamentelor nedorite la copii nu reprezintă un proces complicat.
Poate fi un proces cu multe provocări care pot fi depășite dacă se respectă principiile
metodelor prezentate. De asemenea, este un proces prin care copilul copilul învață să se
comporte adecvat situațiilor întâlnite, iar părintele învață autocontrolul și dobândește o relație
solidă copil-părinte.
 „Stresul la copiii preșcolari”

Stresul a ajuns să fie considerat o problemă din ce în ce mai importantă în zilele

noastre, iar stresul la copii este un factor de îngrijorare. Deși stresul reprezintă o reacție
normala a organismului la situații noi, nefirești, sau amenințătoare, când frecvența sau nivelul
normal al acestuia sunt depășite, pot apărea o serie de consecințe negative.

Ce e stresul?

Stresul reprezintă o stare determinată de răspunsul organismului la situațiile

amenințătoare, noi, sau dăunătoare. Când o schimbare, sau o posibilă amenințare este
percepută, sistemul nervos răspunde prin eliberarea hormonilor stresului (precum adrenalină
și cortizol). Astfel, apar reacții fiziologice precum: creșterea ritmului cardiac, tensiune
musculară, hiperventilare, senzitivitate tactilă. Corpul reacționează astfel, pentru a deveni
vigilent și pentru a-și pregăti resursele necesare pentru a face față noii situații. Acest tip de
reacții, sunt cele optime, stresul este astfel depășit, organismul asigurându-se că noi putem
face față acestuia.

Însă în unele situații, fie pentru că resursele noastre sunt insuficiente, fie stimulii sunt
prea puternici, stresul devine un stimul dăunător. Acestor situații, dacă nu li se oferă atenția
necesară, pot deveni predictorii diverselor tulburări psihologice sau comportamentale. Deși
am spune că stresul intens se întâlnește doar la adulți, acesta poate să apară chiar de la cele
mai fragede vârste, având repercursiuni pe termen lung.

Ce este ”coping-ul”?

Copingul sau mecanismele de coping sunt strategiile cognitive sau comportamentale

care ajută la parcurgerea unui episod stresant. Când stresul este perceput, oamenii încearcă să
facă ceva în privința lui, astfel apar diferite mecanisme de coping. Acestea pot fi benefice
pentru buna funcționare, însă unele, deși eficiente pe termen scurt, sunt dăunătoare
organismului. Printre comportamentele dăunătoare putem aminti consumul de alcool sau
tutun. Din păcate, vârsta la care debutează aceste comportamente este din ce în ce mai
scăzută. Însă, mecanismele de coping pozitiv, cum sunt: discutarea problemelor, exprimarea
emoțională și relaxarea, s-au dovedit că nu corelează cu stresul perceput și reduc riscul
apariției problemelor pe termen lung.

Factorii de stres pot fi multipli, printre cei mai frecvenți, putem enumera următorii:

1.În context familial:

– apariția unui nou membru în familie

– separarea sau divorţul

– decesul în familie/persone apropiate

– boala copilului sau a unui membru al familiei

– migrația

– abuzul fizic sau psihic

2. La nivel şcolar:

– evaluarea în diferite forme

– temele și sarcinile pentru acasă

– modul de lucru al copiilor diferit de al celorlalți colegi (lent, dezordonat, zgomotos)

– bullyingul

– comportamentul agresiv al cadrelor didactice, angajaților școlii sau a altor elevi

3. La nivel social:

– dezastrele naturale sau alte contexte socio-culturale negative

– comparația socială (mai ales în contextul social-media)

– statutul socio-economic scăzut

– relațiile sociale (familie/prieteni/colegi)

Cum se manifestă stresul la copii?

Cel mai frecvent, în cazul copiilor care trec prin perioade stresante poți observa
modificări ale comportamentelor obișnuite, sau lipsa interesului pentru activități care înainte
le făceau plăcere. În cazuri extreme de stres acut, pot apărea somatizări sau pot să reapară
comportamente caracteristice stadiilor timpurii ale dezvoltării lor cum ar fi suptul degetului
sau chiar tulburări de control sfincterian.

Reacţiile la stres diferă în funcţie de vârstă, dacă la cei mici întâlnim preponderent
reacții de somatizare sau modificări comportamentale, către adolescență reacțiile se manifestă
la nivel cognitiv, având consecințe emoționale și comportamentale.

Preşcolarii

La preșcolari, după cum am menționat, modificările apar mai ales în comportamentul

lor. Aceștia devin impulsivi, adesea încep să se opună solicitărilor părinților lor. Se pot
observa modificări în ceea ce privește comportamentul alimentar și igiena somnului. Devin
hipersensibili, pot regresa la comportamente infantile și recurg la plâns foarte des.

Copilăria mijlocie

Odată cu începerea școlii, apar o serie de factori de stres, care, în funcție de

intensitatea și frecvența lor, pot influența negativ conduida micului școlar. Pe lângă cerințele
de la școală, acesta mai are o serie de activități care aduc cu sine responsabilități multiple.
Participarea la prea multe activități extracuriculare, poate deveni un factor foarte stresant
pentru micul școlar. Toate aceste evenimente care constituie situații stresante, pot dăuna celui
mic. Ceea ce putem observa la micul școlar care trece prin perioade stresante, este o toleranță
scăzută la frustrare, manifestată prin comportamente agresive și de împotrivire. De asemenea,
încep să apară probleme de atenție și concentrare, tulburări de somn, pierderea interesului
pentru activități sociale și devin mai sensibili din punct de vedere emoțional. Pe lângă acestea,
se mai adaugă somnolența, dureri de cap sau burtă, modificarea comportamentului alimentar.

Adolescenţii

Odată cu apropierea de vârsta adultă, cresc și responsabilitățile. După cum am

menționat, stresul la adolescenți are efect preponderent asupra modului lor de gândire și
asupra stării emoționale. Aceștia încep să își facă griji și ruminează foarte mult asupra unor
idei care îi preocupă. Apar probleme legate de stima de sine, se simt dezamăgiți și frustrați. Se
îndreaptă către comportamente de risc: consum de substanțe, absenteism, furt ș.a. Aceste
comportamente, precum și reacțiile emoționale extreme, pot fi semnalul că aceștia ar avea
nevoie de suport, pentru a trece mai ușor peste perioadele stresante.

Care sunt riscurile stresului acut?

După cum am menționat, stresul, crește riscul consumului de substanțe la adolescenți.

Într-un studiu în care participanții aveau 12-15 ani, s-a arătat că frecvența consumului de
substanță a fost direct proporțională cu nivelul de stres resimțit de adolescenți în perioada
respectivă. Mai mult, cei care și-au intensificat consumul de tutun de la o evaluare la alta, au
introdus și consumul de alcool în comportamentul lor.

Creșterea frecvențelor comportamentelor nesănătoase cum este consumul de alcool sau

fumatul, este datorată și lipsei unor strategii eficiente de gestionare a situațiilor stresante.
Astfel, aceste persone încearcă să compenseze, folosind diverse comportamente care oferă
plăcere imediată, ignorând aspectul nesănătos și riscurile la care se expun prin acestea.

Un alt aspect intens studiat, ca situație stresantă este divorțul și efectele acestuia.

S-a arătat că, copiii din familiile trecute printr-un divorț, alcătuite din părinții tineri,
sau cu resursele financiare limitate și provenite dintr-un mediu nefavorabil au înregistrat cele
mai înalte niveluri de stres și cele mai scăzute scoruri la evaluarea strategiilor de coping.

Copiii din aceste familii au manifestat mai târziu, agresivitate, probleme de

concentrare, împotrivire în fața părinților.

Când vine vorba de gen, rezultatele sunt împărțite. Un studiu din 2014, a arătat că
adolescenții băieți au un nivel de stres mai ridicat decât cel al fetelor și strategii de coping
deficitare. Însă, studiul lui Östberg, din 2015 a arătat că fetele adolescente experiențiază mai
mult stres decât băieții. Diferența pe care o regăsim între cele două studii privind genul, se
poate justifica pe baza mecanismelor de coping alese, în cazul băieților accestea fiind
deficitare.
 Studiile lui Felitti au arătat că expunerea la situații stresante încă din copilărie,
influențează dezvoltarea cerebrală a viitorilor adulți. Amigdala, reprezentând acel componentă
din creier care se activează atunci când simțim frică, este hiperactivă atunci când stresul este
permanent, ceea ce determină dezechilibre la nivel hormonal. Pe termen lung, crește riscul de
apariție a depresiei, riscul de suicid, abuzul de alcool, problemele de externalizare, dificultăți
în concentrare, consumul de substanțe halucinogene ș.a.

Cum înfruntăm stresul?

După cum am menționat, stresul este firesc, fiind o reacție normală a organismului la
anumite situații externe. Însă situațiile de stres acut pot fi prevenite sau modificate în așa fel
încât copilul să fie protejat și să se dezvolte optim. Ce poți face pentru a te asigura că al tău
copil trece mai ușor peste aceste situații:

 Discută cu al tău copil despre evenimentele de peste zi, simplul fapt că îl vei asculta va
fi de ajutor.
 Oferă-i prin asta siguranța și încrederea că ești acolo, lucru care îl va ajuta să își
reducă nivelul de îngrijorare.
 Observă comportamentele acestuia, emoțiile lui și solicită detalii legate de
evenimentele pe care el le descrie ca fiind negative.
 Solicită ajutor specializat în cazul în care observi că siguranța copilului tău este pusă
în pericol.
 Discută cu educatorii/învățătorii/profesorii cu care copilul ia contact, ascultă și
perspectiva lor despre evenimentele posibil stresante pe care copilul le trăiește.
 Fii atent la toate semnalele pe care copilul le transmite atunci când traversează o
perioadă dificilă.
 Ajută-l să vadă în tine mereu un sprijin, cineva pe care poate conta și la care poate
apela ori de câte ori are nevoie.

