UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

FACULTATEA PSIHOLOGIE
Disciplina: PSIHOLOGIA COGNITIVA

Referat

Creierul si componentele cognitiei umane

2020

Cuprins
Introducere

1. Structura functionala a SN
1.1 Maduva spinarii
1.2 Bulbul rahidian
1.3 Puntea lui Varolio
1.4 Mezencefalul
1.5 Formatiunea reticulara
1.6 Cerebelul
1.7 Diencefal
1.7.1 Talamus
1.7.2 Hipotalamus
1.8 Telencefalul
2. Teoriile existente cu referinţă la localizarea în creier a proceselor
cognitive.
3. Vizualizarea structurilor si functiilor creierului
3.1. Studiile postmortem
3.2.Studiile pe animale
3.3 Inregistrarea activitatii electrice a creierului
3.4. Tehnici imagistice statice
3.5. Tehnici imagistice metabolice

Concluzie
Bibliografie

Introducere
 Pentru a înțelege comportamentul uman este necesar să investigăm modul de organizare
funcțională și anatomică a sistemului nervos (SN). Ace sta dispune de o arhitectură complexă,
guvernată de seturi relativ simple de principii funcționale și de dezvoltare.
Structura generală a Sistemului Nervos cuprinde trei componente principale :
1) un compartiment senzorial (receptorii senzoriali) ;
2) un compartiment motor (efectorii) ;
3) un compartiment asociativ-integrativ (ariile de asociație, corticale și subcorticale).
Semnalele senzoriale venite pe calea organelor de recepție (ochi, urechi, limbă etc.) sunt
transmise către zona de asociație, unde pot crea o reacție imediată sau pot fi memorate pentru un
timp invariant, putând apoi ajuta la condiționarea reacțiilor organismului într-un moment viitor.
99% din informațiile senzoriale cu care este „bombardat” creierul sunt eliminate ca fiind
nesemnificative sau neimportante.
Există trei niveluri principale ale SNC, fiecare cu caracteristici funcționale specifice :
1) nivelul măduvei spinării ;
2) nivelul subcortical (cerebral inferior) ;
3) nivelul cortical (cerebral superior).
Cele două proprietăți fundamentale ale organismelor vii, excitabilitatea (capacitatea de a
răspunde la un stimul, prin manisfestări caracteristice) și conductibilitatea (capacitatea de a
transporta semnale) ating cea mai mare dezvoltare la SNC uman.
Unitatea de bază a Sistemului Nervos este neuronul, o celulă specializată care transmite
impulsuri neuronale (mesaje) altor neuroni, glande sau mușchi. Neuronii dețin secretul
funcționării creierului și sunt responsabili pentru existența conștiinței. Neuronii răspund la
stimuli, transportă semnale și procesează informație. Aceste trei sarcini fac posibilă existența
proceselor psihice.

1. Structura funcțională a SN

Componenta anatomică a sistemuui nervos periferic este reprezenată de sistemul motor pentru
viscere, pentru mușchii netezi și pentru glandele exocrine. El are trei subdiviziuni segregate
spețial: sistemul simpatic, sistemul parasimpatic și sistemul nervos enteric.
Sistemul simpatic participă ca răspuns al corpului la stres, iar cer parasimpatic ecționează
pentru conservarea resurselor corpului și restructurarea homeostaziei. Sistemul nervos enteric
controlează funcția mușchilor netezi ai intestinelor.
Sistemul nervos central al adultului poate fi împărți în șase regiuni anatomice dezvoltate
fiecare dintr-o anumită diviziune a tubului neural. Cele șase regiuni sunt: 1. Măduva spinării, 2.
Bulbul rahidian, 3. Puntea și cerebelul. 4. Mezencefalul, 5. Diencefalul și 6. Emisferele
cerebrale.

1.1 Măduva spinării

 Măduva spinării este componenta SNC cea mai de jos (distal inferioară), este situată în coloana
vertebrală și este formațiunea cea mai veche filogenetic. Măduva spinării este compusă din 31 de
segmente, iar fiecare segment dă naștere la câte o pereche de nervi spinali, care conectează
diferite părți ale corpului cu Sistemul Nervos Central (deci fac parte din SNP).
Structura internă a măduvei spinării relevă, printr-o secțiune transversală, substanța cenușie în
interior și substanța albă, la exterior, împrejurul celei cenușii. Această dispunere nu este una
întâmplătoare, deoarece funcțiile principale ale măduvei spinării sunt de a trimite fibre motorii
către efectori(mușchi și glande) și de a capta și transmite către creier informațiile venite pe calea
somatosenzorială (de la receptorii senzoriali). Prin urmare, pentru realizarea acestor funcții, de
captare și transmitere a semnalelor, este normal să existe substanță albă la exterior (pentru
captare și transmisie) și substanță cenușie la interior (pentru prelucrarea informației).
Există două mari căi senzoriale ce trec prin măduva spinării și ajung la creier : 1) sensibilitatea
cutanată (receptorii senzoriali din piele transmit, prin nervi, semnalele de atingere, termice, de
durere – algice – la emisfera contralaterală) și 2) sensibilitatea proprioceptivă (semnalele ajung la
emisfera cerebrală contralaterală și la emisfera cerebeloasă ipsilaterală).
Căile motorii transmit impulsuri de la creier sau chiar din măduvă (situație în care avem de-a
face cu reflexe) către mușchi sau organele efectoare. Mișcările provocate pot fi voluntare
(semnalele provin din structurile superioare ale creierului) sau involuntare (de la structurile
subcorticale sau măduva spinării).
La nivelul măduvei se poate constata și o anumită autonomie motorie (adică mișcări care nu
sunt provocate de structurile cerebrale) care constă în reflexele spinale. Acestea se compun din
trei elemente : 1) neuroniii senzitivi, 2) neuronii asociativi din măduva spinării și 3) neuronii
motori. Un act reflex este un răspuns imediat la un stimul.

