Sunteți pe pagina 1din 24

Anatomia emotiei

CUPRINS
Anatomie – planse 2-3
Sistemul limbic – 4
Amigdala si cortexul prefrontal 5
Hipocampul si corpul calos 7
Indusium griseum 8
Axa hipotalamo-pituitara-adrenala 8
Hipotalamusul 8
Dopamina 8
Adrenalina/Noradrenalina 9
Serotonina 11
Amigdala si anxietatea 13
De ce apar reactiile somatice? 13
Interactiunile sistemului neuroendocrin cu sistemul
imunitar 16
Rolul corticosteroizilor in reglarea functiei imunitare 18
Rolul sexosteroizilor in reglarea functiei imunitare 19
Factori neuroendocrini favorizanti ai maladiilor
autoimune 22
Mult timp s-a crezut ca emoţiile sunt generate sau prelucrate aproape exclusiv în părţi
“primitive” ale creierului, în sistemul limbic (creierul emoţional). Descoperirea că emoţiile şi
cogniţiile sunt funcţii separate ale creierului a iniţiat şi procesele de cunoaştere a substratelor lor
anatomice.
Formatiunile sistemului limbic sunt vechi din punct de vedere filogenetic, apartinand arhi- si
paleocortexului. Ele sunt atasate ca un arc de cerc pe fata anterioara a emisferelor cerebrale, intre
diencefal si neocortex, in jurul corpului calos.
Sistemul limbic este un complex de integrare a informatiilor somatice, vegetative si
olfactive, intervenind in adaptarea comportamentului primar (nutritie, reproducere), in activitatea
emotionala si in procesul de memorare.
In cadrul vietii individului, are rol in procesele de invatare si memorare, in orientarea si
motivarea comportamentala. Hipocampul intervine nu prin stocare de informatii, ci prin
compararea si fixarea acelor informatii care sunt repetate si intarite, si diminuarea informatiilor
neintarite. Leziuni ale hipocampului duc la pierderea memoriei recente. Corpul amigdalian
intervine in comportamentul alimentar,sexual, emotional si are drept caracteristica un prag
scazut de excitabilitate. Din acest motiv el reprezinta cu predilectie locul pentru debutul crizelor
epileptogene. Formatiile hipocampului stau la baza mecanismelor schizofrenice.
Formatiunile componente ale sistemului limbic sunt : sistemul olfactiv (rinencefal), corpul
amigdalian, stria terminala, aria septala, hipocampul.
Sistemul limbic (centrul emoţional) este format din:
• Aria cingulată – implicată în apariţia reacţiilor de frică şi anxietate;
• Hipocampul – localizat în lobul temporal, are legătura cu procesele memoriei de lungă durată,
intervine în controlul emoţiilor, influenţează modul bun sau rău în care gândim despre oameni,
evenimente şi locuri; Formatia hipocampica : - este formata din : indusium griseum cu gir
fasciolat si gir dintat, hipocampul (cornul lui Amon), fornixul cu comisura lui.

In perioada anilor 1990–2000, interesele cercetatorilor s-au concentrat foarte intens


asupra studierii creierului uman si a proceselor neurofiziologice. Aceasta perioada
denumita Decada Creierului a contribuit la sporirea intelegerii modificarilor care au loc
la nivel neurofiziologic sub presiunea diferitilor factori.

Studierea creierului a oferit posibilitatea de a observa din ce anume este compusa


mintea umana. Printre contributiile aduse la dezvoltarea cunostintelor noastre despre
functionarea creierului, s-ar putea enumera:

     identificarea mecanismelor celulare si moleculare ale invatarii;

     analiza corelatelor neuronale ale perceptiei si atentiei;

     recunoasterea rolului avut de experienta senzoriala in dezvoltarea cerebrala;

     demonstrarea importantei avute de emotii in luarea deciziilor;

     evidentierea implicarii cauzale a hormonilor si neuro-modulatorilor endogeni in


tulburarile dispozitiei si in depresie;

     identificarea mecanismelor de actiune a drogurilor psihotrope;

     intelegerea patologiei specifice bolilor Alzheimer si Parkinson;

In urma studiilor realizate in Decada Creierului, s-a ajuns la concluzia ca stresul


posttraumatic reprezinta o tulburare complexa care implica multe sisteme
psihofiziologice. Deoarece reactiile organismului la stres implica mai ales interactiunea
diferitelor sisteme biologice, vom exemplifica pe rand reactiile acestora.