Situațiile stresante sunt evenimente obișnuite de-a lungul vieții, iar organismul nostru
este echipat cu resursele necesare pentru a trece cu bine peste ele. Stresul intens însă necesită
mai multă atenție din partea noastră. Noi, Echipa Copil Creativ, pregătim o serie de materiale
care pot fi de folos copiilor, dar și adulților, în traversarea unei perioade stresante. Urmăriți
pagina noastră de facebook pentru a fi la curent cu evenimentele pe care le organizăm și
materialele pe care le oferim, ca suport al unei vieți sănătoase și lipsite de stres.
 „Modalități de stimulare a inteligenței emoționale a copilului
preșcolar”

Inteligența emoțională a copiilor trebuie cultivată de la vârste fragede și dezvoltată pe

tot parcursul vieții, astfel încât aceștia să fie mai bine pregătiți pentru provocările cu care se
vor confrunta de-a lungul timpului și devină niște adulți echilibrați, care să poată gestiona
rațional și calm anumite situații complicate inevitabile.

Un copil inteligent emoțional este conștient de emoțiile sale și nu se teme să vorbească

liber despre ele. Știe să își gestioneze trăirile negative și nu abandonează o activitate atunci
când aceasta devine dificilă. Comunici foarte ușor cu un copil inteligent emoțional. El se
adaptează ușor la situații și persoane noi și leagă prietenii cu ușurință. În majoritatea
situațiilor, este un copil sigur pe el, iar atunci când simte că nu se descurcă, cere ajutorul fără
să ezite.

Dar ce trebuie să facem pentru a avea copii inteligenți emoțional? Cum dezvoltăm,
mai exact, inteligența emoțională a celor mici? Nu este atât de greu precum crezi. Hai să
descoperim împreună ce înseamnă inteligența emoțională și cum se învață ea!

Dezvoltarea inteligenței emoționale a copiilor

Dezvoltarea inteligenței emoționale a copiilor începe în sânul familiei, acolo unde cei
mici deprind modele de comportament de la părinți, așa că puterea exemplului este foarte
importantă. Încă din primele clipe de viață, chiar dacă nu pot vorbi, copiii exprimă emoții, iar
furia și bucuria ies cel mai adesea la suprafață tocmai pentru că cei mici încă nu știu cum să
își exprime verbal trăirile.

Părinților le revine responsabilitatea de a-i învăța pe cei mici cum să își înțeleagă
emoțiile, cum să le exprime și cum să și le autoregleze. Cum? Descriindu-și cu acuratețe
propriile stări emoționale și identificându-le verbal corect. Este foarte important ca părinții să
explice copiilor ce simt și ce anume le-a provocat o anumită stare emoțională, să fie cât mai
naturali în comportamentul lor și să nu își mascheze stările emoționale negative.

Când ne inhibăm emoțiile și încercăm să le ascundem de copii noștri, mimând fericirea

sau calmul, involuntar nu facem altceva decât să le transmitem acestora un mesaj greșit, cum
că este în regulă să își reprime trăirile neplăcute. Cu timpul, un astfel de comportament poate
genera frustrări și efecte psihologice pe termen lung.

Cum poți crește copii inteligenți emoțional

Există mai multe moduri prin care poți încuraja dezvoltarea inteligenței emoționale a
copilului tău. În primul rând, pentru a crește un copil inteligent din punct de vedere emoțional,
lasă-l să își exprime emoțiile! Începe prin a discuta cu el despre emoțiile pe care tu le resimți
în viața de zi cu zi și despre modul în care le faci față. Ține minte, cei mici își urmăresc
părinții cu mare atenție și preiau atât abilități sănătoase, cât și nesănătoase de la aceștia. Fii, în
primul rând, tu un exemplu de inteligență emoțională pentru copilul tău!

Ascultă-l și validează-i sentimentele. Învață copilul să își trăiască emoțiile, așa cum
vin. Nu îi transmite mesaje precum „Nu e bine să plângi! Gata, ne oprim că suntem copii
mari!” sau „Cum să îți fie frică? Ești un băiat/ o fată mare deja!”, ci lasă-l să îți explice, cu
cuvintele sale, așa cum știe el mai bine, emoția pe care o experimentează. Ascultă-l cu atenție.
Nu îl certa pentru ceea ce simte, ci pune degetul pe emoție, arătându-i că îl înțelegi și că îl
accepți, cu tot cu emoția negativă.

Etichetați împreună emoțiile! După ce l-ai ascultat pe cel mic, ajută-l să construiască
un vocabular emoțional prin care să își poată identifica emoțiile pozitive și negative.
Exersează cu el diverse situații de viață și învață-l cum să reacționeze. Numiți emoțiile și
identificați-le cu ajutorul unui joc. Îl poți ruga, atunci când sunteți în parc, să identifice
diferite emoii la persoanele din jur. Exemplu: „Uite, acel om s-a lovit la picior. Cum crezi că
se simte el acum? Este trist sau nervos?”. O să fii surprinsă de cât de repede învață cei mici să
distingă emoțiile!

Ajută-l să treacă peste o anumită emoție și să ia cele mai bune decizii! Abia după ce
copilul își exprimă emoțiile și le exteriorizează, va putea trece peste ele. Învață-l să își
recunoască emoțiile, să le tolereze, fără a simți nevoia să le combată. Odată ce sunt înțelese și
scad în intensitate, problema e că și rezolvată. Că și în cazul adulților, abia după ce simt că
emoțiile le-au fost înțelese, se descarcă și reușesc să le depășească.

Jocuri și exerciții pentru dezvoltarea inteligenței emoționale a copiilor

De-a lungul timpului, psihoterapeuții au dezvoltat o mulțime de jocuri cu rolul de a-i

sprijini pe cei mici să își dezvolte inteligența emoțională. Cu ajutorul exercițiilor și jocurilor
pentru dezvoltarea emoțională a copilului, cel mic învață cum să își identifice și să își
gestioneze propriile emoții, cum să relaționeze cu ceilalți, cum să interpreteze emoțiilor
celorlalți și cum să răspundă la ele, își dezvoltă atenția și capacitatea de concentrare, abilitatea
de a depăși anumite situații, precum și abilitatea de a interpreta anumite evenimente și fapte.

Unul dintre lucrurile interesante despre a fi părinte este că există o oscilație

semnificativă în modurile în care ne creștem copiii. În același timp, există multe aspecte
comune pentru mulți dintre părinți. Strategiile de parenting pe care le urmează parintii îi pot
marca psihologic pe copii și pot avea repercusiuni pe termen lung.

Marea majoritate a mamelor și a taților își doresc ce-i mai bun pentru copiii lor. De
obicei, ei acționează cu bună-credință, crezând că fac ceea ce trebuie atunci când vine vorba
de educarea acestora. Stilul educațional pe care îl folosim poate avea atât un efect pozitiv, cât
și unul dramatic asupra dezvoltării celor mici. În același timp, strategiile disciplinare aplicate
pot influența tipul de relație care se stabilește între părinți și copii.

Psihologii specializați în dezvoltare umană au studiat îndeaproape în ultimele decenii

modul în care comportamentele părinților au impact asupra dezvoltării copilului. Cu toate
acestea, este foarte dificil să se stabilească legături reale de tip cauză-efect între acțiunile
specifice ale părinților și comportamentul ulterior al copiilor. S-a observat cum unii copii
crescuți în medii dramatic diferite au ajuns să aibă personalități foarte similare. În același
timp, copiii care sunt crescuți în același mediu pot ajunge să aibă personalități foarte diferite.

În ciuda acestor provocări, cercetătorii au postulat că există legături între stilurile

parentale și efectele pe care aceste stiluri le au asupra copiilor. Și unii sugerează că aceste
efecte se transferă în comportamentul adulților.

Cercetarea stilurilor educaționale

Stilurile educaționale, numite și stiluri parentale, au fost studiate pe larg de psihologul

Diana Baumrind, specialist în psihologia dezvoltării. La începutul anilor 1960, Baumrind a
investigat cu atenție peste 100 de copii preșcolari, observându-i în mod direct și intervievând
parintii acestora. Studiile sale au dus la conceptualizarea a ceea ce cunoaștem acum ca stiluri
educaționale sau stiluri parentale.
 „Stilui educative ale părintelui”

Baumrind a studiat, de asemenea, anumite dimensiuni pe care le considera importante:

căldura și îngrijirea, strategiile disciplinare, stilul de comunicare, dar și manifestările de
maturitate și autocontrol. În urma acestor cercetări, în 1966, Baumrind a identificat trei stiluri
parentale: stilul autoritar, stilul echilibrat și stilul permisiv.

Potrivit autoarei, copiii neîncrezători și nefericiți aveau părinți cu tendințe excesive de

control asupra lor. Copiii dependenți aveau părinți afectuoși, dar permisivi, care nu le-au pus
limite. Copiii cu o autonomie ridicată și fericiți au avut părinți cu standarde și limite clare, dar
și deschiși și comunicativi. Câțiva ani mai târziu, în 1983, Maccoby și Martin au extins
activitatea lui Baumrind și au dezvoltat al patrulea stil parental, stilul indiferent sau neglijent.

Cum recunoaștem cele 4 stiluri parentale?

Fiecare stil educațional are caracteristici diferite. Este important să știm să identificăm
în care dintre cele 4 stiluri parentale ne regăsim ca părinți, pentru a înțelege care sunt cele mai
bune eforturi pe care le putem face în continuare.

1. Părintele autoritar

Stilul autoritar se bazează pe o disciplină dură, în care parintii stabilesc regulile și se

așteaptă la respectarea lor fără excepție de către copii. Este cunoscut și ca stil de parenting
“militar”, deoarece parintii stabilesc rutine foarte stricte în familie, încurajând supunerea.

Parintii cu acest stil parental au o tendință excesivă de a controla pe cei din jur. Ei nu îi
susțin pe copiii lor în propriile obiective și sunt predispuși să aplice pedepse, amenințări și
chiar violență. Dacă un copil încalcă regulile familiei, va fi aspru pedepsit fără a avea
oportunitatea de a se apăra.

În ciuda faptului că copiii părinților autoritari respectă regulile de cele mai multe ori,
aceștia dezvoltă adesea probleme de stima de sine. Cea mai bună explicație este faptul că
parintii nu au ținut cont de nevoile sau de sentimentele și emoțiile lor. Mai târziu, aceștia pot
deveni și ostili și chiar agresivi în relațiile apropiate. De asemenea, există șanse mari în
dezvolta dificultăți în luarea de decizii și rezolvarea de probleme. Mai multe studii sugerează
că copiii crescuți în acest stil de parenting se descurcă bine din punct de vedere academic. În
același timp, ei sunt expuși riscului de a dezvolta abilități sociale slabe și pot fi neadaptati
social. Din acest motiv acesta este considerat un stil parental negativ.

