1.

NEURONUL

Unitatea functionala a sistemului nervos este reflexul, realizat prin neuron.

Din punct de vedere functional neuronii pot fi motori, senzitivi si de asociatie. Neuronii
motori sau efectori, de obicei sunt mari, multipolari, cu axonul lung ce se termina in organele
efectoare (muschi, glande). Asa sunt celulele piramidale din scoarta cerebrala, motoneuronii din
coarnele anterioare medulare, celule Purkinje din scoarta cerebeloasa. Neuronii motori pot
somatomotori si visceromotori. Neuronii senzitivi sau receptori au proprietatea de a primi
excitatiile receptionate de celulele senzoriale din mediul extern sau intern. Dendritele acestor
neuroni senzitivi se distribuie la diferiti receptori externi sau interni. Exemple de astfel de
neuroni sunt neuronii pseudounipolari senzitivi, somatici si vegetativi din ganglionul spinal,
neuronii senzitivi din coarnele posterioare ale maduvei sau neuronii din ganglionii Corti si
Scarpa etc. Neuronii de asociatie (intercalari), fac legatura intre neuronul senzitiv si cel motor.
Sunt de dimensiuni mici, multipolari si se gasesc in toate etajele sistemului nervos.

1.1. Proprietatile fiziologice ale neuronului

Atat prelungiri care aduc impulsuri la soma neuronala, cat si cele care le transmit la
aceasta formeaza fibrele nervoase. Ele pot avea un diametru mai mare sau mai mic, pot fi
mielinizate sau nemielinizate si conduc impulsul cu o viteza in functie de aceste particularitati.
Fibrele nervoase intra in componenta nervilor si pe baza caracteristicilor mentionate au fost
impartite in diferite categorii.

Proprietatile specifice neuronului sunt excitabilitatea si conductibilitatea, proprietati

generale ale tuturor tesuturilor vii.

Transmiterea sinaptica: Impulsul nervos este transmis de la un neuron la altul cu

ajutorul mediatorilor chimici, dintre care cel mai cunoscut este acetilcolina. Actiunea ei dureaza
putin, datorita colinesterazei aflate la acest nivel,care o inactiveaza rapid. Efectul stimularii poate
fi prelungit impiedicand actiunea acestei enzime cu ajutorul unor substante farmacodinamice
numite anticolinesteraze (ex. ezerina). Alaturi de acetilcolina, ca mediator chimic sinaptic pot
interveni si alte subtante ca: acidul glutamic, noradrenalina, serotonina, histamina.
 Transmiterea chimica la nivelul sinapsei explica intarzierea de 0,7 ms pe care o
prezinta, ca si marea fatigabilitate (oboseala), daca excitatia are o frecventa de 40-50 impulsuri/s.
Sinapsele sunt foarte sensibile la hipoxie prin afectarea ATP-ului. Impulsul sinaptic este
descarcat repetitiv, ceea ce se explica prin eliberarea treptata a mediatorului. Mediatorul chimic
este eliberat sub impulsul potentialului de actiune al axonului, care contine la capatul sinaptic
vezicule de acetilcolina. Acetilcolina sau ceilalti mediatori chimici sunt eliberati in fanta
sinaptica in cca. 0,6 ms de la stimulare, producand o depolarizare a somei neuronale
postsinaptice. Cand depolarizarea atinge nivelul critic, impulsul este transmis spre periferie prin
axonul postsinaptic.

Hiperpolarizarea este produsa de mediatori chimici inhibitori cu o compozitie putin

cunoscuta. Se atribuie un rol important in acest sens acidului gammaaminobutiric (GABA). Unii
cercetatorii sustin ca pe suprafata somei neuronale exista zone inhibitoare astfel incat inhibitia ar
fi determinata de locul de aplicare a stimulului. Inhibitia neuronala produsa prin hiperpolarizare
sau prin alte mecanisme este tot atat de importanta ca si excitatia. Prin ea, raspunsul motor este
modelat si coordonat, realizand o corespondenta intre activitatea muschilor antagonisti. S-au
descris trei tipuri de inhibitie neuronala: directa, presinaptica si recurenta. Inhibitia directa consta
din intercalarea unui neuron inhibitor care, prin mediator inhibitor, actioneaza asupra unui
neuron stimulat convergent. Inhibitia presinaptica diminua descarcarea mediatorilor la nivelul
sinapsei (cantitatea fiind proportionala cu intensitatea potentialului de actiune), asa cum rezulta
din scaderea PPSE. Ea este produsa de neuroni care actioneaza pe terminatiile celor excitatori
sau pe axon. Inhibitia recurenta este mediata de celulele Renshaw, care sunt intercalate intr-o
ramificatie axonala recurenta si motoneuron. Stimulul se intoarce astfel la motoneuron, pe care il
inhiba, producand o hiperpolarizare.

1. Proprietatile centrilor nervosi

Numarul neuronilor care intra in alcatuirea organelor nervoase centrale este foarte mare.
Impulsurile nervoase care apar la nivelul receptorilor sunt transmise neuronilor din centri
nervosi. La nivelul sinapselor centrale impulsurile vor trece la neuronii motori, fie direct, fie
indirect prin intermediul neuronilor intercalari. Centrii nervosi nu sunt izolati, ci intre ei exista
numeroase legaturi si confera impulsului un caracter diferentiat si nuantat. Transmiterea
excitatiei prin centrii nervosi se caracterizeaza printr-o serie de particularitati.

Conducerea unilaterala a impulsului:in fibra nervoasa impulsul este transmis in ambele

sensuri. In centrii nervosi, transmiterea este insa unilaterala, fapt explicat prin mecanismul de
eliberare a acetilcolinei la nivelul butonului terminal unde se depolarizeaza portiunea de
membrana subiacenta.

Intarzierea sinaptica: La nivelul fiecarei sinapsei impulsul intarzie 0,5-0,7 ms. Cu cat
centrul nervos este alcatuit dintr-un numar mai mare de neuroni, cu atat este mai mare intarzierea
centrala sinaptica. In consecinta, dupa durata perioadei latente se poate aprecia cu aproximatie si
numarul neuronilor care formeaza centrul unui reflex.

Convergenta si divergenta: La suprafata fiecarui neuron se termina un mare numar de prelungiri

axonale. Fenomenul poarta denumirea de convergenta.

In acelasi timp axonul unui singur neuron vine in contact prin terminatiile sale cu un
mare numar de corpuri neuronale printr-un fenomen denumit divergenta. Se presupune ca fiecare
neuron primeste aferente axonale de la cca. 100 de neuroni, sau mai multi si trimite terminatii
axonale la cca. 100 de neuroni. Posibilitatile de interconexiune neuronala sunt deci practic
infinite.

Postdescarcarea: numarul impulsurilor din nervii eferenti este mai mare decat al celor
din fibrele aferente. In consecinta, prin trecerea prin centrii nervosi, stimulii sunt multiplicati.
Acest proces poate fi explicat prin fenomenul divergentei, in sensul ca un stimul unic al nervului
aferent este descarcat, prin numeroase ramificatii axonale, intr-un numar mai mare de neuroni
motori eferenti.

Recrutarea: cresterea numarului de unitati motoare stimulate in legatura cu cresterea

intensitatii stimulului.

Iradierea: fenomenul prin care cresterea intensitatii stimulului activeaza o zona

progresiv mai mare de neuroni centrali.
1.3. Organizarea functionala a sistemului nervos

Sistemul nervos indeplineste rolul de reglare, coordonare si integrare a functiilor tuturor

organelor. El asigura in acelasi timp unitatea organismului cu mediul inconjurator, realizand
unitatea organism-mediu si coordoneaza activitatea organelor interne.