Amigdala si cortexul prefrontal


Amigdala reprezinta o portiune a sistemului limbic al creierului care este implicata in
exprimarea emotiilor. Adica initial stimulii externi sunt perceputi prin intermediul
organelor de simt, iar informatiile pe care le vedem, auzim etc sunt trimise prin
intermediul conexiunilor neuronale la amigdala. Amigdala integreaza aceste infomatii
senzoriale, ataseaza anumite valente emotionale si trimite aceste informatii la
celelalte sisteme implicate in reactia la stres.

Prin urmare, amigdala are rolul de centru de triere a informatiilor senzoriale, iar daca
apreciaza ca acestea sunt amenintatoare, determina aparitia multor reactii fiziologice.

• Amigdala – Corpul amigdalian : - este o masa nucleara sferoidala din grosimea


polului asezat
superior si medial de cornul temporal al ventriculului lateral. El corespunde la
suprafata ariei
periamigdaliene si se continua posterior, ca si substanta cenusie, cu coada nucleului
caudat. Reprezintă o aglomerare de celule nervoase situată sub lobul temporal, este implicată
în analiza stimulilor şi producerea emoţiilor. Amigdala se maturizează la 2-3 ani, deci
funcţionarea ei la copil se apropie de cea de la adult. Astfel, mulţi copii experimentează
aceleaşi emoţii ca şi adulţii. Lobul frontal însă se maturizează la adolescenţă, fapt ce explică de
ce procesele gândirii nu funcţionează la copil la fel ca la adult. Adultul este eficient în
controlul emoţiilor datorită gândirii logice, și îşi poate controla multe din reacţiile la stimulii
ce produc frica. La copil, lobul frontal nu are capacitatea de gândire logică şi nici de control al
emoţiilor, ei nu-şi pot recunoaşte corect emoţiile şi nu-şi pot controla reacţiile la stimulii
externi. Copiii au şi un acces mai redus la experienţele anterioare necesare pentru
managementul situaţiei ameninţătoare, deoarece acestea sunt stocate mai defectuos în memorie
datorită dezvoltării, încă în curs. Rolul amigdalei nu este limitat la procesele condiţionate de
frică şi la procesarea evenimentelor aversive. Este implicată şi în învăţarea motivaţională
(răspunsul la recompense şi tehnici aversive), probabil prin legătura sa cu sistemul
dopaminergic din cortexul frontal.

În hipotalamus informaţiile legate de emoţii provenite de la amigdală sunt transformate în


informaţii ce determină pattern-urile de reacţie.
Toate informaţiile de la organele senzoriale sunt adunate în talamus şi apoi transmise ariilor
senzoriale ale cortexului cerebral. Aici sunt analizate, modificate şi transmise lobului frontal şi
amigdalei. În lobul frontal are loc recunoaşterea conţinutului informaţiilor prin intermediul
memoriei.

Amigdala are conexiuni cu multe formatiuni, printre care:

     Locus ceruleus care raspunde de secretia noradrenalinica,

     Nucleul paraventricular al hipotalamusului,


     Nervul vag care determina cresterea batailor inimii si a presiunii sangelui,

     Plexul parabranchial care duce la cresterea ratei respiratorii.

     Materia cenusie a creierului, care este implicata in conditionarea fricii.

Amigdala este relationata si cu cortexul prefrontal, care pe de o parte este implicat in


memoria de lucru, motivatie, planificarea comportamentul si in diminuarea reactiilor
de frica, iar pe de alta parte raspunde de eliberarea unor neurotransmitatori, precum
dopamina, noradrenalina, serotonina, care joaca un rol extrem de important in
activitatea neuronala.

S-a constatat ca stresul posttraumatic este in parte rezultatul unei sesibilitati crecute
a amigdalei. Suprastimularea tuturor sistemelor conectate cu amigdala ar putea
explica multe dintre simptomele aparute in stres.

Deoarece amigdala este direct responsabila de asocierea semnificatiei emotionale a


informatiilor primite, cat si cu codarea, stocarea si reamintirea memoriei emotionale
atunci suprareactivitatea acesteia ar putea explica prezenta si recurenta imaginilor
traumatice precum si frica excesiva asociata cu amintirile acestea traumatice
(Eichenbaum, Cohen, 2001).