1.2 Bulbul rahidian

Această formațiune anatomică se afșă situată deasupra și în continuarea măduvei spinării.

Superior ajunge pănă la nivelul punții lui Varolio, având ca limită fața ventrală un șanț cu
direcție transversală numit șanțul bulbopontin.
Asemănarea anatomică structurală a bulbului cu măduva spinării se evidențiază și în modul de
dispunere a masei nervoase. Substanța albă se află la exterior, iar cea cenușie la interior. Spre
deosebire însă de măduva spinării, în bulb, substanța cenușie este fragmentată în mici insule sau
nuclei. Astfel. Prin fragmentarea coloanelor anterioare iau naștere nucleii motori, prin
fragmentarea coloanelor laterale iau naștere nucleii vegetativi.
Nucleii vegetativi sunt formați din nucleu solitar inferior, care trimite fibre aferente viscero-
motorii (secretorii) la glandele salivare și parodite și nucleul dorsal al vagului de la care pornesc
fibrele viscero-motorii la cord, plămâni și organele abdominale.
Ca centru reflex, bulbul joacă un rol esențial în comanda și controlul activității principalelor
organe interne. Astfel, la nivelul lui se găsește centrul respirator, centrul cardiac, centrul
vasomotor, etc legați de asigurarea funcțiilor vitale ale organismului (respirația și circulația
sangvicică). Tot aici se găsesc și centrii unor reacții de apărare )strănutul, tusea, clipitul, voma) și
centrii de reglare (intensificare, amplificare) a tonusului muscular.
Funcția de conducere a bulbului rahidian constă în mijlocirea transmiterii între zonele receptoare
și centrii superiori ai integrării aferente (senzoriale), pe de o parte, ți între centrii de comandă
(motorii) și organele de execuție corespunzătoare, pe de altă parte.

1.3 Puntea lui Varolio

Puntea lui Varolio este o formațiune nervoasă care apare la mamifere și este cel mai
dezvoltată la om. Este situată anterior de cerebel, deasupra bulbului rahidian și dedesuptul
mezencefalului. Lateral, se întinde de la o emisferă cerebeloasă la alta.
Structura internă prezintă aceeași organizare ca măduva spinării și bulbul rahidian – substanța
cenușie la interior și substanța albă la exterior, împrejurul substanței cenușii. Substanța cenușie
este fragmentată în nuclei, iar substanța albă este predominantă la acest nivel al trunchiului
cerebral.
Puntea lui Varolio îndeplinește două funcții : 1) funcție reflexă (reflexul lacrimal, salivar,
masticator, corneran, audiooculogir – întoarcerea capului după sursa sonoră sau luminoasă –,
sudoripar și sebaceu ale feței și capului, controlul mimicii expresive, a feței, mișcarea laterală
globilor oculari, tonusul muscular) și 2) funcție de conducere (asigură circulația informației
extrase din mediul extern și cel intern al organismului către centrii subcorticali și corticali și a
mesajelor de comandă în sens descendent către mușchi și organele efectoare și este îndeplinită
prin intermediul fasciculelor nervoase).

1.4 Mezencefalul

Mezencefalul este cea de-a treia structură anatomică nervoasă a trunchiului cerebral, situată
deasupra punții, de care se desparte prin șanțul pontopeduncular, și dedesuptul diencefalului, de
care este despărțit printr-un plan care unește comisura (o zonă foarte largă ce conține fibre
nervoase care transmit informația între emisfere) posterioară a creierului cu marginea posterioară
a corpilor mamilari.
Per ansamblu, mezencefalul îndeplinește funcții legate de reflexele de orientare, reflexele de
redresare și distribuția normală a tonusului muscular.

1.5 Formațiunea reticulară

Printre tracturile și nucleii ce se află în interiorul trunchiului cerebral, se află o rețea

complexă de neroni ce poartă numele de formațiune sau substanță reticulată.
Formațiunea Reticulară se găsește la toate cele trei niveluri ale trunchiului cerebral, urcând, în
partea superioară, până la diencefal și cortex, și coborând, în partea inferioară, până la măduva
spinării.
Neuronii Formațiunii Reticulare sunt importante surse de secreții ale unor neurotransmițători,
cum ar fi : noradrenalina, dopamina, serotonina și cel puțin 40 de peptide.
În concluzie, Formațiunea Reticulară este o substanță nervoasă care controlează starea de
somn și de veghe, precum și tonifierea psihică și musculară.
1.6 Cerebelul