Reglarea nervoasa a functiilor corpului se bazeaza pe activitatea centrilor nervosi care

prelucreaza informatiile intrate si elaboreaza comenzi ce sunt transmise efectorilor. Fiecare
centru nervos poate fi separat in doua compartimente functionale:

1 compartimentul senzitiv, unde sosesc informatiile culese de la nivelul receptorilor;

2 compartimentul motor, care transmite comenzile la efectori.

Deci fiecare organ nervos are doua functii fundamentale: functia senzitiva si functia
motorie. La nivelul emisferelor cerebrale mai apare si functia psihica. Separarea functiilor
sistemului nervos este doar cu caracter didactic, iar starile psihice deriva din integrarea primelor
doua. Functiile fundamentale ale sistemului nervos sunt functia reflexa si functia de conducere.

Functia reflexa.

Reflexul reprezinta mecanismul fundamental de activitate a sistemului nervos. El

reprezinta reactia de raspuns a centrilor nervosi la stimularea unei zone receptoare. Raspunsul
reflex poate fi excitator sau inhibitor. La realizarea unui reflex participa cinci componente
anatomice: receptorul, calea aferenta, centri, calea eferenta si efectorul. Ele alcatuiesc impreuna
arcul reflex.

A. Receptorul este de obicei o celula sau un grup de celule diferentiate si specializate in

celule senzoriale (gustative, auditive, vizuale, vestibulare). Alti receptori sunt corpusculii
senzitivi alcatuiti din celule, fibre conjunctive si formatiuni nervoase dendritice (receptorii
tegumentari si proprioceptorii). Uneori rolul de receptor il indeplinesc chiar terminatiile butonate
ale dendritelor (receptorul olfativ, receptorii durerosi). La nivelul receptorului are loc
transformarea energiei excitantului in influx nervos. Fiecare receptor este specializat in
transformarea unei anumite forme de energie din mediu (excitanti sau stimuli) in informatie
nervoasa specifica (influxul nervos sau potentialul de actiune) cu amplitudine proportionala cu
intensitatea excitantului. In acelasi timp, fiecare receptor poate fi stimulat de orice forma de
energie daca depaseste cu mult intensitatea normala. Receptorii se pot clasifica dupa mai multe
criterii.

1. Dupa localizare:

2 exteroceptori, situati la nivelul pielii si organelor de simt si culeg din mediul extern stimuli
termici, durerosi, tactili, olfactivi, vizuali, auditivi;

3 proprioceptorii, sunt situati la nivelul muschilor, tendoanelor, articulatiilor, periostului si

ligamentelor;

4 interoceptori (visceroceptori) care culeg stimulii de la nivelul arborelui vascular si al

organelor interne (viscere).

Dupa specializare:

- mecanoreceptori, sensibili la excitantii mecanici;

- chemoreceptori, sensibili la actiunea substantelor chimice;

- osmoreceptori, sensibili la variatiile presiunii osmotice;

- termoreceptori, sensibili la variatiile de temperatura;

- voloreceptori, sensibili la variatiile de volum;

- fotoreceptori, sensibili la energiile luminoase;

- algoreceptori, sensibili la stimulii nocivi, durerosi.

B. Calea aferenta. Receptorii vin in contact sinaptic cu terminatiile dendritice ale

neuronilor senzitivi din ganglionii spinali sau de pe traiectul unor nervi cranieni. Variatiile de
potential de receptor produc depolarizari pasive in terminatia dendritica care atingand pragul
critic descarca potential de actiune dupa legea 'tot sau nimic' ce se propaga celulipet (aferent).
Informarea corecta a centrilor privind variatiile energiei excitantului se face prin modulare de
frecventa (modularea in amplitudine nu este posibila din cauza legii tot sau nimic). Ca urmare un
potential de receptor de amplitudine redusa determina numai cateva potentiale de actiune pe
secunda, in timp ce potentiale de receptor mai ample induc zeci sau sute de potentiale de actiune
pe secunda. Cea mai simpla cale aferenta este reprezentata de neuronul senzitiv spinal si
prelungirile sale.

C. Centrul. In cazul unui arc reflex elementar format din doi neuroni (unul senzitiv,
celalalt motor) centrul reflex este reprezentat chiar de sinapsa dintre axonul neuronului senzitiv
si corpul neuronului motor. Prin centrul unui reflex se intelege totalitatea structurilor din sistemul
nervos central care participa la actul reflex respectiv. Complexitatea si intinderea unui centru este
proportionala cu complexitatea actului reflex pe care il efectueaza. Centrul nervos care primeste
informatia o prelucreaza, o compara cu date din memorie, elaboreaza decizii si controleaza
permanent modul de executie, efectuand corectarile necesare. La nivelul sinapselor din centrii
reflecsi, transmiterea se face din nou prin modulare in amplitudine deoarece potentialele
postsinaptice nu mai respecta legea 'tot sau nimic'.

D. Calea eferenta este reprezentata de axonii neuronilor efectori. Cea mai simpla cale
eferenta se gaseste la reflexele monosinaptice cand este formata din axonul motoneuronului . In
cazul sitemului nervos vegetativ, calea efrenta este formata dintr-un lant de doi neuroni
motori: un neuron preganglionar, situat in coarnele laterale ale maduvei spinarii sau intr-un
nucleu vegetativ din trunchiul cerebral si un neuron postganglionar, situat in ganglionii
vegetativi periferici. De-a lungul cailor eferente informatia circula spre efectori din nou prin
modulatie de frecventa.

E. Efectorii. Principalii efectori sunt muschiul striat, muschiul neted si glandele

exocrine. In functie de fracventa potentialelor de actiune sosite pe axon, la nivelul placii motorii
de exemplu, se vor sparge un anumit numar de vezicule cu acetilcolina, care va determina
potentiale postsinaptice de amplitudini diferite in functie de numarul de molecule de acetilcolina
eliberate. Ca urmare, pe membrana fibrei striate apar zeci sau sute de potentiale de actiune pe
secunda, producand contractii de amplitudine si forte corespunzatoare comenzii centrale.
 Controlul indeplinirii comenzii. Arcul reflex cu cele cinci componente al sale reprezinta
un model incomplet al desfasurarii activitatii reflexe. Centrii nervosi pot regla pragul de
excitabilitate al receptorilor si implicit intensitatea stimulilor aferenti. Un asemenea control se
exercita asupra efectorilor musculari de catre centrii motori extrapiramidali si cerebrali.

In acelasi timp de la nivelul efectorilor porneste spre centrii un circuit recurent care ii
informeaza asupra modului indeplinirii comenzii (feed-back).

Comanda si controlul exercitate de centrii nervosi sunt de natura reflexa. In acest sens,
centrii nervosi nu sunt numai senzitivi sau numai motori, ci ei reprezinta centrii de integrare
senzitivo-motorie. Raspunsul reflex poate surveni imediat dupa actiunea stimulului sau poate
intarzia minute, zile sau ani; in aceste cazuri informatia care intra in centrii este depozitata sub
forma de memorie si va fi actualizata in momentul elaborarii raspunsului. In raport cu efectorul
asupra caruia se exercita preponderent comanda, sistemul nervos poate fi impartit in:

- sistem nervos al vietii de relatie (somatic) care controleaza efectorul muscular striat
voluntar;

- sistem nervos al vietii vegetative (de nutritie) care controleaza efectorul muscular
neted si glandular, coordonand activitatea organelor interne (viscere). Este format din sistem
nervos simpatic (care are ca mediator chimic noradrenalina si adrenalina) si sistem nervos
parasimpatic (a carei activitate este mediata chimic de acetilcolina).

Activitatea sistemului nervos somatic si a celui vegetativ nu se desfasoara separat ci

intr-o unitate perfecta; hipotalamusul, sistemul limbic si scoarta cerebrala integreaza si
coordoneaza activitatea viscerelor, glandelor endocrine si cea somatica. In felul acesta se
realizeaza atat unitatea organismului in ansamblu cat si unitatea organism-mediu.