S-a dovedit ca la cei care sufera de stres postraumatic legat de razboi se constata o
activare mai mare a amigdalei in ceea ce priveste raspunsul atat fata de stimuli
specifici situatiilor de lupta cat si fata de stimuli nonspecifici (Liberzon, et al., 1999,
Rauch et al., 2000). De asemenea este semnificativ faptul ca cei cu stres
posttraumatic se descurca mai prost decat ceilalti la testele de memorie explicita in
care se utilizeaza cuvinte in legatura cu evenimentul traumatic (Bremner et al., 1993).

Spre deosebire de suprareactivitatea amigdalei s-a constatat o subreactivitate a


cortexului prefrontal. Dovada consta in faptul ca prezentarea unor cuvinte sau
scenarii traumatice determina o scadere semnificativa a fluxului de sange si a
activitatii neuronilor din zona cortexului prefrontal (Shin et al., 1999).

In concluzie, cand suntem stresati se constata:

     o supra-activare a amigdalei, adica a ariei cerebrale responsabila cu atasarea


semnificatiei emotionale la stimulii senzoriali si cu codarea memorie emotionale,

     o sub-activare a cortexului prefrontal, adica a ariei cerebrale implicata in


stingerea raspunsului invatat de frica.
În amigdală informaţiile sunt procesate sub formă de emoţii şi rezultatul este apoi transmis
prin impulsuri nervoase la locus ceruleus şi hipotalamus. Locus ceruleus reprezintă locul de
origine a sistemului noradrenergic ascendent şi sub impactul informaţiilor de la amigdală apare
activarea acestuia (primul răspuns ca urmare a activării sistemului nervos autonom este
tahicardia).

Stria terminala : - porneste din partea postero-inferioara a corpului amigdalian, are


traiect posterior pe tavanul cornului temporal al ventriculului lateral, unde se gaseste

medial de coada nucleului caudat, traverseaza spre anterior santul talamo-striat,


coboara sub orificiul intern Monroe, si ajunge la aria septala. Aria septala e formata
de septul pellucid cu nucleii lui, si girul paraterminal cu nucleii lui. Aceasta arie
reprezinta zona de asociatie a sistemului limbic cu hipotalamusul.

Hipocampul si corpul calos


Hipocampul este o parte a sistemului limbic care este implicata in memorie si in
procesarea informatiilor emotionale. Hipocampul este insa implicat mai mult in
memorarea ce tine de obiecte decat in cea care tine de emotii, in timp ce amigdala
este mult mai implicata in memorarea emotionala (Eichenbaum, Cohen, 2001).
Hipocampul : - este o proeminenta in podeaua cornului temporal al ventriculului
lateral.
El este ovoidal, alungit si mai voluminos anterior unde se apropie de nucleul

amigdalian. Pe fata lui superioara se gaseste santul hipocampic, lateral de care se


gasesc formatiunile : fimbria, santul fimbrio-dintat, cornul lui Amon acoperit de alveus
(strat de substanta alba).

Corpul calos raspunde de comunicarea informatiilor intre cele doua emisfere cerebrale
si este important in integrarea perceptiilor, procesarea cognitiva si raspunsurile date.

In exces, cortizolul este toxic pentru multe arii cerebrale inclusiv pentru hipocamp.
Nivelul crescut de cortizol poate duce la accelerarea mortii neuronilor sau la amanarea

dezvoltarii acestora.

S-a dovedit experimental ca adultii cu stres posttraumatic sau copiii abuzati sexual au
un volum mai mic al hipocampului in comparatie cu adultii sau copii normali
(Bremner, 1995, 1997).

Se presupune ca nivelul de cortizol al acestora, chiar daca a fost mai scazut la


momentul evaluarii lor, intr-una din fazele preliminare ale stresului a ajuns la un nivel
mare ceea ce a produs afectarea hipocampului.

In acelasi timp trebuie precizat ca stresul posttraumatic se asociaza cu un risc crescut


fata de consumul de droguri si abuzul de alcool. Deoarece alcoolul este foarte toxic
pentru hipocamp, cat si pentru alte arii cerebrale, este posibil ca intr-o anumita
proportie scaderea volumului hipocampului sa se datoreze consumului de alcool si nu

nivelului crescut de cortizol.

O alta ipoteza este aceea ca persoanele cu un hipocamp mai mic sa fie predispuse
spre dezvoltarea tulburarilor de stres.

Intr-un alt studiu s-a descoperit ca la copiii traumatizati corpul calos este
semnificativ mai mic decat la ceilalti copii. Extrem de ingrijoratoar este faptul ca
marimea corpului calos precum si nivelul inteligentei copiilor coreleaza negativ cu
durata tratamentului abuziv, in sensul ca, cu cat trauma a fost mai lunga, cu atat mai
mic este corpul calos si inteligenta (DeBellis, Keshavan, 1999).

