Cursuri neuropsihologie

RELAȚIA DINTRE CREIER ȘI VIAȚA PSIHICĂ

Neuropsihologia , ramură de bază a psihologiei, încearcă să explice modul în care

structura și funcționarea creierului relaționează cu anumite procese psihologice. Este
știința care studiază funcţiile superioare ale omului (percepţia, memoria, conştiinţa,
gesturile, limbajul etc), în raporturile lor cu structurile cerebrale şi cu organizarea
funcţională a sistemului nervos.
Știință interdisciplinară, aflată la confluența dintre științele neurale, psihologice,
sociale și științele tehnice, neuropsihologia studiază și explică relația dintre structura
sistemului nervos si activitatea psihica , în întreaga sa complexitate, bazându-se atât pe
date experimentale, efectuate în laborator pe animale și pe om, cât și pe date oferite de
clinica neurologică și neurochirurgicală. Din acest motiv, neuropsihologia nu este doar
o disciplina experimentală, ci și o disciplină teoretică fundamentală.
Multe domenii de activitate implică studii de neuropsihologie, referindu-ne la:
psihologia clinică, pedagogia, medicina psihosomatică, neurologia clinică, îndrumarea
şi selecţia profesională.
Ca psihologi, pentru a cunoaşte şi înţelege în complexitatea ei o acţiune psihică umană
se impune mai întâi cunoaşterea modului de organizare şi funcţionare a sistemului
nervos, deoarece nu există viaţa psihică în absenţa creierului, viaţa psihică fiind în
primul rând rezultatul funcţiilor cerebrale. A explica un proces psihic nu înseamnă
doar un răspuns la întrebarea “ce este el, cum se individualizează în raport cu alte
procese psihice”, ci şi la întrebarea “cum se produce, care este mecanismul lui”. De
aceea, psihologul trebuie să ştie că orice proces pe care îl studiază şi orice act
comportamental presupune un anumit mecanism neurofiziologic care trebuie
dezvăluit.
În încercarea de-a defini şi stabili obiectul de studiu al neuropsihologiei vom utiliza
următoarele definiţii:
§ Potrivit lui Jean Lhermitte, neuropsihologia este ştiinţa care „studiază funcţiile
superioare ale omului (percepţia, memoria, conştiinţa, gesturile, limbajul etc),
în raporturile lor cu structurile cerebrale şi cu organizarea funcţională a
sistemului nervos”.
§ După Hecaen, neuropsihologia este disciplina care „tratează funcţiile mintale
superioare, în dubla şi inseparabila lor legătură cu structurile cerebrale, care
stau la baza acestor funcţii şi în legătură cu sistemele de comunicare
interumană în care sunt încorporate”.
§ C.Arseni, M. Golu, şi L. Dănăilă consideră că obiectul de studiu al
neuropsihologiei este “studiul multilateral al raporturilor relevante, logice
dintre structura şi organizarea internă a creierului şi nivelul de realizare al
funcţiilor şi activităţilor psihice.
Trecând în revistă aceste definiţii putem conchide că scopul neuropsihologiei este de a
înţelege structura şi funcţiile creierului uman prin prisma proceselor psihologice şi
comportamentelor, studiind relaţiile dintre funcţiile creierului şi comportament şi în
special schimbările de gândire şi comportament care relaţionează cu integritatea
structurală sau cognitivă a creierului. Altfel spus, neuropsihologia este o modalitate de
a studia creierul examinând comportamentul pe care îl produce, deoarece viața psihică
este o manifestare pur fenomenală, imperceptibilă direct dar, cognoscibilă prin
manifestările ei exterioare.
Simplist, obiectul de studiu al neuropsihologiei este relația psihic - creier.
Studiul relației psihic – creier este datată încă din antichitate, regăsindu-se în lucrările
lui Hipocrate şi Galenus, Aristotel.
Galenus (sec. II d. Hr.), surprinde legătura permanentă dintre psihic şi creier,
formulând ipoteza localizării directe a proceselor şi funcţiilor psihice în structurile
cerebrale. („impresiile despre lumea externă pătrund prin ochi în ventriculii cerebrali
unde se cuplează cu fluidele vitale, acestea venind dinspre ficat, transformându-se în
fluide psihice „pneumă psyhicon”).
Aristotel - la baza mecanismelor stărilor sufleteşti stau funcţiile sistemului nervos
central, mai exact funcţiile creierului.
Hipocrate (sec. V i. He.) consideră, creierul organul dedicat gândirii şi raţiunii, iar
inima organul proceselor afective. Totodată, el a introdus perspectivă istorică asupra
bolii, ideea că bolile au o desfăşurare, de la primele lor manifestări până la punctul
culminant sau criză, iar de aici la deznodământul lor favorabil sau fatal. Astfel,
Hipocrate a introdus istoricul cazului, o descriere sau o prezentare a istoriei naturale a
bolii. De-a lungul timpului, pierderea memoriei, vorbirii, limbajului, pierderea
identităţii și a altor funcţii (sau facultăţi) specifice, erau privite ca "deficit", (ca
deteriorare sau incapacitate a funcţiei neurologice) pierzându-se din vedere persoana,
drama interioară a celui ce se confruntă cu boala şi luptă pentru a supravieţui, modul
în care îi este afectat Sinele.

Cunoașterea sistemului nervos s-a menținut, pentru mult timp, la un nivel de

presupunere, de cunoaștere vagă.

Studiul ştiinţific al relaţiei dintre creier şi psihic a început în 1861, când, în Franţa,
Paul Broca pune în evidenţă legătura dintre o leziune la nivelul creierului şi
tulburarea unor funcţii psihice – limbajul, demonstrând că encefalul este un sistem
complex în care se află centrii funcţiilor psihice. Examinând post-mortem doi pacienţi
care prezentau deficite ale capacităţii de a produce şi a înţelege mesaje, a demonstrat
că afazia (tulburare a vorbirii care afectează exprimarea sau
înțelegerea limbajului vorbit sau scris), este legată de o leziune specifică la nivelul
creierului, în lobul frontal (afazie expresivă). Afazia lui Broca implică o lipsă a
abilităţii de a produce limbaj coerent. Pacienţii sunt capabili să folosească aparatul
vorbirii, articulării, să producă sunete şi chiar cuvinte, dar nu pot produce propoziţii
sau să exprime gânduri (repetări de cuvinte la nesfârşit; pot uneori comunica dar nu
sunt capabili să se exprime corect din punct de vedere gramatical; ei pot desena dar nu
pot scrie corect şi coerent). Vocabularul este redus la câteva cuvinte sau silabe,
bolnavul adoptă un stil telegrafic; prezintă deficiențe gramaticale, mai ales de sintaxă
(agramatism); debitul verbal încetinit, laborios; pronunția (articularea) cuvintelor și
scrisul sunt defectuoase; "melodia verbală" (prozodia) săracă; comunicarea este redusă
în primul rând datorită incapacității de expresie. Înțelegerea vorbirii nu este afectată.
Pacientul este conștient de dificultățile avute, reacționează depresiv.

Carl Wernicke (1874) – în urma unor studii pe alte tipuri de bolnavi (ce nu puteau
procesa mesajul vorbit), descoperă alt centru al limbajului, „centrul imaginilor
senzoriale (auditive) al cuvintelor. El pune în evidență diferenţa dintre afazia datorată
unor leziuni în lobul frontal (afazia Broca) şi afazia Wernicke (lobul temporal stâng ) –
afazia senzorială, caracterizată prin dificultăţi de înţelegere a limbajului în orice
formă. Persoana poate vorbi fluent, poate forma propoziţii lungi şi complexe dar din
înşiruirea cuvintelor deseori lipseşte înţelesul coerent (salată de cuvinte); manifestă
„logoree", "diaree verbală" (debit uneori chiar excesiv de abundent și accelerat),
incapacitate de a înțelege limbajul scris (alexie), scrisul disortografic; pacientul este de
cele mai multe ori inconștient de defectul său și are o dispoziție afectivă disforică
(dispoziție neplăcută, un amestec de anxietate, tristețe, irascibilitate) ; capacitatea de
comunicare este grav alterată. Cu alte cuvinte pacienții pot forma un discurs coerent în
capul lor, dar nu-l pot exprima verbal. Nu este vorba de deficite cognitive, ci nu pot
controla acţiunea articulatorie (limba, buze, palatul moale, etc).

Sperry (autorul modelului „split – brain-uli”) a demonstrat experimental specializarea

funcţională a celor două emisfere cerebrale, prin secţionarea corpului calos, avansând
ideea caracterul segmentar al activităţii creierului.

Aceste descoperiri au deschis calea unei neurologii cerebrale care a permis, în câteva
zeci de ani, realizarea unei "hărţi topografice” ale creierului uman care atribuie
capacităţi specifice (lingvistice, intelectuale, perceptive etc.), unor "centri" specifici
din creier (Kleist, 1934). Astfel, vorbim de un model localizaționist îngust, potrivit
căruia fiecare funcţie psihică şi fiecare trăsătură temperamentală sau caracterială are o
localizare precisă pe cortex.
Ca reacție împotriva localizaționismului îngust, simplist, au apărut voci care susțineau
că toate activităţile mintale au o structură internă complexă şi deci o bază fiziologică
la fel de complexă. Astfel, Freud, vorbind despre tulburările de recunoaştere şi
percepţie pentru care a inventat termenul "agnozie", considera că acestea au o structură
internă complexă şi o bază fiziologică la fel de complexă, pe care știința vremii nu o
putea explica. „Ca să înţelegem corect afazia sau agnozia era nevoie, credea el, de o
ştiinţă nouă, mai elaborată”.

In timpul celui de-al doilea război mondial, în Rusia, a luat ființă, o nouă știință,
neuropsihologia, Alexander Romanovich Luria, fiind considerat părintele
neuropsihologiei și unul din fondatorii psihologiei cultural-istorice și a teoriei
activităţii psihologice alături de Leontiev, Vâgotsky și alții.
Esenţa operei ştiinţifice a lui A.R. Luria, expusă în lucrările Funcţiile corticale înalte
ale omului (tradusă în engleză în 1966) şi în lucrarea Omul căruia i se năruie lumea
(tradusă în engleză în 1972), constă în analiza funcţiilor superioare ale omului în
relaţiile acestora cu mecanismele cerebrale. În timpul celui de al doilea război
mondial, Luria a condus o echipă de cercetare în cadrul unui spital al armatei,
încercând să găsească modalităţi de compensare a dificultăţilor psihologice cu care se
confruntau pacienţii care aveau leziuni neurologice. Pe baza studiilor realizate Luria
pune bazele unui localizaționism dinamic, arătând că:
· nici un proces psihic nu se poate realiza în afara creierului şi a funcţionării
acestuia.
· organizarea psihică este rezultatul activităţii reflexe a creierului.
· funcţiile psihice se împart în două grupe: funcţii psihice precis şi invariabil
localizate, care se leagă în mod genetic de anumite zone şi structuri cerebrale,
aceleaşi la toţi oamenii (funcţiile senzoriale, motorii şi toate reflexele
condiţionate. Ex: percepţia vizuală nu poate fi transferată nici unei alte
structuri cerebrale, ea fiind genetic legată de analizatorul vizual, iar orice lezare
a acestuia duce la tulburări vizuale, lucru valabil şi pentru celelalte modalităţi
senzoria) și funcţii relativ şi variabil localizate: legătura acestor funcţii cu
anumite structuri şi zone ale creierului nu este programată genetic, ci se
construieşte în ontogeneză ( gândirea, limbajul, motivația, structurile afective
superioare, structurile globale de personalitate. Ex: gândirea, are o geneză
multi stadiala (stadiul senzorio-motor, preoperator, concret, operaţii formale),
rămânând deschisă în permanenţă. Aceste funcţii sunt considerate complexe,
multifazice, iar mecanismele lor neuronale au caracter de constelaţie, adică
includ zone şi puncte diferite din diferite zone ale creierului.

În evoluția neuropsihologiei ca știință nu putem omite rolul perspectivei genetic

evoluţionistă în înţelegerea raportului psihic creier, ce îi are ca reprezentanți pe Piaget,
Pavlov etc.
Jean Piaget (1896-1980), care a demonstrat că funcţiile psihice se organizează după
o schemă evolutiv genetică, în raport cu procesele de maturizare al SNC, fapt ce
implică o diversificare funcţională a vieţii psihice.
Ivan Petrovici Pavlov (1849- 1936) a descoperit principiul și metoda reflexului
condiţionat. El a subliniat importanţa proceselor de excitaţie şi inhibiţie corticală,
acestea fiind două procese fundamentale în dinamica activităţii nervoase superioare.
Realizări remarcabile sunt datorate perfecţionării tehnicilor electrofiziologice pentru
studiul structurilor profunde creierului. Hans Berger (1929) pune bazele
electroencefalografiei clinice prin studii asupra ritmurilor bioelectrice la om în relaţie
cu diferite stadii de conştiinţă (atenţie, somn, vis etc.).
Cercetările asupra activităţii bioelectrice a creierului au impulsionat dezvoltarea
neuropsihologiei referitoare la studiul stărilor modificate de conştiinţă. Pe baza
particularităţilor pe care le prezintă traseele EEG (electroencefalogramă) în diverse
părți ale creierului s-a elaborate o hartă electro - arhitectonică a cortexului.
În 1940, P.K. Anohin (1889-19750), psihofiziolog rus a introdus conceptul de sistem
funcţional (funcţionarea psihică apare ca rezultat al încercării de adaptare a
individului la mediu. Rezultă că psihicul trebuie văzut ca un sistem a cărui funcţionare
 ţine de o serie de operaţii şi verigi legate între ele, pentru atingerea efectului adaptativ
final.
Descoperiri importante s-au făcut şi în ceea ce priveşte formaţiunea reticulată
(ansamblu de neuroni care se ţes ca o pânză în jurul formaţiunilor importante, cu rol în
a interconecta partea anterioara a sistemului nervos cu partea sa posterioară).

Potrivit neuropsihologiei contemporane:

- Între creier și psihic există o relație biunivocă.

Fig.1. Relația psihic-creier

- Creierul este organul psihicului iar modul lui de funcţionare este de tip reflex.; el
are funcții neurologice (motorii, senzoriale, de echilibru, de coordonare şi reflexe )
și funcții psihologice (instrumental simbolice: gnozii, praxii, limbaj, orientare
spaţială, construcţie spaţială, schema corporală și integratoare: atenţia, orientarea,
dispoziţia afectivă, memoria, activitatea, comportamentul, conştiinţa).
- Există o relaţie directă între organizarea morfologică a creierului şi funcţiile
acestuia, incluzând şi funcţiile psihice. Din punct de vedere filogenetic, aceste
funcţii apar treptat, de la cele primare la cele terţiare, odată cu dezvoltarea
morfologică a creierului. Ordinea dezintegrării lor este inversă.
- Psihicul este o funcție a creierului ; funcţiile psihice apar şi se manifestă ca rezultat
al interacţiunii dintre excitaţie şi inhibiţie, interacţiune care se realizează pe
suprafaţa ambelor emisfere cerebrale.( învăţarea şi memoria reprezintă caracteristici
fundamentale ale sistemului nervos central (SNC), întregul nostru comportament
fiind un proces învăţat, suprapus şi dezvoltat pe baza unor reflexe necondiţionate).
- Creierul, pentru a genera psihic are nevoie de comunicare informaţională cu mediul
intern şi extern al organismului.
- La rândul său psihicul, ca entitate informaţională, nu se poate realiza şi exista decât
prin intermediul unui suport substanţial energetic (creierul). Psihicul uman este, din
punct de vedere ontologic, în mod esenţial informaţie. Dintre nenumăraţii factori
externi care participă direct la formarea şi dezvoltarea structurilor psihice umane,
rolul determinant revine factorilor sociali. La naştere, copilul nu posedă o organizare
psihică stabilă, încheiată, dar nici nu este „tabula rasa” (tablă goală). El se naşte cu o
viaţă psihică elementară, constituită pe baza unei moşteniri genetice şi a interacţiunii
 cu mediul intrauterin. După naştere, multiplicându-se rapid factorii externi cu care
intră în contact , crește ritmul și conținutul calitativ al dezvoltării psihice
individuale. În etapele timpurii ale psihogenezei cântăreşte mai mult influenţa
factorilor externi, iar în etapele târzii ale psihogenezei, când structurile cognitive,
motivaţionale tind să se consolideze, ponderea principală revine condiţiilor şi
organizării interne a individului.
- Există o dubla condiționare: somatopsihică (dependenţa stării şi dinamicii
structurilor psihice de modificările bio fiziologice ale creierului şi ale organismului
în ansamblu) și psihosomatică (dependenţa stărilor bio fiziologice ale organismului
de starea sistemului psihic). Starea psihică are un rol important în menţinerea stării
de sănătate, cât şi în dezvoltarea bolilor. Prin mecanisme de sugestie şi autosugestie,
factorul psihologic poate să provoace efecte în plan somatic obiectiv, fie în sens
pozitiv, ducând la ameliorarea sau vindecarea unor maladii, fie în sens negativ,
favorizând sau producând apariţia unor boli psihosomatice. Starea psihică are un rol
important atât în menţinerea stării de sănătate, cât şi în dezvoltarea bolilor. Este
cunoscută relaţia ce există între sistemul imunitar şi starea psihică, efectul emoţiilor
pozitive sau negative asupra rezistenţei organismului la diferite boli. Se consideră că
60% din maladii au o bază psihosomatică (bolile pielii -psoriazisul, ulcerul, bolile
coronariene etc).
În cazul relaţiei între psihologic şi fiziologic, psihologicul exprimă dimensiunea
informaţională, iar fiziologicul pe cea energetică a organizării funcţionale a
creierului, relație surprinsă și de M. Golu, potrivit căruia „Îndeplinind în cadrul
organismului şi al relaţiei individului cu mediul rolul de mecanism reglator
specializat, crierul are ca funcţie intrinsecă colectarea, prelucrarea şi utilizarea
informaţiei. În forma sa cea mai înaltă de exprimare informaţia procesată şi integrată
o reprezintă procesualitatea psihică, ce se întinde între inconştientul profund şi
conştiinţa cea mai acută „(M. Golu).

PSIHICUL UMAN:
Cu privire la natura psihicului uman, neuropsihologia contemporană aduce o
perspectivă nouă, bazată pe principiul comunicării şi interacţiunii informaţionale a
creierului cu surse de semnale din lumea externă şi din mediul intern al
organismului. Viaţa psihică este studiată pe modelul experimental natural oferit de
clinica neurologică şi neuro chirurgicală sau prin analiza comportamentului.
Întreg comportamentul uman depinde de integrarea unor multitudini de procese î
interiorul organismului, prin intermediul sistemului nervos şi al celui endocrin.
Multe dintre aspectele comportamentului şi ale funcţiilor psihice pot fi înţelese
dacă dispunem de cunoştinţe referitoare la funcţionarea biologică a creierului. O
parte a comportamentului nostru este motivată de înlăturarea unor senzaţii
neplăcute, cum ar fi cea de foame, sete, oboseală, insecuritate, în timp ce vorbirea,
gândirea şi rezolvarea de probleme sunt dependente de activitatea nervoasă
superioară, care este extrem de complexă. Toate aceste procese sunt determinate
de modificările electrice şi chimice de la nivelul sistemului nervos. Capacitatea de
 reacţie şi de adaptare la stimulii din mediul înconjurător este dependentă de
funcţionarea analizatorilor, a sistemului nervos, a sistemului muscular şi a
sistemului endocrin.
În altă ordine de idei, cercetarea modului de acţiune al hormonilor şi
neurotransmiţătorilor a adus date noi privitoare la rolul acestor substanţe în
reglarea comportamentului. Astfel, este cunoscut faptul că diferite regiuni ale
creierului secreta anumite substanţe care pot anihila durerea, substanţe care,
adesea, sunt mai eficace decât morfina (endorfine – auto agresivitatea prin
tăietura din personalitatea de tip borderline, în care senzaţia dureroasă duce la
secreţia de endorfine).

EVOLUTIA SISTEMULUI NERVOS

Omul, ca sistem biologic realizează schimburi permanente de informaţie, energie şi

materie cu mediul extern prin intermediul organelor de simț, a sistemul nervos,
endocrin şi locomotor.
Activitatea psihică se află în strânsă legătură cu creierul şi prin acesta cu întregul
organism. Viaţa psihică este indisolubil legată de activitatea somatică generală şi de
activitatea celulelor cenuşii care alcătuiesc cortexul cerebral.
Creierul uman este principalul coordonator și centru de comandă al organismului, care
cu ajutorul a milioanelor de celule, direcţionează şi monitorizează toate activităţile
noastre – chiar şi când dormim.
Creierul uman este și va continua să rămână unul din marile mistere ale lumii
moderne, ale cărui taine nu am reușit să le descifrăm în totalitate. Ceea ce putem
afirma până la ora actuală este că acesta cântăreşte 2% din greutatea corpului, dar
foloseşte 20% din energia corpului. Această energie este suficientă pentru a aprinde un
bec de 25 watti.
Un creier uman generează mai multe impulsuri electrice într-o zi decât toate
telefoanele din lume. Zilnic, ne trec prin cap in jur de 70 000 de gânduri. După vârsta
de 30 de ani, creierul pierde cate 0,25% din masa anual. În lipsa oxigenului creierul
poate rămâne în viață intre 4 si 6 minute.

Istoria apariției creierului

Construcţia SISTEMULUI NERVOS s-a realizat de-a lungul unor etape, a unor salturi
calitative ce au existat şi au marcat evoluţia progresivă a filogenezei, şi care se repetă
în ontogeneză.
Animalele care au avut mai mult succes în a se adapta şi a supravieţui au fost cele cu
un sistem intern de comunicaţii, un sistem nervos. Un asemenea sistem permite
celulelor să facă schimb de informaţii. Nu toate formele de viaţă au acest sistem intern
de comunicaţii Cele care sunt dotate cu celule nervoase (neuroni) au putut să se
adapteze la o gamă mai largă de medii.
Reţelele nervoase
Cea mai veche şi mai simplă formă de sistem nervos este reţeaua nervoasă. Aceasta
este formată din celulele nervoase răspândite în întregul corp, făcând posibil schimbul
de informaţii. Reţelele nervoase nu au structuri centrale pentru coordonarea
informaţiilor. Stimularea şi reacţia sunt rapide. Nu există prelucrare de informaţii, ci
doar o acţiune reflexă.

Fig. 7. Reprezentare reţele neuronale din creier. 

Cordoanele nervoase:
Următorul stadiu de dezvoltare a fost apariţia, din reţeaua nervoasă, a cordonului
nervos – un mănunchi de nervi dispus de-a lungul părţii anterioare a corpului
animalului.
Apoi apar staţii de-a lungul cordonului nervos, ganglionii nervoşi, noduri în care se
întâlnesc mai mulţi neuroni, ce pot astfel face schimb de informaţii şi de comenzi.
Animalele care au asemenea ganglioni sunt cele care prezintă simetrie faţă de o axă
centrală.
La aceste animale ganglionul cefalic (de la nivelul capului) s-a dezvoltat mai mult, în
comparaţie cu alţi ganglioni, pentru că:
• fiind situat în vecinătatea gurii, el a căpătat din ce în ce mai multă importanţă
în identificarea şi localizarea hranei. Şi vecinătatea cu organele olfactive a fost
însoţită de înmulţirea funcţiilor acestui ganglionul.
• odată cu creştere importanţei celulelor fotosensibile de la nivelul capului şi
transformării lor în ochi, funcţiile ganglionului cefalic au căpătat un nou grad
de complexitatea
La insecte (apărute acum 550 milioane de ani) ganglionii cefalici sunt dezvoltaţi,
jumătate dintre ei fiind dedicaţi prelucrării informaţiilor legate de olfacţie. La
cefalopode, ganglionii cefalici fuzionează şi formează un centru de control mare. În
acest centru de control, diferiţii ganglioni controlează zone diferite sau funcţii diferite
ale corpului. Acest centru de control seamănă mult cu creierul vertebratelor.