În partea posterioară a trunchiului cerebral, puțin deasupra bulbului rahidian și acoperit de

lobii occipitali, se află cerebelul (lat. cerebelus – cereier mic, creieraș), o structură anatomică de
formă ovală, cu aspect striat. Cerebelul apare destul de târziu din punct de vedere filogenetic,
întâlnindu-se abia la reptile.
Vermisul este o structură ce prezintă circumvoluții transverse inelate (de unde își ia și numele
denvermis, dat de Galen) situată între cele două emisferencerebeloase. Pe suprafața vermisului și
pe suprafața emisferelor se pot distinge lobuli (mici lobi).
Fiecare lobul de pe vermis se continuă cu unul de pe emisfere, alcătuind o unitate
morfofuncțională. Un exemplu de lobul este amigdala.
Structura internă a cerebelului prezintă substanță cenușie dispusă la exterior pentru a forma
scoarțancerebeloasă, dar și în profunzime, sub forma unor nuclei (nucleii cerebeloși profunzi)
înconjurați de substanță albă.
Scoarța cerebeloasă sau cortexul cerebelos prezintă o organizare neuronală stratificată.
Acestea sunt : stratul molecular, stratul ganglionar (Purkinje) și stratul granular și conțin cinci
tipuri de neuroni : stelați, în formă de coș, Purkinje, Golgi și celulele granulare.
Substanța albă a cerebelului este formată din fibre mielinizate, care din punct de vedere
funcțional se împart în :
- Fibre de proiecție : sunt cele mai lungi și asigură comunicare cerebelului cu celelalte
componente ale SNC ;
- Fibrele comisurale : sunt relativ scurte, ele asigurând comunicarea între zonele simetric opuse
ale emisferelor cerebeloase (intermisferică) ;
- Fibrele de asociere : sunt foarte scurte, deoarece asigură comunicarea intraemisferică (între
două locații din aceeași emisferă) sau de la scoarța cerebeloasă la nucleii cerebeloși profunzi.
Funcțiile cerebelului sunt legate, în principal, de activitatea motorie, iar mai nou, se crede că
ar avea și un rol cognitiv, în învățarea motorie. Cele trei funcții clasice ale cerebelului sunt :
coordonarea activității motorii, controlul tonusului muscular și menținerea și controlul
echilibrului.
Cerebelul contribuie la executarea mișcărilor fine, precise și voluntare (care țin în special de
apucare și manipulare a obiectelor, cum ar fi desenatul, de ex.). Impulsurile pentru aceste mișcări
pornesc din scoarța cerebrală și sunt coordonate de către cerebel. Din acest punct de vedere,
putem vedea funcțiile cerebelului ca pe un ajutor dat scoarței cerebrale, menit să integrezetoate
informațiile legate de mișcare și postură.
Fiecare mișcare are la bază acțiunea coordonatăna unor grupe musculare. Cerebelul are rolul
de a generanrapid, la debutul unui act motor, impulsuri nervoase de tip „pornit” pentru mușchii
agoniști (care provoacă mișcarea) si, simultan, impulsuri nervoase de tip „oprit” pentru mușchii
antagoniști (care se opun efectului mușchilor agoniști). Pentru finalizarea mișcării, cerebelul va
transmite impulsuri de „oprit” pentru agoniști și impulsuri de „pornit” pentru antagoniști. Se
poate deduce de aici ca o coordonare rapidă și alternativă a acestor impulsuri facilitează
miscările fine voluntare.
 Cerebelul este un centru integrativ important. Aceasta înseamnă că el primește aferente de la
toate regiunile SNC asociate cu mi􀃺carea (măduvă, trunchi,ntalamus, scoarța cerebrală),
prelucrează semnalele și trimite înapoi un feedback.
De asemenea, se presupune că ar conține un mecanism de modelare a transmiterii
impulsurilor nervoase senzoriale către scoarța cerebrală (proprioceptive, vestibulare și tactile) și
că ar avea un rol de reglare a funcțiilor vegetative ale organismului. Unii cercetători avansează
ipoteza că cerebelul ar avea un rol și în inițierea cuvântului și a limbajului.
Cercetările experimentale arată că cerebelul este implicat în învățarea motorie. Responsabili
sunt, în principal, neuronii Purkinje.

1.7 Diencefal

Diencefalul este o structură anatomică majoră, situată deasupra și în continuarea

mezencefalului, dedesuptul telencefalului și în jurul ventriculului III.
În cele mai multe tratate, diencefalul este împărțit în două mari diviziuni : talamus și
hipotalamus. Pe lângă acestea, diencefalul mai conține și metatalamus, epitalamus și subtalamus.
În această formulă, diencefalul devine compus din talamencefal (meta-, epi-, subtalamus și
talamus) și hipotalamus.

