UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

FACULTATEA PSIHOLOGIE
Disciplina: PSIHOLOGIA COPILULUI

REFERAT

Stilul parental
si efectele asupra dezvoltarii copilului

2020

Introducere
 Familia este un factor de echilibru sau de dezechilibru pentru noi toţi, în funcţie de siguranţa, stabilitatea şi
valorile pe care ni le transmite, încă din primii ani de viaţă. Bazele dezvoltării psihice a copilului sunt puse
în familie. Influenţele primului mediu social în care copilul începe să se dezvolte s-au dovedit a fi cruciale
pentru dezvoltarea ulterioară a celui care constituie obiectul educaţiei. Studiile efectuate în acest sens au
demonstrat importanţa mediului familial pentru dezvoltarea personalităţii copilului, fiind evidenţiate
ambele sensuri- pozitiv sau negativ- pe care atmosfera familială le poate imprima devenirii copilului, în
funcţie de calitatea acesteia.
Pe măsura înaintării în stadiul preşcolarităţii, se constată diferenţele individuale existente la nivel
intelectual şi socio-afectiv. Desigur că, aceste diferenţe sunt vizibile şi în substadiile anterioare, susţinute
de faptul că, da, fiecare fiinţă umană este unică şi originală, însă construirea de către fiecare părinte a unei
modalităţi specifice, personale de raportare la propriul copil în educaţia pe care o exercită asupra acestuia,
face ca aceste diferenţe să fie şi mai vizibile.
Părinţii se străduiesc să fie cât mai buni cu copiii lor. Muncesc pentru a reuşi să le ofere celor mici, ceea ce
poate lor, le-a lipsit. Se constată uneori, însă, un uşor dezechilibru între ceea ce părinţii oferă copiilor şi
nevoile reale ale acestora, nevoi de comunicare, afecţiune şi siguranţă. Adultul îşi construieşte o strategie
educativă pe măsură ce copilul său creşte, strategie care fie se aseamănă cu cea adoptată în copilărie de
părinţii lui, fie este opusă acesteia. Această practică educativă este dependentă de nivelul de cunoştinţe al
părintelui, de atitudinile şi convingerile sale, de concepţia acestuia despre lume şi viaţă.
Stilul parental adoptat în educaţia copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării psihice a acestuia,
principalele domenii comportamentale care o definesc fiind cel cognitiv şi social-afectiv. Este adevărat, că
vorbind despre interacţiunea părinţi-copii se au în vedere atât influenţele părinţilor asupra copiilor, cât şi
ale copiilor asupra părinţilor. Influenţele exercitate de ambele părţi pot lua forma unei „spirale” relaţionale
a cărei continuitate depinde însă de eficienţa stilului educativ parental. Este unul din factorii care
influenţeză calitatea interacţiunii părinte-copil.
Intervenţia timpurie în relaţia părinte-copil, în sensul eficientizării acesteia, poate preîntâmpina apariţia
unor probleme de dezvoltare psihică, de adaptare la mediul social, în relaţionarea cu ceilalţi care cu greu
sau care poate chiar deloc mai pot fi rezolvate odată cu trecerea timpului. Oricât de greu de crezut ar părea
pentru unii, educaţia dată de părinţi copiilor influenţează enorm viaţa acestora care vor deveni adolescenţi,
tineri, adulţi. Şi nu atât conţinutul educaţiei, cât mai ales maniera de realizare a acesteia.