Functia de conducere.

Conducerea excitatiei de la periferie spre centru se numeste conducere afenta, iar a comenzilor
de la centru la periferie se numeste conducere eferenta.
 Functia de conducere si functia reflexa sunt strans corelate, separarea lor se face numai
in scopuri didactice. Atat sistemul nervos somatic cat si cel vegetativ au o componenta centrala
(centrii nervosi) situata in sistemul nervos central (maduva spinarii si encefalul) si o componenta
periferica (ganglioni si trunchiuri nervoase), ce constituie sistemul nervos periferic.

FIZIOLOGIA MADUVEI SPINARII.

Maduva spinarii prezinta cele doua functii fundamentale ale sistemului nervos: functia
reflexa indeplinita de substanta cenusie si functia de conducere indeplinita de substanta alba.

1. Functia reflexa.

Functia de centru reflex este indeplinita de catre neuronii somatici si vegetativi localizati
in maduva. Distingem reflexe medulare somatice si reflexe medulare vegetative.

a. Reflexele medulare somatice se grupeaza dupa complexitatea lor in refexe scurte si

reflexe lungi. Principalele reflexe somatice scurte sunt reflexele miotaice, flexiune si cutanate.

b. Reflexele medulare vegetative. Functile organelor interne sunt reglate de centrii

vegetativi simpatici si parasimpatici localizati la etaje diferite ale sistemului nervos central de la
maduva pana la scoarta cerebrala. Receptorii care declanseaza aceste reflexe pot fi localizati la
nivelul viscerelor si vaselor de sange (interoceptori), fie la nivelul pielii (exteroceptori). Caile
aferente sunt fibre ale neuronilor senzitivi din ganglionii spinali. Centrii reflexelor spinale
vegetative sunt localizati in diferite etaje ale maduvei: centrul pupilodilatator si cel
cardioaccelerator in maduva toracala inalta; centrii de mictiune si defecatiein maduva
lombosacrala; centrii vasoconstrictori, centrii sudorali, centrii piloerectori (care determina
contractia muschiului neted de la radacina firului de par) sunt situati in maduva
toracolombara; centrii sexuali sunt situati pentru reflexul de erectie in maduva sacrata
(parasimpatic) iar pentru reflexul de ejaculatie in maduva lombara (simpatic

3. FIZIOLOGIA TRUNCHIULUI CEREBRAL

Trunchiul cerebral reprezinta primul organ nervos al encefalului si are urmatoarele

functii:
 - prin trunchiul cerebral trec toate caile ce leaga maduva de etajele superioare ale
sistemului nervos central (S.N.C.), precum si cai proprii ce leaga diferitele sale etaje;

- la nivelul trunchiului se afla nuclei de releu ai cailor ascendente si descendente precum

si nuclei de releu cu cerebelul;

- la nivelul trunchiului se afla formatiunea reticulata cu rolul in reglarea tonusului

muscular, a celui cortical si in controlul reflexelor spinale, ale echilibrului si posturii;

- trunchiul cerebral contine centrii de reglare a unor functii vitale ca activitatea

cardiovasculara si respiratorie.

4. FIZIOLOGIA CEREBELULUI.

Cerebelul nu are conexiuni directe cu efectorii (nu exista fascicule cerebelospinale), fapt
pentru care excitarea cerebelului nu provoaca nici miscare si nici senzatii subiective. Functiile
cerebelului sunt strans legate de conexiunile aferente si eferente pe care le realizeaza prin
intermediul pedunculilor cerebelosi.

6. FIZIOLOGIA DIENCEFALULUI.

Fiziologia diencefalului se refera in principal la functiile talamusului si ale

hipotalamusului.

6.1. Functiile talamusului.

Talamusul indeplineste patru functii: de releu, de asociatie, motorie si de talamus

nespecific.

6. Functiile hipotalamusului.

Hipotalamusul reprezinta centrul superior de integrare, reglare si coordonare a functiilor

principale ale organismului si de aceea este considerat creierul vegetativ al organismului; este
organul nervos cu cele mai numeroase functii pe unitate de volum. Prin legaturile stranse pe care
le are cu scoarta cerebrala, in special cu sistemul limbic, hipotalamusul participa la integrarea
vegetativo-somatica si la elaborarea reactiilor instinctive si emotionale.

Principalele roluri ale hipotalamusului sunt:

1 in coordonarea sistemului nervos vegetativ - excitarea hipotala-musului anterior este

urmata de efecte parasimpatice, iar a celui posterior de cele simpatice;

2 in coordonarea sistemului endocrin, prin produsii de neurosecretie elaborati de neuronii

hipotalamici; acesti hormoni stimuleaza sau inhiba secretiile interne ale adenohipofizei. Prin
intermediul ei hipotalamusul coordoneaza intreaga ativitate endocrina din organism.Unii
hormoni secretati de hipotalamusul anterior (ADH si ocitocina) sunt depozitati in
hipofiza posterioara, de unde se elibereaza la nevoie;

3 in reglarea metabolismelor intermediare lipidic, glucidic, proteic si

energetic. Hipotalamusul anterior favorizeaza procesele anabolice iar cel posterior pe cele
catabolice, eliberatoare de energie;

4 in reglarea echilibrului hidric al organismului prin centrii setei si secretia de ADH;

5 in reglarea echilibrului osmotic al organismului. In hipotalamus se afla receptori sensibili

la variatiile presiunii osmotice ale mediului intern. Atunci cand presiunea osmotica creste se
comanda secretia de ADH, care stimuleaza reabsorbtia apei la nivelul rinichiului si, in
consecinta, are loc scaderea presiunii osmotice;

6 in reglarea aportului alimentar, prin centrii foamei si ai satietatii. Centrii foamei

impulsioneaza animalul sau omul sa procure alimente si sa le ingere. Distrugerea
experimentala a centrului foamei face ca animalul sa nu se mai alimenteze si sa moara de
inanitie. Distrugerea centrului satietatii duce la supraalimentatie si obezitate;

7 in reglarea ritmului somn-veghe, impreuna cu formatia reticulata a trunchiului cerebral si

cu talamusul nespecific;
8 in reglarea unor acte de comportament (alimentar, sexual, agresiv sau de aparare), alaturi
de sistemul limbic; ele participa la elaborarea emotiilor (frica, furia), a sentimentelor si
pasiunilor. Hipotalamusul are rol si in expresia vegetativa interioara sau exterioara a starilor
afective;

9 in termoreglare prin centrii termogenetici (din hipotalamusul posterior), care se activeaza

la scaderea temperaturii sangelui si centrii termolitici (din hipotalamusul anterior), care se
activeaza la cresterea ei. Centrii termogenetici determina cresterea activitatii metabolice,
vasoconstrictie periferica si aparitia frisonului muscular. Centrii termolitici determina
vasodilatatie cutanata si sudoratie;

Mentinerea la un anumit nivel a temperaturii corpului la homeoterme este rezultatul

echilibrului dintre termogeneza si termoliza. La om, in repaus, cea mai mare cantitate de caldura
(70%) se produce in organele viscerale toraco-abdominale si in cutia craniana (termogeneza
centrala), ficatul furnizand cca. 20% din caldura corpului, restul este produs de muschi si
tegument (termogeneza periferica). In efort fizic, furnizorul principal de energie calorica il
reprezinta muschii. Daca temperatura mediului ambiant creste, organismul ia masuri impotriva
ridicarii temperaturii corpului: vasodilatatie cutanata, sudoratie tegumentara, polipnee. Cand
temperatura ambianta scade, organismul impiedica scaderea temperaturii corporale prin:
vasoconstrictie periferica, intensificarea termogenezei, piloerectie, cresterea metabolismului
bazal, cresterea tonusului muscular si frison termic.

