INCURSIUNI ÎN

NEUROPSIHOLO
GIE
 Principiul relaționării psihice

• Acest principiu a fost introdus în psihologie începând cu cea de a doua

decadă a secolului XX, după generalizarea de către I. P. Pavlov a
noţiunii de reflex asupra modului de funcţionare a scoarţei cerebrale.
• a. Psihicul apare şi se realizează permanent ca funcţie specifică a
sistemului nervos; nu se poate concepe existenţa şi manifestarea nici
unei stări şi nici unui proces psihic concret, de la senzaţie la gândire, în
afara unui mecanism neurofiziologic.
 Argumente

Argumente în sprijinul afirmaţiei de mai sus:

1. modificarea chimismului cerebral dincolo de anumite limite - hipoxie, hipoglicemie, intoxicaţie

alcoolică, intoxicaţie cauzată de alte diferite droguri, fenomene farmaco-dinamice etc. - determină
modificări semnificative în tabloul psihocomportamental general, de la manifestări delirante,
halucinatorii la stări de comă;

2. orice proces patologic de ordin organic sau funcţional la nivelul creierului are ca efect o
tulburare mai mult sau mai puţin semnificativă, de o modalitate sau alta - în sfera cogniţiei,
afectivităţii, motivaţiei, limbajului, praxiei etc., corespunzător amplitudinii, naturii şi localizării
focarului respectiv (clinica neurologică, neurochirurgicală şi psihiatrică oferă zi de zi material
faptic, relevant în acest sens);
 Argumente

3. deosebirile calitative existente între nivelul de organizare-funcţionare a psihicului uman şi animal se

datoreşte nu numai deosebirilor din mediul lor de viaţă, ci şi deosebirilor existente în nivelul de
organizare structural-funcţională a creierului uman, pe de o parte, şi animal, pe de altă parte. Faptul că
nu putem, oricât ne-am strădui, să „implantăm" un psihic uman (o gândire umană, o afectivitate umană,
o voinţă umană) unui animal, fie el şi superior, cum este cimpanzeul, se datoreşte pur şi simplu limitelor
funciare ale organizării creierului său, limite ce nu pot fi depăşite;

4. deosebirile existente în nivelul de organizare a psihicului unui copil şi al unui adult se explică nu
numai prin diferenţa de experienţă acumulată, ci, în primul rând, prin diferenţa semnificativă existentă
în nivelul de organizare funcţională a creierului celor doi (maturizarea funcţională a creierului uman se
încheie foarte târziu – în jurul vârstei de 18-20 de ani, iar perfecţionarea funcţională se întinde până la
30 de ani)/
• b. Creierul este organul psihicului, dar nu şi izvorul sau sursa lui; sursa psihicului se află în
afara creierului, în influenţele mediului extern, în primul rând, ale mediului intern al
organismului, în al doilea rând. Izolat de comunicarea cu mediul extern şi cu cel intern,
creierul nu va putea niciodată să genereze psihic, în virtutea simplei sale structuri celulare
interne. Psihicul nu este, deci, pre-existent şi pre-format în structura celulară internă a
creierului; creierul va începe să „producă" funcţii psihice specifice după intrarea sa în
comunicare cu sursele de informaţie din mediul extern; neuronii, ca elemente structurale
bazale ale creierului, se „încarcă" de funcţionalitate psihică, adică devin „neuropsihoni"
numai în măsura în care au recepţionat (sau recepţionează), au procesat (sau procesează)
şi au stocat (sau stochează) informaţii extrase din sursele externe (din afara lor).
c. Psihicul nu poate fi redus sau identificat cu: senzaţia, percepţia, gândirea, sentimentele etc.
• Superioritatea absolută a psihicului uman în raport cu psihicul altor vieţuitoare. Din punct
de vedere anatomo-histologic, această superioritate se evidenţiază în:
a) numărul semnificativ mai mare al neuronilor şi al volumului de substanţă cenuşie;
b) nivelul mult mai înalt de dezvoltare şi de pondere al scoarţei cerebrale, formaţiunea cea mai nouă din punct de
vedere filogenetic şi ai cărei neuroni posedă o capacitate combinatorie şi rezolutivă mult mai mare decât neuronii
segmentelor inferioare;

c) gradul mai înalt de dezvoltare a lobilor frontali, îndeosebi a porţiunii lor anterioare (la om se vorbeşte de
„frontalizare cerebrală"; la celelalte animale, porţiunea frontal anterioară este slab dezvoltată, fiind teşită, adică
aplatizată);
d) creşterea considerabilă a ponderii zonelor asociativ-integrative, de ordinul II, III, IV - cărora le revin 2/3 din
masa de substanţă nervoasă a scoarţei cerebrale; (la cimpanzeu, de pildă, aceste zone reprezintă doar 25-30%).
 Ce este NEUROPSIHOLOGIA?