2. Părintele permisiv

Stilul permisiv poate părea un stil parental bun pentru că mulți părinți îl folosesc
gândindu-se că vor contribui pozitiv la dezvoltarea copiilor lor. Cu toate acestea, pe termen
lung, poate aduce consecințe emoționale semnificative. Parintii permisivi au tendința să-și
protejeze excesiv copiii de incidente neprevăzute și pericole. Ei nu stabilesc niciun standard
pentru comportamentul celor mici și sunt foarte toleranți.

Acești părinți se caracterizează prin faptul că sunt slabi și au puțin control asupra
situației. Studiile arată că copiii care cresc în acest stil parental tind să aibă performanțe slabe
din punct de vedere academic. De asemenea, pot avea mai multe probleme de comportament,
deoarece există o probabilitate ridicată ca aceștia să ignore autoritatea și regulile. Ei au adesea
o stimă de sine scăzută și pot experimenta stări prelungite de tristețe și chiar depresie. Mai
mult, au tendința de a deveni adulți capricioși și răsfățați, ce se adaptează greu la reguli și
responsabilități.

Parintii permisivi sunt mai predispuși să-și asume un rol de prietenie, mai degrabă
decât unul de părinte, cu copiii lor. Ei preferă să evite conflictele și vor accepta adesea
rugămințile copiilor lor la primul semn de suferință. Acești părinți le permit copiilor lor să
facă ceea ce doresc fără să ofere îndrumări sau ghidare. E deja bine cunoscut faptul că, pe
parcursul dezvoltării lor, copiii au nevoie de repere și limite din partea adulților. O libertate
excesivă fără ca ei să fie echipați cu instrumentele necesare de a-i face față, poate duce la
confuzii și la comportamente excesive.

3. Părintele echilibrat

Acest stil de parenting este considerat de majoritatea specialiștilor unul dintre cele mai
sănătoase stiluri educaționale . Parintii cu un stil educațional echilibrat sunt de obicei fermi,
dar în același timp suportivi și iubitor cu copiii lor. Ei stabilesc limite, dar iau în considerare și
punctul de vedere al copiilor. Cu alte cuvinte, ei stabilesc reguli pe care se așteaptă cai cei
mici să le respecte, dar în același timp consideră că există excepții de la aceste reguli și sunt
flexibili în a integra nevoile copiilor lor.

Parintii cu acest stil de educație știu să explice în mod eficient consecințele

comportamentului negativ al copiilor lor în loc să aplice pedepse. Ei folosesc, de asemenea,
recompense pozitive pentru comportamentele desirabile. Sunt în general mai dispuși decât
parintii autoritari să folosească sisteme de recompensă și laudă.

Studiile arată că copiii crescuți cu acest stil parental tind să fie experimenteze
sentimentul de împlinire ca adulți și să aibă performanțe mai bune în mediul academic și
profesional. Ei sunt adesea buni la luarea deciziilor și au o stimă de sine mai ridicată. Ca
adulți sunt mai responsabili, asertivi și confortabili în a-și exprima opiniile.

Parintii echilibrați oferă grijă și susținere și adesea se adaptează cu ușurință la nevoile

copiilor lor. Își ghidează copiii prin discuții deschise și autentice. transferându-le din propriile
valori. Copiii care au părinți echilibrați tind să fie autodisciplinați și pot lua decizii singuri.

4. Părintele neglijent sau indiferent

Acest stil se caracterizează prin faptul că parintii nu sunt implicați cu adevărat în

creșterea copiilor. Prin urmare, nu oferă copiilor sprijinul necesar în dezvoltarea lor
emoțională. Ei nu dau dovadă de afecțiune sau disciplină și de multe ori acționează în mod
detașat. Pe scurt, nu acordă atenție copiilor lor și nu le atribuie un rol în viața lor. Cercetările
arată că acesta este un stil dăunător pentru dezvoltarea emoțională a copiilor. Comportamentul
părinților cu stil neglijent are un impact general negativ atât în perioada de creștere, cât și la
vârsta adultă.

Parintii indiferenți pun în pericol sănătatea emoțională și stima de sine a copiilor lor
prin abordarea lor. Lipsa de sprijin, ghidare și grijă, dar și a sentimentului de apartenență pot
duce la probleme semnificative de ordin emoțional și la incapacitatea de adaptare. De
exemplu, copiii părinților indiferenți dezvoltă ca adulți probleme în relațiile interpersonale sau
locul de muncă. Ei au dificultăți în a-și regla emoțiile, a dezvolta reziliență și a-și asuma
responsabilități.

Denumit uneori parenting neimplicat, acest stil este caracterizat de un sentiment

general de indiferență. Parintii neglijenți exprimă un angajament limitat în creșterea copiilor
lor și rareori aplică reguli. De asemenea, pot fi văzuți ca reci și nepăsători. Desigur, în spatele
unui astfel de stil de parenting pot exista dificultăți personale cu care părinții se confruntă. De
aceea, este foarte importantă prioritizarea dezvoltării personale și a grijii de sine emoționale
înainte de a deveni părinți.

O altă perspectivă

În plus afară de adăugarea unei noi categorii la schema originală a lui Baumrind, alți
cercetători au reformulat definițiile ei și le-au separat pe baza a două dimensiuni —
„responsivitate” și „exigența”.

Responsivitatea

Aceasta stabilește măsura în care părinții promovează în mod intenționat

individualitatea, autoreglarea și autoaprecierea prin acordarea, sprijinirea și acceptarea
nevoilor și cerințelor speciale ale copiilor lor (Baumrind 1991).

Exigența

Această dimensiune se referă la așteptările pe care părinții le stabilesc față de copiii

pentru a le dezvolta anumite abilități. Aici ne referim la responsabilități, autonomie și eforturi
academice. De asemenea, este vorba și de disponibilitatea de a se confrunta cu copilul care nu
cooperează. (Baumrind 1991).

Ambele calități sunt de dorit, prin urmare, parentingul echilibrat care cuprinde
caracteristici ale ambele dimensiuni este considerat un stil de parenting optim.

Care este cel mai bun stil parental pentru tine?

Deși s-ar putea să auzi și despre alte stiluri de parenting, multe dintre aceste filosofii
sunt extensii ale stilurilor de parenting bazate pe cercetarea lui Baumrind, prezentate mai sus.
Puțini dintre părinți se încadrează întocmai într-un singur stil parental. Mai degrabă creștem
copiii folosind o combinație de stiluri. Gândiți-vă la psihologia celor patru stiluri parentale ca
pe un continuum în loc de patru moduri distincte de a fi părinte. Important este să înțelegem
care dintre aceste stiluri ne definește mai degrabă rolul de părinte și ce caracteristici
predomină. În mod ideal, parintii își pot modifica stilul parental în funcție de nevoile copiilor
lor.

Cercetările sugerează că parintii echilibrati au mai multe șanse să crească copii

independenți, autonomi și competenți din punct de vedere social.

Copiii cu părinți echilibrați nu sunt imuni la problemele de sănătate mintală,

dificultățile relaționale, abuzul de substanțe, capacitate slabă de autoreglare sau stimă de sine
scăzută. Doar că aceste trăsături sunt observate mai frecvent la copiii părinților care folosesc
celelalte stiluri parentale: autoritar, permisiv sau neimplicat.

Desigur, când vine vorba de educație parentală, nu există o rețetă generală care se
potrivește oricui. Nu e recomandat să aderăm la un singur stil parental, deoarece pot exista
momente când e nevoie să utilizăm o abordare diferită de parenting. Important e să înțelegem
ce înseamnă echilibrul și care sunt limitele sănătoase de care copilul vostru are nevoie.

Cei mai buni părinți știu când să-și schimbe stilul educațional în funcție de situație. Un
părinte autoritar, de exemplu, poate încerca să devină mai permisiv atunci când un copil este
bolnav, oferindu-i afecțiune și renunțând la un anumit control. Un părinte permisiv poate
deveni mai strict dacă siguranța copilului este în joc, cum ar fi atunci când traversează o
stradă aglomerată. Important e să învățăm să ne adaptăm la situațiile cu care ne confruntăm și
să luăm în calcul ce este mai bine pentru copilul nostru.

Limitări și critici ale cercetării stilurilor parentale

Chiar dacă aceste 4 stiluri parentale sunt larg răspândite și populare în rândul
specialiștilor în dezvoltare, ele prezintă o serie de limitări. Legăturile dintre stilurile parentale
și comportamentul copiilor se bazează pe cercetarea corelațională. Acest tip de cercetare este
util pentru găsirea relațiilor dintre variabile, dar nu poate stabili relații definitive cauză-efect.
Deși există dovezi că un anumit stil parental este legat de un anumit comportament, alte
variabile importante, cum ar fi temperamentul unui copil, pot juca un rol major.

Există, de asemenea, date ce susțin că comportamentul unui copil poate avea impact
asupra stilurilor parentale. Un studiu publicat în 2006 a constatat că părinții copiilor care au
manifestat un comportament dificil au început să manifeste mai puțin control parental în timp.
Astfel de rezultate sugerează că copiii ajung să aibă o conduită negativă nu pentru că părinții
lor au fost prea permisivi, ci pentru că aceștia au renunțat să mai încerce să-și controleze
copiii ca răspuns la comportamentul lor.

Cercetătorii au observat, de asemenea, că legătura dintre stilurile și comportamentele

parentale sunt uneori slabe. Părinții cu stiluri autoritare pot avea copii ce ajung să se manifeste
sfidător sau chiar să aibă conduite delincvente. În același timp, părinții cu stiluri permisive au
copii care au încredere în sine și au succes din punct de vedere academic.

Factorii culturali joacă, de asemenea, un rol important în stilurile parentale și

dezvoltarea copilului. Nu există un stil de părinte universal aplicabil. O atitudine autoritară a
părintelui poate fi predominant identificată într-o anumită cultură și poate da rezultate în
rândul copiilor care au fost crescuți într-o comunitate unde este promovată obediența. În
același timp, în culturi care încurajează autonomia și independența, dar și libertatea în
exprimarea, autoritatea parentală poate fi considerată neadecvată.