Creierul (vertebrate)
 Primele vertebrate apar acum 500 milioane de ani. Trăsătura lor definitorie o
reprezintă coloana vertebrală – un şir de oase legate între ele, care protejează cordonul
nervos. La vertebrate, măduva spinării (cordonul nervos) şi ganglionii cefalici, reuniţi
într-un centru de control, creierul, devin sistemul nervos central, ataşat prin
intermediul nervilor la senzori (organele de simţ). Nervii, ganglionii de pe traseul
acestora şi senzorii alcătuiesc sistemul nervos periferic.
Sistemul nervos periferic este alcătuit din sistemul nervos vegetativ (pilotul automat)
şi sistemul nervos somatic (comandat voluntar).
• Reprezintă organul psihicului uman.
• Apare cronologic şi genetic înainte de psihic.
• Are funcţii neurologice (reflexe, motorii, de echilibru); instrumentale (gnozii
– recunoaştere obiecte, praxii-coordonarea normală a mişcărilor, limbaj,
orientare spaţială, schemă corporală); integratoare - cele psihice (dispoziţie
afectivă, memorie, atenţie, conştiinţa -= sunt elemente supraadăugate în cursul
evoluţie şi nu sunt prezente la tot regnul animal).

A. Dezvoltarea intrauterină a sistemului nervos

În cadrul organogenezei, sistemul nervos apare şi se dezvoltă din stratul celular numit
ectoderm.

În a 15-a zi după concepţie, se formează placă

neurală, din care se va dezvolta encefalul și tubul neural, prin dezvoltarea tubului
neural ajungându-se la alcătuirea întregului sistem nervos. Encefalul se dezvoltă din
regiunea cefalică a tubului neural.
Se apreciază că, la 14 săptămâni, creierul este relativ proporţional dezvoltat, neuronii
sunt structurați în contacte, sinapse funcţionale, ce leagă zonele şi părţile
formaţiunilor nervoase. Spre sfârşitul lunii a III-a se dezvolta cerebelul.
În săptămâna a 18-a, fătul dezvoltă sensibilitatea la lumină, iar creierul creşte rapid.
În săptămâna 19-a, creierul este capabil să formeze milioane de neuroni motori, astfel
producându-se dezvoltarea musculară şi controlul voluntar al mişcărilor. Se formează
cele două emisfere, cea stângă şi cea dreaptă, şi neuronii senzitivi. Pe la 4-6 luni
începe mielinizarea intensă a terminaţiilor neuronale ale măduvii spinării care este
protejată de coloana vertebrală.
În luna a V-a, se formează pe suprafaţa emisferelor primele şanţuri. Apar conexiuni
complexe la nivelul creierului, iar perceperea senzaţiilor este deja posibilă, atât la
nivelul creierului, cât şi al corpului.
În săptămâna 22-a, fătul este capabil să distingă între diverse sunete.
În săptămâna 24-a, creierul începe să regleze toate funcţiile organismului şi se
activează sistemul vizual şi cel auditiv.
În săptămâna 25-a, sistemul nervos central reuşeşte controlul voluntar al sistemului
respirator, iar nervul optic devine capabil să identifice direcţia din care provine
lumina.
În săptămâna 27-a, se presupune că fătul este capabil să viseze.
În luna a VII-a, scoarţa cerebrală dispune de 6 straturi celulare în cea mai mare parte a
sa. Creierul monitorizează complet respiraţia şi reglează temperatura corporală.
Continuă să se dezvolte şanţurile emisferice.
În ultimul trimestru de viaţă intrauterină, creierul continuă să crească şi se stabilesc din
ce în ce mai multe conexiuni nervoase. Mărimea creierului nou-născutului reprezintă
doar un sfert din mărimea creierului unui adult.

Fig. 8. Evoluția intrauterină a creierului

La naştere, SNC are funcţii reflexe (necondiţionate, vegetative, răspunsuri adaptative
prescrise biologic) ca: reflexul de supt; clipitul; reflexul de înghiţit; sughiţul; tusea,
reflexele posturale, zâmbetul, care devine intenţional doar în luna 3-4 de viaţă
(exemplul cu copilul orb şi dispariţia zâmbetului)... Funcţiile somatice (SNS) nu sunt
dezvoltate, ele sunt un potenţial, existând structura anatomică, dar funcţia nefiind
dezvoltată – ea se va crea prin învăţare. La 3-4 ani sistemul nervos somatic începe să
fie mai puternic decât cel vegetativ.
Până la 2-3 ani, creierul pare capabil să corecteze orice; după această vârstă, datorită
specializării, plasticitatea scade.

B. Modelul creierului triunic (Paul MacLean)

Sistemul nervos (periferic şi central) are rolul de a recepţiona, transmite, integra şi

analiza informaţiile din mediul extern şi intern, şi de a elibera/comanda răspunsuri
adecvate/adaptatorii, motorii şi secretorii, la aceste informaţii.
Construcţia creierului uman este rezultatul a unor lungi etape de dezvoltare, de salturi
cantitative şi calitative. Când primele reptile au fost nevoite să se adapteze vieții pe
uscat au apărut formațiunile care formează creierul reptilian și anume: măduva
spinării, trunchiul cerebral, cerebelul, formațiunea reticulată. După încă 100 de
milioane de ani au apărut primele mamifere. Pentru a face faţă condiţiilor de mediu s-
au dezvoltat structurile sistemul limbic, care au în centrul lor hipotalamusul. Ca
urmare a apariției primatelor, au apărut structuri noi care s-au dezvoltat în ultimele
două milioane de ani., atingând nivelul maxim în ultimii 50.000 ani. Acest al treilea
creier, creierul raţional (neocortexul), asigură o adaptare mai bună la condiţiile de
mediu, fiind responsabil de o memorie mai dezvoltată, gândire şi limbaj.
Există multiple modele didactice în descrierea creierului uman. Abordarea noastră se
referă la modelul creierului triunic, propus de neurofiziologul, Paul MacLean, potrivit
căruia creierul uman de-a lungul evoluției sale a moştenit trei nivele structurale.
Acestea sunt creierul reptilian, creierul emoțional și creierul rațional. Aceste nivele
sunt interconectate; creierul are un caracter unitar, fiind un singur organ (nivelele nu
au autonomie).

Fig. 9 . Creierul triunic

 Creierul reptilian - prezent la toate animalele;

• Alcătuit: măduva spinării, trunchiul cerebral, cerebelul, formațiunea

reticulată).
• este partea instinctivă, cea mai arhaică (veche) a creierul nostru; știe cum se
naște impulsul, nu cum să-l judece.
• conceput pentru supraviețuire - declanșează reacția de luptă sau fugă.
• sediul comportamentele ”instinctive” sau animalice (foame, sete, sexualitate,
supraviețuire), sediul ”obișnuințelor”, ”cunoscutului” (când acesta dispare
apare frica, teama, agitația), sediul unor emoții precum teama, furia, excitația,
anxietatea. Îi este teamă de necunoscut și de orice provocare (Vrei să mergi la
un interviu, începi să crezi că nu eşti destul de bun şi ţi-e frică, vrei să dai
înapoi . Creierul reptilian face acest lucru şi nu pregătirea ta.
• adăpostește centrii de control vitali pentru respirație, înghițire, bătăile inimii ,
reglarea sistemului digestiv și respirator, este sediul gesturilor automate,
vizează comportamentul nonverbal.
• nu are conștiință și nici moralitate,  făcând doar ceea ce este necesar pentru
supraviețuire.
• din punct de vedere psihologic, aici se află comportamentele (cu care de altfel
ne naștem) ca cel obsesiv-compulsiv (comportament după ritualuri și
superstiții), conformismul cu legile străvechi și cutumele, încrederea și
obediența în acte normative, înșelătoria, lăcomia, adorarea, subordonarea,
dorința de putere, dominarea, comportamentele agresive care au ca reacție
lupta sau fuga etc.
• nu are capacitatea de a învăța din greșeli, nu înțelege cuvintele, ci doar
imaginile.
• Cu toate acestea, este creierul care are cel mai greu cuvânt de spus în existența
ta, în succesul sau insuccesul tău: EL DECIDE în peste 95% din cazuri.

 Creierul emoţional (creier limbic) – unic pentru mamifere :

• se află situat deasupra creierului reptilian

• înglobează mai multe formațiuni: hipocampul (centul memorie), sistemul
limbic (considerat centrul emoţiilor acesta fiind răspunzător de afectivitate),
hipotalamus şi talamus ( implicate în coordonarea funcţiilor organelor
interne,termoreglare, somn, declanşarea funcţiilor hormonale, modularea
comportamentelor de foame şi sete...), hipofiza („ creierul ” endocrin) .
• implicat în generarea și procesarea emoțiilor; sediul tuturor amintirilor cu
impact emoţional, stărilor emoţionale foarte complexe, cum ar fi: dezgustul,
frustrarea, invidia, surprinderea şi încântarea.
• rol esenţial în adaptarea la mediul social; relaţiile interpersonale,
convingerile, credinţele, sentimentul de securitate sau insecuritate sunt
coordonate de sistemul limbic, nu de cortex; rațiunea doar modulează modul
de exprimare a acestora în comportament.
• nu funcţionează conform algoritmului logicii raţionale; rol selectiv, fiind un
filtru ce funcţionează după criteriul plăcerii. Informaţiile, apreciate ca
emoţional pozitive sau negative la nivelul sistemului limbic, pot genera direct
un răspuns comportamental (atunci când intensitatea emoţiei este foarte
mare); poate bloca în unele cazuri reactivitatea zonelor corticale.
• atunci când creierul limbic este foarte activ stările emoţionale preiau controlul
şi astfel apare depresia şi stările negative“; pentru a avea stări pozitive este
necesar să avem experienţe din acelaşi registru, astfel încât creierul limbic să
fie mai puţin activ.
• rol important şi în constituirea memoriei de lungă durată – intervine în
stocarea amintirilor plăcute și neplăcute.
• rol în producerea de imagini şi în utilizarea lor, tot pe criterii afective
(plăcere/neplăcere).

 Creierul raţional (neocortexul)

• se află deasupra creierului emoţional .
• este sediul funcţiilor psihice complexe (ex; gândirea, limbaj, operare cu
simboluri).
• sediul gândirii logice şi abstracte.
• la om, cortexul s-a dezvoltat foarte mult în detrimentul celorlalte formaţiuni
mai vechi; şi astfel limbajul şi logica au devenit principalele instrumente de
lucru, în locul intuiţiei, al imaginaţiei şi al comunicării nonverbale.
 Creierul este principalul coordonator şi centru de comandă al organismului, ce
înmagazinează și procesează informațiile. Prin intermediul organelor de simț
(ochi, urechi, nas, limbă, piele) preia informațiile din mediul intern și extern al
organismului şi transmite semnalele spre muşchi şi glande.
În interiorul său se află un „sistem de e-mail” care trimite mesajele spre zonele
în care acestea pot fi descifrate. Activitatea creierului nu se referă doar la
manipularea datelor, ci prin intermediul analizatorilor, sistemul nervos captează
informațiile pe care apoi le transmite creierului unde are loc analiza acestora. În
urma analizei informațiile sunt transmise centrilor care îndeplinesc anumite
funcții.
De exemplu, la vederea unui animal periculos (șarpe), informația poate fi
transmisă de la ochi la amigdală (creierul reptilian), din amigdală la hipotalamus
care dictează comportamentul nostru: Luptă (omoară șarpele) sau Fugi. Creierul
rațional nu mai este implicat.
Există și o a doua variantă, la vederea șarpelui, informația merge în neocortex
( creierul rațional) unde animalul este recunoscut, apoi merge în hipotalamus
care dictează comportamentul – Fugi ori recunoști ca e un șarpe inofensiv.
Diferența între cele două moduri de transmitere a informației este dată de timpul
de răspuns. De obicei, timpul creierul rațional, va reacționa cel mai târziu iar
decizia va fi luată în funcție de instinctele și emoțiile de moment.

Fig. 10. Transmiterea informați

MODELUL FUNCȚIONAL AL SISTEMULUI NERVOS

La nivelul neuronilor din scoarţa cerebrala au loc în permanenţă două procese
fiziologice fundamentale, care reprezintă două stări funcţionale ale neuronului:
excitaţia şi inhibiţia (I.P.Pavlov).
Excitaţia - este un proces activ o starea de activitate a neuronilor dintr-un centru
nervos, care transmisă la un organ efector (muşchi, glanda etc), provoacă, menţine sau
accelerează activitatea acestuia. Stimulii care se transmit prin sinapse excitatorii
provoacă o stare de excitaţie a centrilor.
Inhibiţia este tot un proces active, ce se opune excitaţiei şi se manifestă prin
diminuarea sau încetarea activităţii neuronului, deci ulterior a organului efector.
Excitaţia şi inhibiţia se caracterizează prin mobilitate (în locul unui proces de
excitaţie poate surveni inhibiţia şi invers), forţă (fiecare din aceste procese are o
anumită tărie relativă) şi echilibru dinamic.

Compartimente funcționale ale sistemului nervos

Reglarea nervoasa a funcțiilor corpului se bazează pe activitatea centrilor nervoși care
prelucrează informațiile primite și apoi elaborează comenzi ce sunt transmise
efectorilor. Din acest punct de vedere, fiecare centru nervos poate fi separat în doua
compartimente funcționale:
1) compartimentul senzitiv, unde sosesc informațiile culese la nivelul receptorilor;
2) compartimentul motor, care transmite comenzile la efectori.

Deci, fiecare organ nervos are doua funcții fundamentale: funcția senzitiva si funcția
motorie. La nivelul emisferelor cerebrale mai apare si funcția psihica. Separarea
funcțiilor sistemului nervos in funcții senzitive, motorii si psihice este artificiala si
schematica. In realitate, nu exista activitate senzitiva fără manifestări motorii, și
viceversa, iar stările psihice rezulta din integrarea primelor doua. Toata activitatea
sistemului nervos se desfășoară într-o unitate, în diversitatea ei extraordinară.

Mecanismul fundamental de funcționare a sistemului nervos este actul reflex (sau

simplu, reflexul). Reflexul reprezintă reacția de răspuns a centrilor nervoși la
stimularea unei zone receptoare. Termenul de reflex a fost introdus de către
matematicianul și filosoful francez Réne Descartes (1596-1650). Răspunsul reflex
poate fi excitator.

Arcul Reflex
Baza anatomica a actului reflex este arcul reflex, un mecanism de autoreglare, prin
care organismul îşi păstrează integralitatea şi echilibrul dinamic.
Arcul reflex este alcatuit din :
• Receptor (analizatorul - preia informaţia);
• Cale aferenta (calea de conducere a informaţiei de la receptor la centrul
nervos);
• Centru nervos (locul de analizare a informaţiei primite de la receptor si de
emitere a comenzii către efector);
• Cale eferenta (calea de conducere a comenzii de la centrul nervos la efect);
 • Efector: muşchi și glande.

Fig.11. Schema funcțională a arcului reflex

Receptorii sunt structuri care transforma diferitele variaţii ale formelor de energie in
impuls nervos. Ei se clasifica după localizare in:

A) Exteroceptori
• de contact (receptorii tactili);
• telereceptori (receptori la distanta).
B) Interoceptori
• visceroceptori (situaţi in viscere (organe);
• proprioceptori (muşchi, tendoane si articulaţii).

Există două categorii de reflexe: necondiţionate şi condiţionate (Pavlov). Dacă

activitatea se desfăşoară după un program prestabilit, ereditar, avem de-a face cu
reflexe necondiţionate; dacă reacţia se realizează după un “program dobândit, învăţat”,
reflexele sunt condiţionate.
Reflexele necondiţionate sunt reacţii înnăscute, ereditare ale organismului la acţiunile
unor stimuli din mediul extern şi intern. Arcul lor reflex se închide la nivelele
inferioare ale axului cerebro spinal (măduvă, trunchi cerebral) şi au căi preformate
(există de la naştere). Unele reflexe necondiţionate sunt simple: clipit, tuse, strănut,
vomă, secreţie salivară etc, altele, care se produc în lanţ şi sunt cunoscute sub numele
de instinct, sunt reflexe complexe absolute necesare pentru menţinerea vieţii
organismului (ex. Alternarea inspiraţiei cu expiraţia, reglarea activităţii aparatului
cardiovascular, reflexele legate de digestie, reacţii legate de reproducere, reacţii de
apărare la stimuli dureroşi, alimentar, de apărare, de reproducere etc.). Ele constituie
fundamentul echilibrării organismului cu mediul.
Reflexele condiţionate sunt reacţii dobândite în cursul vieţii individului şi sunt
declanşate de anumiţi stimuli – semnale, a căror semnificaţie s-a construit prin
suprapunere cu stimuli care au deja o semnificaţie bine consolidată pentru organism.
Nu au căi preformate, arcurile lor reflexe se închid la nivelul cortexului. Reflexele
condiţionate se formează pe baza celor necondiţionate, prin suprapunerea repetată în
timp a doi excitanţi, unul necondiţionat şi unul condiţionat.

Activitatea creierului
Activităţile creierului implică modificări de ordin electric şi chimic în interiorul
neuronilor. De fiecare dată când un neuron este excitat, el transmite un impuls sau un
mesaj nervos asemănător cu un mic curent electric. În funcţie de direcţia, de sursa
mesajelor şi de numărul lor, fiecare centru al creierului le examinează sau le transmite
unei alte porţiuni, unde vor fi procesate.
Activitatea electrică - creierul este tot timpul activ, prin el circulând milioane de
impulsuri în fiecare secundă. Unele dintre aceste mesaje sunt legate de activităţi
conştiente, cele asupra cărora deţinem controlul, cum ar fi mersul, vorbitul şi scrisul.
Alte mesaje provin din procesele vitale ale organismului, ce se desfăşoară în mod
automat, spre exemplu respiraţia, bătăile inimii şi digestia alimentelor pe care le
consumăm.
Activitatea chimică este legată de neurotransmițători, cele mai multe sinapse chimice
realizându-se la nivelul sistemului nervos central (SNC), sistemului nervos vegetativ
(SNV) și în placa motorie.

Legile activităţii nervoase superioare.

Dinamica proceselor fundamentale corticale se desfăşoară după trei legi: legea iradierii
şi concentrării, legea inducţiei reciproce, legea analizei şi sintezei.
Legea iradierii şi concentrării. Atât procesul de excitare cât şi cel de inhibiţie au o
fază iniţială de extindere pe suprafeţe mari de cortex (iradiere) urmată de o fază de
restrângere într-o zonă limitată (concentrarea). Cu alte cuvinte, pentru început
informaţia se revărsa pe toată suprafaţa cortexului, după care se va concentra doar in
zona corticala specifica ei.
Legea inducţiei reciproce. Orice proces de excitaţie, determină în jurul său apariţia
unui proces inhibitor, care îi limitează iradierea. La fel se întâmplă şi în cazul
inhibiţiei; aceasta este o inducţia reciprocă simultană. O altă formă este inducţia
reciprocă succesivă, care constă în faptul că fiecare proces excitator este urmat de
unul inhibitor şi invers. Se realizează astfel imaginea unui mozaic cortical cu
nenumărate zone de excitaţie inhibiţie ce iradiază, se concentrează şi se înlocuiesc
reciproc.
Legea analizei şi sintezei. Scoarţa cerebrală, pe baza mecanismelor menţionate
anterior, operează în fiecare moment analiza fină a tuturor stimulilor din mediul extern
şi intern şi elaborează reacţii de sinteză complexa, care asigură atât integrarea tuturor
funcţiilor într-un tot unitar, cât şi integrarea organismului în mediul extern natural şi
social.
 Funcţiile sistemului nervos

1. De semnalizare . Ansamblul structurilor ce participă la

această activitate (receptori, căi, centrii) reprezintă primul sistem de semnalizare,
comun animalelor şi omului. Al doilea sistem de semnalizare, specific omului este
format din totalitatea structurilor ce participă la transmiterea informaţiilor prin
cuvinte. Pe baza cuvântului, noţiunilor şi judecăţilor, se realizează cea mai înaltă
formă a activităţii creierului uman, care este gândirea abstractă.
2. Funcția reflexă. Coordonată de centrii nervoşi din
substanţa cenuşie (din cortex), realizează legătura între părţile componente ale
organismului şi între organism şi mediu.
3. Funcția de conducere se realizează prin substanţă albă,
care formează căi lungi (de proiecţie) ascendente şi descendente şi căi scurte (de
asociaţie şi inter segmentare).
Prin funcţiile sale esenţiale, reflexa şi de conducere, sistemul nervos integrează
organismul uman în mediul de viaţă şi realizează unitatea funcţională a acestuia.

MICROSTRUCTURA SISTEMULUI NERVOS :

NEURONUL ȘI CELULELE GLIALE

Ţesutul nervos este constituit din: neuroni (celule nervoase); cellule gliale (ţesutul de
susţinere). SNC este compus din : 75% celule: 35% neuroni; 40% celule gliale, 15%
substanţă extracelulară și 10% sînge şi vase sangvine.

Elementul principal al sistemului nervos îl constituie țesutul nervos, format din două
tipuri de celule specifice:

 neuron (celula nervoasa) – cu rol in captarea, transportarea si transmitera

informatiei de-a lungul corpului catre creier
 celule gliale : cu diverse funcii ; cea mai importanta cea de sustinere a
neuronilor. Ele nu transmit impulsuri nervoase

A) Neuronul este o celula specializată în recepţionarea, conducerea și transmiterea

informaţiei.
Este unitatea celulară elementară, embriologică, anatomică, funcţionala și metabolică a
SN. Numărul lor variază: la nivelul SNC între 40-50 miliarde; la nivelul cortexului
14 miliarde. Corpurile neuronilor formează substanţa cenuşie a SNC , iar prelungirile
mielinice ale neuronilor - substanţa albă.
Neuronii se hrănesc cu glucoză, în prezența obligatorie a oxigenului – orice modificare
a metabolismului glucidic (neuropatia diabetica, neuropatia secundară cirozei hepatice,
neuropatia datorată insuficienței renale) sau a nivelului de oxigen antrenează
modificări până la distrugere a neuronului. În lipsa oxigenului, neuronul suferă
modificări structurale ireversibile, adică apar fisuri, ajungându-se până la moartea
neuronului. De aceea psihologii trebuie să ştie dacă au existat traume majore, asfixii,
intervenţii chirurgicale majore, asfixii din anumite comportamente sexuale, care toate
presupun privarea de oxigen a neuronului şi deci posibile leziuni. În anumite boli
sistemice în care metabolismul glucidic este perturbat, apar perturbări de funcţie a
neuronului, care în plan secundar se reflectă în modificări de personalitate.
În corpul celular al neuronului au loc procese de analiză și sinteză a informaţiei –
operaţii de comparaţie, discriminare și clasificare, specifice specializării funcţională a
respectivului neuron.
Conceptul de neuroni, ca unitate principală a sistemului nervos a fost introdusă de
anatomistul spaniol Santiago Ramón y Cajal. El a arătat ca neuronii sunt celule
individuale care comunică între ele. O contribuție fundamentală la cunoașterea celulei
nervoase în stare normală și patologică a constituit-o, la vremea sa, monografia lui
Gheorghe Marinescu, La cellule nerveuse (Ed. Doin, Paris, 1909).