1. Tipurile de educatie parentala

Familia are rolul de a asigura copilului mediul potrivit de viață, afecțiune, dragoste, ocrotire. În familie
copilul este expus unui model de viață pe care, încă de la naștere, începe să și-l însușească. Părinții sunt
modele importante pentru copii și au un rol deosebit în dezvoltarea lor socială, etică și emoțională.
Educația în familie este una din principalele manifestări ale educației informale și se realizează implicit,
permanent, cu sau fără intenție conștientizată, prin îndeplinirea funcțiilor normale ale vieții de familie.
Stilul educației familiale se referă cu precădere la procesul de influențare pe care îl exercită părinții asupra
copiilor. Stilul educativ parental este studiat pentru a diferenția categoriile de practici educative și
corespondența cu diferite reacții și comportamente ale copiilor. Privind clasificarea stilurilor parentale, au
fost conceptualizate diferite tipuri educative: stilul autoritar, stilul democratic, stilul permisiv și stilul
indiferent.
R. Edwards (Edwards, C.P.,&Liu, W.-L. (2002). Parenting toddlers. In M. H. Bornstein (Ed.), Handbook
of parenting: Children and parenting (p. 45–71). Lawrence Erlbaum Associates Publishers.)descrie patru
tipuri parentale:autoritar, permisiv, democratic, precum şi cel mixt:
1. Stilul autoritar
Serefera la stilul educativ al acelor parinti, copiii carora trebuie să urmeze cu strictețe regulile stabilite
de părinți. Nerespectarea acestora conduce la aplicarea unei pedepse. Părinții autoritari au așteptări majore
de la copiii lor și nu sunt receptivi la necesitățile acestora.
De regulă, copiii ai căror părinţi utilizează acest stil parental obţin performanţe şcolare bune şi nu
prezintă probleme comportamentale, în schimb nu demonstrează abilităţi sociale dezvoltate, au o
stimă de sine scăzută şi înregistrează nivele crescute de depresie. Când ajung adolescenţi devin de
foarte multe ori rebeli pentru a scăpa de această rigiditate. Cei mai mulţi copii crescuţi în astfel de
familii dezvoltă comportamente de risc, consum de droguri, alcool, delicvenţă, în încercarea de a se
revolta acestui stil parental şi, o dată ajunşi la vârsta matură este posibil să rupă relaţiile cu
părinţii. Dezavantajele acestui stil parental sunt, cel mai adesea creşterea ostilităţii, scăderea stimei
de sine, nivel ridicat al depresiei şi împiedicarea dezvoltării competenţelor sociale.
2.Stilul permisiv
În raport cu părinţii autoritari, cei permisivi au puţine reguli şi nu au limite clare. Aceşti parinti
au puține așteptări din partea copiilor lor, motiv pentru care în rare cazuri se întâmplă să își disciplineze
copilul. Părinții permisivi sunt mai receptivi la solicitările copilului, nu impun un caracter matur și
responsabil acestuia și evită confruntarea.
Stilul prea permisiv duce la haos, copiii fiind cei care deţin puterea. Copiii cu astfel de părinţi sunt
obişnuiţi să facă numai ce doresc şi nu vor respecta regulile. Sunt foarte egoişti şi răsfăţaţi. Părinţii
permisivi sunt indulgenţi şi atenţi la nevoile copiilor, dar nu au aşteptări clare de la ei. Non-
conformişti şi blânzi, ei nu impun copiilor un anumit tip de comportament, ci le acordă o libertate,
lăsând la latitudinea acestora procesul de auto-reglare. Părintele permisiv aplică o disciplină
inconstantă, evită confruntările şi cedează uşor constrângerilor sau plânsului copilului.Este, mai
degrabă apropiat de membrii familiei şi comunicativ, preferând mai degrabă rolul de prieten al
copilului decât pe cel de părinte.

Copiii ai căror părinţi adoptă stilul permisiv prezintă o mare probabilitate de a manifesta probleme
comportamentale sau performanţe şcolare scăzute, dar au o stimă de sine ridicată, bune abilităţi
sociale şi sunt puţini redispuşi depresiei.

Părinţii care au un astfel de comportament o pot face din următoarele motive: au crescut, la rândul
lor cu părinţi autoritari şi consideră că este mai bine fără disciplină: permisivitatea este o reacţie
faţă de educaţia lor rigidă, aspră; sunt supuşi unui risc extrem şi nu au energia necesară pentru a
impune respectarea regulilor; se pot afla frecvent sub influenţa alcoolului sau a drogurilor

3.Stilul democratic

Părinţii democratici se bazează pe principiul de a acorda şanse copiilor lor. Ei realizează o

echivalenţă între obligaţii şi libertăţi.Au reguli simple şi concise, pedepse rezonabile în cazul
încălcării acestora. Petrec mult timp discutând împreună cu copiii motivele pentru care au stabilite
regulileși trasează repere pe care copilul trebuie să le urmeze, însă, sunt mai receptivi la necesitățile
copiilor. Părinții democratici sunt dispuși să asculte nemulțumirile copiilor și să schimbe regulile. În cazul
în care așteptările nu le sunt satisfăcute, aceștia sunt grijulii și iertători, și mai puțin interesați să aplice o
pedeapsă. Modelele disciplinare ale acestui stil parental sunt de susținere și nu punitive, având ca obiectiv
copiii să devină responsabili social, cooperativi și asertivi.

Copiii care cresc în astfel de familii învaţă că opţiunile lor sunt importante, învaţă cum să ia
decizii. Aceşti copii vor fi independenţi şi responsabili.Părinţii democratici au standarde stabilite
clar pentru copiii lor, urmărind constant măsura în care acestea au fost atinse. Asertivi, dar nu
intruzivi şi restrictivi, aceşti părinţi vor să-şi educe copiii, astfel încât să poată deveni adulţi
responsabili, disciplinaţi şi cooperanţi. Acest stil parental nu rămâne lipsit de rezultate, copiii au
scoruri ridicate la învăţătură şi bune competenţe sociale.