Concluzie

Chiar dacă simți că te încadrezi mai degrabă într-un stil parental decât în altul, asta nu
trebuie să sune ca o sentință pe viață. Odată cu înțelegerea acestor trăsături dar și a
potențialelor repercusiuni pe care ele le pot avea asupra copilului tău, ai libertatea să decizi ce
păstrezi și ce ai nevoie să faci diferit. Este esențial să ții cont, nu numai de societatea în care
trăiești și comunitatea din care faci parte, dar și de aspirațiile tale și de felul în care îți dorești
să ai impact asupra copiilor tăi. Important e să înțelegi că ceea ce exprimi nu trece neobservat
și poate lăsa amprenta asupra vieții celor mici pe termen lung.
 „Copilul – oglinda părintelui”

Educaţia în general poate fi definita ca "acţiune care permite fiinţei umane sa-şi
dezvolte aptitudinile sale fizice şi intelectuale, ca şi sentimentele sale sociale, estetice şi
morale, în scopul realizarii cât mai bine posibil a misiunii sale de om" ( Reboul Oliver).

În realizarea "misiunii de om" intervin tipurile de educaţii – educaţia intelectuala,

educaţia moral-civica, educaţia estetica, educaţia fizica, educaţia tehnologica, precum şi noile
educaţii - educaţia pentru drepturile omului, educaţia pentru democraţie şi participare,
educaţia pentru pace şi cooperare etc. Noile educaţii au rolul de a rezolva problemele actuale
cu care se confrunta societatea prin pregatirea forţei de munca în diverse domenii de
activitate, prin producerea de noi informaţ ii, prin educarea preşcolarilor şi şcolarilor în
spiritul toleranţei, al pacii şi cooperarii, al solidaritaţii şi ocrotirii mediului înconjurator.

Întregul proces educativ este influenţat de componentele relaţiei şcoala-familie-

societate. Fiecare componenta a relaţiei intervine cu particularitaţile sale şi acţioneaza direct
sau indirect asupra celorlalte componente.

Copilul îşi însuşeşte primele noţiuni de educaţie în familia sa, parinţii fiind cei care îşi
asuma rolul de educatori. În cadrul familiei, copilul îşi formeaza anumite obiceiuri şi reacţii,
strâns legate de condiţiile familiale, sociale, geografice, ereditare sau morale.

În familie, rolul parinţilor este de a învaţa copilul ce este viaţa în ansamblul ei, de a-i
forma deprinderile igienice, care îi vor apara şi întari sanatatea, de a-i largi treptat orizontul
intelectual şi spiritual şi de a-i oferi acel bagaj de cunoştinţe care îi vor permite sa se cunoasca
în primul rând pe sine însuşi, sa dobândeasca echilibrul şi armonia interioara şi sa ştie sa
recunoasca adevarul.

De asemenea, persoanele cu o excelenta comportare în societate au ceea ce se cheama

"cei şapte ani de-acasa", ceea ce evidenţiaza rolul familiei în educaţia copiilor, educaţie care
nu se opreşte nici la şapte ani, nici la vârsta adolescenţei şi uneori nici chiar la maturitate.

Educaţia copiilor devine astfel o sarcina de mare raspundere şi pentru a putea

transmite propriilor copii lumina cunoaşterii, parinţii trebuie sa manifeste multa înţelepciune
şi o dragoste profunda. Acolo unde dragostea este prost înţeleasa sau lipseşte caldura
caminului, unde educaţia se bazeaza pe teorii închistate într-un noian de prejudecaţi, acolo
unde parinţii nu au "timp" sa se ocupe de copii, dar mai ales au uitat ce înseamna universul
copilariei şi sufletul de copil, educaţia nu realizeaza decât un dresaj, o îngustare a capacitaţii
afectiveşi mintale care se traduce prin complexe, refulari, temeri, idei preconcepute şi
intoleranţa.

Experienţa personala a copilului devine limitata, cunoaşterea vieţii apare sub forma de
şabloane, iar în loc sa se dezvolte o personalitate care are capacitatea de a iubi, de a înţelege şi
a cuprinde totul, formam un om cu o minte şi un suflet înguste şi strâmbe.
 Dragostea parinteasca se manifesta sub diferite forme care au influenţa asupra
comportamentului copilului. Autoritarismul anihileaza acţiunile spontane ale copilului.
Extrema cealalalta, rasfaţul exagerat, sufoca personalitatea viitoare a copilului.

Copiii sunt nu numai componenţi ai familiei, ci şi nişte martori plini de curiozitate,

dispuşi sa imite cu uşurinţa viaţa de familie. Jocurile copiilor la vârsta preşcolaritaţii sunt
inspirate din viaţa de familie. Baieţii se joaca "de-a tata", ei "vin de la serviciu", iar fetiţele îşi
îngrijesc "papuşile" mimând cel mai perfect sentiment matern. Jocul "de-a casa", "de-a
familia", "de-a tata şi de-a mama" sunt tot atâtea exemple în care se manifesta atmosfera
dintr-o familie.

Adolescentul însa judeca şi compara, discerne singur binele şi raul, ce-i este folositor
şi daunator pentru viaţa sa. De asemenea, adolescentul devine raspunzator de acţiunile sale, de
ţinuta sa morala şi de felul cum îşi construieşte viitoarea personalitate. La vârsta adolescenţei,
tinerii beneficiaza de ajutorul şi exemplul atât al familiei, cât şi al şcolii şi societaţii. Se spune
ca "aşchia nu sare departe de trunchi" şi trebuie sa înţelegem cât de importanta este educaţia
copiilor în familie, cât de hotarâtor este pentru urmaşi exemplul bun al parinţilor.

În societatea actuala problema agresivitaţii preocupa în cel mai înalt grad pe parinţi,
profesori şi societatea civila. Conceptul de agresivitate este greu de definit. În limba latina
cuvântul aggredior are mai întâi semnificaţia de "a merge spre", "a se apropia" şi abia pe urma
sugereaza ideea unui atac. Unii specialişti susţin ca agresivitatea ar fi unul dintre
întristatoarele produse ale unei ereditaţi patologice şi ale unui mediu stricat. Dupa alţii,
agresivitatea este un fenomen "firesc" şi la copilul sau adolescentul normal. Se spune ca fara
agresivitate omul n-ar rezista în mediul în care traieşte, deoarece agresiunea este
indispensabila cuceririi unui loc în grupul social, fiind baza constuctiva a oricarei activitaţi.

Se cuvine sa facem deosebirea între agresivitate şi ceea ce numim pragul ei maxim-

violenţa, deoarece agresivitatea umana nu antreneaza inevitabil violenţa. Desigur ca
agresivitatea nu poate fi numai de natura sociala, în producerea ei având un rol important şi
matricea genetica. Aceasta poate fi redusa prin metodele de educaţie pe care şcoala le aplica,
dar şi prin implicarea familiei pentru evitarea actelor de violenţa.

Se observa ca un copil care îndura în familie presiunea comportarii parinteşti dure, îşi
însuşeşte şi el acelaşi fel de comportare : devine dur în relaţiile cu ceilalţi copii. Parerea ca
bataia îndreapta ceva s-a dovedit a fi incorecta. Unii parinţi motiveaza ca propriul copil este
agresiv, crud, brutal pentru ca "aşa s-a nascut". Daca ei afla ca propriul copil l-a batut pe altul,
recurg la bataie, adica fac exact ceea ce nu trebuie sa faca. Situaţia scapa de sub control atunci
când parinţii nu se pot stapâni, daca "se lasa scoşi din rabdari", adica sunt manevraţi de copii;
daca parintele ramâne lucid, copilul îşi da seama ce înseamna stapânirea de sine, siguranţa
reacţiei sale.

Parinţii trebuie sa analizeze cu multa atenţie ieşirile agresive ale copiilor, sa nu-i
pedepseasca în mod subiectiv şi pe nedrept. Este normal ca parinţii sa aiba dreptul de a folosi
mijloace de constrângere şi de recompensare, dar sa nu se exagereze.
 Agresivitatea este un factor important al comportamentului uman, fiind întotdeauna
dirijata împotriva cuiva. Motivele pentru care copiii devin agresivi sunt extrem de numeroase.
Copilul trebuie sa aiba legaturi, cu grupul caruia îi aparţine, altfel resimte sentimentul de
nesiguranţa care poate degenera în ostilitate. Copiii familiilor numeroase nu se arata prea
dificili şi înţeleg repede regulile vieţii sociale, dar copiii care provin din familii reduse iau
cunoştinţa cu regulile vieţii sociale abia când merg la şcoala. Familiile numeroase sunt un bun
teren de pregatire pentru viaţa sociala. Felul în care parinţii îşi cresc copiii poate sa aduca un
început de soluţie la problema agresivitaţii. Exista anumite condiţii care pot contribui la
reducerea acesteia : fiecare sa fie în stare de a se respecta, trebuie evitata perturbarea relaţiilor
esenţiale dintre indivizi, adulţii trebuie sa defineasca clar caracteristicile comportamentului
admisibil. Experienţa a aratat ca daca dam destula dragoste şi ne ferim, pe cât posibil sa-i
frustram, copiii nu se mai manifesta agresiv.

În prezent constatam ca învaţamântul suporta o serie de schimbari în ceea ce priveşte

instrucţia şi educaţia copiilor, deoarece pâna nu demult se aprecia ca învaţamântul avea ca
obiectiv instruirea sau transmiterea de cunoştinţe. Condiţiile sociale actuale s-au schimbat
foarte mult şi de aceea, şcoala va trebui sa se adapteze acestor schimbari, îmbinând aspectele
socio-afective cu cele intelectuale.

Jacques Delors afirma : "Asistam la o formidabila mutaţie a lumii care ar putea aduce
mai binele sau ne-ar putea bascula spre mai rau. Într-o lume în plina mutaţie, educaţia are
dificila misiune de a transmite o cultura acumulata de secole, dar şi o pregatire pentru un
viitor în buna masura imprevizibil".
 „Alternative educaționale”

Fiecare dintre noi a asistat în secolul XXI, mai mult ca oricând la o ’’punere sub lupă’’
a sistemului educaţional, determinat atât de noile schimbări ale societăţii cât şi de
impregnarea valorilor aduse din vest în ceea ce priveşte sistemul educaţional. Această tendinţă
s-a concretizat în România prin introducerea alternativelor educaţionale, cele mai multe având
la bază iniţiative private.