a. Termogeneza. Stimularea electrica a hipotalamusului posterior determina: marirea

productiei de caldura si a secretiei de adrenalina, hiperglicemie, vasoconstrictie, piloerectie.
Daca se extirpa acest centru termogenetic simpatic, rezultatul va fi o hipotermie accentuata, cu
neputinta de a lupta impotriva frigului. Centrul termogenetic reactioneaza la scaderea
temperaturii mediului, atat prin cresterea productiei de caldura, cat si prin reducerea pierderilor
de caldura (prin vasoconstrictie periferica). Intrarea in activitate a acestui centru este determinata
de impulsurile aferente provenite de la receptorii termici, cutanati pentru rece si din mucoase.
Calea eferenta este tripla: simpato-adrenergica prin care se declanseaza vasoconstrictia,
piloerectia si intensificarea metabolismului; somatica prin impulsuri care ajung la muschi si
determina frisonul termic; adenohipofiza care creste secretia de ACTH si STH. Daca se
impiedica frisonul termic prin blocarea functionala a placilor motorii (cu curara), va avea loc o
intensificare a termogenezei hepatice si a altor viscere sub influenta adrenalinei, tiroxinei si a
glucocorticoizilor.

b. Termoliza. Stimularea electrica a hipotalamusului anterior se declanseaza reactii

pentru scaderea temperaturii: vasodilatatie tegumentara, transpiratie, polipnee, relaxarea
musculara. Acesti centri termolitici primesc aferente de la receptori termici cutanati pentru cald
sau pot fi excitati direct pe cale sanguina. Calea eferenta parasimpatica, cu originea in acesti
nuclei hipotalamici, determina vasodilatatie cutanata si sudoratie, indirect, prin inhibarea
centrilor termogenetici din hipotalamusul posterior.

Reiese deci, ca centrii termogenetici si centrii termolitici nu functioneaza izolat, ci se

interconditioneaza si sunt, la randul lor, subordonati scoartei cerebrale.

7. Fiziologia emisferelor cerebrale.

Emisferele cerebrale reprezinta partea cea mai evoluata a sistemului nervos central. Din
punct de vedere anatomic si functional distingem susbstanta cenusie ce formeaza centrii nervosi
de integrare si coordonare si substanta alba ce reprezinta atat conexiunile dintre acesti centrii cat
si caile de conducere ascendente si descendente.

Substanta cenusie este dispusa in doua moduri: la periferia substantei albe formand
scoarta emisferelor cerebrale si la baza emisferelor cerebrale si in mijlocul substantei albe
formand nucleii bazali (corpii striati).

- Scoarta emisferelor cerebrale cuprinde doua teritorii deosebite din punct de vedere
filogenetic, structural si functional: neocortexul si paleocortexul.

Neocortexul are o structura formata din sase straturi celulare si reprezinta sediul
proceselor psihice superioare, activitatea nervoasa superioara (A.N.S).

Paleocortexul (sistemul limbic), foarte dezvoltat la celelalte mamifere, reprezinta doar o

mica parte din fata mediala a emisferelor cerebrale la om. Sistemul limbic are o structura mai
simpla, numai din doua straturi celulare, si reprezinta sediul proceselor psihice afectiv-
emotionale precum si a actelor de comportament instinctiv.

7.1. Functiile neocortexului.

Activitatea nervoasa superioara reprezinta functia materiei ajunsa la cel mai inalt grad
de dezvoltare. Prin A.N.S. intelegem procesele care stau la baza memoriei, invatarii, gandiri
abstracte, creatiei stiintifice si artistice etc.

a. Metode de cercetare.

Studiul activitatii si rolul scoartei a fost efectuat cu urmatoarele metode:

- metoda extirparii, ce consta in indepartarea chirurgicala a unei zone din cortex si urmarirea
consecintelor acestei operatii;

- metoda excitarii, cand se evidentiaza scoarta si apoi se excita cu substante chimice sau cu
curent electric. Pe baza efectelor obtinute, se trag concluzii despre rolul diferitelor puncte
corticale excitate;

- metoda anatomo-clinica. Se compara simptomele clinice prezentate de diferiti bolnavi, cu

leziunile gasite la nivelul scoartei dupa moartea acesora;

- metoda electroencefalografica, consta in inregistrarea activiatii electrice cerebrale, atat la omul

sanatos si bolnav, cat si la animale;

- metoda reflexelor conditionate, instituita de Pavlov, permite studiul functiilor scoartei cerebrale
in conditii foarte apropiate de cele fiziologice. Reflexul conditionat, sau legatura temporara, este
un tip special de reflex, care spre deosebire de reflexele neconditionate, are urmatoarele
particularitati: este dobandit in timpul vietii individului, are centrii localizati in scoarta cerebrala,
iar excitantul care declanseaza reflexul este initial indiferent pentru animal sau om, dar ulterior,
dupa mai multe repetari, aparitia acestui excitant va fi conditia pentru producerea raspunsului
reflex.
 Formarea reflexelor conditionate.

In crearea unui reflex conditionat sunt necesare mai multe conditii:

- asocierea unui excitant indiferent cu unul de valoare biologica absoluta;

- precesiunea, adica excitantul indiferent sa-l preceada pe cel absolut;

- coincidenta - excitantul absolut trebuie administrat in timpul actiunii celui indiferent;

- repetitia - asocierea celor doua tipuri de excitanti trebuie repetata in aceleasi conditii de mai
multe ori;

- izolarea - camera in care se stabileste reflexul trebuie sa fie ferita de alti excitanti;

- dominanta - animalul sa fie intr-o conditie fiziologica favorabila declansarii reflexului absolut.

Mecanismul de formare a reflexului conditionat a fost explicat de Pavlov prin

aparitia concomitenta pe scoarta a doua focare de excitatie, la nivelul ariilor de proiectia a celor
doi excitanti ce se asociaza. Focarul excitantului absolut este dominant si el atrage excitatia din
focarul excitantului indiferent. Prin repetare, se formeaza o cale intre cele doua focare. La un
moment dat este suficienta administrarea separata a excitantului indiferent care va determina
excitarea focarului cortical al reflexului absolut si astfel se obtine un raspuns din partea organului
efector. Un exemplu il constituie reflexul conditionat salivar. Prin asocierea repetata a unui
excitant sonor (sonerie) cu hrana (excitant absolut), cu timpul, numai sunetul singur poate
declansa salivatia. In acest moment, sunetul a devenit excitant conditional. Decorticarea
animalului (extirparea scoartei sale cerebrale) este urmata de disparitia reflexului conditionat cu
pastrarea celui neconditionat, care se inchide la nivele subcorticale.

Modelul mai sus prezentat constituie un reflex de ordinul I. Asociind un reflex

conditionat de ordinul I cu alt excitant indiferent (excitant luminos) fara administrarea hranei, se
poate obtine un raspuns conditionat la al doilea excitant; un asemenea reflex a fost denumit
reflex conditionat de ordinul II. Se pot obtine in continuare reflexe conditionate de ordinul III, IV
etc. La om, procesul de invatare si educare are la baza stabilirea de asemenea lanturi lungi de
reflexe conditionate de ordin superior.

Veghea si somnul.

Activitatea emisferelor cerebrale trece periodic prin doua stari functionale distincte:
starea de veghe si starea de somn.

Veghea este o stare functionala a creierului caracterizata prin cresterea tonusului

S.R.A.A., concomitenta cu orientarea constiintei spre o anumita activitate. Starea de veghe la om
se confunda cu starea de constienta.