1.7.1 Talamus

Talamusul (gr. thalamos – cameră lăuntrică) reprezintă partea dorsală a diencefalului (motiv
pentru care se mai întâlnește în literatura de specialitate cu numele de talamus dorsal). Este situat
aproape în mijlocul emisferelor cerebrale, fiind, prin urmare, acoperit în totalitate de acestea, iar
în partea inferioară este acoperit de mezencefal.
Funcțiile talamusului sunt, în principal, cea de releu a căilor sensibilității (în afară de cea
olfactivă) și cea de activare difuză a scoarței. Funcția de releu se realizează prin intermediul
nucleilor specifici, iar funcția de transmitere difuză, nespecifică a semnalelor nervoase se
realizează prin intermediul nucleilor nespecifici (intralaminar, reticular).
De asemenea, talamusul este o componentă a ciruitului Papez al emoției. În acest circuit,
stimulii emoționali ajung la talamus și hipotalamus, care mediază modificările endocrine și
viscerale și care primesc, în același timp, impulsuri corticale prin hipocamp. Prin urmare,
talamusul are și o funcție legată de afectivitate. Prin raporturile sale cu hipotalamusul, talamusul
joacă un rol și în mecanismele motivației.
În ce privește percepția, talamusul reprezintă prima etapă a integrării senzoriale care
formează percepția, la unele specii de animale fiind și ultima. Datele clinice arată că există
influențe ale talamusului și în ceea ce privește memoria și limbajul.

1.7.2 Hipotalamus
 Cea de-a doua componentă majoră a diencefalului, hipotalamusul, este așezat la baza
creierului, dedesuptul talamusului, înspre partea anterioară a acestuia. Hipotalamusul este o
structură, am putea spune, fascinantă dat fiind faptul că ocupă mai puțin de 1% din suprafața
creierului și controlează nenumărate funcții ale organismului. Este singura porțiune a
diencefalului care apare la suprafață, în zona mijlocie a creierului.
Conexiunile hipotalamusului cu celelalte componente ale SNC, cât și cu sistemul endocrin
prin intermediul hipofizei, fac din acesta o structură nervoasă de importanță crucială pentru
funcționarea sistemului psihic și a organismului. Hipotalamusul dispune de conexiuni interne
(intermediare) și conexiuni externe (cu celelate componente ale SNC).
În linii mari, hipotalamusul realizează controlul homeostaziei. Termenul de homeostazie este
folosit de către fiziologi pentru a desemna menținerea aproximativ constantă a parametrilor
mediului intern. Practic, întregul creier este implicat în homeostazie, dar neuronii care o
controlează direct sunt concentrați în hipotalamus.
Prin intermediul hipotalamusului, mediul intern al corpului este reglat de către trei mari
sisteme : 1) sistemul endocrin (SE) ; 2) sistemul nervos vegetativ ; 3) sistemul motivațional.
Hipotalamusul este implicat și în alte funcții foarte importante, cum ar fi reglarea metabolismului
(glucidic, lipidic, protidic, ureic), reglarea comportamentului afectiv, reglarea memoriei, reglarea
ritmului circadian, somnului s.a.
Stimularea părții mediale a hipotalamusului pisicii provoacă o manifestare de furie defensivă.
Aceasta se manifestă prin piloerecție, scuipat, mârâit, retragerea urechilor pe spate, lovirea
obiectelor mobile din jur. Reacția este defensivă în esență și apare, în mod natural, când pisica se
simte în pericol. În afară de hipotalamus, în reacția de furie defensivă sunt implicate si alte
structuri cerebrale, cum ar fi amigdala, hipocampul și cortexul prefrontal.
Stimularea părții laterale a hipotalamusului provoacă o formă diferită de comportament
agresiv, un comportament de tipul atacului prădătorilor. Această formă de agresivitatea este
asemănătoarea cu cea naturală a pisicilor când pândesc un șoarece.. Atacul de prădător este
influențat și de conexiunile (directe sau indirecte) cu sistemul limbic, precum și de acțiunea
monoaminelor.
Reacția de fugă, scăpare (fleeing) este provocată prin stimularea mai multor părți ale
hipotalamusului. Pisica încearcă disperată să iasă din cușcă. Această reacție este influențată de
fibrele ascendente provenite de la substanța cenușie periapeductală din mezencefal.
Somnul este controlat, în principal, de substanța reticulată și de hipotalamus. Experimentele
făcute pe șobolani au arătat că lezarea hipotalamusului posterior produce perioade prelungite de
somn. Cercetări ulterioare au arătat că somnul prelungit a fost produs mai degrabă datorită
întreruperii tracturilor care vin de la formațiunea reticulată decât lezării nucleilor hipotalamici.
Studii recente sugerează că aria preoptică și substantia innominata funcționează împreună cu alte
regiuni colinergice și monaminergice din formațiunea reticulată,, pentru a regla ciclul
somn/veghe.