Privite la început cu reticenţă, aceste iniţiative private au ajuns astăzi a fi apreciate de

cei mai mulţi dintre cei implicaţi în actul educaţional. Dacă până mai ieri, societatea
românească se ferea a aminti de alternativele educaţionale care existau în vest astăzi observăm
o preferinţă către aceste sisteme-lucru deloc neglijabil pentru cei interesaţi a introduce
reforma în învăţământ.

În comunicatul de presă al M.E.C şi C.N.A.E din 31.03.2004 sunt precizate cele 5

forme de educaţii alternative existente în România:

*Pedagogia Waldorf (1990)

*Pedagogia Montessori (1993)

*Pedagogia Freinet (1995)

*Alternativa Step by Step (1996)

*Planul Jena (1996)

Prof. Dr. Gheorghe Felea, coordonatorul lucrării Alternative Educaţionale din

România precizează că educaţia tradiţională reprezintă elementul static, pe când educaţia
alternativă reprezintă elementul dinamic. Astfel în învăţământul tradiţional se pregăteşte
elevul pentru viaţă, pe când în învăţământul alternativ şcoala face parte din viaţă, cunoştinţele
sunt descoperite de copil.

PEDAGOGIA WALDORF

Pedagogia Waldorf a fost creată la începutul secolului XX de către Rudolf Steiner, la

iniţiativa directorului fabricii de ţigarete Waldorf Astoria, Emil Molt. Ea se bazează pe
antropologia dezvoltată de Rudolf Steiner în cursurile de introducere ţinute în toamna anului
1919, înainte de începerea primelor clase. În lume, acest sistem educativ are o largă
răspândire. De la început, organizatorii şi-au propus realizarea unei şcoli la baza căreia să stea
concepţii pedagogice noi, care au în vedere arta educării, nu doar a omului pământean, ci şi a
omului sufletesc şi spiritual.
 Această educaţie este orientată antropologic, ţinând seama de necesităţile şi
capacităţile fiecărui individ. Conţinutul disciplinelor nu urmăreşte însuşirea acestora, ci să
stimuleze interesul copilului pentru cunoaştere. Dezvoltarea gândirii, simţirii, voinţei
copilului sunt obiectivele esenţiale ale acestei alternative educaţionale.

Pedagogia Waldorf se bazează şi funcţionează pe baza unui număr de 7 principii

pedagogice. Principiul fundamental este abordarea integrală a fiinţei umane conform cu
specificul vârstei şi având ca ţel dezvoltarea personalităţii copilului. Principiul educaţiei
permanente se referă la faptul că educaţia începe odată cu naşterea fiinţei umane şi devine o
dimensiune a existenţei sale pe parcursul întregii vieţi. Principiul organizării ritmice a situaţiei
educaţionale-această organizare ritmică este reflectată în pedagogia Waldorf prin planificarea
pe ’’epoci de studiu’’. Crearea unui ambient adecvat obiectivelor este cel de-al patrulea
principiu, în timp ce principiul asigurării unui echilibru între teorie şi practică are în vedere
obiectivul pedagogiei Waldorf de a forma şi dezvolta elevul nu doar din punct de vedere
cognitiv, ci şi din punct de vedere volitiv. Principiul predării artistice se referă la faptul că
predarea este considerată o artă şi este profesată ca atare, astfel încât în faza liceală elevul să
fie apt de a dezvolta o gândire cu un înalt grad de abstractizare. În fine, principiul predării în
imagini care se referă la nevoia de ’’imagini vii’’ a copilului de vârstă şcolară mică. Această
nevoie nu este satisfăcută, însă, doar de prezentarea unor planşe, diapozitive sau chiar a
modelului natural, ci principala modalitate de a crea ’’imagini vii’’ este cuvântul.

„Nevoia de fantezie, simţul pentru adevăr, simţul de răspundere-acestea sunt cele trei
forţe care sunt nervii pedagogiei’’, spunea Rudolf, Steiner. Pedagogia Waldorf este o artă ce
acţionează direct asupra fiinţei umane în devenire. Dascălii care predau într-o astfel de şcoală
se confruntă, nu atât cu modalităţi diferite de predare sau forme de organizare a
învăţământului, ci cu întrebările: ce forţe trăiesc în copil? ce trăsături volitive posedă copilul?
cum este gândirea şi afectivitatea lui? . Cunoscându-le profesorul acţionează în sensul
dezvoltării lor. Metodele folosite pentru educarea gândirii, voinţei şi simţirii copilului se
concretizează prin exerciţiul artistic(educă voinţa), cuvântul rostit(acţionează asupra
afectivităţii copilului, oferindu-i posibilitatea să se concentreze asupra materiei predate),
exerciţiul practic(duce la învăţarea prin faptă, prin activitate concretă, practică).

O clasă I Waldorf este preluată de un învăţător-diriginte timp de 8 ani. El reprezintă

interesele clasei în colegiul profesorilor. Se predau lb. străine, sport, abilităţi practice, muzică
de către specialişti. Învăţătorul-diriginte predă pe perioade de 2-5 săptămâni(matematică,
fizică, istorie etc.) în etape succesive(nu sunt paralelisme). Învăţătorul-diriginte nu poate fi
decât un om cu spectru foarte larg şi nerutinier.

După instrucţia de bază într-o zi de 90-100min., urmează ore cu ritm săptămânal: lb.
străine, sport, abilităţi practice, etapele meşteşugăreşti, pregătirea religioasă după opţiunile
părinţilor sau pregătire liberă dacă nu aparţine nici unei comunităţi religioase. După vârstă
instrucţia durează între 24-36 ore săptămânal. La acestea se adaugă teatru, orchestră etc.

Nu sunt examene formale, ci contează imaginea profesorului despre evoluţia elevului.

La acestea se adaugă teste(caiete de epocă, pe perioade) scrise de copil. La sfârşitul anului se
face o caracterizare scrisă, amplă, pe baza căreia sunt orientaţi şi copii şi părinţii.
 Totul se bazează pe interes de învăţare, nu pe presiune exterioară.

Aducând în actul predării în mod armonios grija pentru cele trei componente ale fiinţei
umane: gândire, simţire, voinţă, pedagogia Waldorf uneşte gândirea analitică şi sintetică,
intelectul obiectiv, de lucrul consecvent, cu sens şi calitativ înalt prin intermediul simţirii
artistice şi morale. Particularităţile învăţământului Waldorf sunt centrate pe următoarele
domenii:

*importanţa ritmului

*învăţarea în epoci

*o şcoală fără manuale

*caietele şi instrumentele de scris

*ponderea deosebită a cursurilor artistice şi practice

*o şcoală fără note

*conducerea clasei de către învăţător, dincolo de cls.aIV-a

*conducere colegială

*materii şi activităţi specifice

1. În şcoala Waldorf, ritmul are un rol important în educarea voinţei, urmărindu-se

ritmul unei ore, al zilei, al lunii şi al anului. Ritmul orei este reliefat de împărţirea cursului
principal, ce se desfăşoară la începutul cursurilor în primele două ore, în trei părţi:

- o parte ritmică, prin care este solicitată voinţa copilului

- o parte cognitivă care se adresează intelectului

- o parte de povestire care se adresează simţiriiUtilizarea ritmului în educaţie permite

ca întreaga fiinţă a persoanei educate să fie abordată şi nu numai componenta sa intelectuală.
Ritmul zilei presupune studierea materiilor cu caracter cognitiv în prima parte a acesteia şi a
celor artistice şi practice în cea de a doua parte. Acest lucru face posibilă adâncirea
subiectelor teoretice prin aplicarea lor în practică şi prin însufleţirea lor artistică. Ritmul lunii
se referă la existenţa unor module de 2-4 săptămâni în care zilnic între orele 8 şi 10 sunt
studiate materiile principale (româna, matematica, fizica, chimia, biologia, istoria, geografia
etc.). Aceste module poartă denumirea de epoci.

2.Materiile cognitive sunt studiate în epoci: o clasă studiază, de exemplu, fizica, zilnic,
primele două ore fără pauză, timp de 2-4 săptămâni. Într-o astfel de epocă se poate parcurge
chiar şi materia pe un an şcolar. În şcoala Waldorf uitarea este considerată un aliat, din două
motive: în primul rând pentru că uitând fizica, elevul se va putea dedica cu toate capacităţile
unui nou domeniu, de exemplu, literaturii, iar în al doilea rând pentru că, după ce fizica a fost
uitată aparent complet, la reîntâlnirea cu această ştiinţă, elevul îşi va reaminti mult mai intens
cele învăţate.

3.Absenţa manualului unic contribuie la creşterea respectului faţă de cărţi şi la

întărirea autorităţii profesorului, care are astfel o legătură directă în comunicarea cu elevii. Pe
de altă parte, elevii se obişnuiesc să se documenteze din cât mai multe surse în studiul unei
teme. Formarea unei păreri cât mai obiective, antrenamentul pentru facultate şi viaţa de
autodidact sunt calităţi evidente pe care le dobândesc elevii astfel şcolarizaţi.

4.În şcoala Waldorf încă de la început copilul scrie pe caiete fără liniatură,
considerându-se că liniatura este folosită exact cu scopul de a îngrădi şi limita la norme clar
stabilite scrisul copilului. Alternativa Waldorf nu pledează pentru un scris dezordonat, ci
dimpotrivă, ordinea, latura estetică, în general, sunt puternic cultivate în şcoală. În absenţa
liniilor, elevul va trebui să depună un efort mai mare pentru a-şi ordona scrisul. Şi în legătură
cu instrumentele de scris în şcoala Waldorf elevii lucrează mai mult cu suprafeţe, în special în
primele clase. Astfel, în clasa I elevii scriu cu blocuri cerate, în clasa a II-a grosimea liniei se
subţiază, folosindu-se creioane cerate, din clasa a II-a copiii vor scrie cu creioane colorate
groase, în clasa a III-a elevii exersează scrisul cu pana şi apoi încep să scrie cu stiloul.
Caietele vor fi organizate in aşa fel încât, partea estetică, de scriere, de ilustrare şi de
ornamentare să fie în permanenţă avute în vedere, intr-un mod artistic,de calitate. Aceasta, cu
atât mai mult cu cât redactările în caiete reprezintă forma personală de ’’manual’’ pe care o
realizează elevii înşişi.