STRUCTURA ANATOMICA A NEURONULUI:

Neuronii sunt alcătuiți din trei componente: corp celular (sau pericarion); dendrite și
axon.

Fig.12. Structura neuronului

1. Corpul celular ( pericarion sau somă)
În corpul celular au loc procese de analiză-sinteză a informaţiei, neuronii fiind
asemenea unui microprocesor logistic, capabil să efectueze operaţii de comparaţie,
discriminare şi clasificare bazate pe criterii de ordin pragmatic, semantic şi sintactic.
Natura şi conţinutul transformărilor efectuate depinde de specializarea funcţională a
neuronilor. El primește semnale de la axonii altor neuroni prin intermediul sinapselor.
La acest nivel se găseşte nucleul neuronului și citoplasma.
Nucleul neuronului: de obicei este unic și înconjurat de o membrană proprie, dar
comunică cu corpul celular prin porii acesteia. Este cel mai important organit celular și
conţine materialul genetic (ADN si ARN).
Citoplasma neuronului: este de consistenta gelatinoasă, la nivelul ei funcționând o
serie de microaparate: aparatul Golgi (cu rol în secţia de neurotransmitatori -
mediatori chimici); reticulul endoplasmatic rugos (cu rol în gestiunea ionilor de calciu
Ca 2+); mitocondrii (cu rol în producerea energiei necesare funcţionării celulei -
acestea se găsesc foarte multe și la nivelul butonilor terminali, unde intervin în sinteza
și distrugerea nerurotransmitatorilor-mediatorilor chimici); ribozomi (cu rol în
producerea –sinteza - de proteine); microfilamente și neurofilamente (care formează
citoscheletul celulei și au rol în păstrarea formei celulei); microtubuli (cu rol în
transportarea rapida a proteinelor si veziculelor de neurotransmiţător).

2. Dendritele
Sunt prelungiri scurte şi ramificate ale neuronilor ce transmit impulsurile nervoase
primite de la alte celule, către, și de la corpul celular (soma). Ele joacă un rol
important in producerea potențialelor de acțiune. Dendritele vin în contact cu
terminațiile presinaptice (butonii terminali ai axonului neuronului presinaptic) ale
altui neuron și astfel sunt stimulate, ducând la apariţia impulsului nervos, care va fi
întotdeauna transmis într-o singură direcţie, și anume de-a lungul axonului.
Principala funcţie a dendritelor este recepţia, adică primirea impulsului nervos şi
transmiterea lui, prin intermediul axonului, către alţi neuroni. Acestea recepţionează
impulsul nervos şi îl conduc spre corpul neuronului.

3. Axonul
Este o prelungire unică și lungă a neuronului, care asigura transmiterea de-a lungul lui
a impulsului nervos, către un alt neuron sau către un efector (muşchi sau glanda),
provocând la acest nivel fie o contracţie musculara, fie o secreţie glandulară. La acest
nivel membrana neuronului poartă numele de axolema, iar citoplasma, de axoplasmă.
Axonul nu produce substanţe nutritive – acestea sunt produse exclusiv în corpul
celular și transportate prin citoplasmă la nivelul axonului, pe care îl hrănesc.
Axolema (membrana neuronului) poate fi acoperită sau nu de teaca de mielină –
axonul poate fi mielinizat sau nemielinizat. Mielina are rolul de a izola axonul (astfel
se păstrează impulsul nervos în axon) și de a mări viteza de transmitere a impulsului
nervos.
Teaca de mielină prezintă din loc în loc strangulaţii (noduri Ranvier), care fac posibil
ca impulsul nervos să sară din nod în nod și nu să meargă din aproape în aproape,
mărind astfel viteaza de transmitere a acestuia. Teaca de mielină începe să se formeze
în a 2-a lună de viaţă, proces ce continua până în jurul vârstei de 2 ani. Peste teaca de
mielină există teaca Schwann (formată din celule gliale) și teaca Henle (formată din
celule conjunctive).
Axonul se termină la capătul sau distal cu ramuri fine numite terminațiuni sinaptice,
care au la capătul lor nişte umflaturi (butoni terminali sau butoni sinaptici).
 La nivelul acestor terminaţiuni are loc transmiterea informaţiei către dendritele unui
alt neuron.

Fig.13. Structura neuronului

Din punct de vedere funcţional, descriem la nivelul neuronului trei regiuni:

• regiunea receptoare, recepţionează și procesează informația, fiind formată din

dendrite și soma. Aici se stabilește contactul cu alți neuroni .
• regiunea conductoare: leagă regiunea receptoare de cea efectoare. Ea este formată
din porțiunea axonului de la locul în care acesta iese din corpul celular, hilul axonic și
până la arborizația sa. Aici au loc potențialele de acţiune.
• regiunea efectoare: în care informația (potențialul de acțiune) este recodificată sub
formă chimică și transmisă prin sinapsă regiunii receptoare a următorului neuron.

CLASIFICAREA NEURONILOR:

1. Dupa specializarea funcţionala:

 Neuroni senzoriali sau aferenţi (transmit informaţia ascendent) – aceştia, prin

dendritele lor, recepţionează stimuliI din mediul extern sau intern al organismului şi îi
transmit către S.N.C. Această recepţie se face prin intermediul receptorilor din
organele de simt (neuroni somatosenzitivi) și din organele interne (neuroni
viscerosenzitivi), celule specializate în determinarea schimbărilor fizice sau chimice şi
în transformarea acestora în impulsuri nervoase.
Organele de simţ pot vehicula informaţii de la cele cinci simţuri externe: ale pielii
(tactil, termic, de presiune), gust, miros, auz, văz cit si de la nivelul analizatorului
kinestezic. Receptorii pentru fiecare dintre aceste simţuri sunt diferiţi: sub formă de
 cuanta luminoasa pentru ochi; de unde sonore în cazul auzului... Rolul receptorilor
este cel de a traduce informaţia de intrare într-o formă inteligibilă pentru creier, adică
ei traduc informaţia în impulsuri electrice şi o codifică astfel încât creierul să poată
interpreta mesajul transmis.

 Neuroni motori sau eferenţi (comandă descendentă) - transmit impulsurile nervoase

de la nivel cortical sau medular către efectori (muşchi sau glande). Sunt specializaţi în
elaborarea si transmiterea mesajelor de comandă. Comenzile pot fi de tip excitator sau
inhibitor. De exemplu, in cazul unei comenzi de tip excitator, când impulsul motor
ajunge la muşchi ei se contracta, iar când impulsul ajunge la o glandă ea secreta.

 Neuroni de asociaţie (intercalari) – aflaţi doar la nivel cortical, retinian şi medular,

primesc semnalul de la neuronii senzitivi şi le transmit neuronilor motori sau altor
neuroni de asociaţie. Ei pot direcţiona impulsurile senzitive primare către centrii
corespunzători pentru a fi prelucraţi şi interpretaţi sau către neuronii motori.

2. Dupa forma: stelari (coarnele anterioare ale măduvei), sferici sau ovali (în ganglionii
spinali) şi fusiformi (în stratul profund al scoarţei cerebrale).

3.Dupa numărul de prelungiri:

 Neuroni multipolari, au un număr mare de prelungiri (cei mai multi dintre neuroni).
 Neuroni bipolari, au două ramificații la extremități (o dendrita si un axon).
 Neuroni unipolari, au o singură prelungire axonică.
 Neuroni pseudounipolari, au o prelungire ( axon) în formă de T: prelungirea inițială
se desparte în două.
 Neuroni lipsiţi de axon.

Fig.14. Tipuri de neuroni

PROPRIETĂŢILE FUNCŢIONALE ALE NEURONULUI:

1. Excitabilitatea este proprietatea de a intra în acţiune sub influenta unui stimul,

adică reprezintă capacitatea de a genera impulsuri nervoase atunci când se aplică un
stimuli.
2. Conductibilitatea este proprietatea fibrelor nervoase (axonului) de a conduce
impulsurile nervoase.
Conductibilitatea se face diferit, în funcţie de tipul fibrei nervoase:
• în cele amielinice – se face lent, din aproape in aproape
• în cele mielitice – se face saltator, impulsul sare de la o strangulaţie Ranvier la alta.
3. Comunicarea (transmiterea sinaptica): reprezintă transmiterea impulsului nervos
de la un neuron la altul. Se face prin sinapse sau prin contiguitate (din aproape în
aproape - joncţiuni interneuronale). Sinapsele pot fi chimice sau electrice (gap).
Transmiterea în sinapsele chimice se face prin neurotransmiţători (mediatori chimici)
sau neuromodulatori (modulează activitatea sinapsei). Comunicarea se mai poate face
şi la distanţă, pe cale endocrină, prin neurohormoni.
4. Degenerescența se referă la degradarea neuronului în condiții de lezare serioasă a
axonului.
5. Regenerarea este proprietatea de a se reface după anumite leziuni. Regenerarea are
uneori loc atunci când leziunea priveşte regiunea proximala a axonului (cea apropiata
de corpul celular) și se face prin înmugurirea unor celule din teaca Schwann. Acest
proces se regăseşte rareori la vertebratele superioare și la om, dar are loc frecvent la
vertebratele inferioare și la nevertebrate.

B. CELULELE GLIALE

Celulele gliale sau celule nevroglice au rolul de susținere a neuronilor, de transmitere

a influxului nervos, de hrănire a neuronului, de digestie a resturilor neuronale. Intervin
în sinteza tecii de mielina, sinteza de ARN. Celulele gliale sunt capabile de diviziune,
spre deosebire de neuron care nu este.
Din punct de vedere al numărului, acestea depăşesc de 10 ori numărul neuronilor, iar
forma si dimensiunile lor sunt variabile.
Exista mai multe tipuri de celule gliale și anume: celula Schwann, microcitul,
astrocitul, oligocitul.

SINAPSA

Neuronii se leagă între ei formând o reţea prin intermediul sinapselor.

Sinapsa este zona în care se realizează transmiterea impulsului nervos de la un neuron
la altul, de la axonul unui neuron la dendrita altui
La nivelul SN, informaţia se transmite de la un neuron la altul sub formă de impuls
nervos. Impulsul trece de la o dendrită la corpul sau celular, apoi la axon şi terminaţiile
sale. După traversarea spatiului sinaptic, impulsul parcurge dendrita şi corpul celular al
altui neuron. Adică, sinapsele transmit întotdeauna dinspre neuronul care secretă
transmiţătorul (neuron presinaptic) spre neuronul asupra căruia acţionează
transmiţătorul (neuron postsinaptic). Procesul de traversare al spaţiului sinaptic poartă
numele de transmitere sinaptică.
Neuronii, precum celulele Purkinje, pot avea peste 1000 de ramificații dendritice,
 făcând conexiuni cu alte zeci de mii de celule. În creierul uman există un număr imens
de sinapse. Fiecare neuron din cei 1014 are în medie 7 000 de conexiuni sinaptice cu
ceilalți neuroni. La un copil de trei ani avem 1015 sinapse, acest număr scazand cu
vârsta, ajungând între 1014 și 5×1014 la un adult.
Activitatea sinaptică se referă la codarea chimică a informației și transmiterea
acesteia prin sinapse

Fig. 16. STRUCTURA SINAPSEI

A) Componenta presinaptică (butonii terminali)

B) Componenta postsinaptică (dendrite sau
sau corpul celular al axonului postsinaptic),
1+ 2 mitocondrie, Vezicule cu mediatori .
3. Autoreceptor
4. Fanta sinaptică (spațiul dintre neuroni)
5. Receptor
6. Canal ionic Ca++
7. Vezicule care eliberează mediatorul
8. Pompa de absorbție a mediatorului

Transmiterea sinaptică:
• invazia butonului sinaptic de către influxul nervos
• eliberarea mediatorului în fanta sinaptică
• propagarea trans-sinaptică a influxului nervos
• difuziune mediatorului chimic
• acţiunea med. chimic asupra membranei postsinaptice
• inactivarea mediatorului chimic

Impulsul nervos ajuns la capatul butonului terminal, determina la acest nivel

deschiderea canalelor de Ca+(calciu) din membrana presinaptica. Ca+ trage dupa el,
la exterior, neurotransmitatorul (mediatorul chimic, cel mai frecvent acetilcolina sau
noradrenalina), care se varsa astfel in fanta sinaptica. Apoi,mediatorul chimic se
aseaza pe receptori specifici din membrana postsinaptica. In momentul atasarii
 mediatorului de receptor, se deschid canalele pentru Na+ si acesta intra in neuronul
post sinaptic. In acest fel apare potentialul de actiune in neuronul post sinaptic, adica
Na+depolarizeaza neuronului postsinaptic. Acest potential se numeste potential
excitator postsinaptic si dureaza 20 msec.
Mediatori chimici pot fi:
• excitatori: taurina, glutamat, aspartat ( se gasesc doar la nivelul SNC)
• inhibitori: glicine, purine, NO, GABA (ac gama amino butiric)
• excitatori și inhibitori: acetilcolina, noradrenalina, serotonina, dopamina
Pentru ca efectul de transmitere sinaptica sa fie incheiat, nu trebuie să mai existe la
nivelul fantei sinaptice cantități de mediator chimic – de aceea în fanta sinaptică
există o enzimă care degradează mediatorul chimic eliberat.

3. CLASIFICAREA SINAPSELOR :

a. Din punct de vedere funcţional, sinapsele pot fi excitatorii sau inhibitorii.

• Sinapsele excitatorii sunt sinapse care determină activarea unui neuron, adică cresc
permeabilitatea membranei, permiţând depolarizarea ei - se declanşează un
potenţial postsinaptic excitator (EPSP)
• Sinapse inhibitorii au un efect preponderent invers, de hiperpolarizare , scade
permeabilitatea membranei – se declanşează un potenţial postsinaptic inhibitor
(IPSP).
Unul şi acelaşi neurotransmiţător poate avea efecte diferite în funcţie de receptori
(tipul de receptor determină efectul).

b. După mecanismul de transmitere:

 sinapse electrice (prin joncţiuni gap) – când potenţialul electric axonal atinge
terminaţiile presinaptice se produce o descărcare de curent care induce un potenţial
electric și în membrana postsinaptică. Acest tip de sinapse se pot produce doar
atunci când neuronii (cel presinaptic și cel postsinaptic) sânt foarte apropiați (ex :
mișcările stereotipe, cum ar fi clipitul).
 sinapse chimice (cu neurotransmiţători) –la nivelul sinapsei sunt eliberaţi
neurotransmiţătorii sau “mediatorii chimici “în spaţial sinaptic. Conducerea
influxului nervos este unidirecţionala, dinspre terminaţia presinaptica spre cea
postsinptica. Aproape toate sinapsele din SNC, din placa motorie şi cele din SNV
sunt chimice.
 Fig.18. Sinapse chimice

 sinapse mixte (cuplaj între sinapsa electrică și cea chimică ). Sunt rare.

c) în functie de locul unde se produc :

• sinapse neuronale (între doi neuroni) ;

• sinapse din placa motorie (între neuronul motor și muschiul pe care îl
comndă) ;
• sinapse neuroglandulare (între neuronul secretor și glanda pe care o
comandă).

4. PARTICULARITĂȚILE TRANSMITERII SINAPTICE :

• Este unidirectionala - adica numai de la neuronul pre- la cel postsinaptic

• La fiecare sinapsa, impulsul nervos intarzie 0,5 mS
• Sinapsele obosesc, adica la stimularea repetitiva a unei sinapse, apar timpi de latenta
din ce in ce mai lungi
• Facilitarea post- tetanica, reprezinta o metoda prin care poate fi produsa transmiterea
sinaptica mai rapid.Ex. daca stimulam de mai multe ori un neuron,si apoi lasam o
pauza, transmiterea sinaptica se va face mai repede la urmatoarul stimul
• In caz de hipoxie, transmiterea sinaptica se sisteaza
• Anestezicele blocheaza transmiterea sinaptica

Concluzionând, unitatea de bază a SN este neuronul, celula specializată. Este format

din corp neuronal, axon, dendrite şi terminaţii sinaptice. Corpul neuronal prezintă o
serie de prelungiri scurte, denumite dendrite şi o prelungire unică, lungă denumită
axon.
Stimularea dendritelor sau a corpului neuronal duce la formarea impulsului nervos,
care este transmis de-a lungul axonului. Acest impuls nervos (potenţial de acţiune) este
datorat unui mecanism de auto propagare, denumit depolarizare, prin care se produc
recodificari ale permeabilităţii membrane celulare pentru diferite tipuri de ioni (atomi
sau molecule încărcate electric), care intră şi ies din celula. Potenţialul de acţiune
 odată declanşat este transmis prin axon către terminaţiile sinaptice (butonii situaţi în
segmental distal al axonului); aceste terminaţii sinaptice eliberează anumite substanţe
chimice, denumite neurotransmiţători, prin intermediul cărora se realizează transferul
semnalului către alt neuron. Neurotransmiţătorii difuzează în spaţiul sinaptic şi se
combină cu neuro receptorii existenţi în membrana celulară a neuronului receptor.
Unele din aceste combinări ale neurotransmiţătorilor cu neuro receptorii provoacă
depolarizarea membranei celulare, iar altele polarizarea acesteia. Producerea
potenţialului de acţiune este un proces care se desfăşoară după legea „totul său nimic”.
Între neurotransmiţători şi receptori există mai multe tipuri de interacţiuni, acest lucru
explicând diferitele categorii de fenomene psihice.

NEUROTRANSMITEREA CHIMICĂ A INFORMAȚIEI

Transmiterea chimică a comenzilor ăn organism se face prin:

• neurotransmitatorii
• glandele cu secretie endocrina (sistemul endocrin)
• glandele cu secretie exocrine ( salivare, sudoripare, pilorică, mamară și pancreasul –
partial exocrin).

1.NEUROTRANSMIŢĂTORII

Neurotransmiţătorii sunt substanţe chimice secretate la nivelul SN şi la alte nivele ale

organismului (glande), care asigură criptarea (codarea) şi transmiterea influxului
nervos (a informaţiei electrice) în modalitate chimică:
- La nivelul sinapsei (între doi neuroni).
- La nivelul plăcii motorii (între neuron motor şi fibră musculară)
- Şi la nivel de glande (neuroni secretori).
• ACETILCOLINA (Ach), face parte din clasa aminelor. Este primul
neurotransmițător, identificat în 1921 de Otto Loewi, biologul german, laureat cu
Premiul Nobel în 1936. Acţiunea sa centrală este de activare corticală şi
comportamentală. Este implicată în activitatea mușchilor, este principalul
neurotransmiţător din sistemul nervos parasimpatic ( sistemul care controlează funcţii
precum ritmul cardiac, digestia, secreţia salivară , etc), intervine în mecanismele
somnului. La nivelul hipocampului, Ach este implicată în memorie, învăţare şi în
funcţiile cognitive, tulburări afective și de somn. Scăderea secreţiei de Ach este
implicată în boala Alzheimer, sindromul Down tulburări kinetice, scăderea funcțiilor
cognitive. Marijuana şi medicamentele care reduc secreţia de Ach, unele infecţii (ex:
bacilul botulinic) au ca efect, prin blocarea receptorilor de Ach de la nivelul sinapselor
neuromusculare , paralizia musculaturii respiratorii ( moarte).
• SEROTONINA (5- HT), face parte din clasa monoaminelor. Numită și „hormonul
fericirii“, serotonina este un neurotransmitator cu o acțiune complexă în întregul
organismare, ea având efect excitator sau inhibitor. Este produsă în mare parte în
tractul gastrointestinal și doar o mică cantitate e sintetizată de către glanda pineală
(epifiză). Intervine în reglarea starii de spirit, stimularea memoriei și a funcțiilor
cognitive, reducerea anxietătii și controlul calitatii somnului;  contribuie la buna
functionare a sistemului gastrointestinal. Nivelul scăzut de serotonină poate fi o cauză
a stării de irascibilitate, depresie, insomnie, capacitate redusă de concentrare,
agresivitate, lipsa apetitului, probleme de memorie. Nivelul crescut determină
anxietate, confuzie, agitație, transpirație excesivă. Femeile au mai mulți receptori ai
serotoninei decât bărbații, fapt pentru care acestea își manifestă mai deschis
entuziasmul și sentimentele. Totodată, incidența depresiei este mai mare la femei
datorită faptului că proteina care asigură transportul serotoninei în organism
funcționează mai lent.

• DOPAMINA (DA), face parte din clasa monoaminelor. Este un neurotransmiţător

inhibitor, la nivel cerebral fiind asociat cu plăcerea, trăirile pozitive, recompensele și
dependențele. Este unul dintre principalele euforizante ale organismului, nivelul ei
ridicat producând motivaţie puternică. Ea contribuie, la modularea funcției
cardiovasculare, la secreția hormonilor, la tonusul vascular, la funcția renală și la
motilitatea gastrointestinală. Un deficit de dopamină în ariile motorii ale creierului
este responsabil de probleme de atenție, ADHD, depresie, Parkinson, sindromul
Tourette (Volkow et al., 2009; Konrad, Gauggel, & Scurek, 2003). Nivelurile scăzute
ale dopaminei, ca urmare a lipsei de fier în perioada fetală și neonatală, pot cauza
probleme de dezvoltarea cognitivă și comportamentală (percepție și motivație) (Beard
și Conner , 2003; Georgieff , 2007). Nivelul crescut de dopamină se asociază cu
tulburările de stress postraumatic - studiile lui , De Bellis et al. (1999a) asupra
copiilor copiii abuzați aflați în perioada de prepubertate cu tulburări de stres
posttraumatic și studiile lui Yehuda, Southwick, Giller, Ma, și Mason (1992) asupra
veteranilor războiului din Vietnam cu tulburări de stres posttraumatic . Explicația
creșterii puternice a nivelului de dopamină este activitatea crescută a sistemului
nervos simpatic, ceea ce duce la excesul de dopamină.Împreună cu serotonina,GABA,
glutamatul, opioidele și oxitocina, dopamina a fost de asemenea legată de autism
(Penn, 2006). Schizofrenia este corelată cu nivelul crescut al dopaminei la nivelul
lobului frontal. Nivelul dopaminei poate crește sub influența unor substanțe precum:
cocaina, opiumul, heroina, alcoolul sau nicotina.

• NORADRENALINA (NOREPINEFRINA ) este un derivat al dopaminei, secretată

în SNC, se găseşte în special la nivelul trunchiului, cerebelului, hipotalamusului şi
cortexului. La nivel central, are majoritar efect excitator deoarece tinde să crească
nivelul activităţii excitatorii din creier, dar şi inhibitor. Este implicată în reglarea
funcţiilor cognitive ( în procesul de învăţare, memoriei), modificări de dispoziţie,
anxietate, tulburări afective cum ar fi depresia maniacală, cunoscută și sub numele de
tulburare bipolară (prin sistemul limbic) şi a celor endocrine şi autonome (prin
 hipotalamus)- joacă un rol important în SNVS, coordonează răspunsul de tip ‘luptă sau
fugă’: schimbări ritmul cardiac, tensiunea arterială şi activitatea gastrointestinală.
Nivelul redus de NA este încriminat în depresie.