•Neuropsihologia este ştiinţa ce studiază raportul între psihic și creier în

întreaga sa complexitate, este o disciplină teoretică fundamentală bazată pe
date experimentale efectuate pe animale, cât și pe date oferite de clinica
neurologică si neurochirurgicală.
•Relaţia dintre psihic şi creier reprezintă obiectul de studiu al
neuropsihologiei.
 Ramuri, direcții şi domenii de aplicare ale neuropsihologiei

Ramurile neuropsihologiei
 neuropsihologia clinică studiează patologiile (sindroamele neuropsihologice), ce apar în urma lezării
unei sau alte zone a SNC;
 neuropsihologia experimentală studiează diferite forme ale dereglărilor proceselor psihice în cazul
leziunilor locale ale creierului;
 neuropsihologia comportamentului studiează în ce măsură modificările de la nivelul creierului
afectează comportamentul;
 neuropsihologia de reabilitare se ocupă de reabilitarea funcţiilor psihice ce au fost dereglate în urma
leziunilor locale ale creierului;
 neuropsihologia copilului evidenţiează specificul dereglărilor funcţionale psihice în cazul leuiunilor
locale ale creierului la copii.
 Evoluția concepțiilor despre creier și
psihic
Idealismul: fenomenele
psihice și spirituale descriu un Materialismul: forțele logice, motorii,
comportament observabil. determină funcțiile creier-
comportament.

Ipoteze în
Antichitate

Trepanația
 A fost primul care a
sugerat că centrul Toate simțurile și Primul care a
raționamentului uman mișcările sunt propus ideea de
este creierul. controlate de creier. sănătate
A fost primul care a mintală. Credea
recunoscut că că partea
paralizia apare în

Aristotel?
rațională a
partea corpului sufletului se află
opusă rănii din cap. în creier.
 Doctrina celulei

Ipoteza localizării ventriculare: procesele mintale și

spirituale rezidă în încăperile ventriculare ale
creierului.

Celula bunului simț: sufletul face legătura

cu nervii spre ochi și urechi.
Frenologia lui
Franz Gall
(1758-1828)
Teoria localizării
funcțiilor psihice
Localizaționismul
Broca descoperă că, la
pacienții săi cu deficiențe
grave de vorbire, era lezată
porțiunea posterioară
(piciorul) a circumvoluțiunii
frontale inferioare din
emisfera stângă. A numit
această tulburare afazie
motorie.

Wernicke, în 1871, descoperă

că pacienții săi aveau lezată
circumvoluțiunea temporală
superioară tot din emisfera
stângă. Respectivii pacienți nu
putea înțelege limbajul oral
(afazie senzorială).
 Orientarea neuroanatomică localizaționistă susține următoarele:
• fiecare funcție psihică are o reprezentare cerebrală separată;
• centrele corticale se leagă între ele prin fascicule de substanță albă
(nervi);
• efectele neuropsihopatologice variază în funcție de lezarea centrilor, a
substanței albe sau a ambelor.
Echipotențialismul
Flourens observă, prin extirparea unor
porțiuni cerebrale la porumbel, că, după
trecerea unui anumit interval de timp,
tulburările apărute inițial se diminuează sau
chiar dispar. Aceasta se explică prin faptul că
o altă porțiune cerebrală poate prelua
funcțiile celei extirpate (compensare).