5. Ponderea ridicată a cursurilor artistice şi a celor practice iese în evidenţă de la prima

privire asupra orarului obişnuit din şcoala Waldorf, întrucât aceasta îşi propune să realizeze o
educaţie echilibrată, oferind pe de o parte fiecărui elev ceea ce i se potriveşte, însă intervenind
şi cu preocupări în acele domenii spre care acesta nu are înclinaţii, dar care sunt necesare unei
educaţii complete. Un argument în plus pentru acest principiu: de regulă, educaţia intelectului
prin ştiinţe cultivă distanţa, individualismul, antipatia şi concurenţa, iar, dimpotrivă, educarea
sufletescului prin arte şi meşteşuguri cultivă simpatia, apropierea, lucrul în echipă şi
colaborarea. Ambele laturi ale educaţiei sunt la fel de importante pentru un om echilibrat,
dornic să-şi controleze singur viaţa, fără a se lăsa manipulat din exterior.

6. Şcoala Waldorf este o şcoală fără note. Din acest motiv orele sunt mult mai libere,
elevii fiind deosebit de deschişi, participând în mod natural la ora, fără frica de note proaste.
Majoritatea elevilor întreabă când nu au înţeles şi ies cu curaj la tablă. La sfârşitul fiecărui an
şcolar, elevul primeşte un certificat în care fiecare profesor descrie activitatea sa din toate
punctele de vedere. Din aceste certificate, părinţii află mult mai multe despre copilul lor decât
dintr-o medie. În registrul matricol este cuantificată activitatea elevului la fiecare materie cu
un calificativ sau notă, echivalente cu evaluarea făcută în timpul anului.

7. Activitatea de îndrumare a clasei este realizată, de regulă, de către o personalitate,

care îşi asumă corelarea şi coordonarea evoluţiei şcolare a elevilor pe parcursul unei trepte
şcolare. Particularităţile de vârstă, antropologice, care sunt unitare în perioada de la 7 la 14
ani, cer în mod obiectiv prezenţa unei aceleiaşi persoane în această funcţie coordonatoare. În
sistemul clasic de învăţământ Waldorf, această funcţie didactică este numită ’’învăţătorul
clasei’’ şi are ca şi îndatoriri pedagogice predarea unui număr de discipline, cuprinse în epoci,
de-a lungul celor opt ani de studiu până la liceu. Datorită formelor legislative şi de pregătire
existente, această formă de organizare nu este oficial acceptată în România, dar este încurajată
de unele inspectorate şi de cercetători în pedagogie şi de psihologi.

8. Rudolf Steiner a cerut corpului profesoral să accepte ca fundament pedagogico-

organizatoric discutarea tuturor problemelor şcolii, îndeosebi a celor pedagogice, în consiliul
profesoral. Şi pentru că problemele curente se cer discutate pe măsură ce au loc, consiliul
profesoral se întruneşte săptămânal. Aici profesorii spun ce predau, cum predau, dacă au avut
succes cu o temă sau eşec cu alta. Aici sunt luate în discuţie clase de elevi sau elevi în parte,
care trec printr-o situaţie mai dificilă sau mai deosebită şi au nevoie de atenţia întregului corp
profesoral pentru a depăşi situaţia creată. Aici sunt dezbătute teme pedagogice generale,
indiferent de specialitate, la care participă toţi profesorii şi învăţătorii, căci pe toţi ’’membrii
familiei’’ îi interesează drumul celuilalt.

9. O parte din materiile şi activităţile specifice şcolii Waldorf sunt: scrisul şi cititul,
limba română, limbile străine, drumul de la basm la istorie, aritmetica, desenul formelor,
desenul geometric cu mâna liberă, matematica, zoologia, botanica, geografia, fizica şi chimia,
euritmia, muzica, abilităţile practice şi educaţia tehnologică, practica, arta dramatică etc.

De la fondarea sa în 1919, modelul şcolii Steiner s-a implantat în Germania, apoi în

Marea Britanie, în Canada, în Africa de sud şi în Australia; el a câştigat apoi metropolele din
Sud şi Japonia. În prezent este în curs de a dobândi teren în ţările Europei de Est. Federaţia
Waldorf din ţara noastră cuprinde 23 asociaţii, care reprezintă interesele grădiniţelor, şcolilor,
liceelor şi centrelor de pedagogie curativă din România. Rezultatele la examenele naţionale de
capacitate şi de bacalaureat confirmă performanţele acestui învăţământ alternativ şi îi conferă
o poziţie egală în sistemul naţional de învăţământ.

PEDAGOGIA MONTESSORI

Maria Montessori, pedagog şi medic italian, prima femeie medic a Italiei, a înfiinţat în
1907 ’’casa dei bambini’’ pentru copiii de 2-6 ani ai căror părinţi erau în căutare de lucru.
’’Casa dei bambini’’ similară grădiniţei este o comunitate educativă care nu se substituie, ci
completează şi desăvârşeşte educaţia copilului în familie. Maria Montessori a prezentat în
lucrările sale ideile care au pus bazele pedagogiei Montessori. Ea considera copilul ’’fiinţă
divină, dar neînţeleasă’’şi afirma că ar trebui ’’să nu-i educăm pe copiii noştri pentru lumea
de azi. Această lume nu va mai exista când ei vor fi mari şi nimic nu ne permite să ştim cum
va fi lumea lor. Atunci să-i învăţăm să se adapteze’’.

Pedagogia Montessori are drept principiu de bază educaţia necesară, adecvată şi

continuă-tendinţe ale reformelor actuale din educaţie care confirmă ideile Mariei Montessori
şi le fac aplicabile în practică. Ca atare prin pedagogia Montessori se urmăresc promovarea
drepturilor copilului, extinderea şi intensificarea educaţiei timpurii şi educarea părinţilor,
formarea deprinderilor de activitate intelectuală intensă şi continuă, de adaptabilitate şi de
asumare a schimbărilor; creşterea rolului mediului educativ în ansamblul educaţiei, în familie
şi în comunitate; educaţia cosmică şi cea ecologică care pregătesc generaţiile următoare
pentru extinderea relaţiilor cu universul fizic şi pentru asumarea unor responsabilităţi de care
poate să depindă chiar viaţa umanităţii; educaţia pentru libertate, pace, pentru schimbări
pozitive asumate responsabil.

Într-o clasă Montessori copiii sunt pur şi simplu absorbiţi şi foarte preocupaţi de
propria activitate. Aproape toate lecţiile sunt individuale, deci fiecare copil are de obicei un
plan diferit de activităţi pe care educatorul îl gândeşte şi îl pune în practică în funcţie de
interesul şi nivelul la care se află copilul. Toate materialele din clasă sunt uşor accesibile şi la
dispoziţia copiilor, aşezate pe rafturi joase. Copilul este liber să aleagă dintre materialele care
i s-au prezentat anterior şi după ce termină de lucrat cu ele ştie că trebuie să le aşeze pe raft în
acelaşi loc şi în aceleaşi condiţii, gata pentru următorul copil interesat de aceeaşi activitate.
Posibilitatea de a alege este un privilegiu pe care, din păcate, copilul din şcoala tradiţională nu
îl are. În clasele Montessori copilul se poate mişca liber dintr-o parte a clasei în alta, ascultând
de propriul lui impuls interior. Cu timpul, exerciţiul alegerii devine obişnuinţă, adică se
dezvoltă capacitatea copilului de a lua decizii cu privire la propria persoană. Mişcarea copiilor
obişnuiţi să ia decizii pentru ei înşişi devine o mişcare inteligentă, cu scop şi dictată de voinţă,
ba mai mult această mişcare merge împreună cu cunoaşterea şi invăţarea, fără ea acestea fiind
nenaturale la vârsta copilăriei.

Structura fizică a clasei Montessori.

Într-o clasă Montessori există patru arii diferite:

1. Viaţa practică (practical life ) care cuprinde activităţi practice legate de viaţa de zi
cu zi. Toate acestea îl ajută pe copil să se adapteze noului mediu din clasă, să îşi câştige
independenţa, să îşi coordoneze mişcările şi să exerseze concentrarea atenţiei.

2. Activităţile senzoriale care vizează dezvoltarea simţurilor. La această vârstă (3-6

ani) copilul explorează prin intermediul simţurilor mediul în care trăieşte. Dezvoltarea lor
conduce implicit la o cunoaştere mai rafinată şi la ascuţirea inteligenţei. Prin materialul
senzorial Maria Montessori a pus concepte abstracte în formă concretă. Materialul senzorial
vizează dezvoltarea fiecărui simţ în parte prin izolarea lui de celelalte. Materialul senzorial
pregăteşte copilul pentru observarea sistematică a mediului, primul pas care duce la mici
descoperiri realizate în mod spontan.

3. Activităţile de limbaj care vizează, fireşte. Dezvoltarea limbajului cu aspectele lui

esenţiale: vorbit, scris şi citit.

4. Activităţile de matematică – se bazează pe materiale specifice, care respectă

caracteristica vârstei, de a opera în plan concret, senzorial. Treptat, spre sfârşitul celui de-al
treilea an în aceeaşi clasă, se face trecerea la materiale care se eliberează de încărcătura
senzorială, nu pentru că aşa spune metoda, ci pentru că pur şi simplu copilul realizează că nu
mai are nevoie de suportul concret, că şi-a însuşit ideea.