• ADRENALINA (A) este un hormon secretat în sânge de glanda suprarenală ca

răspuns la stressori - hormonul pentru fugă, luptă sau atac. Acesta determină o
maximă funcţionare a organismului, o stare de excitaţie. Permanentizarea excesului
de adrenalină epuizează inima, organismul, ducând apoi la instalarea unor
modificări organice. Adrenalina determină creșterea frecvenței cardiace, respiratorii, a
presiunii sanguine, dilatarea bronhiilor și pregătirea organismului pentru o producere
masivă de energie, creşterea circulaţiei sanguine la nivelul creierului, plămâni. Este
esenţiala în reglarea atenţiei. Nivel scăzut de adrenalină determină o stare de oboseală.
Secreţia în exces poate cauza tulburări de somn şi stări de anxietate.

• ACIDUL GAMA-AMINOBUTIRIC (GABA) este cel mai important

neurotransmițător inhibitor al Sistemului Nervos Central (SNC). Acesta acționează
prin contracararea neurotransmițătorilor excitanți care duc la apariția anxietății.
Dereglările la nivelul acestui neurotransmițător pot determina hiperexcitabilitate,
inclusiv deficiențe în dezvoltare, retard mintal și epilepsie, tulburări depresive,
tulburări de somn, dependență de droguri, procesare senzori-motorie și coordonare
motorie. Niveluri ridicate de GABA au fost găsite în plasma tinerilor cu tulburări
autiste, unii cercetători considerându-l drept marker biochimic al autismului, al ADHD
și al tulburărilor de conduită.

• ENDORFINELE sunt substanțe chimice produse în principal, în hipotalamus și în

glandele pituitare; deversate în sânge ne scapă de frică, de anxietate, de depresie și de
durere, reglează nivelul anumitor hormoni și creează bunădispoziție. Ele funcționează
în mod similar cu o clasa de medicamente numite  opioide, care alină durerea și pot
produce o senzație de euforie. Există stimuli preciși care declanșează secreția interna a
acestei substanțe: expunerea la lumina, durerea, condimentele din mâncaruri (piper,
chilli), stresul sau rasul, sexul și efortul fizic în general, zahărul, muzica generatoare
de calm (o jumătate de ora de Bach sau Mozart are un efect comparabil cu înghițirea
unei tablete de Valium). Când nivelurile endofinelor sunt prea scăzute apare depresia
sau durerile de cap cronice.

• HISTAMINA: este o amină, ce se găsește la nivelul SNC concentrată în hipotalamus.

În organism, histamina are rol important în reducerea reacţiile inflamatorii locale, în
controlul vaselor de sânge, muşchilor netezi (organele interne), a glandelor exocrine
(sudoripare, salivare, gastrice); este implicată și în controlul somnului şi trezirii.
Tulburări ale metabolismului histaminic au fost observate la pacienţii cu schizofrenie.

Tab.1.Neurotransmițătorii și dezechilibrele pe care le provoacă

Neurotransmițător Exces Deficit
Acetilcolina Depresie La nivelul hipocampului = demențe
Dopamina Mișcări repetitive, deficit de Anumite forme de depresie,
atenție, schizofrenie, probleme de dependențe, tremor și rigiditate
memorie musculară specifice bolii Parkinson
Serotonina Sindrom serotonergic (agitație, Este asociat cu durerile de cap,
tremor, confuzie, anxietate, depresia, oboseala, fibromialgia,
dezorientare, transpirație excesivă tulburările de somn. Anumite
antidepresive cresc nivelul serotoninei
în receptorii nervosa.
Noradrenalina Scăderea energiei și apariția unor
tulburări de anxietate și depresie
Adrenalina Anxietate și tulburări anxioase Depresie
GABA Anxietate și tulburări anxioase

Teoria monoaminelor (serotonină, noradrenalina, dopamină) în patologia

psihiatrică şi psihologică:

Serotonină, noradrenalina şi dopamina sunt implicate în controlul multora din stările

noastre mentale, uneori acţionând individual, alteori împreună (după cum se arată în
schema de mai jos).
Studiile arată însă că, în etiologia patologiei psihiatrice şi psihologice, mai importantă
decât secreţia crescută sau scăzută de NT este starea şi numărul receptorilor specifici
acestora.

Fig. 20. Neurotransmițătorii și dezechilibrele lor

Între tulburările anxioase şi anumite regiuni cerebrale, există o legătură iar
dezechilibrul la nivelul anumitor NT care reglează anxietatea, precum noradrenalina,
serotonină şi acidul gama-aminobutiric (GABA), poate contribui la apariţia
simptomelor tulburărilor anxioase.
Descoperirea că inhibitorii selectivi ai recaptării serotoninei (ISRS – încetinesc
recaptarea serotoninei), sunt utili în tratamentul tulburărilor anxioase, tulburărilor
obsesiv compulsive, stresului post traumatic şi a celor de dispoziţie (depresie,
tulburare bipolară) a condus la ipoteza că serotonina este importantă în etiologia
acestor boli.
Tulburările anxioase sunt în principal determinate de secreţia crescută
de  serotonină. Se pare că pacienţii cu tulburări anxioase au un răspuns exagerat la
stimularea serotoninergică. În urma stimulării exercitate de sistemul nervos simpatic,
apare o descărcare intensă (mai intensă decât în mod normal) de hormoni de stres
(catecolamine: adrenalina, noradrenalina). Aceştia sunt vehiculaţi prin sânge şi
determină creşterea ratei cardiace, a tensiunii arteriale, a glicemiei, a frecvenţei
respiratorii... totul în cadrul reacţiei de adaptare la un stimul nociv (fugă, atac, luptă).
Alături de secreţia crescută de serotonină şi apoi de adrenalină şi noradrenalaina, în
cadrul reacţiei la stres, se activează şi axa hipotalamo-hipofizaro– suprarenaliană.
Hipotalamusul va produce factorul de eliberare a corticotropinei (CRF), care
stimulează glanda hipofizară să secrete un hormon ce determină glandele suprarenale
să elibereze cortizol, accentuând astfel simptomele organice ale anxietăţii. Dar,
cortizolul duce şi la deprimare (aproximativ 50% din persoanele cu depresie majoră au
nivele ridicate de cortizol). Tulburările anxioase şi cele depresive merg deseori mâna
în mâna.
Anxietatea este cauzată de concentraţiile mari ale serotoninei, iar depresia se
datorează concentraţiilor mici ale serotoninei, noradrenalinei şi dopaminei. Studiile
semnalează că, în cazul pacienţilor cu depresie bipolară, în etapa depresivă,
noradrenalina plasmatică este redusă, iar în etapa de mânie, concentraţia de
noradrenalină este crescută. În depresie, concentraţia de dopamină este redusă.
Scanările cerebrale la oamenii deprimați arată zone hiperactive și zone cu o activitate
scăzută. Aceste zone interconectate se leagă la un circuit al depresiei: hipotalamusul
(de aceea lipsa poftei de mâncare, apatitul sexual scăzut), amigdala ( de aceea
persoanele deprimate nu răspund la situații noi) și cortexul cingular (implicat în emoții
negative și empatie). Anxietatea, grijile vor adânci cercul vicios, teama reduce la
tăcere – apar sentimente de vinovăție și rușinea,
În schizofrenie, ipotezele biochimice susţin că tiparele comportamentale tipice acestei
boli sunt rezultatul unei supraactivităţi a dopaminei în anumite regiuni cerebrale
(dopamina excesivă). Un rol important îl are și serotonina care în acțiune cu sistemul
dopaminic modifică modul de funcţionare al acestuia. Alţi neurotransmiţători care par
a fi implicaţi în patogeneza schizofreniei sunt glutamatul, acidul gamma-aminobutiric
şi acetilcolina .
Tulburările de parkinsonism reprezintă tulburări progresive degenerative ale
sistemului nervos central ( caracterizate clinic prin control motoriu disfuncţional),
determinate de pierderea neuronilor care produc dopamină şi noradrenalină
Unele tipuri de tulburări ale somnului se pot produce ca urmare a unor anomalii sau
modificări ale zonelor cerebrale şi neurotransmiţătorilor implicaţi în controlarea
somnului. Numeroşi NT din trunchiul cerebral sunt implicaţi în reglarea stărilor de
veghe şi somn. Aceştia includ noradrenalina, serotonină, histamina, glutamatul şi
vasopresina.

2. GLANDELE CU SECREȚIE ENDOCRINĂ

 Glandele cu secreţie endocrină: substanţele chimice sunt secretate în locul în care se
află anatomic glanda, dar acţionează la distanţă, la nivelul organismului – sistemul endocrin.

Tab.2. Neuroendocrinologie
Hormon Glanda endocrină Comportament
T3, T4 Tiroida Psihomotricitate (↑ agitaţia, nervozitatea, ritmul, uneori
până incapac. de concentrare). Se secretă în cânt. crescute în
cond. de stres. Când h. tiroidieni ↓, apare bradipsihism.
Cortizol Corticosuprarenale Se secretă în cânt. ↑ în depresie şi stres. Conduce la disforie.
Adrenalina, Medulosuprarenale Se secretă în cânt. ↑ în stres şi pot conduce la agitaţie, furie.
noradrenalina
Androgeni, estrogeni Gonade Sunt implicaţi în agresivitate şi comportament sexual. Sunt
legaţi de iniţierea relaţiilor de cuplu.
Insulina, glucagon Pancreas endocrin Se secretă în cânt ↑ în stres.
Melatonină Epifiza Sunt implicaţi în ritmul biologic şi comportamentul sexual.

Vasopresina, oxitocina Hipofiza Implicaţi în comportament matern şi sexual. Există studii

care afirmă că oxitocina la ♀ şi vasopresina la ♂ reprezintă
« hormonii fidelităţii » în cuplu.
Precursori ai diferiţilor Hipofiza Secreţie de hormoni la nivelul glandelor endocrine pe care
hormoni le manageriaza.

Sistemul endocrin poate fi considerat ca un sistem morfo - funcţional complex,

coordonat de sistemul nervos, având rolul de a armoniza, pe cale umorală (şi nu pe
cale nervoasă, cum acţionează creierul), activitatea organelor interne.Unitatea
funcţională a sistemului nervos se realizează prin acţiunea conjugata a sistemului
nervos cu sistemul endocrin. Cele doua sisteme se afla într-o strânsă interdependență
funcţională, interdependență al carei rezultat este integrarea activităţii organelor
interne în ansamblul funcţiilor organismului.
Hormonii sunt substanţe chimice produse şi secretate de celule specializate ce
acţionează pe diferitele celule "ţintă" aflate local sau la distanţă. Secreţia hormonilor
este sub controlul şi influenţa SNC prin intermediul hipotalamusului.

Funcţiile Sistemului endocrin:

§ asigură homeostazia generală a organismului şi a echilibrului intern
(catecolaminele, mineralcorticoizii, parathormonul)
§ intervine în procesele de creştere şi dezvoltare (hormonii tiroidieni, somatotropul,
hormonii sexuali);
§ participă la procesul de reproducerea (gameto-geneza, fertilizarea şi hrănirea fătului) şi
perpetuarea specie (prin stimularea secreției hormonilor sexuali);
§ asigură răspunsul organismului la stress (cortisolul, catecolaminele);
§ participă la procesele metabolice ale organismului;
§ diferențierea caracterelor masculine sau feminine la oameni în perioada
adolescenței.
Hipotalamusul este o componentă a sistemului nervos central care este considerată şi
glanda endocrină deoarece secretă hormoni care asigură controlul nervos al
hormonilor secretaţi de hipofiza şi implicit şi al celor al altor glande endocrine.
Hipotalamusul face legatura între sistemul nervos și sistemul endocrin, drept pentru
care este considerat cea mai importanta glanda a sistemului endocrin- „ glanda șefă”.
El moduleaza activitatea hormonală a hipofizei împreună cu care formează un centru
de control pentru celelalte glande din organism.

Fig. 22. Transmiterea informației

Hipotalamusul secretă trei feluri de hormoni: de inhibare a hipofizei, de stimulare a
hipofizei şi cei ce se depozitează în hipofiză (vasopresina şi ocitocina).
Vasopresina sau hormonul antidiuretic (ADH), este implicat în menţinerea
echilibrului hidric al organismului, prin absorbţia apei la nivelul rinichilor. Absenţa
vasopresinei duce la apariţia diabetului insipid. 
Ocitocina, un alt hormon depozitat în hipofiză, stimulează contracţia musculaturii
uterine în timpul naşterii şi, alături de prolactină, asigură lactaţia. Oxitocina acţionează
ca un neurotransmiţător la nivelul creierului şi ca un hormon în circulaţia sanguină.
Oxitocina face ca sinapsele din creierul nostru să funcţioneze mai eficient. De
asemenea, oxitocina este responsabilă de calitatea vieţii sexuale şi a relaţiilor şi de
scăderea stresului, având un efect anxiolitic şi relaxant. Atunci când creierul nostru
eliberează oxitocină suntem fericiţi, ne simţim mai inteligenţi, să luăm decizii
potrivite, să învăţăm mai rapid. Oxitocina este un hormon şi al excitării sexuale care
însoţeşte orgasmul şi stimulează partenerii să fie apropiaţi. Ea se secretă şi în situaţia
actului sexual fără orgasm, fiind tributară mai ales contactului nemijlocit între
persoane. Intervine şi în intrarea în funcţie şi întreţinerea instinctului matern/patern.

Hipofiza (glanda pituitară), coordonează activitatea altor glande (tiroidă,

suprarenale, ovare si testicule), fapt pentru care este numita și „glandă conducătoare”.
Cu toate acestea, hipofiza nu este „pe cont propriu”, având nevoie de confirmarea, prin
semnale chimice, din partea hipotalamusului, cu care este conectata direct prin tulpina
sa.
Stimulează prin intermediul altor hormoni: sinteză şi secreţia de hormoni tiroidieni,
activează metabolismul lipidic, glucidic şi proteic, reglează secreţia de melatonină la
nivelul epifizei, este implicată în eliberarea de endorfine (împreună cu
hipotalamusul). Insuficineța hipofizară constituie o sursă de nevroză reactivă, cu stări
inhibitive sau depresie. O alta patologie a ei este responsabilă fie de nanismul
hipofizar, fie de gigantism. Este incriminată şi în cazurile de anorexie nervoasă.
Hipofiza produce o serie de hormoni implicaţi: în creştere, în funcţionarea normală a
glandei tiroide, a glandelor suprarenale, a gonadelor, fertilitatea (prin intermediul FSH
şi LH), prin secreţia prolactinei, are rol important în alăptare.
• Hormonul de creştere (somatotrop - STH), are un rol esenţial în dezvoltarea
oaselor. Absenţa acestui hormon produce nanismul hipofizar (creştere
insuficientă în înălţime), iar excesul determină apariţia acromegaliei.
• Prolactina are rol în dezvoltarea sânilor şi lactaţie, a hormonilor luteinizant
(LH) şi foliculostimulant (FSH), care sunt implicaţi în fertilitate, reglarea
ciclului menstrual şi în procesul de formare a spermatozoizilor.
• Hormonul tireotrop (TSH) stimulează sinteză şi secreţia de hormoni tiroidieni.
• Hormonul adenocorticotrop (ACTH) activează metabolismul lipidic, glucidic
şi proteic.
• Hormonul melanostimulant (MSH) este alt hormone secretat de glanda
hipofiză, care reglează secreţia de melatonină la nivelul epifizei.
Epifiza ( glanda pineală), situată în centrul capului, această glandă reprezintă un
centru psihic important. Intuiţia şi conştiinţa sunt îndeobşte asociate acestei glande.
Are rol în: organizare circadiana şi sezonieră a funcţiei cerebrale şi endocrine prin
sincronizare cu lumina mediului exterior; reglează funcţiile legate de reproducere;
reglează ciclul somn-veghe; reglează echilibrul electrolitic.
Melatonină este hormonul somnului și al relaxării. Odată cu lăsare întunericului
epifiza începe să secrete melatonină, care favorizează somnul adânc, relaxează,
odihneşte. Primele raze de soare opresc producerea melatoninei. Melatonină are,
printre altele, şi acțiune antioxidantă. După varsta de 40 de ani, secreția ei scade la
jumătate comparativ cu persoanele tinere (intervine în procesul de îmbătrânire). De
asemenea, melatonină este un hormon implicat în pigmentarea pielii după expunerea la
soare.

Timusul, este un organ mic, situat în cavitatea toracală, între cei doi plămâni, care
involuează după pubertate, transformându-se într-un corp grăsos. Are ca funcții
maturizarea limfocitelorT (anticorpi): originea limfocitelor T este în măduva
hematogenă. Limfocitele T imature migrează în timus, unde vor fi selectate doar
acele limfocite care sunt utile sistemului imun; producerea hormonului de creștere
la copii (timopoetină).

Tiroida, glanda situată în regiunea gâtului între trahee şi laringe, secretă tiroxina (T4)
și Triiodotironina (T3). Tiroxina are rol în reglarea metabolismul. Cantitatea scăzută
de tiroxină determină creșterea greutății corporale chiar cu o dietă strictă, pielea devine
uscată, unghiile şi părul lipsite de strălucire sau fragile. Calcitonina este atât un
hormon tiroidian, dar secretat şi de glandele paratiroide, rolul principal al acestuia
fiind prevenirea creşterilor de calciu seric peste limita normală. Acţiunea biologică a
calcitoninei constă în inhibiţia resorbţiei osoase, adică de depunere a calciului în oase.
Hormonii tiroidieni au efect hipocolesterolemiant, efect hiperglicemiant, acţionează
asupra sistemului cardiovascular prin creşterea a frecvenţei cardiace, a creşterii
uşoare a presiunii sanguine;, stimulează sinteza hepatică de fibrinogen.
Disfuncţiile tiroidei afectează pulsul şi tensiunea arterială, nivelul de colesterol,
nivelul energetic, tonusul muscular, influenţează sistemul nervos şi starea psihică: O
producere excesivă de hormoni tiroidieni, conduce la creşterea excitabilităţii
sistemului nervos, a emotivităţii (tremor, teamă, nelinişte, creşterea pulsului a
debitului circulator, dilatarea pupilelor, secreţie sudorală, hipersecreţie digestivă).
Deficitul iodat în viaţa fetală şi primii 3 ani post-natali produce alterări ireversibile
în dezvoltarea creierului, consecinţa clinică fiind retardarea mintală.

Patologie: hipo şi hiper tiroidismul

Hipotiroidismul este caracterizat prin niveluri insuficiente de hormoni tiroidieni,
oboseală, lipsa de energie, somnolenţă sau apatie, depresie endogenă cu tulburări
senzoriale, cognitive, şi comportamentale, scăderea capacităţii de memorare şi
concentrare, gândire şi vorbire lentă, dureri musculare, bătăi cardiace lente (sub
50/min.), piele uscată, îngroşată şi aspră, păr şi unghii friabile, dificultăţi de adaptare
la frig, constipaţie, creştere în greutate în condiţiile unui apetit diminuat, menstruaţii
cu flux abundent sau cu întârzieri ale ciclicităţii, infertilitate sau avorturi spontane..
Copiii născuţi din mame cu hipotiroidie netratată sau tratată insuficient pe
parcursul sarcinii pot avea retard de dezvoltare neuro-psihica şi probleme de creştere
(nanism).
Hipertiroidismul presupune creşterea, peste limitele normale, a hormonilor tiroidieni
(tiroxina şi/sau triiodotironina). Ca urmare, apare o stimulare a metabolismului şi sunt
exacerbate efectele sistemului nervos simpatic iar organismul se comportă de parcă ar
fi primit o supradoză de adrenalină. Cele mai frecvente simptome sunt tahicardia,
palpitaţiile, tremorul şi anxietatea. Tulburări psihice - labilitate afectivă, accentuate
procese de excitaţie psihică nervozitate, anxietate, iritabilitate; stare de slăbiciune
general; tulburări neuropsihice - tremurături hipertiroidiene, accentuate la emoţii şi
oboseala, mai frecvente la extremităţi;  tulburări de somn - somn neliniştit, insomnii,
coşmaruri; tulburări cardiovasculare - tahicardie, manifestată prin puls cu frecvenţe
de 100-140 bătăi/minut. Pot apărea extrasistole sau fibrilaţii atriale (confundate uneori
cu afecţiuni cardiace); tulburări digestive - tranzit intestinal accelerat (3-15
scaune/zi); tulburări vegetative - pielea caldă, de culoare roz, fiind tot timpul
transpirată, unghii friabile, chelire precoce.; tulburări ale celorlalte glande
endocrine:  insuficienţa gonadica.

Profilul de personalitate al bolnavilor hipertiroidieni 

O trăsătură caracteristică a hipertiroidismului este că adesea evoluează subit, fie ca
rezultat al unei emoţii puternice, fie a situaţiilor critice, când există o predispoziţie şi
influenţe sociale relevante datând de la începutul vieţii în familie. Decesele,
accidentele şi experienţele de pierdere pot declanşa tulburarea şi chiar să genereze un
hipertiroidism stabilizat, care se agravează.
Chiar atunci când lipsesc cauzele evidente, investigarea atentă a trecutului va scoate la
iveală o anumită situaţie generatoare de tensiune. Frecvenţa nelinişte motorie şi
interioară, agitaţia şi iritabilitatea permanentă, labilitatea emoţională sunt efecte ale
secreţiei ridicate de hormon tiroidian.
Aceşti pacienţi sunt permanent mobilizaţi să-şi supraîndeplinească obligaţiile. Mulţi
dintre ei se pare că au fost forţaţi să devină independenţi încă de copii, înainte de a fi
pregătiţi; acest lucru se poate întâmpla din cauza decesului timpuriu al mamei,
despărţirii părinţilor, certurilor dintre părinţi, participării precoce la conflictele din
familie sau la creşterea fraţilor sau surorilor mai mici.
Cu o frecvenţă semnificativă, pacienţii sunt cei mai mari dintre mai mulţi copii. Ei dau
impresia de maturitate personală, dar nu suficient de eficientă pentru a face faţă tuturor
situaţiilor şi îşi ascund destul de transparent slăbiciunea şi teama interioară de separare
şi responsabilitate sau de viaţa sexuală adultă.
La mai mult de o treime constatăm, negarea şi represia anxietăţii. Patru cincimi dintre
pacienţi sunt extrem de ambiţioşi şi se luptă pentru avansare de-a lungul întregii lor
vieţi, efortul lor de a-şi îndeplini datoria ducându-i la limită epuizării. La femei,
aceasta se poate prezenta şi sub forma unei nevoi presante de a aduce copii pe lume şi,
dacă e posibil, de a-i adopta.
Bolnavii hipertiroidieni prezintă un răspuns masiv de tip arhaic şi agresiv la frustrare,
corespunzând unor dorinţe inconştiente de moarte sau tendinţa impulsivă la sarcini
repetate.
Se distinge extrema sensibilitate a bolnavilor hipertiroidieni, cu o alternanţă crescută
între mânie şi iritabilitate.
În ceea ce priveşte tratamentul, pe lângă tratamentul medical standard, este necesară
psihoterapia de susţinere şi terapiile individuale având ca scop conceptualizarea
situaţiei declanşatoare ce se află în focarul conflictului.