In acelasi timp s-a dovedit ca cei cu dimensiunea mica a corpului calos obtin rezultate
mari la un chestionar referitor la simptomele disociative. Descoperirile acestea sprijina
ideea ca simptomele disociative, care pot fi observate la cei care sufera de stres
posttraumatic, se datoreaza disfunctionalitatilor sau defectiunilor produse la corpul
calos.

Indusium griseum : - este o lama de substanta cenusie pe fata externa a corpului


calos..
Girul dintat este o fasie de cortex crenelata, asezata pe fata superioara a hipocampului,
care se continua anterior pana la uncus cu girul intralimbic si bandeleta lui Giacomini (coada
nucleului dintat). Girul dintat este arhicortex trilaminar, fiind format din 3 straturi : strat molecular,
strat granular si strat polimorf. Singura legatura intre aceste straturi si hipocamp este intre
stratul granular si stratul piramidal al hipocampului.

Axa hipotalamico-pituitara-adrenala

Asa cum s-a precizat mai inainte, amigdala este conectata cu nucleul paraventricular al
hipotalamusului, iar acesta raspunde de eliberarea hormonului numit corticotropina.

Eliberarea corticotropinei determina cortexul adrenal sa secrete cortizol, care creste


viteza de sintetizare a glucozei, necesare pentru functionare optima a creierului si scade
accesibilitatea acesteia fata de muschi (Bentley, 1985). In situatii normale se produce o
echilibrare reciproca a acestor substante, mentinandu-se homeostazia organismului. In
situatii de stres, se produce o hipersecretie a hipotalamusului si a pituitarei, ceea
ce duce la un nivel foarte crescut de cortizol.

Datele experimentale nu sunt foarte clare in acest caz, la persoanele care sufera de
stres posttraumatic cronic, precum veteranii de razboi si supravietuitorii holocaustului,
descoperindu-se un nivel crescut de corticotropina si un nivel scazut de cortizol, ceea ce
sugereaza o intrerupere a relatiei dintre cele trei formatiuni (Yehuda, et al, 1991). Pe de
alta parte, la alti adulti care sufereau de stres posttraumatic s-a descoperit un nivel
crescut de cortizol (Lemieux, 1995). Explicatia a fost pusa pe seama metodelor de
masurare a cortizolului care nu au tinut cont de prezenta estrogenului care poate afecta
nivelul de cortizol (Brandy, 2001).

Prin urmare este posibil sa existe diferite anomalii ale axei HPA, acestea depinzand de
timpul scurs de la evenimentul traumatic precum si de numarul de traume suferite.

Hipotalamusul are un rol foarte important în apariţia reacţiilor fizice, fiind centrul de
control al sistemelor neuroendocrine.

Ex: Dacă vedem un şarpe sau o frânghie, imaginea este transformată


într-un impuls ce pleacă de la polul extern al ochiului la retină, de aici mai
departe la talamus şi apoi în aria optică a lobului occipital. Aici este procesată
informaţia vizuală şi transmisă apoi la lobul frontal şi la amigdală. În lobul
frontal se face recunoaşterea a ceea ce vedem: şarpe sau frânghie, analiza
fiind bazată pe experienţă. În amigdală, dacă vedem un şarpe apare frica, dacă
vedem o frânghie nu se produce nimic ca informaţie emoţională. În
hipotalamus informaţia emoţională de frică este transformată în impulsuri ce
sunt transmise prin sistemul nervos ca reacţii involuntare. Emoţiile sunt
exprimate deci la nivelul întregului organism şi ceea ce putem observa sunt de
fapt modificări fizice.

Dopamina

Dopamina este un neurotransmitator responsabil cu cateva functii ale sistemului nervos


central, printre care:

1.    cautarea placerii si comportamentele de recompensa;

2.    hipervigilenta si ideatia paranoida;


3.    adictia la nicotina, alcool si cocaina;

     tulburarile de miscare, precum Parkinson.

Dopamina influenteaza functionarea creierului, in principal prin modularea actiunii altor


neurotransmitatori.

S-a constatat ca in stresul postraumatic exista o cantitate excesiva de dopamina,


care actioneaza asupra cortexului prefrontal. Astfel concentratia crescuta de dopamina
duce la o subfunctionare a ariei cerebrale respective, iar aceasta scadere a activitatii
cortexului prefrontal determina imposibilitatea reducerii raspunsului conditionat de frica.