4. Stilul mixt
Cele trei stiluri parentale pot să nu fie distincte în viaţa de zi cu zi. Fiecare părinte poate trece prin
fiecare stil, în momente diferite ale zilei sau ale existenţei sale.De exemplu, o mamă democratică
poate deveni permisivă intr-un anume context. Majoritatea părinţilor au un stil dominant, pe care îl
folosesc cea mai mare parte a timpului, dar circumstanţele şi relaţiile dinamice produc frecvent o
mixtură a stilurilor.

2. Stilul parental in dezvoltarea cognitive si social-emotiva a copilului

Stilul parental-familial reprezintă ansamblul comportamentelor şi emoţiilor care definesc modul în care
părinţii abordează relaţia cu copilul lor şi poate fi adaptativ sau dezadaptativ, cu un impact important
asupra formării personalităţii viitorului adult.
Stilul parental determină tiparul de ataşament, iar relaţiile de ataşament stau la baza existenţei umane,
reprezentând şi o premisă a sănătăţii emoţionale. Părintele teoriei ataşamentului, John Bowlby spune că
„există dovezi solide care susţin faptul că modul în care se organizează comportamentul de ataşament al
unui individ depinde în mare măsură de tipurile de experienţă pe care le are în cadrul familiei de origine”
(Bowlby, 1997, pg.29).
Există două tipare majore de ataşament: sigur şi nesigur, care generează stiluri de ataşament: de
siguranţă, evitant şi ambivalent. Conturarea stilului de ataşament se realizează prin interacţiunea dintre
temperamentul individului – stilul parental şi crizele primelor două stadii de dezvoltare psihosocială.
Adulţii cu vulnerabilităţi se vor adapta mai greu sau chiar deloc la socialul contemporan, deoarece
„persoana trăieşte în lume şi în sine prin Eul său în lume poate avea succese sau insuccese, poate colabora
anevoios cu aceasta sau intra în sciziune, ajungând la înstrăinare”(Pourtois, J.-P., & Desmet, H.
(2004). L’éducation implicite. Paris : Presses Universitaires de France.)
Sursele carenţei afective sunt: insuficienta interacţiune cu copilul; mamă imprevizibilă cu comportament
haotic; discontinuitatea legăturilor cu părinţii (în situaţiile tot mai dese în care unul sau chiar ambii părinţi
sunt plecaţi la muncă în străinătate). Copilul va fi astfel neinvestit cu o identitate distinctă, ca adult se va
devaloriza pe sine, trăind o angoasă de abandon permanentă sau se va maturiza forţat, pentru a-şi putea
purta de grijă (Rădulescu, Dâmboeanu, 2010). Atunci când copilul este separat de părinţi, mai ales de
mamă, după primul an de viaţă şi persistă această situaţie timp de 3 ani, efectele vor fi ireversibile –
probleme de limbaj, de comunicare, de abstractizare, la care se adaugă imposibilitatea sau greutatea de a
lega ataşamente interpersonale profunde şi durabile .
Tipurile de abuzuri asupra copilului”rele tratamente în familie: violenţă fizică, ignorare, izolare,
deficienţe de îngrijire, neglijenţă (nesatisfacerea nevoilor fiziologice şi afective, lipsa de protecţie în faţa
pericolelor) cruzimea mentală (cerinţe excesive, pedepse contradictorii, expunerea frecventă a unui minor
la situaţii al căror efect emoţional depăşeşte capacităţile sale de integrare psihologică: umilinţe, ameninţări,
marginalizare, devalorizare sistematică etc) traumatizarea copilului este în acelaşi timp fizică şi
psihologică, deoarece, confruntat cu intensitatea agresiunii este conştient că nu poate răspunde şi nici nu
poate fugi. El trăieşte o stare de teroare şi este dezorientat de faptul că părinţii lui privesc cu uşurinţă şi
satisfacţie agresiunea. În consecinţă, copilul se poate transforma pe termen lung din victimă în agresor.
Abuzul emoţional – o acţiune cronică a părinţilor sau a altor persoane implicate în îngrijirea copilului,
care dăunează sau împiedică dezvoltarea unei imagini de sine pozitive a acestuia; un comportament
intenţionat al unui adult care jigneşte, batjocoreşte, ironizează, devalorizează sau umileşte copilul în
momente semnificative, afectându-i imaginea de sine şi echilibrul psihic. Copilul abuzat emoţional simte că
nu este dorit, iubit şi trăieşte teroarea izolării, a respingerii, a refuzului de afi recunoscut ca o entitate
distinctă, suportând şi agresivitatea verbală şi chiar fizică a adulţilor care ar trebui să-i asigure un mediu
sigur de dezvoltare. În consecinţă, copilul va dezvolta sentimente de neîncredere, ostilitate, inhibiţie socială
şi dificultăţi de adaptare. Abuzul afectează felul în care copilul percepe şi înţelege lumea pe care o va
considera ca ostilă, periculoasă.(MARCOTTE, D.; FORTIN, L.; ROYER, É.; POTVIN, P., LECLERC, D.