Paratiroidele

Parathormonul - hormonul metabolismului fosfo - calcic (rol în dezvoltarea osului,

dar mai ales în contracţia tuturor muşchilor - extirparea paratiroidelor este
incompatibilă cu supravieţuirea). În hiperparatiroidism, apar tulburări neurologice
şi psihice (depresie, psihoze organice), în funcţie şi de nivelul calcemiei.
Hiposecreţia determină creşterea fosforului şi scăderea calciului: tetania sau
"spasmofilia", manifestată prin contracţii tonice ale musculaturii somatice: Cel mai
frecvent contracţiile apar la membrele superioare, generând "mâna de mamoş", iar
contracţiile buzelor determina transformarea gurii în "boţ de ştiucă". La copii -
insuficientă parathomonului influenţează dezvoltarea dinţilor şi determină
întârzierea mintală

Pancreasul endocrin

Pancreasul este o glandă mixtă, având atât o componentă endocrină, cât şi una
exocrină.Cei mai importanţi hormoni pancreatici sunt: insulina şi glucagonul.
Insulina în metabolismului glucidic scăde glicemia prin favorizarea captării şi
utilizării intracelulară a glucozei, transformă excesul de glucoză în lipide, iar în
metabolismului proteic: favorizează pătrunderea aminoacizilor în celulă şi sinteza
proteică.
Glucagonul creşte glicemia, lipoliza şi catabolismul proteic și scade secreţia gastrică
acidă.

Profilul de personalitate în diabetul zaharat:

Diabetul zaharat este o stare anormală a organismului uman, caracterizată prin

creşterea glicemiei peste valorile sale normale. Glicemia reprezintă concentraţia de
glucoză din sânge sau din plasmă.
Cei mai mulţi diabetici ştiu că echilibrul lor glicemic nu e bine reglat. Ei încearcă
sentimente de insecuritate. Cronicitatea bolii poate exercita influenţe negative asupra
vieţii lor, ei ajungând să-şi organizeze viaţa în jurul bolii.
Putem descrie anumite trăsături de personalitate ale persoanelor cu diabet, pacienţii
deosebindu-se după momentul de instalare al diabetului (la maturitate sau juvenil).
Primii nu manifestă o anxietate deosebită, dar prezintă depresie mascată, într-o
anumită măsură. Sunt personalităţi deschise, cu tendinţa de a manifesta reacţii
depresive sub tensiune. Diabeticii cu debut juvenil pot prezenta uneori trăsături ale
personalităţii la limita caracteristicilor schizoide. Sub tensiune, aceşti pacienţi au
tendinţa de a se distanţa de probleme sau de a le nega. Ceea ce se constată frecvent la
aceşti pacienţi este prezenţa sentimentului de neglijare şi lipsă de securitate. Putem
descrie dorinţe puternice de a fi protejaţi şi atitudini ce favorizează dependenţa.
Bolnavii au o sensibilitate deosebită în privinţa frustrării.Frecvent au tendinţe
ambivalente în viaţa lor emoţională între nelinişte, grabă, anxietate, pe de o parte şi
dorinţă de linişte şi securitate, pe de altă parte. Diabetul se asociază adesea cu tulburări
cum sunt depresia sau anxietatea, care se pot asocia cu originea diabetului sau cu
evoluţia acestuia.

Glandele suprarenale (adrenale)

 Mineralocorticoizii, aldosteronul, reglează echilibrul hidro-electrolitic, adică al

apei şi al celor doi ioni importanţi din organism, sodiul şi potasiul. Creşterea
aldosteronului determină retenţie de sodiu şi apă şi creşterea tensiunii arteriale,
precum şi eliminarea excesivă de potasiu (care determină slăbiciune musculară
severă).
 Corticosteroizi, cortizolul- reglează activitatea metabolismului glucidic, lipidic,
proteic. Influenţează reacţia organismului la stres, important rol antiinflamator,
Intervine şi în alergii.
 Catecolaminele, adrenalină şi noradrenalina ajută organismul să se adapteze la
diferite situaţii din mediul ambiant ca: ritm de activitate zi-noapte, efortul fizic,
variaţiile termice etc. Catecolaminele au un rol important în reglarea activităţii
inimii stimulează frecvenţa şi forţa de contracţie a inimii, produc constricţia
vaselor de la nivelul pielii şi organelor interne, precum şi dilatarea celor din cord,
creier şi vase, cresc tensiunea arterială (pe termen limitat însă), produc relaxarea
musculaturii netede din organe şi cresc contracţia muşchilor scheletici, determină
dilataţia bronşică, intensifică reacţiile metabolice pentru furnizarea de energie.
 Hormoni sexuali, atât androgeni (hormoni masculini, care se produc însă la
ambele sexe), cât şi cantităţi mici de estrogen şi progesteron (hormoni feminini).
(Boala Addison- insuficientă şi sindromul Cushing – hiper).

Gonadele
Testiculele secretă hormoni androgeni - testosteronul care determină dezvoltarea şi
menţinerea caracterelor secundare masculine (pilozitate, aspect fizic, voce etc.),
favorizează creşterea, participă la formarea spermei, determină caracterul agresiv şi
creşterea libidoului. Este produs atât în organismul bărbaților, cât şi în cel al
femeilor. La ambele sexe, o dată cu trecerea anilor, nivelul acestui hormon scade,
fapt ce cauzeză oboseala şi lipsa de energie.
Ovarele produc hormoni importanţi în dezvoltarea caracterelor sexuale secundare
feminine, în dezvoltarea şi menţinerea funcţiei reproductive a femeii: estrogenii
care acţionează pe musculatura uterină, cresc libidoul, scad nivelul colesterolului
ceea ce duce la protecţie împotriva ateromatozei vasculare şi progesteronii cu rol în
dezvoltarea ţesutului mamar, a modificărilor endometrului în timpul ciclului
menstrual. Protejează de bolile de inimă, de osteoporoză.

Tulburările sexuale sunt, în general, clasificate în patru categorii:

A. Tulburările sexuale legate de dorinţa sexuală (scăderea libidoului) pot fi cauzate

de o diminuare a producţiei normale de estrogen (la femei) sau de testosteron (atât la
bărbaţi cât şi la femei). Alte cauze ar putea fi: vârsta înaintată, oboseala, sarcina şi
consumul de medicamente (antidepresive, cunoscute pentru scăderea libidoului la
ambele sexe). De asemenea, şi o serie de boli psihice (depresie, anxietate) provoacă
micşorarea dorinţei sexuale.
B. Tulburările de excitaţie sexuală, disfuncţie erectilă şi frigiditatea este descrisă ca
fiind o problemă atât a bărbaţilor, cât şi a femeilor, aflată în strânsă legătură cu
dorinţa, excitaţia sau anxietatea. La bărbat poate fi menţionată incapacitatea parţială
sau totală de a menţine o erecţie şi lipsa de excitaţie şi plăcere sexuală în timpul
actului sexual. Cauzele acestui tip de tulburare pot fi diverse: slaba irigare cu sânge a
organelor sexuale, lipsa de lubrefiere vaginală, teama de eşec, nevoi demonstrative,
supraexcitarea...
C. Tulburările legate de orgasm se referă la întârzierea constantă sau absenţa
orgasmului. Tulburarea poate să apară atât la bărbaţi cât şi la femei. Cele mai
frecvente motive sunt de natură emoţională, dar poate corela şi cu consumul de
medicamente (ex: antidepresive). 
D. Tulburările sexuale legate de durere afectează multe dintre persoanele de sex
feminin şi sunt cunoscute sub denumirea de dispareunie (act sexual dureros) şi
vaginism (spasm involuntar al muşchilor peretelui vaginal care interferează cu actul
sexual şi face dificilă penetrarea). Printre cauze: frica, anxietatea legată de sex (lipsa
de experienţă, dorința de a nu dezamăgi partenerul, experienţe traumatizante, apariţia
unei sarcini nedorite, etc.).

Sindroame psihoneuroendocrine (dereglări endocrine aparent exclusiv

psihogene)

Sindroamele psihoneuroendocrine reprezintă o expresie a răspunsului organismului

uman la stresul cronic. Răspunsul organismului poate lua mai multe forme:
 amenoreea de stres - se produce brusc, fiind uneori precedată de dereglări ale
ciclului menstrual, ca urmare a unei emoţii puternice, a unei traume afective, a
unor stări de tensiune psihică.
 deficitul sexual de stres al bărbatului - amplificarea reacţiei endocrine
fiziologice de stres şi factorii psihologici din copilărie şi adolescenţă.
 pseudociesis (sarcina fantomă) - apare amenoreea, însoţită de unele semne
clinice de sarcină. Este o formă de amenoree neurogenă, ce apare mai frecvent
postpubertar sau în premenopauză
 nanismul psihosocial - sindrom psihoendocrin reprezentând expresia
mecanismului de disprotecţie (lipsa de protecţie şi siguranţă) prin care stresul
cronic acţionează asupra sistemului endocrin.
Contextul clinic şi social în care poate apărea acest tip de nanism poate fi: la copiii
instituţionalizaţi cu inteligenţă normală: poate apărea deficit de statură şi întârzierea
vârstei osoase; uneori şi întârzierea maturizării; la copiii provenind din familii cu
probleme: este generat de carenţă psihoafectivă continuă (apar aceleaşi simptome).
Etiologia: deprivare psihoafectivă, mediu familial dezorganizat, tulburări de somn,
carenţe nutriţionale. Ca şi manifestări, copiii vor prezenta deseori comportament bizar
şi retras.

3. Glande cu secreţie exocrină

Substanţele chimice sunt secretate şi acţionează în locul în care se află anatomic

glanda (ex: glande lacrimale, glande salivare, glande sudoripare, glande seboreice,
secreţiile enzimatice de-a lungul tractului digestiv, inclusiv secreţia exocrină a
pancreasului...)
 Feromonii sunt substanţe chimice eliberate din corp prin transpiraţie, urină sau alte
excreţii ale glandelor specializate. Sunt detectaţi de simţul olfactiv. La animale
reprezintă semnalele primare pentru atragerea perechii şi iniţierea comportamentului
sexual. Sunt folosiţi ca "marcatori" la delimitarea teritoriilor şi respingerea
potenţialilor adversari. Şi oamenii produc feromoni. Cercetările încearcă să identifice
cât de importanţi sunt aceştia în rolurile de atracţie/respingere pentru rasa umană.
Datorită simţului olfactiv slab al omului, este posibil ca rolul lor să fie mai redus decât
în cazul animalelor.

MACROSTRUCTURA SISTEMULUI NERVOS

Sistemul nervos (SN) este format din totalitatea organelor specializate în receptarea,
transmiterea și prelucrarea excitațiilor sau informațiilor din mediul intern sau extern al
organismului, fiind cea mai complexă şi cea mai importantă reţea de control şi de
distribuire a informaţiilor.

Fig. 24. Structura sistemului nervos

I. Sistemul nervos este împărțit din punct de vedere funcțional în sistem nervos
somatic și sistem nervos vegetativ.
A. Sistemul nervos somatic (al vieții de relație) - stabilește legătura între organism și
mediul extern. Este reţeaua de fibre a organismului prin care sunt transmise
informaţiile de la organele de simţ la SNC şi care conduce informaţia de la SNC la
efectori. El este cel care comandă în mod voluntar, deoarece se află sub control
conștient.
B. Sistemul nervos vegetative ( autonom) – coordonează activitatea organelor interne,
în stransă legatură cu sistemul nervos somatic și cu sistemul endocrin (hormonii
amplifică, generalizează și prelungesc în timp, reacțiile inițiate de sistemul nervos
vegetativ).
A. Sistemul nervos somatic este format din punct de vedere anatomic din:
• Sistemul nervos central (S.N.C.) sau axul cerebro-spinal sau nevrax,
reprezentat de Encefal (trunchi cerebral, formaţiunea reticulate, cerebel, diencefal,
emisfere cerebrale) şi Măduva spinării, amplasată în coloana vertebrală. S.N.C.,
format din miliarde de neuroni (celule nervoase) conectaţi între ei şi dintr-un ţesut
de susţinere interstiţial (nevroglie) reprezintă "procesorul central" al sistemului
nervos.
• Sistemul nervos periferic (S.N.P.) - cuprinde nervii cranieni şi cei spinali și
ganglionii (spinali, cranieni și vegetativi). Funcţia sa este de transmitere a
informaţiilor de la organele de simţ la sistemul nervos central, şi a comenzilor
acestuia spre muşchi şi glande. SNP strânge informaţiile atât din exteriorul
organismului prin intermediul exteroceptorilor, cât şi din mediul intern al
organismului, prin intermediul interoceptorilor, conduce informaţia pe traseul
ascendent al nervilor într-o singură direcţie şi fără ca informaţia să se piardă
(măduva spinării asigură integritatea de conducere şi direcţia) până la SNC. În
iniţierea impulsurilor motorii nu are nici un rol, acestea fiind sarcina sistemului
nervos central.
B. Sistemul nervos vegetativ este format din:
• Sistemul nervos simpatic cu centrii nervoși vegetativi situați în axul
cerebrospinal; provoacă reacţia de urgență (pune organismul în starea de
alertă) şi îl pregătește pentru activitate.
• Sistem nervos vegetativ parasimpatic – acţionează pentru corectarea
echilibrului şi restabilirea unui regim normal de funcţionare al organismului cu
ganglionii nervoși vegetativi și fibrele nervoase vegetative preganglionare și
postganglionare care intra în componenta nervilor spinali și cranieni.

SISTEMUL NERVOS CENTRAL

Sistemul nervos central (nevrax) este format din miliarde de neuroni (celule
nervoase) conectaţi între ei şi dintr-un ţesut de susţinere interstiţial (nevroglie).
Funcţiile S.N.C.
• Primeşte şi procesează informaţiile din mediu, adică decriptează
informaţia (o decodifică), o analizează, integre za informaţia (o pune în structuri), şi
dă comandă (feed-back-ul); această comandă se întoarce prin SNP (prin fibrele
descendente ale nervilor) fie la organelor de simţ, de unde au cules informaţiile, fie la
muşchi. Ex. Dacă ai mâncat ceva amar informaţia se duce la creier unde este analizată
şi creierul dă comanda să scuipi.
• Organizează răspunsuri reflexe şi comportamentale
• Planifică şi execută mişcările voluntare
• Este sediul funcţiilor înalt cognitive: limbaj, gândire, memorie

Alcătuire:
- encefalul protejat de craniu şi măduva spinării, amplasată în coloana vertebrală.

Fig.26. Structura anatomică a SNC

1. MĂDUVA SPINĂRII

Este un segment al sistemului nervos central situat în canalul vertebral, cu o lungime

de aproximativ 40 de cm, cu formă cilindrică. Este formată din ţesut nervos şi ocupă
interiorul coloanei vertebrale. Se întinde de la partea inferioară a creierului până la
partea inferioară a spatelui.
Fig. 27. Creierul și măduva spinării (sectiune sagitală): 1. Gaura occipitală; 2. Dilatație
cervicală; 3.măduva spinării în canalul vertebral; 4.dilatație lombară; 5. Conul medular; filum
terminale.
Fig.19. Maduva spinarii (sectiune transversală)

Alcătuirea internă: substanță albă la exterior și substanță cenușie la interior sub

forma literei H.
Alcătuire externă: are forma unui cordon turtit dorso-ventral. Pe ambele fețe prezintă
niște șanțuri.

Funcţiile măduvei

 Funcţia de conducere - realizează legătura în dublu sens între creier şi sistemul

nervos periferic, prin intermediul celulelor nervoase senzitive şi motorii ale
creierului și sistemului nervos periferic. Măduva spinării conduce:
 Pe căi ascendente – informațiile de la organele corpului spre encefal;
 Pe căi descendente – comenzi de la encefal la organele efectoare .
 Funcţia reflexa - reflexele medulare sunt de două tipuri: somatice (mono sinaptice
şi poli sinaptice) şi vegetative (simpatice şi parasimpatice). Reflexele somatice
sunt: reflexe mono sinaptice (de întindere, miotatice); receptori specifici:
proprioceptor (exemple: reflexul rotulian, ahilean, bicipital, tricipital, plantar,
abdominal) și reflexe poli sinaptice (deflexie,); receptori specifici exteroceptori,
proprioceptori; exemple: de apărare executate prin flexie, reflexul de mers.

Consecinţele unei afectări a măduvei spinării:

• dureri de diverse tipuri – nevralgii, mialgii (musculară).

• pierderea sensibilităţii în anumite zone ale corpului.
• pierderea tonusului muscular, incapacitatea de a contracta muşchii în funcţie de
necesităţi.
• pareza – parţială (parapareză, paraplegie); totală (tetrapareză, tetraplegie).

Efectele în plan psihologic:

• modificări multiple la nivelul personalităţii (suspiciozitate, pesimism,

nervozitate etc).
• aplatizarea tonului afectiv (placiditate, irascibilitate).
• apar nevroze: fobice, anxioase.
• confuzie, dezorientare psihică.

2. ENCEFALUL

Encefalul (creierul) reprezintă parte superioară a sistemului nervos central, constituită

din trunchiul cerebral, diencefal, cerebel şi din creierul mare (emisferele cerebrale),
asigurând controlul întregului organism.  Este protejat de către oasele cutiei craniene,
membranele meningeale, lichidul cefalorahidian.
Trunchiul cerebral, hipotalamusul, talamusul, cerebelul şi nucleii bazali, formează
nivelul subcortical, aceste formațiuni subcorticale coordonând majoritatea activităţilor
subconştiente. Reflexele alimentare sunt controlate de structuri ale trunchiul cerebral,
amigdală şi hipotalamus. Controlul respirației se realizează în principal în bulbul
rahidian şi în punte, al echilibrului în structurile cerebelului, a substanţei reticulare din
bulb, punte şi mezencefal.
Nivelul cortical este reprezentat de cortex, care nu funcţionează niciodată singur, ci
numai împreună cu centrii nervoşi inferiori. În absenţa cortexului, funcţiile centrilor
subcorticali sunt adesea imprecise. Cortexul cerebral este esenţial pentru cele mai
multe din procesele de gândire.
Informaţia pătrunde în sistemul nervos prin intermediul receptorilor, de unde este
transmisă pe căi specifice la scoarţă, în ariile senzitive specifice. Aceste informaţii
sunt apoi comparate, la nivelul ariilor asociative, cu informaţiile culese de la ceilalţi
analizatori, precum şi cu datele din memorie. Pe baza sintezei complexe a tuturor
informaţiilor este elaborată starea de conştienţă şi sunt luate deciziile automate şi cele
voluntare.
Fiecare parte a sistemului nervos îndeplineşte funcţii specifice. Multe din funcţiile
integrative sunt bine dezvoltate la nivelul măduvei spinării, iar multe din funcţiile
subconştiente au originea şi sunt executate exclusiv de către centrii subcorticali.

Funcţiile encefalului:
• interpretarea impulsurilor senzoriale;
• funcţii motorii;
• planificarea şi organizarea activităţilor;
• senzaţiile tactile.

2.1. TRUNCHIUL CEREBRAL

Localizat în continuarea măduvei spinării, trunchiul cerebral, derivat din vezicula

cerebrală primitivă, s-a format în urma cu 450 milioane de ani, fiind echivalentul
„ creierului reptilian” din modelul triunic al creierului. Creierul reptilian este implicat
în menţinerea proceselor vitale, în protejarea siguranţei şi perpetuarea speciei. În
situaţii de criză el declanşează ceea ce am putea numi „semnalul de alarmă”, menit să
ne protejeze viaţa şi siguranţa. Această reacţie se produce automat în următoarele
situaţii a) de insecuritate (fizică sau emoţională), durerea (fizică sau emoţională); b)
lipsa somnului și privare de hrană, privarea îndelungată de de informaţii senzoriale sau
plăcere, contactul cu noul (despre care nu se ştie momentan dacă este sau nu o
ameninţare), obstrucţionarea funcţiilor vitale (respiraţie, hrănire/excreţie, procreare).
Trunchiul cerebral conţine centrii de reglare a unor funcţii vitale, ca activitatea
cardiovasculară şi respiratorie, fapt pentru care lezarea lui este mortală.
 Alcătuire internă: substanță cenușie – sub formă de nuclei și substanță albă la
exterior și printre nucleii de substanță cenușie.
Alcătuire externă: este format din trei segmente:
1. bulb rahidian – situat în prelungirea măduvei spinării,
2. puntea lui Varolio – în partea mijlocie, conectată cu cerebelul
3. mezencefal – în partea superioară, acoperit de emisferele cerebrale
( unește encefalul cu măduva spinării).

Fig.28. Trunchiul cerebral – alcătuire externă

Funcțiile trunchiului cerebral:

• Funcția reflexă : trunchiul cerebral reprezintă o structură nervoasă importantă, aici

aflându-se centrii nervoși pentru unele reflexe vitale ca: reflexul salivar, masticator
și de înghițire, reflexele respiratorii, de tuse și de strănut, reflexele cardiovasculare,
de clipire și lacrimal, reflexele de orientare vizuală și auditivă ale capului și
ochilor.
• Funcții de conducere (se comportă ca un tablou de comandă) și motorii (care este
automată) - centrii săi motori îndeplinesc două funcţii: menţinerea posturii şi a
echilibrului şi coordonarea mişcărilor voluntare.
 Menţinerea posturii caracteristica fiecărei specii se face în mod automat prin două
categorii de reflexe somatice (tonice şi de redresare); aceste reflexe se studiază pe
animale decerebrate (la care axul cerebrospinal este secţionat între coliculii
cvadrigemeni superiori şi inferiori).
• reflexele tonice: Trunchiul cerebral asigură menţinerea tonusului la diferite
grupe musculare, în funcţie de poziţia capului, a corpului si de mişcările
efectuate. Exemplu: la o pisică care priveşte în sus, creşte tonusul muşchilor
extensori ai membrelor anterioare şi scade cel al extensorilor membrelor
posterioare. Reacţii opuse apar când pisica priveşte în jos. Comenzile tonice
 sunt elaborate în trunchiul cerebral, pe baza aferenţelor vestibulare
(analizatorul kinestzic) proprioceptive şi în mai mică măsură a celor tactile şi
vizuale.
• reflexele de redresare. Dacă animalul execută mişcări care modifică postura
normală, au loc reflexe motorii care asigură păstrarea acesteia (reflexe
statokinetice). Exemplu este reflexul de aterizare bine observat la pisici care,
din orice poziţie, cad în picioare.
 Menţinerea echilibrului corpului se datorează acţiunii aceloraşi centrii din
trunchiul cerebral responsabili și de reglarea tonusului şi a posturii. Mecanismele
de menţinere a echilibrului se declanşează ori de câte ori centrul de greutate al
corpului tinde să se proiecteze în afara poligonului de susţinere. Schimbarea
poziţiei capului, corpului si membrelor, stimulează fie receptorii labirintici, fie
receptorii kinestezici din capsulele articulare, informând centrii posturii asupra
noilor raporturi spaţiale ale organismului. Pe baza acestor informaţii, se elaborează
comenzi motorii ce determină grade variate de contracţie sau de relaxare a
muşchilor extensori şi flexori, în diferite părţi ale corpului. Astfel, dacă există
tendinţa de a cădea într-o parte, are loc reflex o creştere a tonusului muşchilor
extensori de aceeaşi parte şi o reducere corespunzătoare a tonusului extensorilor
membrelor de partea opusă. Postura se menţine mai ales pe baza aferenţelor de la
proprioceptorii musculari, iar echilibrul pe baza celor labirintici. Centrii de
integrare sunt aceiaşi. Centrii echilibrului sunt grupaţi în două teritorii:
subcorticali şi corticali.
• Centrii subcorticali sunt reprezentaţi de nucleii vestibulari şi de nucleii
formaţiunii reticulate mezencefalice ce integrează informaţiile senzitive
primite direct de la receptori şi indirect prin cerebel. Aceşti centrii menţin
echilibrul şi postura prin reacţii motorii inconştiente.
• Centrii corticali sunt localizaţi în lobul parietal în profunzimea şanţului lui
Sylvius. La nivelul lor se elaborează senzaţia conştientă de echilibru şi postură.
 Coordonarea mişcărilor voluntare. Orice mişcare voluntară necesită o anumită
postură şi o anumită repartiţie a tonusului la diferite grupe de muşchi în activitate.
Acestea se realizează pe baza conexiunilor aferente şi eferente ale nucleilor motori
extrapiramidali din trunchiul cerebral cu cerebelul, cu talamusul şi cu corpii striaţi.