1.8 Telencefalul
 Telecenfalul reprezintă, la om, cel mai proeminent și cel mai evoluat segement al sistemului nervos
central (SNC). La vârsta de 6 ani, atinge greutatea creierului adultului: la bărbați aproximativ 1.4 Kg, iar
la femei aproximativ 1.25 Kg. Se mai numește și creierul mare sau cerebrum. Se compune din emisferele
cerebrale, comisurile și cavitățile lor.
Emisferele cerebrale reprezintă cea mai voluminoasă masă nervoasă a întregului SN. Ele sunt
separate de către fisura cerebrală longitudinală sau fisura interemisferică, și sunt conectate prin
intermediul corpului calos. Sunt alcștuite din: sistemul limbic, ganglionii bazali, substanța albă la
interior și scoarța cerebrală, alcătuită din substanță cenușie, la exterior.
Lobul frontal reprezintă porțiunea cea mai anterioară a emisferelor cerebrale, despărțită de
lobul parietal de către scizura lui Rolando și de lobul temporal de către scizura lui Sylvius.
Imediat în partea anterioară a șanțului central se află girusul precentral, o importantă arie
motorie.
Funcțiile lobului frontal includ inițierea mișcărilor voluntare, analiza superioară a datelor
senzoriale și provocarea răspunsurilor specifice personalității. De asemenea, mediază r􀄃spunsuri
legate de memorie, afectivitate, rațiune, judecată, planificare și comunicare verbală (centrul
inteligenței umane).
Lobul parietal este așezat posterior de scizura lui Rolando și se întinde până la scizura
parieto-occipitală. În partea inferioară, este delimit de (ramul posterioral) șantul(ui) lateral și o
prelungire posterioară imaginară a acestuia, prin care este unit de scizura parieto-occipitală.
Imediat în partea posterioară a șcizurii lui Rolando se află girusul postcentral, o importantă arie
senzorială. Aceasta răspunde la senzațiile cutanate și proprioceptivkinestezice
de pe suprafața întregului corp.
Lobul temporal este situat sub lobul parietal și, parțial, sub porțiunea posterioară a lobului
anterior. Este delimitat superior de scizura lui Sylvius și de aceeași prelungire imaginară a
acesteia care delimitează și lobul parietal.
Funcția principală a lobului temporal este percepția semnalelor sonore. Cortexul auditiv primar
pare a fi localizat în girusurile lui Henschl, din girusul temporal superior.
Lobul occipital se află cel mai posterior, înapoia liniei arbitrare care unește șanțul
parietooccipital cu incizura preoccipital. Principala funcție a lobului occipital ține
de percepția vizuală.
Insula (lui Reil) este un lob care nu se observă la suprafața emisferelor, fiind situat în
profunzimea șanțului lateral. Insula a rămas fixă de-a lungul evoluției filogenetice, fiind
acoperită de neocortexul înconjurător, pe măsură ce acesta din urmă s-a dezvoltat. La om, este
voluminoasă și se dezvoltă din cortexul olfactiv. Se știu puține despre funcțiile sale, în afară de
faptul că integrează unele activități cerebrale. Se pare că are un rol și în memorie.
Părțile vechi din punct de vedere filogenetic ale telencefalului, împreună cu zonele sale
marginale și conexiunile sale cu centri subcorticali, poartă denumirea colectivă de sistem limbic
sau lob limbic (limb – margine). Structurile anatomice ale sistemului limbic înconjoară
diencefalul și unele fac parte din acesta (hipotalamusul, de exemplu).
Spre deosebire de structurile parcurse până acum, sistemul limbic nu este o structură
organizată topic, ci mai degrabă un grup de nuclei și arii corticale cu funcții asemănătoare. Se pot
deduce aceste funcții, fiind numit creierul emoțional sau visceral.
 Animalele care au un sistem limbic slab dezvoltat (peștii, reptilele etc.) desfășoară activitățile
de hrănire, atac, fugă și împerechere (cei patru F, hipotalamusul) prin intermediul unor
comportamente stereotipe.
La mamifere, sistemul limbic pare să inhibe unele din aceste comportamente instinctive,
permițând organismului să fie mai flexibil și mai capabil să se adapteze la mediu. Concret,
funcțiile componentelor sistemului limbic țin de controlul comportamentului emoțional și
motivațional, de memorie și de controlul.
Funcțiile formațiunii hipocampice includ anumite forme de învățare și memorare, control
agresivității și controlul funcțiilor vegetative și endocrine. Memoria și învățarea au fost asociate
cu funcționarea formațiunii hipocampice în urma studiile realizate atât pe animale, cât și pe
oameni.
Agresivitatea și furia par a fi modulate de către formațiunea hipocampică. Stimularea electrică
(la pisică) a părții hipocampice aflate cel mai aproape de amigdală (spre polul temporal)
facilitează comportamentul de tipul atacului prădătorului, iar stimularea părții aproapiate de aria
septală inhibă acest comportament.
Este important faptul că aria septală primește aferențe de la hipocamp și trimite eferențe către
hipotalamus. Din acest motiv, se presupune că joacă rolul de releu pentru semnalele care pleacă
din hipocamp pentru modularea comportamentelor agresive provocate de către hipotalamus.
Dintre toate componentele sistemului limbic, amigdala exercită cel mai puternic control asupra
proceselor viscerale (vegetative) ale hipotalamusului. Studiile au arătat că amigdala este
implicată în agresivitate și furie, hrănire, funcții cardiovasculare, endocrine, mițcări somatice și
memoria afectivă
Nucleii bazali fac parte din sistemul extrapiramidal, un sistem secundar al controlului
mișcărilor (sistemul principal este cel piramidal, alcătuit din tracturile corticospinale). De regulă,
nucleii bazali au fost asociați cu funcția de modulare a inițierii mișcărilor (realizată de către
cortexul motor), însă aceștia sunt implicați și în alte circuite corticosubcorticale, care par a
modula aspecte non-motorii ale comportamentului.

2. Teoriile existente cu referinţă la localizarea în creier a proceselor

cognitive.