(2000). L'influence du style parental, de la dépression et de troubles de comportamnet sur le risque
d'abandon scolaire).
Într-un studiu la nivel naţional din 2002 despre copilul abuzat şi neglijat în România au fost publicate
următoarele date (reprezentând însă doar partea vizibilă, deoarece experţii apreciază că 80% dintre abuzuri
nu sunt cunoscute de către autorităţi):
• 47% dintre părinţi folosesc în mod frecvent bătaia ca modalitate de pedepsire a copiilor;
• 45,8% îşi neglijează fizic copiii;
• 43,6% îşi neglijează psihic copiii;
• 10% îşi abuzează sexual copiii.
Iată şi câteva dintre caracteristicile copiilor neglijaţi : foarte cuminţi, timizi, retraşi, nu încearcă niciodată să
se afirme, preferă să se joace singuri, să stea singuri şi nu prea îşi fac prieteni, nesocializând. Iar abuzul
emoţional (din care face parte şi supraprotecţia) are drept consecinţă incapacitatea copilului de a se juca sau
de a se exprima prin joc (Rădulescu, Dâmboeanu, 2010), ceea ce conduce la probleme de dezvoltare,
deoarece este ştiut faptul că în copilărie ne formăm majoritatea abilităţilor prin joc. Iar acolo unde nu există
joc, mai mult ca sigur există şoc, traume şi multă suderinţă, atât pentru copii, cât şi pentru adulţi.Tudor
Vianu spunea că orice morală „se înrădăcinează în nevoia de a iubi, de a simpatiza cu semenul”, iubirea
fiind o „trebuinţă sufletească, căreia valoarea etică îi răspunde”. Din acest punct de vedere, dacă funcţia de
socializare a familiei este deficitară sau inexistentă, Supra Eul adultului în devenire nu se dezvoltă, iar
acesta va avea atitudini, sentimente şi comportamente imorale sau amorale, concretizate în vicii de tot felul,
perversiuni, acte de violenţă, ură, invidie, răzbunare etc.
Funcţia de socializare influenţează şi stilul parental, prin gradul de control psihologic exercitat asupra
copilului . Conform unor studii efectuate de Peter Riedesser şi Gottfried Fischer(Psychotraumatologie und
Psychoanalyse, Article in Forum der Psychoanalyse 22(1):103-106 · March 2006) apar două fenomene:
de suprasocializare sau de subsocializare. Suprasocializarea corespunde stilului parental autoritar, cu un tip
de educaţie excesiv de sever, rigid şi restrictiv, prin care „vitalitatea personalităţii copilului este reprimată”,
iar atunci când apar şi pedepsele corporale avem de-a face cu un „stil educaţional traumatic”, în urma
căruia „ia fiinţă personalitatea nevrotică clasică, din cauza refulării exagerate a impulsurilor vitale”
Subsocializarea apare atât la copiii supraprotejaţi (stil parental protectiv) sau răsfăţaţi, dar şi la cei neglijaţi
(stil parental neimplicat) şi generează o serie de probleme dezadaptative: probleme de siguranţă, stabilitate
şi de imaturitate a Eului; lipsa empatiei, deficit de rezonanţă afectivă, imaturitate afectiv-emoţională, lipsă
de înţelegere a normalor sociale şi a reciprocităţii sentimentelor, probleme de intimitate.
Dacă funcţia de socializare nu este îndeplinită de către familie, va fi afectată şi funcţia de solidaritate,
deoarece manifestarea sentimentelor de afecţiune (iubire) pentru copil, se realizează în funcţie de
personalitatea părinţilor, care include şi componenta Supra Eului moral şi spiritual. Iar părinţii deficitari la
acest capitol, nu vor putea asigura nici funcţia de socializare, nici pe cea de solidaritate, chiar dacă o
asigură pe cea economică
Funcţia de solidaritate se manifestă în cadrul familiei prin sentimentele de afecţiune, iubire faţă de copil.
Acesta învaţă astfel, ce înseamnă sentimentul de apartenenţă, de încredere, respect, întrajutorare,
asigurându-i acoperirea trebuinţei de stabilitate (siguranţă) şi nevoia de intimitate (ambele stând la baza
stilului de ataşament – care determină modelul de relaţionare al adultului cu ceilalţi). „Dimensiunea
afectivă a familiei este dată de relaţia afectivă cu mama şi tatăl, reprezentând modelul de bază al dezvoltării
sentimentelor faţă de sine şi de ceilalţi”. Rolul tatălui este asociat de regulă autorităţii, securizării
economice şi sociale a familiei, în timp ce rolul mamei vizează cel mai mult viaţa emoţional-afectivă a
familiei în general şi a copilului în special, asigurând triada iubire – ataşament – siguranţă afectivă)
(E.Arranz, J.Artamendi, F.Olabarrieta, J.Martin, Early Child Development and Care 172 (1), 9-22, 2002)
Iubirea este factorul cel mai important în creşterea unui copil, spre a deveni un adult capabil să se
adapteze exigenţelor socialului contemporan.