2.1.1. Bulbul rahidian

Este segmentul inferior al trunchiului cerebral. Între bulb şi măduvă nu există o

demarcaţie clară, bulbul numindu-se şi măduvă prelungită. Bulbul rahidian conţine
centri responsabili pentru controlul activităţilor automate ale organismului. Bulbul
face legătura dintre emisferele cerebrale, sediul intelectului nostru, cu talamusul şi
sistemul limbic, responsabil pentru stările de spirit, pofte şi memorie.
Structura internă
Bulbul este alcătuit din substanţă cenuşie şi substanţă albă, organizate şi dispuse diferit
faţă de cea a măduvei spinării.
Substanţa cenuşie este situată la interior; datorită intersectării unor căi nervoase este
fragmentată în nuclei motori şi senzitivi, vegetativi şi proprii.
Substanţa albă, dispusă superficial şi printre nucleii de substanţă cenuşie, este
alcătuită din fibre ascendente (constituind căile sensibilităţii), descendente (căile
motilităţii.) şi proprii sau de asociere, care fac legătura între diferiţi nuclei ai bulbului.

Fiziologia bulbului
La nivelul bulbului întâlnim două funcţii fundamentale ale sistemului nervos funcţia
reflexă şi funcţia de conducere și funcţia de reglare.

§ integrare reflexă: bulbul rahidian este sediul unor reflexe simple şi automate. In
bulb se închid numeroase reflexe, din care unele au rol vital; aici se găsesc centrii
respiratori, cardiaci, ai salivaţiei, deglutiţiei, suptului, unele reflexe de apărare
(strănutatul, tusea, clipitul, voma). Prin formaţiunea reticulată bulbul participă la
reglarea tonusului muscular si la reacţia de trezire corticală.

§ conducere: mijloceşte transmiterea de impulsuri nervoase între zonele

receptoare şi centrii superiori ai integrării aferente (senzoriale); mijloceşte
impulsurile între centrii de comandă, motorii şi organele de execuţie
corespunzătoare. Bulbul conţine şi căi de conducere ce leagă bidirecţional nucleii
săi proprii de cerebel, măduva spinării sau de etajele superioare; asigură
menţinerea echilibrului, tonusului şi posturii individului.

§ reglare: se realizează cu precădere prin intermediul substanţei reticulate.

2.1.2. PUNTEA LUI VAROLIO

Reprezintă segmentul mijlociu al trunchiului cerebral, fiind situată între bulb şi

pedunculii cerebrali. Are forma unei benzi de substanţă nervoasă, lată de 3 cm, dispusă
transversal între emisferele cerebeloase.
Structura internă
Puntea lui Varolio este alcătuită din substanţă cenuşie şi substanţă albă. Substanţa
cenuşie se află la interior, formând grămezi de celule nervoase care formează nucleii
punţii. La fel ca şi în cazul bulbului, nucleii sunt motori, senzitivi, vegetativi şi proprii.
Substanţa albă , predominantă din punct de vedere cantitativ, e formată din fibre
longitudinale (ascendente şi descendente) şi transversale (alcătuiesc pedunculii
cerebeloşi mijlocii, legând puntea de cerebel).
Fiziologia punţii: La nivelul punţii se realizează funcţia reflexă şi de conducere,
precum şi funcţii legate de formaţiunea reticulată (FR).
 § integrare reflexă: puntea este sediul a numeroase reflexe: reflexe somatic motorii,
vegetative, precum cel salivar, reflexul masticator, clipire, supt, audio oculogir
(orientarea gâtului şi a capului după zgomot, lumină), reflexul sudoripar şi sebaceu
al pielii capului, feţei; contracţia muşchilor feţei (mimica expresivă, lateralitatea
globilor oculari), reflexe respiratorii. Datorită aferenţelor pe care puntea le are cu
scoarţa cerebrală, unele reflexe se pot produce şi voluntar, cum ar fi reflexul de
masticaţie, supt şi clipire.
§ conducere: asigură transportul impulsurilor nervoase din mediul extern sau intern
către centrii subcorticali şi corticali precum şi mesajele de execuţie în sens
descendent de la centrii de comandă la organele efectoare. Funcţia de conducere a
impulsului nervos, este asigurată de fibre senzitive şi motorii care traversează
puntea organizate în aceleaşi fascicule descrise şi în bulb. La acestea se mai
adaugă fibre transversale ce pornesc din nucleii punţii, încrucişează şi se termină în
cerebel, formând pedunculii cerebeloşi mijlocii.

2.1.3. MEZENCEFALUL
Structura internă - Mezencefalul reprezintă porţiunea cea mai rostrală (anterioară) a
trunchiului cerebral. Este constituit din pedunculii cerebrali, tuberculii cvadrigemeni,
tectum (regiunea ventrală a mezencefalului), pedunculi celebeloși superiori. Tectum este
regiune posterioara a creierului mijlociu, regiune responsabilă de mișcarile oculare,
dilatarea pupilei, controlul răspunsurilor vizuale, mișcarile corpului, auz.  Pedunculii
cerebrali conțin multe ansambluri de fibre nervoase și substanță neagră ( neuroni care
conțin melanina de culoare închisă, care este implicată în inhibarea mișcarii; degradarea
acestei substanțe duce la o pierdere a controlului motor, cunoscut sub numele de boala
Parkinson. 

Fiziologia mezencefalului: La nivelul său întâlnim funcţia reflexă, funcţia de conducere,

precum şi funcţia de ansamblu a trunchiului cerebral.
§funcţia de conducere a influxului nervos: pedunculii cerebrali sunt străbătuţi de căi
nervoase ascendente şi descendente, întâlnite şi la măduvă. Are şi căi proprii ale
trunchiului cerebral, care unesc nucleii extrapiramidali subcorticali cu nucleii
motori ai trunchiului cerebral, sau leagă hipotalamusul de nucleii vegetativi ai
trunchiului cerebral.

§funcţia reflexă: reflexele mezencefalului sunt asigurate, ca şi la celelalte nivele de

către nucleii cenuşii:

• Reflexul pupilar fotomotor - constă în micşorarea pupilei (mioză),

provocată de proiectarea luminii pe retină.
 • Reflexul pupilar de acomodare la distanţă - este un reflex mai complex ce
constă în mioză, convergenţă oculară şi bombarea cristalinului ce se
produc atunci când privim un obiect aflat mai aproape de 6 m de ochi;
• Reflexele de orientare vizuală şi auditivă - orientarea globilor oculari şi a
capului către sursa de lumină sau de zgomot.
• Reflexele kinetice şi statice - menţinerea şi redresarea atitudinii normale
în staţiune şi locomoţie.
Un rol deosebit în funcţia reflexă a mezencefalului o deţin nucleii roşii din
pedunculii cerebrali, care primesc impulsuri nervoase de la cerebel şi
scoarţa cerebrală şi trimit impulsuri nervoase către talamus, olivele
bulbare, substanţa reticulată şi măduva spinării. Scoaterea experimentală
din funcţiune a nucleilor roşii determină „rigiditatea de decerebrare”,
manifestată prin hipertonie exagerată a muşchilor extensori ai coloanei
vertebrale, gâtului şi membrelor.
§ funcţii de ansamblu ale trunchiului cerebral asigurate de către mezencefal:
trunchiul conţine nucleii FR şi nuclei extrapiramidali.
Nucleii extrapiramidali sunt staţii de întrerupere a căilor extrapiramidale
pornite de la cortexul cerebral sau cerebelos. Rol în reglarea mişcărilor
comandate voluntar sau a celor automate, a tonusului muscular, a echilibrului
şi posturii individului. În realizarea acestor funcţii complexe participă
aferentele vestibulare proprioceptive vizuale şi exteroceptive.

PATOLOGIA MEZENCEFALICĂ:

Se referă la anumite sindroame (segmental central, Benedikt, Claude) care au

ca elemente comune paralizia nervului cranian oculomotor (III), anestezii
contra laterale (cauzate de lezarea fasciculelor spinotalamice) sau mişcări
involuntare.
În cazul sindromului substanţei negre, principala afectare este cea a tonusului
muscular.
Sindromul imobilităţii (apare prin lezarea tractului cortico spinal şi cortico
bulbar) – bolnavul e nemişcat, părând în comă, dar are ochii deschişi şi îi poate
mişca voluntar.

2.1.4. FORMAŢIUNEA RETICULATĂ

Printre nucleii şi fibrele trunchiului cerebral se găseşte şi reţeaua formaţiunii reticulate

(FR). Formaţiunea reticulată urcă superior până la diencefal şi cortex şi coboară până
la măduva spinării. Formaţiunea reticulată a fost descoperită în 1911 de către medicul
neurolog R. Cajal.
FR este prezentă în toate segmentele trunchiului cerebral, cea mai mare reprezentare
având-o la nivelul mezencefalului. Are conexiuni cu scoarţa cerebrală, măduva
spinării şi cerebel. FR este un mecanism reglator al întregului cortex în sensul că
participă la reglarea tuturor proceselor psihice (atenţie, memorie, raţionament,
comportament), a vorbirii, a tonusului muscular şi a mişcărilor. Formaţia reticulară
este principala zonă la nivelul căreia se realizează schimbul de informaţii, fiind şi
sursa puterii creierului. În această reţea de fibre nervoase, fiecare neuron poate fi
conectat cu alţi 25 000. Formaţia reticulară primeşte constant mesaje de la organele de
simţ, emiţând la rândul său unde de activitate electrică prin cortexul cerebral. Aceasta
menţine starea de conştientă. Dacă formaţia reticulară îşi reduce activitatea, persoana
respectivă poate adormi sau avea halucinaţii, văzând, auzind şi având senzaţii ireale.
Rezultatul "privării senzoriale", când o persoană este închisă într-o încăpere
întunecoasă, goală şi liniştită timp de mai multe ore, este o "înnebunire" aparentă,
intrarea în transă sau comă.

Fiziologia formaţiunii reticulate

FR. îndeplineşte funcţii specific şi nespecifice.

o funcţiile specifice – aici este sediul central al reflexelor trunchiului

cerebral, reflexe somatice şi vegetative: centrii cardio - vasculari,
respiratori, ai echilibrului, reflexul lăcrimar etc.

o funcţiile nespecifice – sunt funcţii de coordonare, de activare sau inhibare

a activităţii SNC

ü SRAA (substanţa reticulata activator ascendentă) – are rolul de-a

produce o excitare difuză a scoarţei, stimulând astfel nespecific
funcţiile cortexului. Stimularea acesteia este urmată de o trezire
corticală, de creştere a vigilenţei, cu sporirea aptitudinilor intelectuale

ü SRAI (substanţa reticulata activator inhibatoare) – rol de reducere a

activităţii corticale

ü SRDA (substanţa reticulate descendent activatoare)

ü SRDI (substanţa reticulate descendent inhibitoare)

În ansamblu, FR fie activatoare ascendentă sau descendentă, are un efect modulator

important atât asupra scoarţei cerebrale cât şi a măduvei spinării. Ea reglează:
• vigilenţa corticală, percepţia,discriminarea spaţio-temporală
• memorarea şi reactualizarea,expresia emoţională
• homeostazia, ritmurile biologice, starea de somn
• controlează activitatea muşchilor scheletici, reajustarea poziţiilor corpului şi
locomoţia, îndemânarea, gesturile, expresiile faciale, masticaţia, deglutiţia,
respiraţia, circulația
 • controlează sistemul somato-senzorial şi neuroendocrin (într-o manieră mai
globală)
FR participă şi la reglarea ritmului somn – veghe.
Veghea reprezintă starea funcţional cerebral caracterizată prin creşterea tonusului
SRAA, concomitent cu orientarea conştientă spre o anumită activitate.
Somnul este o alternative a stării de veghe; este o stare de activare cerebrala
caracterizată prin încetarea analizei conştiente a stimulilor şi prin suprimarea activităţii
voluntare. Este o stare de repaos a unor teritorii cerebrale, concomitent cu păstrarea
sau creşterea altora. Există 2 tipuri de somn: profund (fără vise) şi paradoxal (însoţit de
vise şi mişcări rapide ale globilor oculari). Aceste faze se succed de mai multe ori în
timpul somnului.
Comutarea de la starea de veghe la starea de somn şi invers se face prin activarea sau
inhibarea SRAA.

PATOLOGIA FORMAŢIUNII RETICULATE:

 mutismul achinetic (leziunea SRAA) – tulburare a stării de conştiinţă; simptome:

lipsa de răspuns la întrebări, imobilitate a corpului şi capului, lipsa de răspuns
emoţional şi motor, absenţa paraliziei, prezenţa reflexului de orientare, prezenţa
oculară (urmăreşte cu privirea), incontinenţa urinară şi fecală ca urmare a akineziei
care îl împiedică să-şi semnalizeze nevoile fiziologice. Se datorează lezării sistemului
reticular activator ascendent (SRAA)
 sindromul de logoree cu hiperkinezie (leziunea SRIA) – apare pre/postoperator la
pacienţi cu leziuni corticale. Se caracterizează prin: hipermnezie, (exagerarea
evocărilor care devin tumultoase, rapide, intempestive), exagerarea atenţiei,
mişcărilor, a reflexului de orientare, simţ critic ascuţit, somn redus (2-3ore/zi),
raţionament normal sau deteriorat, în funcţie de localizarea şi întinderea leziunii
corticale.

2. 2. CEREBELUL (CREIERUL MIC)

Este un segment derivat din metencefal, situat în partea posterioară a cutiei craniene,
deasupra trunchiului cerebral sub lobii occipitali ai creierului mare. Este legat de
mezencefal, punte şi bulb, prin perechi de pedunculi cerebeloşi. Prin numeroasele
conexiuni aferente şi eferente, cerebelul influenţează sistemele de comandă voluntară
în vederea menţinerii echilibrului şi reglării tonusului muscular. El coordonează
mişcarea, motricitatea corpului.

Structural, cerebelul este alcătuit, ca şi celelale formaţiuni ale encefalului,

din substanţă cenuşie și substanță albă. Substanţa cenuşie este dispusă atât la
exterior unde formează scoarţa cerebeloasă cât şi la interior sub formă de nuclei.
Substanţa albă realizează în interiorul cerebelului corpul medular, iar la exteriorul
acestuia formează cele 3 perechi de pedunculi cerebeloşi

Structura

Este alcătuit din două emisfere cerebeloase legate printr-o formaţiune numită

vermis. Cele două emisfere cerebeloase sunt alcătuite din doi lobi: lobul anterior
(paleocerebel) și lobul posterior (neocerebel). Vermisul este unit de asemenea cu o
porțiune alungită numită lob floculonodular (arhicerebel).
1. Arhicerebelul este conectat cu nucleii vestibulari, intervenind în menţinerea
echilibrului. Distrugerea sa produce tulburări caracterizate prin mers ebrios (de om
beat), astazie şi vertij (ameţeală).
2. Paleocerebelul este reprezentat de lobul anterior şi o parte din cel posterior, la
care se termină căile spinocerebeloase. Are rol în reglarea tonusului muscular, în
repartiţia echilibrată şi variabilă a acestuia la diferitele grupe musculare, în
activitatea statică şi în timpul mişcărilor. Distrugerea sa este urmată de hipotonie sau
hipertonie.
3. Neocerebelul reprezentat de emisferele cerebeloase şi este conectat în special cu
cortexul motor cerebral. Distrugerea sa produce tremurătură intenţională (bolnavul
nu poate executa lin mişcările voluntare, ci sacadat -Parkinson), hipotonie şi
incoordonare motorie ca asinergia sau dismetria (pierderea proporţionării intensităţii
unor contracţii).

Fig. 29. Secțiune prin cerebel

Fiziologia cerebelului
Cerebelul nu are conexiuni directe cu efectorii (nu există fascicule cerebrospinale),
fapt pentru care excitarea cerebelului nu provoacă nici mişcare şi nici senzaţii
subiective. Cu toate acestea, după îndepărtarea cerebelului apar grave tulburări ale
funcţiilor somatice, mai ales a mişcărilor voluntare rapide.
Cerebelul îndeplineşte rolul de supraveghetor al activităţii motorii, comparând
comanda centrală cu modul în care ea este executată. Conform concepţiei cibernetice,
cerebelul apare ca un servomecanism dispus în paralel pe căile ce leagă bidirecţional
centrii motori superiori de efectorii şi receptorii periferici.
Funcţiile cerebelului sunt strâns legate de conexiunile aferente şi eferente pe care le
realizează prin intermediul pedunculilor cerebeloşi.
1. Funcţia reflexă - Prin conexiunile sale aferente şi eferente cerebelul este legat cu
scoarţa cerebrală motorie şi cu toţi analizatorii. Se realizează astfel, o serie de
circuite funcţionale care asigură controlul cerebelos asupra echilibrului, tonusului
muscular, şi coordonarea mişcărilor voluntare, automate şi reflexe. Cerebelul are
conexiuni cu analizatorul vestibular (circuitul vestibulo-cerebelo-fastigio-
vestibular), cu analizatorul kinestezic (circuitul spino-cerebelo-dento-rubro-spinal)
şi cu scoarţa motorie (circuitul cortico-ponto-cerebelo-dento-talamo-cortical).
2. Funcţia de conducere - se realizează prin căile proprii şi căile de proiecţie;
această funcţie nu poate fi considerată separat de cea reflexă.
• Funcţia de menţinere a tonusului muscular care asigură postura, cu
participarea lobului său anterior, trimiţând permanent către aceştia
impulsuri nervoase motorii prin fascicule eferente (fasciculul cerebelo-
reticulo-spinal, fasciculul cerebelo-rubro-spinal).
• Funcţia de coordonare a mişcărilor voluntare, comandate de scoarţa
cerebrală, prin întărirea sau inhibarea lor de stimuli din centrii nervoşi din
lobul posterior al cerebelului. Aceasta se concretizează prin efectuarea
mişcărilor de fineţe;
• Funcţia de menţinere a echilibrului, prin integrarea în arhicerebel a
excitaţiilor proprioceptive inconştiente primite de la muşchi, tendoane şi
articulaţii, prin fasciculele Gowers şi Flechsig, precum şi a excitaţiilor
primite de la aparatul vestibular, prin fasciculul vestibulo-cerebelos.
Extirparea cerebelului la câine, produce iniţial o exagerare a reflexelor
tonice de postură, o hipertonie a muşchilor extensori ai coloanei vertebrale
şi ai membrelor. După aproximativ 10 zile, apar simptomele caracteristice
ale deficienţei cerebeloase: astenie (oboseală şi slăbirea forţei musculare),
hipotonie (tonus muscular scăzut) şi astazie (incapacitatea de a sta în
picioare). Totalitatea acestor deficienţe se numeşte ataxie cerebeloasă. La
interval de o lună de la a treia etapă, se produc fenomene de compensare,
prin intervenţia scoarţei cerebrale.

PATOLOGIA CEREBELULUI:
Patologia cerebelului determină comportamente motrice anormale: mers stepat,
tremurăturile membrelor, probleme de deglutiţie.
• hipotonie - manifestată prin diminuarea rezistenţei la mişcări pasive,
întârzierea răspunsului de efectuare a unor mişcări rapide.
• ataxie - apariţia unor erori în mişcare şi regularitatea acestora
• tremurul intenţional - mai marcat la terminarea mişcării
Aceste tulburări apar la membrele ixilaterale. Uneori apar probleme legate de
ortostatism şi disartrie (vorbire sacadată, uneori explozivă), afectarea mai pronunţată
la membrele inferioare. Cu timpul leziunile cerebelului tind să se amelioreze, dacă
procesul patologic nu progresează. Dacă apare o leziune cerebeloasa ulterior, acest
lucru poate conduce la apariţia semnelor de disfuncţie tipic cerebeloasă. Ceea ce
demonstrează că cel puţin la tineri funcţiile cerebeloase pot fi preluate de alte
formaţiuni ale creierului.
Extirparea globală a cerebelului produce o serie de tulburări clinice caracteristice,
grupate în triadă Luciani, care sunt:
§ Astenie caracterizată prin instalarea unei senzaţii de oboseală musculară, la
cele mai uşoare mişcări (scăderea forţei mişcării voluntare);
§ Astazia este o tulburare a posturii şi echilibrului static al corpului care nu se
poate menţine în picioare fără lărgirea poligonului de susţinere;
§ Atonia reprezintă scăderea tonusului muscular.
La câteva luni de la decerebelare, gravitatea acestor tulburări se reduce prin intervenţia
unor mecanisme compensatorii corticale.

2.4. DIENCEFALUL (creierul intermediar)

Diencefalul, denumit şi creierul intermediar este aşezat deasupra mezencefalului şi sub
emisferele cerebrale, care îl acoperă.
Structură  → compus din: talamus, metatalamus, epitalamus, hipotalamus. In
legatura stransa cu diencefalul sunt doua glande endocrine hipofiza pe partea ventrala
si epifiza pe partea dorsala.

Fig.30. Secțiune prin diencefal

1. Talamusul

Este poziţionată deasupra trunchiului cerebral, între emisferele cerebrale, fiind alcătuit
din doua structuri de forma oala – nuclei bazali.
Funcţiile talamusului.
Talamusul îndeplineşte patru funcţii: de releu, de asociaţie, motorie şi de talamus
nespecific.

 Funcţia de releu (staţie de întrerupere sinaptică). În nucleii talamici specifici

are loc sinapsa obligatorie cu cel de-al treilea neuron, pentru căile
sensibilităţii exteroceptive, proprioceptive şi interoceptive. Excepţie fac căile
olfactive; de asemenea, căile visceroceptive care ajung mai întâi la
hipotalamus, iar de aici în drumul lor spre scoarţă, fac sinapsă în talamus.
 Funcţia de asociaţie se realizează prin conexiunile unor nuclei talamici cu
ariile asociative corticale din lobii parietal, temporal şi occipital. Pe baza
acestor conexiuni, talamusul participa alături de scoarţa cerebrală la
elaborarea unor comenzi voluntare.
 Funcţia motorie. Talamusul este conectat bidirecţional cu corpii striaţi şi
primeşte aferenţe de la neocerebel şi substanţa neagră. Comenzile motorii
elaborate pe baza acestor aferenţe, sunt trimise apoi, eferent, spre cortexul
motor de unde porneşte comanda spre moto neuroni somatici. Prin poziţia sa
pe traiectul căilor senzitive şi motorii, talamusul participă la integrarea
senzorio-motorie.
 Funcţia nespecifică. La nivelul talamusului se întâlneşte prelungirea
anterioară a formaţiei reticulate a trunchiului cerebral, sub forma nucleilor
talamici nespecifici. Prin intermediul acestor formaţiuni, talamusul participă
la reglarea ritmului somn-veghe, la întărirea tonusului cortical şi a atenţiei şi
la elaborarea unor procese afectiv emoţionale.