Somnul reprezinta o stare de activitate cerebrala caracterizata prin intreruperea

temporara a analizei constiente a stimulilor interni si externi, cand este suprimata si activitatea
voluntara. Are caracter reversibil. Trecerea de la veghe la somn si invers are loc cu usurinta.
Ritmul somn-veghe coincide cu ciclul noapte-zi si de aceea se mai numeste si ritm
nictemeral sau ritm circadian. Reglarea acestui bioritm se realizeaza de catre centrii diencefalici
si formatia reticulata; ca urmare, leziuni la nivelul hipotalamusului sau la nivelul S.R.A.A.,
determina somn continuu.

Durata somnului variaza in functie de varsta, fiind de 20 de ore la sugar, 10 ore la copii,
7-8 ore la adulti si cca. 5 ore la varstnici. In timplu somnului, se produce o diminuare a functiilor
vegetative si metabolice; astfel, scade frecventa respiratorie, se produce bradicardie, scade
debitul cardiac si tensiunea arteriala, diminua activitatea digestiva si a aparatului urinar, scade
ergogeneza si consumul de oxigen.

Exista doua feluri de somn: somnul profund sau normal, fara vise si somnul paradoxal,
insotit de vise si miscari rapide ale globilor oculari. Fazele de somn normal si paradoxal se
succed de mai multe ori in timpul somnului; primele dureaza cate 90 de minute, celelalte cate de
10 minute. Trezirea individului se face mai greu in faza de somn paradoxal decat in cea de somn
normal. Somnul este necesar pentru refacerea unor structuri nervoase care intretin starea de
veghe; din aceasta cauza privarea indelungata de somn produce tulburari de comportament si
chiar modificari metabolice. Inversarea ritmului noapte-zi sau schimbarea fusului orar solicita
organismul in mod suplimentar, fiind nevoie de 2-3 saptamani pentru adaptarea la noul bioritm.

c. Ariile corticale.

Informatia patrunde in sistemul nervos la nivelul receptorilor, de unde este trimisa la

scoarta, in ariile senzitive specifice. Aceste informatii sunt comparate la nivelul ariilor asociative
cu cele culese de alti analizatori, precum si cu datele din memorie. Pe baza sintezei complexe a
tuturor informatiilor este elaborata starea de constiinta, sunt luate deciziile volitionale si
automate.

Cu ajutorul metodelor de cercetare mentionate la inceputul acestui capitol, s-a stabilit

existenta la nivelul neocortexului a trei categorii functionale: functii senzitive, functii motorii si
functii asociative. Pe baza acestor functi se nasc procesele fizice caracteristice fiintei umane:
procesele cognitive, procesele volitive si procesele afective.

7. Functiile paleocortexului.

Paleocortexul sau sistemul limbic este bogat conectat cu neocortexul, hipotalamusul si

caile olfactive. Procesele desfasurate la acest nivel determina cresterea tonusului functional al
neocortexului. Sistemul limbic indeplineste trei categorii de functii:

a. Functia olfactiva prezinta o insemnatate mare la animalele macrosmatice, care pe

baza mirosului recunosc de la mare distanta adversarul, prada, dusmanul. La om mirosul are o
imortanta mai mica; simtul olfactiv are si o componenta emotionala cu efect stimulator sau
inhibitor.

b. Actele comportamentului instinctiv reprezinta un ansamblu de activitati psihice,

somatice si vegetative desfasurate in vederea satisfacerii unor necesitati primare ale organismului
(alimentarea, adaparea, functia sexuala etc.). La baza actelor de comportament se afla un proces
nervos complex, numit motivatie care se defineste ca o stare psihica ce determina omul sa
indeplineasca anumite activitati menite sa satisfaca una din necesitatile primare. Motivatia
dispare in momentul satisfacerii si reapare odata cu necesitatea repetarii actului de comportament
respectiv. Aceste activitati au la baza doua tipuri de centri: Centrii pedepsei, Centrii
recompensei .

c. Procesele psihice afective reprezentate de emotii, sentimente, pasiuni, se nasc in

sistemul limbic si au la baza circuitele functionale pe care sistemul limbic le realizeaza cu
hipotalamusul, talamusul nespecific, formatia reticulata a trunchiului cerebral, ca si cu toate
ariile corticale asociative. Pe baza acestor conexiuni, sistemul limbic poate elabora unele reflexe
conditionate simple. El provoaca si manifestarile vegetative ale emotiilor: paloare, roseata,
variatii ale tensiunii arteriale etc. Circuitele limbo-neocorticale si limbo-mezencefalice stau la
baza procesului de invatare si de traire subiectiva a emotiei.

- Nucleii bazali (corpii striati) reprezinta etajul cel mai inalt de integrare al miscarilor
involuntare, automate. La nivelul lor se elaboreaza si unele comenzi voluntare pentru miscari de
ansamblu ca inclinarea corpului in fata-spate, inclinarea laterala, miscari de rasucire a
trunchiului, rotatia corpului sau miscari globale in articulatia umarului si corpului. Rolul lor
preponderent este in reglarea miscarilor involuntare (tonus, postura, echilibru) dar si a celor
automate cum este de exemplu mersul in care miscarea este initiata voluntar de scoarta dar
continuata apoi automat fara preocuparea speciala a individului.

Corpii striati, prin intermediul structurilor motorii extrapiramidale din trunchiul cerebral
(nucleul rosu, substanta neagra, formatia reticulata), determina repartitia adecvata a tonusului la
nivelul musculaturii active si adoptarea unei posturi corespunzatoare in vederea efectuarii
miscarii voluntare, in conditii optime. In acelati timp prin circuitul de feed-back strio-talamo-
cortical, corpii striati influenteaza comanda voluntara corticala. Lezarea corpilor striati duce la
boli caracterizate prin hipotonie si hiperkinezie (coreea) sau prin hipertonie si hipokinezie (boala
Parkinson).
8. FIZIOLOGIA SISTEMULUI NERVOS VEGETATIV.

8.1. Structura functionala a sistemului nervos vegetativ.

Sistemul nervos vegetativ integreaza si coordoneaza, in stransa legatura cu sistemul

nervos central, functiile viscerale. El dirijeaza activitatea organelor interne si intervine in
reglarea functiilor metabolice.

Exista unele diferente structurale intre sistemul nervos vegetativ si cel somatic. Neuronii
efectori ai sistemului nervos somatic se gasesc numai in sistemul nervos central, in timp ce
neuronii sistemului nervos vegetativ, care isi trimit axonii la efectori, sunt situati in ganglionii
nervosi dispusi extranevraxial. O alta caracteristica este si aceea ca fibrele vegetative se termina
la nivelul organelor interne sub forma de terminatiuni libere, deci nu gasim acele formatiuni
speciale de la terminatia nervilor somatici. Sub aspect functional, sectionarea nervilor vegetativi
efectori nu produce paralizia muschilor netezi sau suprimarea secretiilor glandulare. O alta
deosebire consta in modalitatea de transmitere a impulsului nervos la efector. Aplicarea unui
excitant pe un nerv efector vegetativ duce la aparitia unui singur potential de actiune, dar
electromiograma prezinta o serie de deflexiuni asincrone ce se mentin mai mult timp, raspunsul
fiind deci, de lunga durata. Acest aspect ne sugereaza faptul ca fibrele vegetative isi exercita
actiunea prin intermediul unor substante chimice a caror efect continua si dupa incetarea excitarii
lor.

Sistemul nervos vegetativ este constituit dintr-o portiune centrala si alta periferica.

-Portiunea centrala cuprinde centrii nervosi vegetativi situati in maduva spinarii,

trunchiul cerebral, diencefal si scoarta cerebrala. In scoarta cerebrala exista centrii vegetativi in
ariile 13, 14, 24, 25, 32, de pe fetele inferioare si interne a lobilor frontali, precum si in
hipocamp. Stimularea electrica a ariilor 24, 25, determina o rarire a batailor inimii, efecte
respiratorii, piloerectie, dilatarea pupilei, modificari tensionale. Stimularea ariilor 13, 14 poate
opri miscarile respiratorii, modifica presiunea sangelui si miscarile gastrointestinale.