A descoperit că leziunile experimentale în cortexul de

asociere al unui câine producea orbire mintală: animalul
putea vedea obiecte, dar eșua în a recunoaște
semnificația lor (cum ar fi obiectele care produc frică).
Hermann Munk
Acesta efectuează experimente pe
cobai, cărora le extirpa porțiuni de
diverse mărimi din creier și le urmărea
evoluția tabloului comportamental în
sarcina labirintului. În primele zile după
operație, animalele erau dezorientate și
nu se puteau orienta în spațiu,
prezentând și tulburări de coordonare
motorie. Treptat, aceste tulburări se
diminuau, în final, comportamentul
ajungând la un nivel de eficiență bun.
Lashley a constatat că gradul și durata
de realizare a compensării depindeau
de mărimea suprafeței extirpate.
 Fondatorul neurologiei care a introdus termenul
„anosognosie” care înseamnă „necunoașterea
bolii”: o inabilitate sau refuz de a recunoaște că
cineva are o boală sau un handicap anume.
Babinski a consultat pacienți care aveau leziuni cel
mai adesea în asocierea cortexului emisferei
drepte. Acești pacienți erau capabili de a vedea sau
de a auzi, dar refuzau orice era în neregulă cu ei,
chiar când avea daune neurologice severe cum ar fi
hemiplegia.

Hemiplegie: paralizie care afectează o jumătate (stânga sau dreapta)

a corpului. Hemiplegia poate fi spasmodică (mușchii atinși sunt rigizi) sau
flască (mușchii sunt moi și slăbiți).
Tipuri de paralizii
 Modelul echipotențialist postulează următoarele:
• nu există o legătură directă și stabilă (predeterminată) între natura
tulburării și locul leziunii cerebrale;
• în procedura tulburărilor funcționale, esențială este întinderea zonei
lezate și nu localizarea ei;
• tulburările funcționale provocate de leziuni sau focare limitate ale
creierului au caracter tranzitoriu, ele fiind compensate prin
prelucrarea funcției de către alte zone, rămase integre.
Teorii integrate ale funcțiilor creierului
În problema raportului psihic-creier, trebuie să distingem un aspect
fundamental și unul secundar.
Aspectul fundamental se referă la faptul că nici un proces psihic nu poate apare
în afara creierului sau în afara funcționării lui sub influența unor informații
exterioare. Prin urmare, organizarea psihică, în ansamblu, trebuie interpretată
ca expresie și rezultat al activității reflexe a creierului ca sistem, aceasta
presupunând admiterea legăturilor și interacțiunilor, atât pe verticală, cât și pe
orizontală.
Aspectul secundar ridică probleme de găsire a mecanismului prin care se
realizează un proces psihic și de determinare a nivelului anatomic la care se
integrează o funcție psihică.

Astfel, ajungem să delimităm în interiorul sistemului nervos central (SNC) două

mari tipuri de structuri: specializate, închise (cum ar fi aria Broca, Wernicke,
ariile vizuale etc.) și nespecializate, deschise (structuri alocate limbajului,
Modelul funcțional al lui Luria
gândirii, imaginației, motivației, emoției etc.).
Fundamentul acestei perspective se bazează pe
constatarea clinică a lui Jackson că o funcție
psihologică nu se pierde niciodată complet în
urma unei leziuni cerebrale.
Constituirea funcțiilor psihice se va efectua
după schema triplă care urmează:
1) evoluția este trecerea de la mai puțin
organizat la organizat;
2) evoluția este trecerea de la simplu la
complex;
3) evoluția este trecerea de la automat la
voluntar.
Metodele de cercetare în neuropsihologie
Metode fiziologice Metode anatomice Metode psihologice

Metoda leziunilor
Stimularea electrică anatomice: ablația,
Metoda analizei
Înregistrarea electrică lobotomia, leucotomia
produselor activităţii
Electroencefalografia Radiografia
Metoda testelor
(EEG) Angiografia cerebrală
Metoda experi­
Electrocorticografia Tomografia
mentului
Electroencefalografia computerizată
Metoda genetică şi
Analiza lichidului Imagistica prin
comparată
cefalorahidian rezonanţă magnetică
Tomografia cu pozitroni
• Metoda genetică și comparată are la bază principiul fundamental al
devenirii și evoluției, potrivit căruia organizarea psihică nu trebuie
interpretată ca ceva dat, predeterminat și imuabil, ci ca un produs al
evoluției filogenetice și ontogenetice. Pentru a înțelege un proces
psihic aflat la un anumit nivel de structurare și integrare, trebuie să
cercetăm etapele genetice anterioare pe care le-a parcurs.
• Legea devenirii: psihicul devine, se formează în timp.
• Legea interacțiunii dialectice dintre cauzele și factorii externi și
condițiile interne.
• Legea stadialității
• Legea heterocroniei: diferitele funcții, procese și structuri psihice se
constituie și se consolidează la momente diferite de timp.
• Legea heteronomiei reflectă caracterul eterogen și contradictoriu al
dezvoltării psihice la nivel intraindividual și interindividual.