Primii oameni de ştiinţă credeau că creierul nu are nici o legătură cu gândirea şi percepţia. De
exemplu, Aristotel tribuia aceste funcţii inimii. Mult mai târziu în pseudoştiinţa cunoscută sub
numele de frenologie, s-a susţinut că temperamentul, personalitatea, percepţia, inteligenta, etc,
au localizare precisă în creier.
Frenologii considerau că caracterul, atitudinile şi emoţiile pot fi evaluate prin examinarea
convexităților pe suprafaţa exterioară a craniului.
Știinţa despre creer pentru mai mult de un secol, se concentrează pe identificarea zonelor din
creier are corespund anumitor tipuri de comportament. S-au făcut o serie de descoperiri
importante, confirmând ideea de compartimentalizare, prin care anumite funcţii, cum ar fi
activitatea motorie, prelucrarea limbajului, percepţia, sunt legate de anumite zone ale creierului.
Teoria de compartimentalizare a înflorit în frenologie, urmaşii căreea găseau în creier regiuni
responsabile pentru nobilime, dragostea maternă, izolare,agresiune şi chiar spiritul republican.
 Neurologul francez Pierre Flourens, considerind că este absurd, s-a interesat
cum influențiază comportamentul uman eliminarea prin intervenţie chirurgicală a
unei părţi a creierului. După o serie de studii, el a concluzionat că funcţiile
motorice şi senzoriale nu sunt localizate în domenii specifice, ci realizarea acestor funcţii este
repartizată pe alte zone ale creierului. Prejudiciu sau deteriorarea creierului, afectează în mod
egal toate tipurile de activitate nervoasă superior. Această poziţie a fost numită mai târziu teoria
câmpului comun.
Exista și un punct de vedere de compromis: unele funcţii mentale sunt localizate în zone
specifice sau seturi de regiuni ale creierului.
Aceste funcţii includ managementul reacţiilor de mișcare, de prelucrare a informaţiilor
senzoriale, vedere, şi anumite tipuri de procesare a limbajului. Cu toate acestea, mai multe
funcţii, în special procesele cognitive superioare, cum ar fi memoria, percepţia, gândirea şi
rezolvarea de probleme, sunt divizate în sub-funcţii, realizarea cărora este distribuită in creier.

3. Vizualizarea structurilor si functiilor creierului

3.1. Studiile postmortem

De secole, cercetatorii au recurs la disectia creierului uman dupa decesul individului. Disectia
este utilizata pentru studiul relatiei dintre creier si comportament si astazi. Cercetatorii observa
comportamentul oamenilor care prezinta leziuni cerebrale in timp ce sunt in viata. Dupa ce
persoanele decedeaza, cercetatorii le examineaza creierul si cauta leziuni (arii in care tesutul a
fost afectat de boala sau ranire).
Apoi, cercetatorii trag concluzia ca locurile lezate pot fi legate de comportamentul afectat. Paul
Broca (1824-1880) a avut un pacient care a devenit faimos, Tan (numit astfel pentru ca „Tan" era
singura silaba pe care o putea rosti). Tan avea probleme de vorbire serioase care erau legate de
leziunile din aria lobului frontal numit acum aria Broca - responsabila pentru anumite functii
implicate in producerea vorbirii.
Mai recent, au avut loc cercetari postmortem asupra victimelor bolii Alzheimer - o boala care
cauzeaza pierderi devastatoare de memorie. Aceste cercetari au facut posibila identificarea unor
structuri ale creierului implicate in memorie (ex. hipocampul) si unele aberatii microscopice
asociate cu procesul bolii (ex. fibre distincte incurcate in tesutul nervos).
Cu toate acestea, desi tehnicile care au in vedere leziunile ofera o baza necesara pentru
intelegerea relatiei dintre comportament si creier, ele sunt limitate deoarece nu pot fi aplicate
efectiv pe un creier viu. Din acest motiv, pentru cunoasterea proceselor fiziologice specifice
creierului este nevoie de tehnici in vivo. Cateva dintre acestea vor fi descrise in continuare.

3.2.Studiile pe animale

Este vorba despre studii realizate in vivo, care permit observarea schimbarilor din activitatea
cerebrala.
In aceste studii, sunt inserati microelectrozi in creierul animalului (o pisica sau o maimuta)
pentru a obtine inregistrari ale activitatii unui singur neuron din creier. Astfel, oamenii de stiinta
pot masura efectele unor tipuri de stimuli asupra neuronilor individuali. Alte studii pe animale
includ lezarea selectiva (indepartarea sau lezarea chirurgicala a unei parti a creierului) pentru a
observa deficientele care apar. Desigur, astfel de tehnici nu pot fi aplicate pe oameni; nu exista
posibilitatea de a inregistra simultan activitatea fiecarui neuron. De aceea, generalizarile bazate
pe aceste studii sunt limitate, iar specialistii recurg la tehnici bazate pe imagine, mai putin
invazive si care pot fi aplicate pe oameni.