Lezarea talamusului duce la apariţia mai multor entităţi nosografice (boli). Cele mai
cunoscute sunt:

Ř sindromul talamic, care are următoarele simptome neurologice:

• hemianestezia contralaterală (consecinţa unei hemoragii talamice); durere de
cap de tip arsura, foarte intensă și persistentă care se accentuează în stare de
stres emoţional și oboseală (hiperpatie);
• tremurul intenţional (ca urmare a leziunii nucleului lateral ventral); ataxia
membrelor inferioare (legata de gradul de sensibilitate al muşchilor);
• tulburări simpatice (ptoza palpebrala) – nu ridica pleoapele;
• tulburări motorii (hemipareza – ½ din corp); se asociază tulburări de gust
(uneori).
Ř afazia talamică ține de:
• tulburări de dinamica a expresiei și fluenței verbale; voce slabă, răspunsuri
scurte, debit încetinit si sacadat al vorbirii; incoerența discursului;
• afectare persistenta si disociativa a memoriei verbale, deficit al memoriei
logice și de a creării de asociaţii verbale;
• are în general o evoluție favorabila cu excepţia memoriei verbale.
Ř sindromul de neglijență talamică: are 2 manifestări:
 • neglijența motorie: se manifestă printr-un deficit în utilizarea unei jumătăţi a
corpului, cu toate ca aceasta e perfect funcţională. Prin incitare verbala, această
neglijență poate să dispară parţial.
• neglijența spaţială: e legata în principal de analizatorul vizual (a fost confirmat
de teste neuropsihologice) și reprezintă devierea privirii spre dreapta și refuzul
explorării spaţiului stâng al campului vizual.

2. Metatalamusul

Metatalamus  → este format din cele doua perechi de corpi geniculati, 2 mediali
(stâng si drept) si 2 laterali (stâng si drept), care sunt situati înapoia talamusului.
Corpul geniculat medial reprezinta releul talamic al căii auditive, în timp ce corpul
geniculat lateral reprezinta releul talamic al caii vizuale. Corpul geniculat medial are
conexiuni cu colicul inferior homolateral, iar cel lateral, cu colicul superior
homolateral.
a) corpii geniculaţi laterali:
• se leagă de coliculii cvadrigemeni superiori
• la acest nivel se termina fibrele optice
• prelucrările vizuale la acest nivel permit diferenţieri intre întuneric si
lumina si orientarea in spatiu in raport cu stimulii luminoşi
• sunt formaţi din 2 parti: ventrala (cea mai veche filogenetic) si dorsala
stratificata (noua filogenetic) care expediază impulsuri la scoarţa cerebrala
scizura caldarina si ariile 18/19 Bormann (are 6 straturi la om)
b) corpii geniculaţi mediali:
• conectaţi cu coliculii cvadrigemeni inferiori
• aici se termina nervul auditiv

3. Epitalamusul

Epitalamus → este situat în partea superioară a diencefalului și este compus din

glanda epifiză și nucleul habenular, legat de centrii olfactivi de la baza emisferelor
cerebrale. Nucleul habenular intervine în orientarea capului în funcție de sursa
olfactivă (de miros).

a) glanda epifiza:
• după 7 ani începe să involueze, după 14 ani se calcifică;
• este o glanda care are rol important în dezvoltarea organismului (în creştere),
exercită un rol important în metabolismul proteinelor, lipidelor, glucidelor;
• se presupune ca exercită efect frenator asupra sferei sexuale;
• principalul hormon secretat este melatonina – secretată maximal noaptea (spre
deosebire de serotonină – ziua); scade constant de la naştere pâna la bătrâneţe
și este responsabilă de ciclul somn-veghe.
§ Melatonina are rol în modularea excitabilităţii cerebrale, influenșează
fiziologia somnului, posibil, un efect antineoplazic la om, se presupune ca
 reglează activitatea celorlalte glande sau ca intervine in reglarea lor (hipofiza,
tiroida, sexuale etc).
§ nu a fost demonstrat pana în acest moment un efect anti gonadotrop al
melatoninei la om.
b) aparatul habenular:
• conţine numeroase fibre albe și substanţă cenuşie (nuclei habenulari).
• fibrele albe au legătură cu structurile corticale.

4. Hipotalamusul

Hipotalamusul este partea din diencefal conectată la reglarea activităţii viscerale, la

activitatea sistemului nervos vegetativ şi la reglarea sistemului endocrin.
Hipotalamusul reprezintă centrul superior de integrare, reglare şi coordonare ale
funcţiilor principale ale organismului. Are legături strânse cu scoarţa cerebrală, mai
ales cu sistemul limbic, participând la integrarea vegetativo-somatică şi la elaborarea
reacţiilor instinctive şi emoţionale.

Principalele funcţii ale hipotalamusului sunt implicate în :

§ coordonarea sistemului nervos vegetativ; excitarea hipotalamusului anterior este

urmată de efecte parasimpatice, iar a celui posterior de cele simpatice;
§ coordonarea sistemului endocrin, prin produşii de neurosecreţie elaboraţi de
neuronii hipotalamici; aceşti hormoni stimulează sau inhibă secreţiile interne ale
adenohipofizei. Prin intermediul hipofizei anterioare, hipotalamusul va coordona de
fapt întreaga activitate endocrină din organism. Unii hormoni secretaţi de
hipotalamusul anterior (ADH şi ocitocina) sunt depozitaţi în hipofiza posterioară, de
unde se eliberează la nevoie;
§ reglarea metabolismelor intermediare lipidic, glucidic, proteic şi energetic. Leziuni
hipotalamice produc obezitatea sau slăbirea exagerată. Hipotalamusul anterior
favorizează procesele anabolice iar cel posterior pe cele catabolice, eliberatoare de
energie;
§ reglarea echilibrului hidric al organismului prin centrii setei şi secreţia de ADH;
§ reglarea echilibrului osmotic al organismului. În hipotalamus se află receptori
sensibili la variaţiile presiunii osmotice ale mediului intern. Atunci când presiunea
osmotică creşte se comandă secreţia de ADH, care stimulează reabsorbţia apei la
nivelul rinichiului şi, în consecinţă, are loc scăderea presiunii osmotice;
§ reglarea aportului alimentar, prin centrii foamei şi ai saţietăţii. Centrii foamei
impulsionează animalul sau omul să procure alimente şi să le ingere. Centrul saţietăţii
determină sistarea alimentării. Când rezervele metabolice nutritive ale organismului
scad, este excitat centrul foamei iar când acestea cresc, este excitat centrul saţietăţii.
Distrugerea experimentală a centrului foamei face ca animalul să nu se mai alimenteze
şi să moară de inaniţie. Distrugerea centrului saţietăţii duce la supraalimentaţie şi
obezitate;
§ reglarea ritmului somn-veghe. Împreună cu formaţia reticulată a trunchiului
cerebral şi cu talamusul nespecific, el participă la reacţia de trezire, la creşterea stării
de vigilenţă corticală;
§ reglarea unor acte de comportament (alimentar, sexual, agresiv sau de apărare).
Alături de sistemul limbic, el participă la elaborarea emoţiilor (frica, furia), a
sentimentelor şi pasiunilor. Hipotalamusul are rol şi în expresia vegetativă interioară
(variaţiile ritmului cardiac şi ale tensiunii arteriale) sau exterioară (paloarea sau
înroşirea pielii, lăcrimarea) a stărilor afective; rol important in cadrul proceselor
emoţionale, el elaborând răspunsurile la stres.
§termoreglare. În hipotalamus se află centrii termogenetici (din hipotalamusul
posterior), care se activează la scăderea temperaturii sângelui şi centrii termolitici (din
hipotalamusul anterior), care se activează la creşterea ei. Centrii termogenetici
determină creşterea activităţii metabolice, vasoconstricţie periferică şi apariţia
frisonului muscular prin care creşte producţia de căldură a organismului. Centrii
termolitici determină vasodilataţie cutanată şi sudoraţie ce favorizează pierderile de
căldură prin iradiere şi evaporare.

2.5. EMISFERELE CEREBRALE

Telencefalul, sau creierul mare, reprezintă partea cea mai complexă şi mai masivă a
encefalului având cea mai înaltă organizare.
Creierul mare este format din două emisfere cerebrale, separate prin scizura
interemisferică, legătura dintre ele fiind realizată de corpul colos şi alte comisuri albe.
La exterior emisferele cerebrale prezintă circumvoluţiuni delimitate de şanţuri, unele
mai lungi şi mai profunde numite scizuri şi altele mai scurte şi mai superficiale.
Fiecare emisferă prezintă pe faţa externă trei scizuri (scizura laterală a lui Sylvius,
scizura centrală a lui Rolando şi scizura perpendiculară sau parieto- occipitală) care
delimitează patru lobi: lobul frontal (în partea anterioară), lobul parietal (în partea
superioară la mijloc), lobul occipital (în partea posterioară) şi lobul temporal (în
partea laterala); în interiorul scizurii laterale este adăpostit lobul insulei.
 Fig. 31. Secțiune Telencefal

LOBUL FRONTAL – Reprezintă portiunea anterioara a cortexului cerebral. Este

implicat în luarea deciziilor, rezolvarea problemelor şi planificare; raționament;
motivație; controlul impulsurilor; memorie; funcții motorii.
Tulburările psihice generate de patologia lobului frontal :
 tulburări de dispoziție și caracter – creșterea tonusului afectiv, cu euforie și erotism,
alternînd cu faze de melancolie, cu reacții caracteriale, de tip psihopatic sau iritabil.
 tulburări de activitate – apare o ruptură între bolnav şi lumea exterioară, cu sărăcirea
relațiilor, și absența acestora la evenimente externe. Se adaugă o stare de apatie,
indiferență la durere, mutism achinetic putând evolua către coma și moarte.
 tulburări intelectuale – privesc atenția și memoria .Pot merge de la confuzie temporo-
spațială , la starea de perplexitate până la demență.

LOBUL TEMPORAL – implicat în memorie şi vorbire, conștiință, viață

afectivă și motivație.
Tulburările psihice generate de patologia lobului temporal :
 Tulburări psihomotorii: mutismul achinetic, catalepsia ( stare hipnotică), somnolența.
 Tulburări emoționale: stări de tristețe, senzația de singurătate, teama de moarte. Pot
apare crize de mânie, violență care se pot permanentiza sau croniciza, în situații de
excitare continua a lobului temporal, cum ar fi epilepsiade lob temporal.
 Tulburări de memorie: frecvente în leziunile de lob temporal, se prezintă sub formă
de amnezie.
 Stările de visare: constau în tulburări de conștiință associate cu halucinații vizuale,
auditive, gustative, olfactive, stări care survin sub formă de criză. Acestora li se poate
adăuga ruperea partial a bolnavului de realitate.

LOBUL PARIETAL – este localizat inferior față de lobul frontal.. El primește şi

procesează informaţiile senzoriale, senzaţiile dureroase şi tactile; orientarea spaţiala;
percepţia vizuală,este în relație cu funcțiile proxice, gnozice, cu schema corporală și
limbajul.

Tulburările psihice generate de patologia lobului parietal :

 tulburări praxice – apraxia ideomotorie, apraxia îmbrăcatului și apraxia constructivă ;
 tulburări de limbaj : duc la afazie senzorială.
 tulburări ale schemei corporale - sunt tulburări ale percepției referitoare la
dimensiunile și postura propriului corp.

LOBUL OCCIPITAL - este în relație funcțională cu perceperea timpului, a memoriei,

mișcărilor, a spațiului vizual și dispoziției afective. Lobul occipital contine cortexul vizual
primar. 

Tulburările psihice generate de patologia lobului occipital :

  Halucinații vizuale
 Tulburări de memorie și de afectivitate
 Tulburări de percepție temporală, de mișcare și spațiu.

CORPUL CALOS : Este un fascicul de fibre nervoase, care unește cele două emisfere
cerebrale, fiind implicat în mecanismele memoriei, conștiinței, în procesele gnozice și
praxice.
Tulburări generate de lezarea corpului calos
• Psihice : scăderea memoriei, lipsa de inițiativă, anumite tulburări de caracter,
nesiguranță, iritabilitate, inerție motorie.
• Praxice : apraxie mimică și ideomotorie.
• Gnozice : agnozia obiectelor.

STRUCTURA EMISFERELOR CEREBRALE

Structural, emisferele cerebrale sunt alcătuite din substanţă cenuşie, dispusă la suprafață, ce
formează centrii nervoşi de integrare şi coordonare şi substanţa albă ce reprezintă atât
conexiunile dintre aceşti centrii cât şi căile de conducere ascendente şi descendente.
Substanţa cenuşie este dispusă în două moduri: la periferia substanţei albe formând scoarţa
cerebrală (cortexul) şi la baza emisferelor cerebrale şi în mijlocul substanţei albe formând
nucleii bazali (corpii striaţi), nucleu important al sistemului extrapiramidal. Substanța
(materia) cenușie este un țesut de culoare gri, aflat în maduva spinării și encefal, fie în
profunzimea creierului mare sau la suprafața celui mic și a emisferelor cerebrale. Are rol de
centru nervos: primește mesajele, analizează informațiile și elaborează răspunsurile.
Substanţă albă se află la interior. Este un tesut de culoare albicioasă, aflat în maduva spinarii
și encefal, care asigura transmiterea influxului nervos de la un centru nervos la celalalt sau de
la un centru neros la un nerv. Substanţa albă este alcătuită din:
• fibre de proiecţie ascendente, senzitive care leagă cortexul de celelalte etaje ale S.N.C.
• fibre comisurale inter emisferice care fac legătura între cele două emisfere cerebrale
• fibre de asociaţie intra emisferice care care unesc între ele diferite sectoare ale
aceleiaşi emisfere.
În substanţă albă se află şi nişte formaţiuni de substanţă cenuşie, numite nuclei
subcorticali sau ganglioni bazali.
 Fig. 32. Structura emisferelor cerebrale

1. SCOARŢA CEREBRALĂ (CORTEXUL CEREBRAL)

Scoarţa cerebrală reprezintă segmentul cel mai evoluat al nevraxului, centrul
integrator al senzaţiilor, motricităţii, conştiinţei, voinţei, învăţării, memoriei, stărilor
emoţionale şi comportamentale. Cortexul cerebral este stratul exterior de la nivelul
creierului, alcătuit din neuroni de tip, formă şi mărimi diferite, dispuşi pe nevroglii,
fibre nervoase şi vase sangvine. El este împărţit în mai mulţi lobi: frontal, parietal,
temporal şi occipital. Reprezintă etajul superior de integrare a activităţii sistemului
nervos.
Scoarţa cerebrală este divizata, în funcţie de apariţia pe scala evolutivă, în arhicortex,
paleocortex şi neocortex. Aceste teritorii sunt diferite din punct de vedere
filogenetic, structural şi functional. Neocortexul este cel mai nou apărut şi constituie
aproximativ 90% din totalitatea cortexului cerebral.

Fig. 33. Arhitectura scoarței cerebrale

 Paleocortexul (sistemul limbic) → cele mai importante componente ale sistemului

limbic sunt: calea olfactivă, formată din nervii olfactivi şi bulbul olfactiv, corpul
amigdalian. Are rol determinant în mecanismele memoriei de lungă durată (la acest
nivel se pare că suntstabilite aspecte legate de ceea ce trebuie memorat şi unde se va
stoca informaţia), emoţii (este structura cea mai importantă pentru viaţa emoţională,
fiind numit „centrul emoţional ”, comportament , motivație și dorință sexuală).
   Neocortexul → alcătuit din şase straturi celulare, reprezintă sediul proceselor psihice
superioare – activitatea nervoasă superioară – ANS. Curent, prin aceasta se înţeleg
procesele care stau la baza memoriei, învăţării, gândirii, creaţiei.

SPECIALIZAREA FUNCTIONALA A EMISFERELOR

CEREBRALE

Termenul de emisfericitate a fost introdus de biologi pentru a desemna specificitatea

funcţională a unei emisfere. Cercetările asupra creierului au demonstrat că funcţia
limbajului ar fi localizată în emisfera stângă. Jackson a evidenţiat că leziuni asupra
emisferei drepte duc la o pierdere selectivă a vederii, în timp ce leziuni asemănătoare în
emisfera stângă nu au aceste efecte. S-a arătat că bolnavii cu leziuni ale emisferei drepte
au dificultăţi în a desena, citi cartonaşe, a recunoaşte figurile umane. Astfel s-a
concluzionat că emisfera stânga este specializată pentru limbaj iar cealaltă pentru vedere.
Alte studii pe bolnavi la care corpul calos a fost secţionat chirurgical( experimentele split
brain Sperry, Gazzaniga,Geschwind), sugerează că emisfera cerebrală majoră, sau
dominantă, diferă funcţional de emisfera opusă, minoră, desi din punct de vedere
organogenetic si filogenetic cele doua emisfere se dezvolta ca doua vezicule laterale din
axul nevraxial format din trunchiul cerebral Emisfera dominantă (la om de obicei cea
stângă), îndeplineşte în special funcţiile verbale, lingvistice, aritmetice, de calculare şi
analitice. Emisfera cerebrală minoră (la om, cel mai adesea dreapta, care cu timpul a
involuat datorită dezvoltării celei stângi), are funcţii nonverbale, geometrice, spaţiale,
vizuale de modelare - schematizare, muzicale şi de sintetizare.

Emisfera stânga
Este sediul limbajului, cuvântului, implică aspectele lingvistice ale scrierii, este sediul
calculului logic, cifrelor, raţionamentelor, capacităţii de analiză şi abstractizare. Prin ea,
orice percepţie se traduce în reprezentare logică, semantică şi fonetică. Persoana dominată de
emisfera stângă comunică cu exteriorul pe baza unui cod logico-analitic, are preferinte
pentru vocabular, are grijă de a numi obiectele şi clasele, preferă detaliile, prezintă logic
faptele, are preferinţă pentru relaţiile cauzale unilaterale (cauză - efect), posedă aptitudinea
de a structura frazele. Ea caută de asemenea să aibe explicaţii pentru orice, gândirea fiind
metodică şi structurată. Inexplicabilul pentru astfel de persoane este o slăbiciune, emisfera
stânga fiind logică si raţională.
Emisfera stânga este responsabilă de:
→ limbaj
→ calcul matematic
→ procese raţionale secvenţiale
→ conştientă
→ memorie declarativă
 Fig. 34. Secțiune prin Emisfera stângă

Emisfera dreaptă
Este sediul gândirii fără limbaj, al înţelegerii nonverbale, al recunoaşterii formelor,
percepţiilor spaţiale. Ea este responsabilă pentru tonul şi intonaţiile vocii, pentru ritm,
muzică, imaginaţie, simţul culorilor, visării. Persoana preferă să aibe cât mai multe analogii,
scheme în abordarea universului, sintetizeazand şi exprimând rezultatele cunoaşterii în
imagini. Imaginaţia şi intuiţia îşi au locul în această emisferă, care este sediul competenţei
artistice şi muzicale. Persoana cu această emisferă dominantă are o memorie video spaţială,
preferând o abordare intuitivă, interactivă sintetizând relaţiile între obiecte, folosind
asociaţiile de idei, reconstituind informaţiile într-un tot unitar. Persoana judecă lucrurile în
dependenţă de context, neizolat. Emisfera dreaptă este mai artistică, mai afectivă.
Emisfera dreaptă este responsabilă de:
→ percepţia datelor
→ percepţia nonverbală
→ simţul tridimensional
→ simţul muzical şi estetic-controleaza partea nesintactica a vorbirii (intonaţie).
 Fig. 35. Secțiune prin Emisfera dreaptă

Având în vedere aceste caracteristici s-au pus în evidenţă profesiile în care sunt
implicate una sau alta dintre emisfere în mod preponderent. Emisfera stângă este
implicate în profesii ca: matematician, inginer, medic, tehnician, economist, jurist,
informatician, chimist, administrator. Emisfera dreaptă este împlicată în profesii ca:
scriitor, psiholog, filosof, poet, artist, muzician, dansator, sculptor, manager, actor etc.

FUNCȚIILE EMISFERELOR CEREBRALE

Emisferele cerebrale îndeplinesc următoarele roluri funcţionale:
 Elaborarea senzaţiilor, funcţie îndeplinită de zonele somestezice sau ariile
senzoriale sau zone de proiecţie corticală ale scoarţei cerebrale; suprafaţa proiecţiei
corticale a unei regiuni corporale este proporţională cu densitatea receptorilor şi nu
cu dimensiunea reală a zonei senzoriale. Fiecare tip de sensibilitate are o anumită
zonă de proiecţie (primară şi secundară), astfel sensibilitatea acustică are proiecţia
în zona temporală, cea vizuală în zona occipitală, cea olfactivă în zona
hipocampului, etc, extirparea scoarţei cerebrale din aceste zone, determină
suprimarea formării senzaţiilor corespunzătoare.
 Elaborarea comenzilor motorii voluntare, se realizează cu participarea
neuronilor ariilor motorii ale cortexului cerebral; pe cortexul fiecărei emisfere se
găsesc arii motorii principale (din care pornesc fibrele căilor piramidale, prin care
se propagă impulsuri ce realizează mişcările din partea opusă a corpului) şi arii
motorii secundare (din care pornesc fibrele căilor motorii extrapiramidale ce
conferă fineţe şi precizie mişcărilor comandate prin căile piramidale).
 Elaborarea reflexelor condiţionate, constă în producerea unor răspunsuri
efectoare motorii sau secretorii la excitaţii, conduse prin arcuri reflexe care au
centrii nervoşi în scoarţa cerebrală. Aceste reflexe se dobândesc în timpul vieţii
individului şi nu rămân definitive, formându-se pe seama reflexelor
necondiţionate, prin asocierea repetată a unui stimul la început indiferent, care în
timp devine condiţionat şi este capabil să determine un răspuns.
  Învăţarea şi memorizarea, se realizează prin bombardarea informationala a
neuronilor din zonele asociative ale scoarţei cerebrale; aceasta determină formarea
în pericarionul neuronilor a unor proteine specifice denumite conective, cu ajutorul
cărora are loc depozitarea informaţiei. În funcţie de durată, memoria este: de foarte
scurtă durată, de durată medie şi de lunga durata.
 Producerea şi menţinerea somnului, prin impulsuri nervoase pornite din zonele
temporale şi frontale ale cortexului cerebral către formaţiunea reticulată, prin care
se „dezactivează” sistemul activator ascendent reticular.

ARIILE CORTICALE
La nivelul cortexului sint descrise 52 de arii corticale. La scoarţa cerebrală ajung
informaţii de la organele de simţ în ariile senzoriale specifice. Aceste informaţii sunt
integrate si analizate la nivelul ariilor asociative (se utilizeaza si datele din memorie).
Pe baza sintezei complexe a tuturor informaţiilor este elaborată starea de conştiinţă,
sunt luate deciziile de tip voluntar si involuntar (la nivel de arii motorii) si sint
transmise pe cai eferente comenzi la efectori.

Fig. 36. Arii corticale

Există trei categorii funcţionale de arii: arii senzoriale (ariile receptorii), arii motorii
(ariile efectorii) şi arii asociative.