Într-o clasă Montessori copiii sunt pe trei nivele de vârstă, între 3 şi 6 ani. Copiii care
au început anul acesta grădiniţa la 3 ani vor fi în aceeaşi clasă încă doi ani de acum înainte.
Acum sunt cei mai mici, peste doi ani vor fi cei mai mari. Un proces de creştere şi dezvoltare
pe care ei înşişi îl sesizează cu mult entuziasm. În felul acesta relaţiile dintre copii în cadrul
orelor de program seamănă mult mai mult cu viaţa din afara şcolii, adică cu viaţa reală. Un alt
aspect deosebit este faptul că în clasa Montessori există un singur exemplar al fiecărui
material, ceea ce înseamnă că un singur copil poate desfăşura activitatea care implică acel
material. În mod implicit, dacă un alt copil vrea să folosească acelaşi material va trebui să
aştepte până ce colegul lui termină activitatea şi aşază materialul înapoi pe raft. La începutul
anului se creează conflicte, dar nu ia mult timp ca acceptarea să devină obişnuinţă. În mod
indirect, se educă astfel respectul pentru lucrul altuia şi răbdarea de a aştepta să-ţi vină rândul.

Dat fiind faptul că sistemul Montessori este în mod semnificativ diferit de cel
tradiţional, se impune un anumit plan de educaţie a părinţilor care sunt, fireşte, curioşi să afle
la ce anume le este expus copilul. În acelaşi timp, o comunicare eficientă şi consistentă cu
părinţii uşurează atât evoluţia copilului cât şi activitatea educatorului. Părintele şi educatorul
sunt ca cele două vâsle ale unei bărci. Dacă se mişcă numai una sau dacă acţionează într-o
direcţie diferită există riscuri: fie ca barca să se învârtă în loc, fie ca în cel mai rău caz să se
răstoarne.

PEDAGOGIA FREINET

La sfârşitul sec. XX, un anonim profesor francez, Celestin Freinet pune bazele unui
sistem denumit mai târziu pedagogia Freinet. În mare parte, învăţătorul plecat dintr-un mic
sătuc francez nu avea să-şi vadă roadele muncii sale de-o viaţă. Astăzi în peste 40 de ţări din
întreaga lume, zeci de mii de copii din ciclul primar învaţă să scrie, să citească, să se descurce
în viaţă conform pedagogiei Freinet.

Pedagogia Freinet se bazează pe o serie de principii, clar stabilite: şcoala centrată pe

copil, munca şcolară motivată, activitate personalizată, expresie liberă şi comunicare,
cooperare, învăţare prin tatonare experimentală, globalitate a acţiunii educative.

În pedagogia Freinet elevul devine o prezenţă activă, el nu mai este un simplu

recipient în care se toarnă cunoaştere. Printr-o analiză critică faţă de doctrinele care tratează
şcolaritatea ca activitate ludică Frienet evită neajunsurile acestor doctrine prin crearea şi
justificarea ideii de ’’muncă-joc’’ contrapusă celei de ’’joc-muncă’’ subliniind astfel rolul
muncii asumate liber nu numai în educaţie, ceea ce se observase de mult, ci şi în învăţare.
Este relevată repudierea energetică a muncii-corvoadă, a muncii-impuse tipice pentru şcoala
tradiţională. În pedagogia Freinet, libertatea nu înseamnă libertate de a nu face nimic, ci
libertatea de a alege între opţiuni diverse. Munca individuală înseamnă că fiecare elev face ce
crede că are nevoie mai multă în acel moment. Freinet porneşte de la ideea că orice copil
poate deveni cel mai bun într-un anume moment al existenţei sale, în aceste condiţii
ierarhizarea într-un grup de copii nu pare cea mai bună idee. Freinet este ’’o pedagogie care
responsabilizează la maxim şi îi învaţă pe copii respectul faţă de alţii’’(Denise Lelouard
Fouquer-corespondenta sectorului internaţional al Institutului Cooperativ al Şcolii Moderne
din Franţa).

Tehnicile folosite în cadrul pedagogiei Freinet sunt: jurnalul şcolar, corespondenţa

şcolară, ancheta documentară, exprimarea plastică, exprimarea corporală, creaţia manuală,
exprimarea dramatică, textul liber şi ieşirea şcolară. Instrumentele pedagogiei Freinet sunt:
fişiere autocorective, fişiere documentare, planul de muncă individual, brevetul,
autoevaluarea, evaluarea. Formele de organizare a colectivului de elevi sunt: clasa
cooperativă, munca în echipă, trăieşte-ţi proiectul.

Tipologia educaţiei promovate de Freinet este învăţarea centrată pe rezolvarea unor

probleme de către grupurile de copii aflate sub îndrumarea cadrelor didactice. Munca în
grupuri mici este considerată drept mijlocul fundamental de educaţie. Formarea grupurilor se
face la alegerea copiilor şi durează 3-4 săptămâni. Neintervenţia educatorului îi va permite
copilului să conştientizeze pentru prima dată valoarea sa ca membru al unui grup ca şi
valoarea celor cu care colaborează.

În acest caz rolul educatorului se va limita doar la: organizarea materialelor necesare
educaţiei, asigurarea şi menţinerea climatului de încredere, precum şi cultivarea încrederii în
părerile celorlalţi. În cea mai mare parte educatorul este doar un observator atent care
dirijează şi coordonează activităţile elevilor săi.

Literatura de specialitate din srăinătate observă de-a lungul timpului aplicabilitatea

acestui tip de pedagogie la ciclul primar, gimnazial, liceal.

STEP BY STEP

Programul Step by Step este destinat copiilor de la naştere şi până la vârsta de 13 ani,
precum şi familiilor acestora. În România, programul a debutat în 1994 sub numele de Head
Start, care, în 1995 a luat numele de Step by Step, la iniţiativa Fundaţiei Soros pentru o
Societate Deschisă, prin semnarea unei Convenţii cu Ministerul Educaţiei Naţionale.
Începând din martie 1998 programul este continuat de ’’Centrul Step by Step pentru Educaţie
şi Dezvoltare Profesională’’ care oferă noi metode ca o continuare a viziunii de educare a
generaţiilor viitoare în vederea unei participări active în cadrul societăţilor deschise.

Programul Step by Step creează temelia atitudinilor, cunoştinţelor şi deprinderilor de

care copiii vor avea nevoie în rapida schimbare a timpurilor viitoare. Programul este conceput
în spiritul respectului faţă de necesităţile specifice fiecărei ţări şi tradiţiilor culturale, în
spiritul respectării Drepturilor Omului şi Convenţiei Drepturilor Copilului.

Alternativa educaţională Step by Step respectă curriculum-ul naţional, standardele

naţionale, este adaptat culturii locale şi, în acelaşi timp, integrează standardele şi cele mai
bune practici internaţionale din domeniul educaţiei.

Programul promovează educaţia centrată pe copil, predarea orientată după nevoile şi

interesele copilului, învăţarea organizată în centre de activitate, implicarea familiei şi
comunităţii în educaţia copiilor, respectarea şi aprecierea diversităţii umane, susţinerea
incluziunii grupurilor defavorizate. Alternativa educaţională Step by Step are misiunea de a
dezvolta în fiecare copil capacitatea de a fi creativ, de a-şi forma o gândire critică, a face
opţiuni şi a avea iniţiativă, a defini şi a rezolva o problemă, a comunica uşor cu semenii, a-i
înţelege şi a negocia.
 La şcolile Step by Step fiecare clasă are câte două învăţătoare. La începutul unei zile
în clasa Step by Step are loc întâlnirea de dimineaţă. Această întâlnire nu este o oră de curs,
iar durata ei este variabilă şi poate ţine chiar de la 8:00 până 9:00. Este un prilej pentru copii
să se salute, să comunice, dar şi să afle tema şi activităţile zilei. Aceste activităţi nu sunt
condiţionate de timp. Aceasta este una din caracteristicile alternativei educaţionale Step by
Step, care se adresează numai copiilor din învăţământul preprimar şi primar. Elevii îşi
desfăşoară activitatea de învăţare după modelul şcolii depline, între orele 8-16, pe centre de
activitate: citire, scriere, matematică, ştiinţe, arte, construcţii, alte imagini. Elevii au
responsabilităţi diferite: există copii care răspund de prezenţă, de aranjarea materialelor în
centre, de îngrijirea florilor etc.

PLANUL JENA

Această alternativă pedagogică îşi trage numele de la Universitatea Jena din Germania,
acolo unde, cu ani în urmă, în 1924 a fost iniţiat un experiment şcolar în urma căruia prof.
Peter Petersen şi-a expus teoriile la Congresul Internaţional de la Locamo din 1924. Cu
timpul, văzându-se rezultatele remarcabile obţinute, Planul Jena a început să fie folosit pe
scară largă, el bazându-se pe următoarele principii pedagogice: gruparea-majoritatea timpului
este petrecut de copii în grupuri eterogene de vârstă, după modelul familial; activităţile de
bază sunt cele care definesc fiinţa umană–conversaţia, jocul, lucrul, serbarea( serbările
marchează începutul şi sfârşitul de săptămână, aniversările, sosirea sau plecarea unui copil din
şcoală sau grupul de bază, sărbători religioase sau naţionale, alte evenimente importante din
viaţa individuală, a şcolii sau a comunităţi); sala de clasă, grupa şi toate celelalte spaţii sunt
spaţii educaţionale; participarea la management, dezvoltarea simţului pentru ordine şi a
responsabilităţii pentru spaţiul comun; participarea copiilor în organizarea experienţelor
educaţionale şi a activităţii, în amenajarea spaţiului, managementul clasei, stabilirea regulilor
etc. Alternativa Jena este în faza de studiu privind continuarea implementării în sistem.

Fiecare dintre aceste tipuri educaţionale ar merita atenţia noastră, dar societatea
românească este doar la stadiul în care se obişnuieşte cu astfel de concepte, iar până la
asimilarea lor deplină este nevoie de timp.
 „Tehnologia în viața copilului”

Odată cu dezvoltarea constantă a tehnologiei, aceasta devine parte integrantă din ce în

ce mai mult din viața noastră. Totul e trăit dinamic, totul din jurul nostru evoluează și se
automatizează - deblocarea mașinii, cumpărarea biletelor pentru transportul public, plata cu o
simplă atingere a telefonului sau alte procese inovatoare care ne ușurează viața de zi cu zi și
ne economisesc timp prețios.

Cu toate acestea, acest lucru creează îngrijorare, cu atât mai mult în rândul părinților,
mulți dintre ei considerând că tehnologia ocupă prea mult loc în viața copiilor, solicitându-le
atenția și îndepărtându-i de comunicarea din viața reală, atât de importantă pentru copii.
Tehnologia are un impact de netăgăduit asupra noastră și asupra copiilor noștri, însă nu
trebuie să fie neapărat unul negativ.