3.3 Inregistrarea activitatii electrice a creierului

Cercetatorii si practicienii (ex. medicii si psihologii) inregis-treaza adesea activitatea electrica

a creierului care apare sub forma unor unde de latimi (frecvente) si inaltimi (intensitati) variate.
Electroencefalograma (EEG) masoara aceste frecvente si intensitati si le poate inregistra pe
perioade de timp relativ lungi pentru a studia legatura dintre manifestarea acestor unde si
schimbarea starilor mentale, cum sunt cele de somn profund si somn cu vise.
Pentru a putea face o inregistrare EEG, electrozii sunt plasati pe locuri variate de-a lungul
suprafetei scalpului si se inregistreaza activitatea electrica a ariilor cerebrale. Informatia nu este
bine localizata pe anumite celule, dar este foarte sensibila la schimbarea in timp. De exemplu,
inregistrarile EEG facute in timpul somnului arata schimbarea pattern-urilor activitatii electrice
implicand intregul creier, cu pattern-uri diferite care apar in timpul somnului cu vise comparativ
cu somnul profund.
Pentru a putea lega activitatea electrica de un eveniment anume sau de o sarcina (ex. ascultarea
unei propozitii), undele EEG pot atinge o medie dupa un numar mare de incercari (ex. 100)
pentru a observa potentialele evocate (EP), care ofera o informatie foarte buna despre
desfasurarea in timp a activitatii cerebrale (pentru sarcina res-pectiva), eliminand activitatea care
nu are legatura cu sarcina.
Tehnica EP a fost utilizata in multe studii, inclusiv in cele care vizau inteligenta si care
incercau sa stabileasca o relatie intre anumite caracteristici ale EP si scorurile obtinute la testele
de inteligenta. Mai mult, gradul inalt de rezolutie temporala oferit de EP poate fi utilizat
complementar cu alte tehnici care au o rezolutie spatiala mai buna, dar o rezolutie temporala mai
slaba. De exemplu, s-au utilizat EP si tomografia prin emisie de pozitroni (PET) pentru a
demonstra ariile implicate in asociatia verbala. Folosind EP s-a observat ca participant prezentau
o activitate crescuta in anumite zone ale creierului (cortexul frontal lateral stang, cortexul
posterior stang si cortexul drept insular) atunci cand realizau asociatii rapide pentru anumite
cuvinte.
EEG si EP sunt utile atunci cand sunt folosite impreuna cu alte tehnici pentru a ajunge la arii
cerebrale particulare implicate in cognitie.

3.4. Tehnici imagistice statice

Psihologia recurge la tehnici variate pentru a obtine imagini statice care prezinta structurile
cerebrale. Aceste tehnici includ angiogramele, tomografia axiala computerizata (CT) si
rezonanta magnetica (RM sau RMI). Tehnicile bazate pe raze X (angiogramele si CT) permit
observarea anomaliilor extinse ale creierului, cum ar fi cele datorate atacurilor cerebrale sau
tumorilor. Cu toate acestea, tehnicile sunt limitate datorita rezolutiei si incapacitatii de a oferi
informatii despre leziunile si anomaliile mai mici.
Se pare ca tehnica cea mai interesanta pentru psihologi cognitivisti este RM care ofera o
rezolutie inalta a tesutului cerebral, oferind posibilitatea depistarii leziunilor in vivo, cum ar fi
cele asociate cu tulburarile limbajului.
In RM, un puternic camp magnetic trece prin creierul pacientului si un scanner rotativ
detecteaza pattern-urile variate ale schimbarilor electromagnetice din moleculele creierului.
Aceste schimbari moleculare sunt analizate de computer pentru a produce o imagine
tridimensionala a creierului care include informatii detaliate despre structurile lui. Aceasta
tehnica este relativ scumpa si nu ofera informatii despre procesele fiziologice. De aceea, ne vom
referi in continuare la doua tehnici relativ recente care ofera informatii despre procesele
fiziologice, avand o buna rezolutie spatiala si temporala.