Concluzii
Prin urmare, familia ca unitate relativ restrânsă oferă copilului o diversitate de relaţii interpersonale şi
modele comportamentale necesare pregătirii acestuia pentru viaţă.Se apreciază că părinţii contribuie la
dezvoltarea psihică a copiilor lor, nu atât prin vorbe, cât prin faptele lor, prin viaţa comună şi interacţiunile
de fiecare zi.
Contribuţia deosebita a familiei la modelarea comportamentelor copiilor şi la dezvoltarea personalităţii lor
se explică, pe de o parte, prin capacitatea de învăţare şi deosebita lor receptivitate la ceea ce vine de la
parinţi şi, pe de altă parte, prin felul în care părinţii raspund nevoilor lor.Legătura afectivă foarte puternică
ce se stabileşte între copil şi mama sa îl face pe acesta să preia foarte repede şi uşor gesturi, mişcări,
acţiuni, expresii faciale, structuri verbale, atitudini şi comportamente sociale.
Învăţarea comportamentelor corespunzătoare diverselor situaţii este o preocupare constantă a
părinţilor.AutorulKaye a făcut câteva recomandări utile părinţilor in relatia pe care o au cu copiii:
- Asigurarea încă de la naştere satisfacerea nevoilor fizice şi emoţionale ale copiilor pregătesc
terenul pentru comunicarea şi relaţionarea acestora;
- Protejarea de pericole si permisiunea de a explora mereu ceva nou;
- Îndrumarea in procesul de achiziţionare de noi comportamente;
- Întărirea şi confirmarea comportamentelor adecvate însuşite şi manifestate de copii:
- Sa le ofere intenţionat modele de acţiune, relaţionare afectivă, comunicare etc.;
- Incurajarea unei comunicari cu copilului şi pregatirea acestuia pentru relaţionări din afara familiei;
Dar, ramine de mentionat inca un aspect important in calea realizarii unei educatii reusite si anume ca,
succesul acţiunilor educative ale părinţilor sunt condiţionate si de climatul socio-afectiv din familie şi de
concepţia educativă după care părinţii se orientează.

Referinte bibliografice:
1. Edwards, C.P.,&Liu, W.-L. (2002). Parenting toddlers. In M. H. Bornstein (Ed.), Handbook of
parenting: Children and parenting (p. 45–71). Lawrence Erlbaum Associates Publishers
2. J. Bowlby, Attachment And Loss – Attachment, pg.29, 1997, Vintage
3. (Pourtois, J.-P., & Desmet, H. (2004). L’éducation implicite. Paris : Presses Universitaires de
France.)
4. MARCOTTE, D.; FORTIN, L.; ROYER, É.; POTVIN, P., LECLERC, D. (2000). L'influence du
style parental, de la dépression et de troubles de comportamnet sur le risque d'abandon scolaire).
5. Peter Riedesser , Gottfried FischerPsychotraumatologie und Psychoanalyse, Article in Forum der
Psychoanalyse 22(1):103-106 · March 2006

6. E.Arranz, J.Artamendi, F.Olabarrieta, J.Martin, Early Child Development and Care 172 (1), 9-22,
2002
7. Sorin M. Rădulescu, Cristina Dâmboeanu, Abuzul comis în familie asupra copiilor – o perspectivă
multidisciplinară, București, Editura Ars Docendi, 2010.