Relația părinte - copil - de ce este importantă și cum o construiești

Relația părinte - copil este importantă și se bazează pe încredere, prietenie, respect. Relația trebuie să
fie una sănătoasă și pozitivă. Iată ce trebuie să știi despre ea și cum o construiești.

Părinții se simt împliniți odată cu sosirea copiilor în viața lor, dar au și griji totodată. Sunt responsabili de
relația ce trebuie creată între cele două părți, de viitorul copilului lor.

Dar, în cele din urmă, totul se reduce la tipul de relație pe care un părinte o împarte cu copilul. Cu cât
relația este mai bună, cu atât poate fi mai bună educația.

Relația părinte-copil este una care îngrijește dezvoltarea fizică, emoțională și socială a copilului.

Relația pune bazele personalității, alegerilor și comportamentului copilului.

Studiile sugerează că o relație părinte-copil sănătoasă duce la rezultate pozitive pentru copii și familie.

De ce este importantă o relație părinte-copil?

Părinții iubitori creează copii iubitori. Relația voastră cu copiii și modul în care sunteți atașați indică
modul în care copilul va fi în viitor.

De asemenea, afectează forța sănătății lor sociale, fizice, mentale și emoționale.

Iată câteva rezultate pozitive

– Copiii care cresc cu un atașament sigur și sănătos față de părinți, au șanse mai mari de a dezvolta
relații fericite și mulțumite cu alții în viața lor.

– Un copil care are o relație sigură cu părintele învață să reglementeze emoțiile sub stres și în situații
dificile.

– Promovează dezvoltarea mentală, lingvistică și emoțională a copilului.

– Ajută copilul să manifeste comportamente sociale optimiste și încrezătoare.

– Implicarea sănătoasă a părinților și intervenția în viața cotidiană a copilului constituie baza pentru o
mai bună aptitudine socială și academică.

– Un atașament sigur duce la o dezvoltare socială, emoțională, cognitivă și motivațională sănătoasă.

De asemenea, copiii dobândesc abilități puternice de rezolvare a problemelor atunci când au o relație
pozitivă cu părinții lor.

Legătura dintre părinți și copii trebuie nu numai să fie puternică, ci și flexibilă, deoarece nu vă puteți
comporta cu un copil de zece ani în același mod în care vă comportați cu un copil de trei ani.

Relația părinte-copil în diferite etape

Părintele are un loc de muncă cu normă întreagă, cu avantaje și provocări care cresc pe măsură ce
copilul crește.

Creșterea calității și securitatea copiilor

În primele șase luni, bebelușii plâng mai mult, mănâncă, dorm, ăși fac nevoile fiziologice. Ca răspuns,
părinții îi îngrijesc fără oprire.
Când bebelușul este înfometat, el devine răsfățat. Când părintele îl hrănește, nevoile copilului sunt
satisfăcute și este fericit.

De asemenea, părintele se simte fericit că poate satisface nevoile copilului.

Când părinții îndeplinesc funcția primară de a-i îngriji, iubi și de a se îngriji de copil, creează o relație bine
definită și unică între părinți și copii.

La prima lor zi de naștere, sugarii sunt susceptibili să dezvolte un atașament sigur cu părinții sau cu
îngrijitorul primar.

Copilăria – intrarea în societate

Când copilul mai crește, accentul se pune pe modelarea comportamentului copilului prin predare,
îndrumare și îngrijire.

Părinții facilitează procesul de socializare subtil în primii doi ani și pregătesc copilul să se integreze într-
un grup social sau în societate în ansamblu.

Preșcolar – dezvoltarea unui stil parental

Există diferite stiluri de părinți, cu un stil devenind proeminent, pe măsură ce copilul atinge vârsta
preșcolară.

Cu toate acestea, nu puteți folosi în mod constant un anumit stil în toate situațiile, trebuie să utilizați o
combinație de strategii pentru a crește copiii.

Iar relația părinte-copil poate fi descrisă cel mai bine de stilul actual de părinți adoptat de părinți.

Cum se rezolvă conflictele între frați la maturitate

Cercetările arată că copiii care au:

– părinții autoritativi sunt încrezători, fericiți și concentrați.

– părinții autoritari sunt nefericiți, mai puțin încrezători și înfricoșați.

– părinții permisivi -au competențe sociale, sunt iresponsabili și au o reglementare emoțională slabă.

– părinții neglijenți au mai multe probleme comportamentale și psihologice decât alți tineri.

Vârsta școlară – o lume dincolo de casă

Atunci când copilul începe școala primară, există o schimbare în concentrarea sa de la părinți la colegi,
dar acest lucru nu schimbă dinamica relației de acasă.

Având în vedere abilitățile cognitive și sociale crescânde ale copilului, acesta depășește setările de la
domiciliu.

Acesta este momentul în care comunicarea devine în ambele sensuri.

Copilul este în măsură să-i spună părintelui ce dorește și să-și exprime plăcerile și nemulțumirile.

Stilul parental va decide dacă comunicarea va fi în ambele sensuri sau într-o direcție unică.

Stilurile parentale rămân aceleași cu cele ale copilului, iar stilul folosit în vârstă preșcolară continuă să
afecteze chiar și în perioada copilariei.

Studiile de cercetare indică faptul că în cazul când sunt:

– Părinți autoritativi, copiii cresc pentru a avea competențe sociale și au înaltă stimă de sine.
– Părinții autoritari, copiii au stima de sine scăzută, abilitățile sociale scăzute și sunt foarte agresivi.

– Părinți permisivi, copiii devin impulsivi, agresivi și iresponsabili.

Adolescența – oferă copilului spațiu personal

Este o fază turbulentă și vulnerabilă, care aduce schimbări fizice și psihologice la copil.

Părinții ar trebui să recunoască și să înțeleagă nevoile adolescenților, să îi sprijine și să le dea libertatea

de care au nevoie fără a controla prea mult.

Părinții cu dragoste și acceptare prin adoptarea unei abordări pozitive chiar și în momente dificile pot fi
o modalitate eficientă de a ghida adolescenții.

Adultul – de la egal la egal

Este momentul în care stabilitatea începe să se instaleze. Copilul părinte și cel în vârstă sunt acum
capabili să se relaționeze unul cu celălalt.

Copiii adulți trebuie să mențină un echilibru al relațiilor din viața lor.

Cu toate acestea, majoritatea adulților mențin o relație sănătoasă cu părinții lor.

Cerințele și prioritățile unei familii sunt diferite de cele ale unei alte familii.

De exemplu, obligația pe care o împărțiți cu copilul nu poate fi aceeași cu cea pe care prietenul vostru o
are împreună cu copilul său.

Aceasta înseamnă că tipul tău de obligații părinte-copil este diferit de cel al prietenului.