3.5. Tehnici imagistice metabolice

Aceste tehnici au fost denumite „metabolice" deoarece ele se bazeaza pe schimbarile care au
loc in creier, ca rezultat al consumului crescut de glucoza sau oxigen in ariile active ale
creierului. Ideea de baza este ca ariile active din creier consuma mai multa glucoza sau oxigen
decat ariile inactive in timpul unei sarcini si ca acea arie soli-citata de o sarcina ar trebui sa fie
mai activa in timpul sarcinii decat in timpul procesarii generale.
Activitatea rezultata este analizata statistic pentru a determina care arii sunt responsabile
pentru performanta unei sarcini particulare peste si sub activitatea generala. De exemplu, pentru
a determina care arie cerebrala este mai importanta pentru recuperarea sensurilor cuvintelor, un
experimentator ar trebui sa delimiteze activitatea in timpul sarcinii care presupune citirea de
cuvinte de activitatea in timpul careia are loc sarcina recunoasterii fizice a literelor unui cuvant.
Diferenta de activitate se presupune ca reflecta recuperarea sensului.
Tomografia prin emisie de pozitroni (PET) se bazeaza pe continutul crescut de glucoza in
ariile cerebrale active in timpul diferitelor proce-sari ale informatiei. Pentru a depista utilizarea
glucozei, participantilor li se administreaza o forma de glucoza moderat radioactiva (una care
emite pozitroni pe masura ce este metabolizata). Apoi, creierul este scanat (pentru a detecta
pozitronii), si un computer analizeaza datele pentru a produce imagini ale functionarii fiziologice
a creierului aflat in actiune. De exemplu, PET a fost folosita pentru a arata ca fluxul sanguin
creste in lobul occipital in timpul procesarii vizuale.
Scanarile PET au fost utilizate pentru studiul comparativ al creierului oamenilor care obtin
scoruri mari la testele de inteligenta cu cel al persoanelor cu scoruri mici la aceste teste. S-a
observat ca atunci cand oamenii cu scoruri mari sunt implicati in sarcini solicitante din punct de
vedere cognitiv, creierul lor pare sa foloseasca glucoza mai eficient, in arii cerebrale inalt
specializate pe sarcina.
Creierul celor cu scoruri scazute foloseste glucoza mai difuz, de-a lungul unor arii cerebrale
mai vaste.
Ultima tehnica la care ne vom referi este rezonanta magnetica functionala fRMI). Aceasta este
construita pe baza RMI (sau RM), dar recurge la un consum crescut de oxigen pentru a construi
imagini ale activitatii cerebrale. Ideea de baza este aceeasi ca si pentru PET, dar fRMI nu
presupune utilizarea de particule radioactive. Un subiect uman indeplineste o sarcina in timp ce
este in cadrul aparatului de fRMI.
Acest aparat creeaza un camp magnetic care induce schimbari in particulele atomilor de
oxigen. Ariile mai active atrag mai mult sangele puternic oxigenat decat o fac cele mai putin
active. Diferentele dintre cantitatile de oxigen consumat formeaza baza pentru masuratorile
realizate de fRMI, care sunt apoi analizate de computer pentru a oferi cea mai precisa informatie
disponibila in acel moment, despre functionarea fiziologica a activitatii cerebrale in timpul
indeplinirii sarcinii.
Aceasta tehnica e mai putin invaziva decat PET si are o rezolutie temporala mai inalta -
masuratorile pot fi facute pentru activitati care dureaza fractiuni de secunde.
Cu toate aceste avantaje, fRMI ramane o tehnica scumpa, relativ noua si cu un acces limitat.
Aceasta tehnica a fost folosita pentru identificarea ariilor cerebrale active in cazurile vazului,
atentiei si memoriei. De exemplu, fMRI a fost utilizata pentru a demonstra ca cortexul prefrontal
lateral este esential pentru memoria de lucru, acea parte a memoriei folosita in procesarea
informatiei care este utilizata in mod activ la un moment dat.
Din toate cele amintite mai inainte se poate observa ca desi tehnica si tehnologia ne ofera
posibilitatea de a determina structurile si procesele fiziologice cerebrale, nu putem vorbi despre o
trasare definitive a functiilor specifice anumitor structuri, arii si procese cerebrale. Mai curand
se poate spune cu s - au descoperit structuri discrete, arii si procese cerebrale ce par a f
implicate („appear to be involved") in functii cognitive specifice.
In momentul de fata, nu putem identifica o relatie de tip cauza -efect intre o structura sau un
proces cerebral si o functie cognitiva specifica. Aceasta limita se datoreaza si faptului ca functiile
specifice pot fi influentate de structuri, arii si procese cerebrale multiple.
Tehnicile pe care le-am prezentat aici pot oferi informatii valoroase atunci cand sunt folosite
impreuna cu alte tehnici experimentale necesare pentru a intelege complexa functionare
cognitiva.

Concluzie

Se pare că mai multe funcţii mentale sunt localizate în zone specifice sau seturi de zone ale
creierului, cum ar fi zonele motore şi senzoriale. Cu toate acestea, pe lângă
concentraţia locală a acestor funcţii, cel mai probabil prelucrarea informaţiilor suplimentare, se
efectuază si în alte zone ale creierului.
Multe dintre funcţiile mintale superioare (inclusiv gândirea, învăţarea şi memoria), se pare că
se realizează cu participarea a mai multe zone diferite ale cortexului cerebral. Procesarea de
informații de felul asta este distribuită în întreg creierul şi se desfăşoară în paralel în mai multe
locuri.
Leziuni ale creierului nu întotdeauna conduc la o deteriorare a eficienţei cognitive. Acest
lucru se poate datora mai multor factori. În primul rând, prejudiciul poate fi o parte a creierului
asociată cu productivitatea în domenii foarte înguste. Activitatea cognitivă poate rămâine la fel
datorită faptului că legăturile intacte vor prelua unele funcţii din zona afectată, sau pentru
a fi rearanjate astfel încât să poată îndeplini sarcinile iniţiale. În general, cu toate
acestea, eficienţa cognitivă se diminuiază în funcţie de cantitatea de ţesut al creierului afectat.
Bibliografie

1. Albu, I, Georgia, R (2004), Anatomie clinică, ed. a III-a, Editura ALL București.

2. Aniței, M (2007), Psihologie experimentală, Polirom, Iași

3. Arseni, C (1980) (coord.), Tratat de neurologie, vol. II. Sindroamele neurologice, Editura
Medicală, București.

4. Dănăilă, L, Golu, M (2006), Tratat de neuropsihologie, vol.I, Editura Medicală, București

5. Dănăilă, L, Golu, M (2006), Tratat de neuropsihologie, vol.II, Editura Medicală, București

6. Guyton, AC, Hall, JE (2006), Tratat de fiziologie a omului, ed. a 11-a, Editura Medicală,
București

7. Goleman, D. (2018 ), Inteligență emoțională, ed. A IV-a, Curtea Veche Publishing, București

8. Young, PA, Young PH (2000), Neuroanatomie generală și clinică, Editura Medicală,

București