Adevărul este că inovațiile din tehnologie și impactul uriaș al internetului asupra vieții
noastre cotidiene, în special, pot avea o contribuție fundamentală, pozitivă, dacă sunt utilizate
în mod corect. Cum le putem, așadar, valorifica la maximum?

Tehnologii în dezvoltare și impactul lor în viața noastră de zi cu zi

Suntem la un click distanță de orice. Aproape totul ne este acum accesibil printr-un
simplu click de mouse - cumpărături, comunicare, obținerea diverselor informații, și, după
cum am aflat în ultimul an, datorită pandemiei, munca și învățarea.

În zona Europei de Est, ultimii 10 ani au înregistrat o creștere de peste 40% în ceea ce
ține de accesul la Internet și folosirea diverselor tehnologii.

Cu cât se îmbunătățesc și evoluează mai mult, cu atât focusul se mută pe beneficiile pe

care le pot aduce toate aceste avansuri tehnologice. În jurul vârstei de 6 ani, copiii sunt în plin
proces de dobândire, fixare și dezvoltare a abilităților lor de comunicare, iar în acest context,
tehnologia ar fi de preferat să nu interfereze cu percepțiile lor despre lumea din jur. Cu toate
acestea, nu poate fi negat impactul pozitiv pe care expunerea la tehnologie și interacțiunea cu
aceasta îl pot avea asupra dezvoltării gândirii abstracte, logicii sau a creativității.

În zilele noastre, asistăm în permanență la schimbări continue când vine vorba de

inovații în domeniul tehnologiei și este clar că acestea nu se vor opri. Mai mult, ele vor genera
alte schimbări - vor înlocui unele profesii, vor da naștere altora noi, în timp ce esența vieții
noastre de zi cu zi va fi, la rândul ei, modificată, impactând inclusiv modul în care privim și
interacționăm cu tot ceea ce ne înconjoară.

Copiii și tehnologia: cum sunt influențați de era digitală în care cresc?

Conform studiilor, televizoarele și tabletele încă domină consumul, însă copiii preferă
servicii precum Netflix, Amazon Prime Video și YouTube, în special conținut oferit de
vloggeri.
 Jocurile online sunt foarte populare în rândul celor de 5-15 ani, iar social media îi
afectează diferit (presiune socială, dar și influență pozitivă). Majoritatea preadolescenților are
o gândire critică atunci când folosește Internetul, însă doar o treime înțelege reclamele de pe
motoarele de căutare.

Cu atâta provocări și experiențe, este firesc ca părinții să fie îngrijorați de consumul

exagerat și nesănătos de tehnologie. Dar cum fac față copiii, mai exact, la evoluția rapidă a
digitalului? Care e influența tehnologiei asupra modului în care cresc?

Răspunsul simplu: se adaptează. Important este, însă, să ne asigurăm că o fac în mod

sănătos.

De la vârste fragede, atenția cade pe plasticitate, proprietatea creierului de se modifica

structural și funcțional în funcție de experiențele avute cu mediul, pentru a face față noilor
provocări și așteptări. Pentru copii, experiențele online le vor forma modul de gândire și vor
întări diferite conexiuni neuronale, în detrimentul altora. Poate nu își vor aminti cantități de
informații, însă vor ști cum să le găsească, poate chiar mai important pentru ei. De asemenea,
ei învață, de când sunt mici, prin imitare și modelare ceea ce văd la părinți, profesori și colegi.

Practic, accesul la tehnologie poate modela arhitectura creierului, însă efectele sale pot
fi benefice sau dăunătoare în funcție de timpul petrecut pe ecrane și de tipul de activitate.
 Somn liniștit, în siguranță

Vânătăile și cucuiele fac parte integrantă din copilărie. Cu toate acestea, de la o

vânătaie mică la o fractură gravă e doar un pas. Pentru a evita asemenea situații, iată câteva
reguli de siguranță pentru copii pe care fiecare părinte trebuie să le cunoască oferite de
brightside.me.

Copilul trebuie să doarmă pe spate. Din 1992 când s-a recomandat oficial ca bebelușii
să doarmă pe spate, nu pe burtă, rata mortalității cauzate de sindromul morții subite la
bebeluși a scăzut de trei ori!

Păturile cu aplicații sau broderii din dantelă îl pot sufoca pe copil în timpul somnului.
Tot ce-i trebuie e o saltea fermă, îmbrăcată cu husă prinsă în elastice.

Unui copil care doarme nu trebuie să i se pună eșarfe, haine largi, bonete și șnur,
bărbițe, suzete sau jucării.

Prevenirea căzăturilor și a rănirii

Instalează în casă porți de siguranță. Atunci când vine vorba despre scări, acestea vor
fi puse atât în capătul de sus, cât și în cel de jos.

Ori de câte ori copil se află în scaun înalt sau în cărucior, asigură-te că este bine fixat
cu curele. Atunci când urmează să pui copilul în coș, fă-o pe podea, nu pe masă, scaun sau alt
obiect de mobilier.

Dacă bebelușul se mișcă prin casă în premergător, asigură-te că nu are acces la trepte,
electronice care se încing sau fire care atârnă.

Pune bare de securitate la ferestre. Acestea trebuie prevăzute cu sistem de deschidere

în caz de incendiu.

Fixează de perete piese înalte de mobilier sau orice alt obiect care poate cădea.

Prevenirea asfixierii

Asigură-te că jucăriile nu au componente pe care copilul le poate desface și înghiți.

Dieta copilului sub 5 ani nu trebuie să conțină mâncare sub formă de bucăți dure, cum
ar fi felii de cârnat, miez de nucă, dropsuri, struguri și porumb.

Firele și cabluri trebuie păstrate la distanță de copil. Dacă e cazul, mută pătuțul, țarcul,
jucăriile sau mobila copilului departe de acestea sau izolează-le corespunzător.

Din când în când, chiar dacă pare ciudat, mergi în patru labe prin casă. Așa vei vedea
cât de multe obiecte pot fi înghițite de copil.
 Nu e rău să participi la cursuri de prim ajutor acordate bebelușilor.

Protecția împotriva incendiilor

Nu lăsa la îndemâna copilului chibrituri și brichete. Nu ține în casă brichete sau alte
surse de foc în casă, mai ales dacă seamănă cu o jucărie.

Nu ține în copilul în brațe atunci când gătești. Ai grijă unde lași fierul de călcat sau
foenul. Scoate-le din priză după ce le folosești și pune-le în locuri sigure.

Nu lăsa mâncarea fierbinte la îndemâna copilului. Același lucru este valabil pentru
orice vas fierbinte.

Redu timpul pe care copilul îl petrece în apropierea cuptorului și, dacă este posibil,
instalează bariere de protecție în jurul cuptorului.

Instalează în casă alarme de incendiu

Prevenirea otrăvirii

Dacă bănuiești că micuțul a înghițit o substanță periculoasă, nu încerca să-l faci să

vomite înainte să te sfătuiești cu un medic.

Mai mult de jumătate dintre intoxicațiile la copii sunt provocate de ingerare

accidentală a medicamentelor. Păstrează medicamentele (inclusiv vitaminele) departe de raza
de acțiune a copilului. Atunci când îl tratezi, nu-i spune că medicamentele sunt bomboane. I-
ar putea trezi interesul.

Instalează închizători la dulapurile în care păstrezi detergenții și medicamentele.

Nu lăsa la îndemâna copilului electronice mici sau gadgeturi care au baterii cu litiu. În
această categorie intră telecomanda mașinuței, ceasuri, telecomanda televizorului, lumânări
artificiale, lanterne etc.

Salvează în agenda telefonului numărul celei mai apropiate clini sau a unui medic care
te poate sfătui în eventualitatea otrăvirii sau a altor situații periculoase.

Lângă apă

După baie, golește imediat cada. Ușile băilor ar trebui să stea mereu închise.

Orice vas mare cu apă din grădină, de exemplu – butoi, găleată, rezervor – trebuie
îngrădit și acoperit, deoarece copilul poate cădea în el.
 Mai mult de jumătate dintre părinți consideră că dacă micuțul lor știe să înoate nu
trebuie să-i supravegheze atunci când sunt în apropierea apei. În realitate 47% dintre copiii cu
vârste între 10 și 17 ani care s-au înecat știau să înoate.

Ca regulă, tragediile petrecute în apă se desfășoară în liniște, în mai puțin de un minut.

Din acest motiv, supraveghează-ți copilul și nu te lasă distrasă de citirea unei cărți, vorbitul la
telefon sau alte lucruri.

În mașină

Un copil poate sta pe bancheta mașinii la fel ca un adult numai dacă minim 140 cm
înălțime și cel puțin 32 de kilograme. Dacă este prea mic pentru scaunul portabil și nici nu
poate sta ca un adult, instalează un scaun fără spătar.

Scaunul portabil al copilului sub doi ani trebuie bine ancorat cu centura de siguranță.

Atunci când copilul să pe locul unui adult e obligatoriu să poarte centura de siguranță.
Partea de deasupra trebuie să-i treacă peste umăr și piept și nu peste gât, în timp ce partea de
jos trebuie să fie în dreptul șoldurilor, nu al taliei.

Depozitează în portbagaj, bine fixate, toate obiectele care s-ar putea rostogoli în mers
pe copil.

Ciclism

Dacă i-ai cumpărat copilului bicicletă, role sau scuter, asigură-te că ai achiziționat și o
cască. Aceasta îl va proteja de posibile răni la cap.

Hainele copiilor care se plimbă cu bicicleta trebuie să fie deschise la culoare și să aibă,
de preferat, elemente reflectorizante. Bicicletele trebuie echipate cu faruri atât în față, cât și în
spate.

Înainte să-l lași să plece la plimbare, verifică dacă farurile sunt bine prinse, dacă
frânele și viteze funcționează corect și dacă roțile sunt în stare bună.

Înainte să-l lași să plece amintește-i să fie atent și să facă semne cu mâna când
schimbă direcția (atât pentru conducătorii mașinilor, cât și pentru pietoni).