Deci, excesul de dopamina contribuie la sentimentul persistent de frica generalizata


caracteristic stresului posttraumatic. La multi pacienti cu stres posttraumatic s-a constat
hipervigilenta si tendinte paranoice, acestea fiind caracteristice hipersecretiei de
dopamina.

Acest fapt a fost dovedit si experimental, in sensul ca s-a descoperit o crestere


semnificativa a dopaminei in urina copiilor abuzati, iar severitatea simptomelor de stres
ale acestora a corelat semnificativ cu cantitatea de dopamina (DeBellis, et al., 1994).

Adrenalina/Noradrenalina
Noradrenalina, sau norepinefrina, este o catecolamină, care joacă multiple roluri ca hormon
adrenergic și neurotransmițător a sistemului nervos simpatic.

Epinefrina

Sistemul norepinefrinic/epinefrinic este cel mai cunoscut sistem implicat in raspunsul la stres.

Stresul creste sensibilitatea unei arii cerebrale numite locus ceruleus, care este
responsabila cu producerea si stocarea norepinefrinei.

Stresul activeaza de asemenea sistemul nervos simpatic, care controleaza asa numitul
raspuns „lupta sau fugi”, in timpul caruia exista o stare crescuta de anxietate si vigilenta
fata de un posibil pericol iminent. Activarea sistemul nervos simpatic produce doua
tipuri de modificari fiziologice:
     Se produce o crestere a presiunii sangelui, a ritmului batailor inimii, a vitezei de
metabolizare si a celei de coagulare a sangelui, toate acestea fiind utile in cazul in care
suntem atacati, de exemplu de un animal.

     Se produce o retragere a sangelui de la piele si o orientare a cestuia spre inima,


creier si muschi, acestea fiind utile atunci cand trebuie sa fugim de atacator.

Au fost aduse dovezi ale faptului ca sistemul epinefrinic prezinta o functionare


dezadaptativa in cazul persoanelor cu stres posttraumatic.

S-a descoperit ca se produce o accelerare a batailor inimii si o crestere a presiunii


sangelui la cei care sunt confruntati cu amintiri traumatice spre deosebire de grupul de
control alcatuit din persoane care nu sufera se stres posttraumatic. De asemenea unele
studii au aratat ca norepinefrina si epinefrina au concentratii crescute in urina copiilor
depresivi si a celor afectati de un eveniment traumatic (DeBellis, et al., 1999).

Noradrenalina este mediatorul terminațiilor nervoase vegetative postganglionare simpatice


prezente la nivelul tuturor efectorilor vegetativi periferici (mușchi netezi, glande). La nivel
central, cel mai bogat în noradrenalină este locus ceruleus, care trimite prelungiri noradrenalinice
atât descedente (spre centrii vegetativi din bulb, coloana laterală), cât și ascendente (spre
hipotalamus, cerebel, sistemul limbic și neocortex). Aceasta mai poate fi localizată în cantități
mari și în nucleul caudal ventro-lateral. Noradrenalina este responsabilă de asemenea pentru
neurotransmiterea adrenergică.

Norepinefrina este sintetizată din dopamină, reacția fiind catalizată de către dopamin hidroxilază.
Noradrenalina este în același timp considerată un precursor metabolic al noradrenalinei (NOR
fiind un acronim pentru Nitrogen Ohne Radikal, adică azot fără radical, adrenalina fiind o
moleculă de noradrenalină N-metilată). Noradrenalina este secretată de către glandele
suprarenale, precum și de nervii adrenergici.

Noradrenalina este secretată ca urmare a stresului sau a presiunii sangvine joase. Norepinefrina
crește frecvența cardiacă și poate redirecționa fluxul sangvin către mușchi. Aceasta mărește
nivelul glucozei din sânge pentru a asigura celulelor un aport energetic mai mare. De asemenea,
noradrenalina poate cauza contracția mușchilor netezi prin activarea α-receptorilor adrenergici.
Prin stimularea receptorilor ß1 de la nivelul inimii, noradrenalina poate accelera ritmul bătăilor și
conductibilitatea la nivelul nodului atrio-ventricular, de asemenea mărind contractilitatea și
excitabilitatea cordului. Norepinefrina este un agent anti-inflamatoriu atunci când este secretată
de locus ceruleus. Locus coeruleus (nucleus pigmentosus pontis) este o proeminenta pe planseul
ventriculului al IV-lea cerebral, care contine celule pigmentare.