Dintre centrii vegetativi subcorticali cel mai important este hipotalamusul, care prezinta
legaturi stranse cu hipocampul prin intermediul talamusului si al trigonului cerebral. De asemeni,
legaturi intre scoarta cerebrala si hipotalamus se realizeaza prin intermediul corpilor striati.
Activitatea hipotalamusului este controlata de scoarta cerebrala, iar la randul sau, hipotalamusul
constituie principalul centru subcortical de reglare a activitatii simpatice si parasimpatice.

Centrii vegetativi de la nivelul maduvei spinarii si al trunchiului cerebral sunt

considerati centrii vegetativi inferiori.

-Portiunea periferica este situata in afara sistemului nervos centrala, fiind reprezentata
prin ganglionii vegetativi si fibre nervoase vegetative.

Ganglionii vegetativi au diferite dispozitii: unii sunt situati de o parte si de alta a

coloanei vertebrale - ganglionii paravertebrali sau laterovertebrali; altii sunt asezati in fata
coloanei vertebrale numiti ganglioni prevertebrali sau previscerali; altii sunt dispusi in peretii
viscerelor si sunt numiti ganglioni intramurali.
 Fibrele nervoase vegetative sunt alcatuite din fibre senzitive si motorii. Fibrele motorii,
la randul lor, sunt preganglionare si postganglionare (amielinice).

Arcul reflex vegetativ reprezinta unitatea elementara in mecanismul de functionare a

sistemului nervos vegetativ si este format din cale aferenta, centru nervos si cale eferenta.

Calea aferenta este formata din prelungirile neuronilor viscerosenzitivi din ganglionii
spinali sau din ganglionii de pe traiectul nervilor cranieni. Dendritele acestor neuroni culeg
excitatiile de la visceroceptori, iar axonii merg la centrii nervosi din maduva sau trunchiul
cerebral. Calea eferenta este alcatuita din doua neuroni: un neuron preganglionar, situat in
centrul vegetativ din maduva spinarii sau trunchiul cerebral, a carui prelungire formeaza fibra
preganglionara, mielinica, iar al doilea neuron se gaseste in ganglionii vegetativi paravertebrali,
previscerali sau intramurali; axonul acestuia constituie fibra postganglionara, amielinica, ce
merge la organul efector.

Mentionam ca fibrele preganglionare medulare ies prin radacina anterioara a nervului

spinal, impreuna cu fibrele somatice, patrund apoi prin ramul comunicant alb in ganglionul
simpatic paravertebral. Aici, fibra preganglionara are mai multe posibilitati:

a. face sinapsa cu mai multi neuroni postganglionari din acelasi ganglion;

b. se ramifica in mai multe ramuri ascendente si descendente care merg in lungul

lantului simpatic si stabilesc conexiuni cu cca. 30 de neuroni postganglionari din 8-9 ganglioni
diferiti. Fibrele postganglionare se pot intoarce prin ramul comunicant cenusiu in nervul rahidian
mixt, sau pot forma trunchiuri nervoase cenusii postganglionare. In ambele cazuri aceste fibre
postganglionare se distribuie la organele interne, toracice, abdominale;

c. trece prin ganglionul paravertebral fara sa faca sinapsa aici, iese apoi pe calea nervilor
simpatici albi (nervii splanhnici), ajung intr-un ganglion previsceral (celiac, mezenteric superior,
mezenteric inferior) sau in unul intramural, cu a caror neuroni sinapseaza. Fibrele
postganglionare se vor distribui apoi la organele abdomino-pelvine, la aorta si arterele iliace;
 d. trece prin ganglionii paravertebrali si previscerali (celiac) fara a face sinapsa si ajunge
la medulosuprarenala, care este inervata de fibre simpatice preganglionare.

Comparativ cu calea eferenta a arcului reflex somatic care este neintrerupta, calea
eferenta vegetativa este intrerupta la nivelul ganglionilor vegetativi; exceptie fiind doar in cazul
inervatiei medulosuprarenalei; celulele acestei glande sunt inervate direct de fibrele
preganglionare ale nervului splanhnic si ele reprezinta, de fapt, neuronii postganglionari. Deci, in
alcatuirea unui arc reflex vegetativ intra trei neuroni: un neuron senzitiv si doi neuroni
motori. Totusi, ganglionul vegetativ nu este un neuron reflex, el fiind doar un simplu releu pe
calea efectorie, centrul fiind situat in sistemul nervos central. De obicei, fibrele postganglionare,
mai ales cele parasimpatice, sunt scurte si se distribuie numai la unele din celulele efectoare.
Activitatea celulelor din jur este influentata de mediatorii chimici secretati de terminatiile
nervoase vegetative.

Majoritatea organelor primesc o inervatie vegetativa dubla cu efecte antagoniste asupra

activitatii lor. Astfel, inima prezinta o inervatie simpatica (stimulatoare) si parasimpatica
(inhibitoare). Exista, totusi, si organe asupra carora simpaticul si parasimpaticul au efecte
similare. Asa de exemplu, excitarea fibrelor simpatice, cat si a celor parasimpatice determina o
stimulare a glandelor salivare, contractia splinei; exista insa, in aceste cazuri, o diferenta
cantitativa si calitativa. Sunt si organe care primesc o singura inervatie vegetativa. Astfel,
medulosuprarenala, uterul, cele mai multe arteriole poseda doar o inervatie simpatica, iar
glandele gastrice si pancreatice au numai o inervatie parasimpatica.

La nivelul terminatiilor fibrelor vegetative se elibereaza mediatori chimici prin

intermediul carora actioneaza asupra efectorilor. Fibrele postganglionare simpatice descara un
amestec de catecolamine, dintre care 95% il constituie noradrenalina si 5% adrenalina. Din
aceasta cauza noradrenalina este considerata ca un mediator chimic al terminatiilor simpatice
adrenergice. Celulele medulosuprarenale secreta catecolamine cu un procent de 80%
adrenalina. Fibrele postganglionare parasimpatice, la fel si toate fibrele preganglionare
(simpatice si parasimpatice) secreta acetilcolina, deci sunt fibre colinergice. S-au descoperit si
fibre postganglionare simpatice, care descarca acetilcolina, asa cum sunt fibrele care se termina
in musculatura striata si in glandele sudoripare.
 Sistemul nervos vegetativ, din punct de vedere fiziologic, se imparte in sistem nervos
simpatic si sistem nervos parasimpatic.

8. Sistemul nervos simpatic

SNVS este format dintr-o portiune centrala si una periferica.

Portiunea centrala este alcatuita din neuronii vegetativi ai coarnelor anterioare

medulare toracolombare - C8-L3 .

Acesti neuroni formeaza centrii simpatici spinali, iar axonii lor constituie fibre
preganglionare. Centrii simpatici medulari au o dispozitie metamerica destul de precisa: centrul
cilio-spinal (C8-T2); centrul cardioaccelerator in regiunile cervico-dorsala si partial lombara;
centrul adrenalino-secretor (T5-L3); centrii genito-urinar si anorectal in regiunea lombara. O
localizare destul de exacta o au si centrii vasomotori, sudorali si pilomotori.

In afara de acesti centrii nervosi simpatici medulari, substanta reticulata bulbara contine
centrii integratori ai vasomotricitatii, adrenalino-secretor si probabil, si ai pilomotricitatii si
sudoratiei, al caror rol este de a regla si determina activitatea homeostatica a aparatului circulator
si termoreglator. Centrii bulbari actioneaza asupra celor medulari prin fasciculele descendente
reticulospinale situate in profunzimea cordonului lateral al maduvei.