Arii senzoriale (senzitive) :

- Aria sensibilităţii generale situată în lobul parietal. La acest nivel, sunt reprezentate
senzaţiile de rece, cald, atingere, durere, fiind aria de proiecţie a analizatorilor.
- Aria vizuală - situată lobul occipital; mesajele ajung sub formă de imagini de la
retină. Va apare, prin prelucrarea lor, senzaţia de văz.
- Aria auditivă - situată in lobii temporali, este implicată în analiza semnalelor
auditive complexe şi în special în analiza vorbirii, (in analiza limbajului articulat
 intervin si Aria Broca, localizata in lobul frontal stang, cu rol in intelegerea limbajului
vorbit si Aria Wernicke, localizata in lobul temporal stang, cu rol in recunoasterea si
interpretarea limbajului vorbit).
- Aria gustativă – situată în regiunea inferioară a girusului postcentral.
- Aria olfactivă – situate în apropierea hipocampului.
- Aria vestibulară – nu are localizare precisă.

Arii motorii:
- controlează mişcările voluntare.
- reprezentarea organismului la nivelul cortexului motor este inversă. Motricitatea părţii
stângi a corpului este coordonată de centrii situaţi în emisfera dreaptă, iar motricitatea
părţii drepte de centrii aflaţi în emisfera stângă. Mişcările degetelor de la picioare sunt
controlate de centrii situaţi în partea anterioara a ariei motorii, iar mişcările gurii şi ale
limbii sunt coordonate de centrii situaţi în partea posterioara a ariei motorii.
-
Arii de asociaţie:
- primesc informaţii de la mai multe structuri şi au propriile lor specializări
- Ariile de asociaţie din regiunea frontală : rol în cadrul proceselor prin care se
realizează rezolvarea de probleme, în definirea personalitatii.
- Ariile de asociaţie din regiunea occipitală : sunt arii senzoriale secundare, fiecare
deservind o anumită modalitate senzorială.
- Ariile de asociaţie motorii și senzitive : sunt centrii de integrare a unor acte de
expresie de tip motor care se învaţă în cursul vieţii prin educaţie (nu sânt definiți la
naştere decât ca potențial): centrul motor al vorbirii, centrul motor al scrisului, centrul
înţelegerii cuvintelor vorbite, centrul înţelegerii cuvintelor scrise.

2.6. SISTEMUL NERVOS VEGETATIV

Sistemul nervos vegetativ ( autonom) - integrează şi coordonează, în strânsă legătură

cu sistemul nervos central, funcţiile viscerale, glandurale, ale cordului etc. Este alcătuit
din fibre care se întind de la partea inferioară a creierului şi partea superioară a
coloanei vertebrale până la organele interne ale corpului.
Reprezintă “pilotul automat al organismului” în sensul că el dirijează activitatea
organelor interne şi intervine în reglarea funcţiilor metabolice, coordonează
funcţionarea organelor interne (inima, stomacul, rinichii şi pancreasul.), sistemul
imunitar, toate reflexele (supt, pupilar, tusea, reflexele motorii, etc).
Activitatea sa nu este coordonată conştient (nu este voluntara), fapt pentru care paortă
numele și de sistem nervos autonom. Întregul sistem autonom este controlat de
hipotalamus, organ nervos ce functioneaza în stransă corelație cu sistemul limbic. Ex:
ca urmare a scăderii oxigenului în urma efortului hipotalamusul comandă creşterea
frecvenţei cardiace pentru a furniza mai mult sânge oxigenat.
Sistemul Nervos Vegetativ (SNV) crează conexiuni multiple:
 • Psiho- (cerebro)- viscerale
• Psiho- (cerebro)- endocrine
• Psiho- (cerebro)-metabolice
• Psiho- (cerebro)-umorale
Toate acestea constituie baza neurofiziologică a tulburărilor psiho- somatice.

Organizarea anatomică a sistemului nervos vegetativ

Sistemul nervos vegetativ este compus din Sistem Nervos Vegetativ Simpatic și
Sistem Nervos Vegetativ Parasimpatic.

Fig. 37. Sistemul nervos vegetativ simpatic și parasimpatic

Sistem nervos vegetativ simpatic – provoacă reacţia de urgență (pune organismul în

starea de alertă) şi îl pregătește pentru activitate. Acționează prin intermediul a doi
neurotransmițători adrenalina și noradrenalina.
Acest sistem funcţionează relativ independent de sistemul nervos central (creier).
Implică stări emoţionale” active “precum teamă, agitaţia, supărarea. Alte efecte ale
stimulării sistemului nervos simpatic sunt: creșterea activității neuronale, scăderea
secreției glandelor salivare, vasoconstricția vaselor de sânge din piele și contractia
muschilor firelor de par, cu piloerecție, mărirea pupilei (midriază), bronhodilatație,
creșterea frecvenței cardiace etc.
Sistem nervos vegetativ parasimpatic – acţionează pentru corectarea echilibrului şi
restabilirea unui regim normal de funcţionare al organismului. Neurotransmițătorul
implicat în activitatea sistemului nervos vegetativ este acetilcolina, care încetineşte
ritmul cardiac, stimulează sistemul digestiv şi limitează contracţiile sfincterelor.
Alte efecte ale stimulării sistemului nervos parasimpatic sunt: micsorarea pupilei
(mioza) prin stimularea contracției mușchilor circulari ai irisului, scăderea activității
neuronale, scăderea capacității de contracție a mușchilor, vasodilația vaselor de sânge
din piele, secreția abundentă de salivă apoasă. Este implicat în stări emoţionale cum a
fi depresia, tristeţea sau satisfacţia, stări în care nu suntem activi.

În componența sistemului nervos vegetative intră : Sistemul Limbic;Hipotalamusul;

Formaţia Reticulată ; Scoarţa Cerebrală.

Fig. 38. Structura internă a sistemului nervos vegetativ

Sistemul limbic ( paleocortexul) este un complex de integrare a informaţiilor
somatice vegetative şi olfactive, intervenind în adaptarea comportamentului primar
(nutriţie, reproducere), în activitatea emoţională şi în procesul de învâțare memorare,
în orientarea şi motivarea comportamentală.
Este format din două straturi celulare, şi reprezintă sediul proceselor psihice afectiv-
emoţionale, precum şi a actelor de comportament instinctiv.

Structurile sistemului limbic:

Sistemul limbic cuprinde totatlitatea formatiunilor nervoase implicate în impulsul și
comportamentul motivațional-emotional .În centrul acestor formațiuni nervoase se afla
hipotalamusul.
 Fig. 39. Structurile sistemului limbic
 Amigdala - este implicată în răspunsul emoţional, secreţiile hormonale şi memorie.
 Hipocampul - trimite informaţii memorate spre partea corespunzătoare a emisferelor
cerebrale, pentru a fi stocate pe termen lung şi reactivate atunci când este necesar.
 Hipotalamus - reglează o multitudine de funcţii importante, cum ar fi temperatura
corpului, senzaţia de foame şi homeostazia.
 Cortexul olfactiv - primeşte informaţii senzoriale de la bulbul olfactiv şi este implicat
în identificarea mirosurilor.
 Talamusul - este o masă de materie cenuşie care direcţionează şi primeşte semnale
senzoriale la şi de la maduva spinarii şi encefal.
 Girusul cingulat- este un pliu al creierului implicat in impulsurile senzoriale legate de
emotii si de reglarea comportamentului agresiv.
Cele mai importante formațiuni ale sistemului limbic sunt amigdala și hipocampul.

AMIGDALA

Reprezintă o masă de nuclei de forma unei migdale, localizată profund în lobul

temporal, medial faţă de hipotalamus şi adiacent de hipocamp. Este singura structura
din sistemul limbic care stabileste conexiuni directe cu alte arii corticale, cu
hipocampul, cu talamusul, cu nucleul striat si cu trunchiul cerebral.
Amigdala are implicații în apariția modificărilor somato și visceromotorii legate de
somn și trezire, în masticație și salivatie, în motilitatea gastro-intestinală, în atenție,
memorie, învățare, reglarea frecvenței cardiace , în mecanismele de aparare, sexuale și
sociale, în comportamentele de teama, furie, in senzatia de déjà vu, secreții hormonale,
răspunsuri emoționale etc. Teama de a nu pierde bani a fost localizată, în amigdală,
descoperire importantă pentru oamenii de ştiinţă deoarece permite studierea
comportamentului uman vizavi de finanţe şi economie . Ea joacă un rol important şi în
depresie, anxietate şi autism. Din acest motiv corpul amigdalian reprezintă cu
predilecţie locul pentru debutul crizelor epileptogene.
Epilepsia de lob temporal este cea mai cunoscută afecțiune a amigdalei, manifestată
prin multiple tipuri de fenomene și anume:
• fenomene perceptuale – halucinatii vizuale, auditive, gustative și olfactive, al
caror conținut este întotdeauna asociat cu memoria personală, ceea ce
înseamnă ca au uncaracter experiențial.
• fenomene viscero-senzitive –senzatie de cald sau rece, greata, palpitatii,
discomfort gastric, tahicardie, apnee, transpiratie, micțiune sau defecație
involuntară.
• fenomene afective – teama, plecand de la anxietate usoara pana la teroare, cu
halucinații de groază și cu comportament defensiv ; alte emotii negative ca
supararea, culpa, tristetea, depresia, sentimentul de singuratate, acte agresive
sau deviolenta ; emotiile pozitive în timpul crizei sunt rare, dar sunt descrise ca
veselie, fericire sau excitație erotică ; setea sau impulsul de a bea este un
alt fenomen care apare uneori în criză .

HIPOCAMPUL
Reprezintă o structură complexă, situată în peretele medial al emisferelor cerebrale.
În limba latină = monstru sau căluţ de mare. Are o structură încolăcită. În cazul
hipocampului, substanţă albă e la exterior şi cea cenuşie în interior. Această situaţie se
numeşte cortex cerebral inversat. Este alcatuit din 3 regiuni: girusul dintat – arie
receptoare, câmpurile piramidale – arie de conexiune și de prelucrare a informatiilor,
subiculum – arie de eferente sau de comenzi motorii.
Hipocampul este implicat în formarea memoriei (encodare), în comportamentul
emoțional, reglarea autonomă. De asemenea, s-a demonstrat importanţa hipocampului
în învăţarea spaţială şi în memoria spaţială, atât în ceea ce priveşte asocierea
stimulului cu contextul în care se produce, cât şi în ceea ce priveşte existenţa unei
orientări spaţiale.
Distrugerea sa provoaca o amnezie profunda si durabila, cunoscuta sub numele de
sindrom amnestic clasic. In acesta, pacientul nu poate inregistra in memorie stimuli
sau evenimente explicate, constiente,dar capacitatile intelectuale, limbajul, atentia si
memoria imediata sunt pastrate.
Calea aferenta a hipocampului poarta denumirea de fornix. Lezarea
fornixului provoaca intreruperea conexiunilor hipocampului cu trunchiul cerebral, cu
hipotalamusul, cu nucleii mamilari si cu restul scoartei cerebrale, iar aceasta duce
la pierderea memoriei si invatarii spatiale, cu pastrarea memoriei de recunoastere.

FORMAȚIUNEA RETICULARĂ
Reprezintă un releu de integrare a funcţiilor cerebrale, cu funcții majore în: controlul
stărilor somn- veghe; controlul muscular fazic şi tonic ; descifrarea semnalelor şi
conducerea semnaleror venite pe diverse căi.

HIPOTALAMUSUL
Este partea din diencefal conectată la reglarea activităţii viscerale, la activitatea
sistemului nervos vegetativ şi la reglarea sistemului endocrin. Hipotalamusul
reprezintă centrul superior de integrare, reglare şi coordonare ale funcţiilor principale
ale organismului. Are legături strânse cu scoarţa cerebrală, mai ales cu sistemul limbic,
participând la integrarea vegetativo-somatică şi la elaborarea reacţiilor instinctive şi
emoţionale.

COMPLEXUL LIMBICO (HIPOTALAMICO) - RETICULAR reprezintă

substratul neurofiziologoc al comportamentului. Comportamentul constituie totalitatea
reactiilor obiective, de raspuns somatic si visceral, ale organismului fata de un stimul
sau un complex de stimuli din mediul ambiant sau.
In concluzie, fiziologia complexa a sistemului limbic prezintă conexiuni cu toate ariile
sensibilizate de sistemele extero și interoceptive. El poate sintetiza informatiile si
poate actiona ca tampon in structurile somatice si viscerale, cu rol important in
reglarea afectelor, a motivatiei, a homeostaziei, aautoconservarii, a procrearii si a
comportamentului. Formatiunile subcorticale ale sistemului limbic sunt organizate
intr-o ierarhie structural-functionala incepand cu formatiunea reticulata,
hipotalamusul, talamusul pana la lobul limbic si neocortex.

STRUCTURILE CORTICALE: polul anterior al lobului temporal, lobul orbital și

lobul insulei, zonele mediale ale lobului frontal, parietal, temporal și occipital.

CARACTERISTICILE GENERALE ALE CIRCUITELOR LIMBICE:

 Hipocampul şi nucleul amigdalian constituie canale de acces ale informaţiei în
sistemul limbic.
 Eferenţele acestor structuri sunt destinate predominant hipotalamusului = centrul
vegetativ al sistemului limbic.
 Numărul scăzut de conexiuni cu neocortexul asigură autonomia sistemului limbic.
 Propagarea informaţiei este unidirecţională - dinspre sistemul limbic spre cortex.
 Existenţa fenomenului de postdescărcare prelungită.

Mediația chimică interneuronală

Calea aferentă vegetative este asigurată de acetilcolină la nivelul neuronilor
preganglionari simpatico si parasimpatici
Calea eferentă vegetative = implică mediatori chimici deferiti:
o Noradrenalina, dopamine la nivelul terminațiilor simpatice
o Acetilcolona la nivelul terminațiilor parasimpatice

FUNCŢIILE SISTEMULUI LIMBIC :

Sistemul limbic reprezintă centrul suprem de reglare a activităţii SNV şi a hipofizei.

Intervine în adaptarea comportamentului primar (nutriţie, reproducere); contribuie la
formarea memoriei; asigură exprimarea emoţiilor; reglează starea de somn-veghe.
Comportamentul afectiv-emoțional :
• Filtrează selectiv informaţia în funcţie de tonalităţile sale emoţionale. Emoțiile
sunt decodificate biochimic și etichetate ca: interesantă/monotonă;
reuşită/nereuşită; securitate/insecuritate; armonie/conflict, plăcere/neplăcere.
• Excită cortexul după criteriile sale: informaţiile apreciate ca interesante ajung
mai repede la creier şi stimulează zonele cortexului la care se referă informaţia
pozitivă; o informaţie negativă sub aspect afectiv poate fi blocată la nivelul
hipocampul; reacţia intensă a sistemului limbic (frica, emoţiile puternice)
blochează orice reactivitate a zonelor corticale; este impermeabil oricărei logici
de tip raţional; este sediul impulsurilor, al acţiunii imediate şi negândite; prin
zonele rinencefalului, calitatea şi intensitatea odorantă a mediului influenţează
comportamentul emoţional şi sexual.
Receptionarea emotiilor se face in hipotalamus, care actioneaza apoi asupra
hipofizei (dirijorul orchestrei sistemului hormonal). In urma unei comenzi
locale sau la distanta, urmeaza deversarea în circulatia sanguina a hormonilor
stresului sau fericirii. Mesajul de la hipotalamus ajunge în cortex care redă
comportamentul pe care individul ar trebui să îl adopte în diferite situaţii.
Aşadar, putem spune că sufletul sau liberul arbitru iau formă concretă în cortex
după ce a analizat informaţiile primite de la sistemul limbic şi hipotalamus,
deci conştientul (cortexul şi alte componente ale sistemului nervos central)
dă naştere manifestărilor noastre plenare ca o interpretare a mesajelor primite
de către inconştient (sistemul limbic) şi subconştient (hipotalamus  şi alte
componente ale sistemului nervos periferic).
Exemple Raspunsuri emotionale:
• Frica: apare ca urmare a stimularii hipotalamusului si amigdalei. Distrugerea
amigdalei conduce la eliminarea fricii, cu raspunsurile sale endocrine si
hormonale;
• Furia si placiditatea: sunt raspunsuri furioase la stimuli minori; sunt
observate dupa eliminarea neocortexului. Distrucția bilaterală a amigdalei
conduce la placiditate. Daca este distrus și nucleul ventromedian, placiditatea
se transforma în furie;
• Răspunsuri endocrine și hormonale față de emoții: stimularea limbică va
conduce la schimbări la nivelul respirației si tensiunii arteriale  

Memorie
- Memoria emoțională: emoția are o influență puternică asupra memorie și învățării.
• În consolidarea și recuperarea amintirilor un rol important revine amigdalei,
lobului temporal medial și cortexului prefrontal.
• În cadrul memoriei declarative, de lunga durata și în stocare rol decisive are
hipocampul.
• În stocarea amintirilor recente un rol important revine sistemului diencefalic
(hipotalamus, corpul mamilar si nucleul dorsomedial din talamus.), disfuncția
acestui circuit fiind implicată în sindromul Korsakoff (memoria recentă este
 mai afectata decat memoria indepartata, poate fi prezentă și confabulația).

-  Memoria de lungă durată :

• Stochează toate amintirile în funcţie de caracterul plăcut/neplăcut al
experienţelor de viaţă, anticipându-le pe cele pozitive şi evitându-le pe cele
negative.
• Filtrul sistemului limbic funcţionează după amintiri agreabile şi dezagreabile.
• Acţiunea trăită este trecută apoi prin cortex unde este transformată în
reflective.

  Comportamente Instinctuale:
• alimentar - pe fondul de foame brută hipotalamică sistemul limbic intervine prin
crearea apetitului discriminative, imprimând preferinţele sau repulsiile pentru
unele alimente, iar prin structurile neocorticale sunt modulate obiceiurile
alimentare, comportamentul la masă, preferinţele de finite. Amigdala joaca un rol in
alegerea mancarii si modulatia emotionala a aportului alimentar. Nucleul lateral al
hipotalamusului este centrul de control pentru alimentare, in timp ce nucleul
ventromedial este centrul satietatii.
• sexual : în sistemul limbic s-au evidenţiat celule steroidosensibile care fixează 
hormonii sexuali, modificând pragul de stimulare şi rata de descărcare a
neuronilor. Aria mediala preoptica a hipotalamusului este o structura cheie in
controlul central al comportamentului sexual masculin.
• de autoconservare – apărare are la bază senzaţiile de plăcere - suferinţă,
dependente în forma lor elementară de hipotalamus.

Cogniția socială:
Se refera la procesele gandirii implicate in intelegerea si relationarea cu alti oameni.
Sunt implicate girusul cingular si amigdala.

Adicție și motivație:
Sunt implicate amigdala și nucelul accumbens.

Olfacție:
Structurile limbice sunt strans legate de cortextul olfactiv având rol în procesarea
senzatiilor olfactive. Amigdala este implicata în raspunsul emotional la miros, iar
cortexul entorhinal este legat de memoriile olfactive.

Patologia Sistemul Nervos Vegetativ și Implicații clinice

1. Sindromul insuficienţei vegetative periferice (Dizautonomia) determină:

 dereglări în sistemul cardio-vascular :
• Hipotensiunea ortostatică (sndr. Bradbury-Egglston)
• Sincopele ortostatice;
• Tahicardie în repaos;
 • Puls fixat.
 Dereglări gastro-intestinale
• Anorexie;
• Diaree , Constipaţii;
• Greaţă , Vomă;
• Senzaţie de stomac supraîncărcat.
 Dereglări urinare
• Incontinenţă de urină
• Atonia vezicii urinare
• Debarasare incompletă
 Tulburări sexuale : erectile (impotență)
 Tulburări respiratorii : stop cardio-respirator ; apnee de somn.
2. Sindromul psiho-vegetativ
• tulburări psihice : anxietatea, atac de panica , depresia;
• tulburari vegeto viscerale;
• tulburări afective.

Implicații clinice

• Tulburari de anxietate: ar putea fi rezultatul eșecului cingularului anterior și

hipocampului de a regla activitatea amigdalei; a fost descris și un circuit al fricii
incluzând amigdala, cortexul prefrontal și cingularul anterior.
• Tulburari afective: studiile au aratat variații în volumele lobilor frontali, nucleilor
bazali, amigdalei și hipocampului. Prin intermediul studiilor funcționale, s-a relevat o
activitate scazută în prefrontal și cingularul anterior.
• ADHD: Hipocampul mărit la copiii și adolescentii cu ADHD ar putea reprezenta un
raspuns compensator pentru tulburarile legate de percepția timpului, procesarea
temporală și cautarea stimulilor.
• Autism: structurile limbice implicate sunt girusul cingular și amigdala, care mediază
procesarea cognitivă și afectivă.
• Schizofrenia: studiile au aratat un volum limbic redus în schizofrenie.
• Sindromul Kluver-Bucy: apare ca urmare a distrugerii corpului amigaloid si a
cortexului temporal inferior. Este caracterizat de agnozie vizuala, placiditate,
hipermetamorfoza, hiperoralitate si hipersexualitate
• Psihoza Korsakoff: cauzată de lezarea corpilor mamilari, nucleului dorsomedial al
talamusului și hipotalamusului (circuitul diencefalic al memoriei). Memoria recenta
este afectată comparative cu memoria îndepartată. Poate fi prezentă și confabulația.
• Demență: Pick si Alzheimer; există o atrofie marcat a sistemul limbic, în special în
girusul dentat și în hipocamp.

Anxietatea
• stare permanentă de tensiune psihică, nelinişte
• iritabilitate, irascibilitate
• lipsă de încredere în propria persoană
• incapacitate sau rezerve în asumarea unui risc
• tremur, tahicardie, hiperventilaţie şi alte reacţii neurovegetative
• diverse semne psihosomatice

Atacul de panică (criză vegetativă)

• Pulsaţii,palpitaţii
• Transpiraţii
• Uscăciune în gură şi tuse uscată frecventă
• Dispnee,sufocare
• Disconfort în reg.toracică stângă
• Durere abdominală,balonări, spasme abdominale
• Vertij, instabilitate
• Derealizare,
• Depersonalizare
• Frică de moarte
• Frică de a pierde controlul
• Frică de aşi ieşi din minţi
• Bufee de frig/căldură
• Amorţele, furnicături.

Sindromul de Hiperventilaţie
• Dureri cardiace, Tahicardie, extrasistole
• Tremor
• Dispnee (lipsă de aer), Sufocare
• Disconfort în regiunea toracică stângă
• Tensiune internă
• Vertij, instabilitate, stări presincopale
• Derealizare,depersonalizare
• Frică de moarte, frică de a pierde controlul
• Bufee de frig/căldură
• Amorţele, furnicături
• Crampe musculare.

Patogeneza sindromului de hiperventilaţie – schema

Disfuncţie hipotalamică
Sindromul hipotalamic
Criterii de diagnostic:
• Tulburări neuro-endocrino-metabolice;
• Tulburări motivaţionale;
• Tulburări de termoreglare.

Tulburări motivaţionale
 Anorexie
 Bulimie
 Hipertermie
 Reducerea libidoului
 Hipersexualitate
 Motivaţii perverse

Tulburări ale stării de veghe

• Narcolepsia
• Hipersomnia idiopatică
Narcolepsia
▪ Accese de somnolenţă imperativă
▪ Accese de cataplexie
▪ Halucinaţii hipnogenice, rar-hipnopompice
▪ Cataplexia adormirii sau trezirii
▪ Tulburarea somnului nocturne
▪ Adesea tulburări afective
▪ Tulburări motivaţionale

Tulburări de somn
• Insomnia
• Sindromul apneei de somn
• Pavor nocturn (teroare nocturnă)