Portiunea periferica a simpaticului este alcatuita din fibre aferente si ganglionii

paravertebrali, previscerali, intramurali, de unde pleaca fibre nervoase preganglionare si
postganglionare, ce constituie calea eferenta.

Ganglionii paravertebrali sunt situati de o parte si de alta a coloanei vertebrale,

formand cele doua laturi simpatice laterovertebrale alcatuite din 22-24 ganglioni legati intre ei
prin fascicule interganglionare. De asemenea, fiecare ganglion este unit de nervul rahidian mixt
prin doua ramuri: ramura comunicanta alba si ramura comunicanta cenusie. Dupa segementele
medulare cu care sunt in raport, ganglionii laterovertebrali se impart pe regiuni astfel:

a. portiunea cervicala este formata din 3 perechi de ganglioni cervicali: superiori, medii
si inferiori. Fibrele postganglionare care pleaca de la acesti ganglioni dau plexuri care transmit
impulsuri motoare la glandele sudoripare, vase si muschii firelor de par din regiunea capului, a
fetei si a membrelor superioare. Mai formeaza plexuri pentru inima, glandele salivare, glandele
lacrimale, glandele tiroida si paratiroida.

b. portiunea toracala, formata din 10-12 perechi de ganglioni, de la care pleaca fibre
toracale si abdominale. Fibrele preganglionare din T1-T5, parasesc nervii intercostali respectivi
prin ramurile comunicante albe si ajung la ganglionii simpatici laterovertebrali corespunzatori,
unde fac sinapsa. Fibrele postganglionare toracale participa apoi la formarea plexurilor
pulmonar, esofagian si cardiac. Fibrele preganglionare, ce pleaca din T5-T12, se desprind din
nervii intercostali si ajung la ganglionii paravertebrali corespunzatori si formeaza, apoi, ramurile
abdominale. Fibrele abdominale care vin din T5-T9, dau nastere nervului splanhnic mare care,
dupa ce strabate diafragmul, merge la ganglionul celiac (semilunar). Ganglionii celiaci sunt doi
ganglioni voluminosi, de la care pleaca numeroase fibre postganglionare, care vor forma cel mai
mare plex abdominal - plexul celiac. In acest plex isi au originea o serie de fibre nervoase care
merg in lungul arterelor si care formeaza plexuri secundare: gastric, splenic, hepatic, suprarenal,
renal, mezenteric superior. Fibrele abdominale care vin din T10-T11 formeaza nervul splanhnic
mic, care merge la ganglionul aortico-renal. Deci nervii splanhnici sunt formati din fibre
preganglionare, care nu sinapseaza in ganglionii laterovertebrali, ci in ganglionii previscerali
(fig. 17).

c. portiunea lombara este alcatuita din 4-5 perechi de ganglioni de la care pleaca fibre
postganglionare ce formeaza urmatoare plexuri: lombar, vascular, intermezenteric.

d. portiunea sacrala cuprinde 4-5 perechi de ganglioni simpatici laterovertebrali, asezati

de o parte si de alta a rectului. Fibrele preganglionare din maduva lombara nu vin la acesti
ganglioni prin ramuri comunicante albe, ci prin ramurile interganglionare. O parte din fibrele
postganglionare trec prin ramurile comunicante cenusii in nervii rahidieni sacrali, iar altele
formeaza plexul hipogastric superior care inerveaza colonul sigmoid, rectul si vezica urinara.
Plexul hipogastric superior da nastere la doua plexuri hipogastrice inferioare de la care se
formeaza apoi plexurile secundare: hemoroidal, vezical, uterin, vaginal sau prostatic, care
inerveaza viscerele pelvine.
 Ganglionii previscerali sunt situati in apropierea viscerelor. Cei mai importanti sunt:
ganglionii celiaci, ganglionii mezenterici superiori si ganglionii mezenterici inferiori, ganglionii
plexurilor carotidiene si cardiace, ganglionii plexului renal, splenic, vezical, hemoroidal, uterin.

Ganglionii intramurali sunt situati in peretii viscerelor. Astfel, in peretii tubului

digestiv (de la esofag si pana la rect) se gasesc 3 plexuri simpatice intramurale ce se
anastomozeaza intre ele: plexurile subseros Vorobiov, muscular Auerbach, submucos Meissner.
Aceste plexuri contin un mare numar de ganglioni mici sau de celule nervoase izolate. Deoarece
un neuron simaptic din coarnele laterale da nastere la 30 de ramificatii preganglionare scurte, in
evantai, el va inerva mai multe organe; de aici si raspunsul extins.

Functiile sistemului simpatic

Prin descarcari adrenergice, sistemul nervos simpatic contribuie permanent la

mentinerea tonusului vascular. Se considera ca rolul cel mai important consta in interventia sa in
situatii speciale, cand au loc descarcari massive, pentru 'lupta sau fuga'.

Astfel, activitatea cardiaca este intensificata, tensiunea arteriala creste, ceea ce

determina o perfuzare mai buna cu sange a muschilor si organelor vitale; glicemia creste, la fel si
concentratia acizilor grasi plasmatici, furnizand in felul acesta o cantitate mai mare de energie;
vasoconstrictia cutanata produce redistribuirea sangelui pe teritoriul coronarian si cerebral, iar
sangerarile la nivelul plagilor diminueaza; bronhiile se dilata, ceea ce permite patrunderea mai
usoara si in cantitate sporita a aerului in plaman si o hematoza mai buna; dilatatia pupilara
permite patrunderea unei cantitati mai mari de lumina.

Extirparea totala a lantului simpatic paravertebral permite animalului de experienta

supravietuirea, dar numai intr-un mediu cat mai constant posibil, el nerezistand la frig. Muschii
scheletici, pe langa inervatia lor somatica functionala, au si o inervatie trofica ce influenteaza
capacitatea lor de munca; unele fibre postganglionare simpatice trec prin ramul comunicant
cenusiu, se alatura fibrelor somatice ale nervului rahidian si merg impreuna cu acestea la muschii
scheletici. Asa se explica cresterea amplitudinilor contractile, la un muschi obosit cu putere de
contractie scazuta, dupa aplicarea de excitatii pe fibrele lui simpatice. Deci sistemul simpatic
indeplineste functii motorii, secretorii si trofice. Stimularea simpaticului are ca efect general o
crestere a reactiilor catabolice.

Asupra modului de actiune a catecolaminelor la nivelul tesuturilor, in prezent, este

admisa explicatia conform careia ar exista doua tipuri de receptori celulari: alfa-receptori si beta-
receptori. Alfa-receptorii, activati mai ales de noradrenalina, produc contractia muschilor netezi,
in special din peretii arteriolelor. Acelasi efect excitator, il poate avea si adrenalina, dar numai in
doze mari. Beta-receptorii, sensibili numai la adrenalina, produc efect inhibitor.

Exista o serie de substante care au un efect asemanator stimularii simpaticului si se

numesc simpaticomimetice. Unele din aceste substante actioneaza direct asupra efectorului, iar
altele, prin intermediul fibrei postganglionare (ex. efedrina), declansand eliberarea de
catecolamine.

Sunt si substante simpaticolitice, care actioneaza asupra organului efector, blocand fie
alfa-receptorii (ex. ergotamina), fie beta-receptorii (ex. diclorizoprenalina).

8.3. Sistemul nervos parasimpatic

La fel ca si cel simpatic, este format dintr-o portiune centrala si alta periferica.

Portiunea centrala cuprinde neuronii grupati in centrii vegetativi de la nivelul

trunchiului cerebral - parasimpaticul cranian - si de la nivelul maduvei sacrale - parasimpaticul
sacral.

Parasimpaticul cranian este reprezentat printr-o serie de nuclei vegetativi parasimpatici

de la care pleaca fibre care se ataseaza unor nervi cranieni (III, VII, IX, X), care sunt alcatuiti din
fibre somatice si vegetative. Dintre acesti nuclei, pozitia cea mai rostrala o are nucleul accesor al
oculomotorului (Edinger-Westphal), din calota pedunculara mezencefalica. De la neuronii
acestui nucleu pleaca fibre preganglionare ce vor sinapsa cu celulele nervoase din ganglionul
ciliar, iar de aici, impulsul este transmis prin fibrele postganglionare, la muschii intrinseci ai
globului ocular. In punte se gasesc nucleii lacrimal si salivator superior. De la nucleul lacrimal
pleaca fibre parasimpatice secretoare si vasodilatatoare, ce merg pe calea nervului VII la
glandele mucoasei nazale, bucale si faringiene. De la nucleul salivator superior, fibrele
parasimpatice preganglionare merg pe calea nervului intermediar Wrisberg (VIIbis) si ajung la
ganglionul submandibular, de unde vor pleca fibre postganglionare la glandele salivare
submandibulare si sublinguale. In bulb se afla nucleul salivator inferior, de unde isi au originea
fibrele parasimpatice ale glosofaringianului (IX). Sub planseul ventriculului IV se afla nucleul
dorsal al vagului (cardio-pneumo-enteric), de la care pleaca fibre preganglionare direct la: inima,
bronhii, plamani, esofag, stomatc, ficat, pancreas, intestinul subtire, colonul ascendent si
transvers, splina, rinichi, glandele suprarenale. Nervul vag, dupa ce formeaza nervul laringian
recurent, ramane numai cu fibre vegetative.

Parasimpaticul sacrat cuprinde centrii preganglionari situati in coarnele laterale ale

maduvei (S2-S4) sau in neuronii periependimari. Aceste fibre parasimpatice parasesc maduva
impreuna cu nervii sacrali II, III, IV. Dupa iesirea nervilor din canalul rahidian, fibrele
parasimpatice preganglionare se grupeaza si formeaza nervii pelvini (drept si stang), care intra in
constitutia nervului hipogastric, plex format dintr-o retea de fibre simpatice si parasimpatice in
ochiurile caruia se afla neuronii multipolari. Desi toate fibrele preganglionare parasimpatice
patrund in acest plex, numai o mica parte face sinapsa cu neuronii de aici, restul fibrelor strabat
plexul hipogastric si vor face sinpsa in ganglionii intramurali, din peretii ureterelor, vezicii
urinare, uretrei, prostatei, veziculei seminale, uterului, vaginului, rectului etc. Fibrele
postganglionare, care inerveaza aceste organe, sunt scurte. Dintre centrii parasimpatici sacrali
mentionam: centrul mictiunii, centrul defecatiei, centrul erectiei.

Portiunea periferica cuprinde fibre senzitive, neuroni vegetativi grupati, sau nu, in
ganglioni viscerali parasimpatici, fibre nervoase motorii. Ganglionii parasimpatici, spre
deosebire de cei simpatici, au o pozitie mult mai periferica, fiind situati in vecinatatea sau chiar
in peretele organelor pe care le inerveaza. In regiunea craniana gasim urmatorii ganglioni
parasimpatici: ganglionul ciliar, ganglionul otic, ganglionul submaxilar.

Functiile sistemului parasimpatic

Ca si simpaticul, sistemul nervos parasimpatic are functii motoare, secretoare si trofice.

Parasimpaticul inerveaza musculatura neteda, cardiaca si glandele. Actiunea sa este opusa celei
simpatice. Produce, de obicei, vasodilatatie la nivelul organelor pe care le inerveaza, dar efectele
vasodilatatorii si motoare sunt, de obicei, foarte localizate. Actiunile SNV parasimpatic sunt mai
discrete si mai difuze comparativ cu cele simpatice. Efectele parasimpatice au un caracter mai
localizat si de refacere. Asa de exemplu, asupra inimii are ca efect scaderea frecventei cardiace si
a puterei de refacere, protejand inima de efort si de un consum prea mare de energie; constrictia
pupilei protejeaza ochiul de o lumina prea intensa, care ar fi daunatoare.

Efectele generale ale parasimpaticului sunt de a favoriza digestia, asimilatia, somnul.

Datorita efectului excitator asupra aparatului digestiv, prin stimularea secretiei glandelor
digestive si a intensificarii motilitatii digestive, parasimpaticul este socotit ca fiind un sistem
anabolic, in opozitie cu simpaticul care este predominant catabolic. Mediatorul chimic
parasimpatic este acetilcolina, care determina depolarizarea membranelor organelor efectoare
pentru care parasimpaticul are actiune excitatoare si hiperpolarizarea membranelor organelor
efectoare, asupra carora are un efect inhibitor. Efectul acetilcolinei este rapid, de scurta durata,
strict localizat, deoarece ea este foarte repede descompusa de o enzima - colinesteraza.

S-a stabilit ca exista doua tipuri de colinesteraze: pseudo-colinesterazele, care pot

descompune si alte substraturi (fara actiune specifica) si care se gasesc in plasma sangelui si in
hematii; acetilcolinesteraza de la nivelul sinapselor sistemului nervos central si al placilor
motorii (cu actiune specifica).

Exista unele substante parasimpaticomimetice care reproduc efectele parasimpaticului.

Astfel, ezerina actioneaza prin inhibarea colinesterazei, prelungind in felul acesta efectul
acetilcolinei. Alte substante sunt parasimpaticolitice a caror actiune se manifesta la nivelul
receptorilor acetilcolinici din membrana efectorilor, impiedicand activitatea acetilcolinei (ex.
atropina). Exista si asa-numitele substante parasimpaticotrope (pilocarpina), care stimuleaza
activitatea parasimpaticului.

Sistemul nervos vegetativ functioneaza, ca si sistemul nervos somatic, prin mecanisme

complexe, avand la baza actul si arcul reflex vegetativ. S-a constatat insa, ca unele activitati
vegetative (motilitatea intestinala, tonusul sfincterului anal) pot avea loc si dupa extirparea
maduvei. Aceasta este data de sistemul nervos intramural format din plexuri si neuroni, ce
confera unor organe o oarecare autonomie.

Organele care poseda o inervatie dubla sunt in mod permanent sub influenta actiunilor
antagoniste a celor doua componente vegetative. Aceste actiuni, manifestate sub forma tonusului
vegetativ, pot fi evidentiate prin indepartarea unuia din cele doua componente.

Rezultatul activitatii sistemului nervos vegetativ este mentinerea constantelor

functionale ale organismului, a homeostaziei. Mentinearea in limite fiziologice a constantelor
lichidelor mediului intern, a temperaturii lor, se realizeaza prin intermediul sistemului nervos
vegetativ care actioneaza asupra circulatiei, respiratiei, aparatului glandular. De exemplu, la
mentinerea unui anumit nivel a glicemiei intervine ficatul, pancreasul, medulosuprarenala,
glande ce se gasesc sub controlul sistemului nervos vegetativ.

Intre sistemul nervos vegetativ si cel al vietii de relatie exista o stransa interdependenta
anatomica si functionala. Cele doua sisteme se influenteaza reciproc, contribuind in felul acesta,
la realizarea adaptarii functiilor organelor interne la conditiile variabile ale mediului intern si
extern.

Substanta reticulata a trunchiului cerebral, pe langa functiile sale de reglare a sistemelor

somatomotorii, mai indeplineste si importante functii vegetative; aici sunt situati o serie de
centri: respirator, al deglutitiei, al masticatiei, al vomei, al motricitatii vaselor sanguine etc. Toti
acesti centri integreaza reactii foarte complexe somatice si vegetative. In declansarea acestor
efecte somatice si vegetative, in urma activarii formatiei reticulate, un rol deosebit il are secretia
de adrenalina al carei efect este stimulativ asupra substantei reticulate.