În calitate de neurotransmițător, este responsabil de dispoziție, reglarea presiunii sangvine și


excitare. [1]
Serotonina

Serotonina reprezinta alt neurotransmitator implicat in raspunsul normal la stres, desi mecanismul sau de actiune este inca neclar.

Serotonina este un hormon creat în diferite părţi ale corpului, precum creierul şi intestinele.

Serotonina este independenta de sistemul epinefrinic, desi ambele moduleaza simptomele de anxietate, depresie si agresivitate. Se pare insa
ca doar serotonina este implicata in simptomele obsesiv-compulsive.

Suplimentar exista unele dovezi care sugereaza ca serotonina este implicata in neurogeneza, adica in dezvoltarea noilor celule ale creierului
si in secretia factorului neurotropic care imbunatateste functionarea dendritei neuronilor (Charney, 2001; Nester, Duman, 2001).

Nivelul scazut de serotonina este asociat cu multe simptome ale stresului, precum simptomele obsesiv-compulsive, agresivitatea si depresia,
ideatia suicidara. S-a sugerat ca serotonina joaca un rol important in aparitia depresiei la persoanele care sufera de stres posttraumatic.

S-a dovedit experimental ca la adultii care sufera de pe urma stresului de lupta, serotonina are o functionare scazuta (Spivak, 1999), iar
utilizarea substantelor care blocheaza actiunea serotoninei a determinat inrautatirea simptomelor stresului (Southwick, 1997).

Avand in vedere ca serotonina influenteaza cresterea neuronilor, iar stresul determina retardarea creierului, rezulta ca medicamentele bazate
pe serotonina pot fi extrem de utile in tratarea pacientilor care sufera de stres posttraumatic (Cohen, et al., 2001).

Acţionează ca un vasoconstrictor, ajutând la reglarea circulaţiei sângelui. Excitaţia cerebrală


intensă ce se asociază emoţiilor interesează anumite părţi cerebrale şi necesită o creştere a
fluxului sanguin în acele regiuni. Un alt rol important al serotoninei este de a activa
neurotransmiţătorii, care transportă mesajele între celulele nervoase. Când sunt eliberaţi
neurotransmiţătorii, aceştia ajută la controlul unui număr mare de funcţii ale organismului printre
care mişcarea, bătăile inimii, somnul, gândirea, raţionamentul, chiar dispoziţia. La apariţia
anxietăţii participă şi anumite anomalii de funcţionare:
- organismul nu produce o cantitate suficientă de serotonină pentru a regla dispoziţia, sau
serotonina nu ajunge atât de uşor de la un neuron la altul
- datorită cantităţii reduse de serotonină din creier este afectată eliberarea unui alt
neurotransmiţător: norepinefrina. Acesta este un hormon eliberat în timpul stărilor de excitare
emoţională a celulelor nervoase de tip “luptă sau fugi”, care controlează răspunsul organismului
la stress.
De ce apar reacţiile somatice?

Este important să ştim că frica este o emoţie normală, care ne pregăteşte pentru a face faţă
pericolului. Dificultăţile apar atunci când oamenii simt frica fără să existe o ameninţare reală.
Această emoţie se numeşte anxietate, iar unii cercetatori îi mai spun şi “alarmă falsă”.
Acest tip de reacţie îşi are originile în începuturile umanităţii, când oamenii trăiau în medii
sălbatice şi periculoase şi erau expuşi pericolelor ameninţătoare pentru viaţă. În aceste situaţii, pe
baza informaţiei vizuale (ex: vederea unui tigru), creierul transmitea imediat mesajul „alarmă-
pericol” către întregul organism.

O reactivitate prea mare sau prea mica la stress poate produce sau poate contribui indirect la manifestari patologice. Raspunsul la factorii de
stress este mediat de factorul (hormonul) de eliberare a corticotropinei (CRH), de axa hipotalamo-hipofizo-corticosu-prarenala si de sistemul
nervos simpatic. CRH este produs in primul rand in hipotalamus, dar si in alte arii ale creierului si in sistemul nervos periferic si are
urmatoarele functii: - controleaza starea de veghe, starea psihica si integreaza sistemele de raspuns la stress; - activeaza axa hipofizo-
corticosuprarenala, stimuland secretia ACTH si a corticosteroizilor; - activeaza sistemul nervos simpatic, cu stimularea epinefrinei si
norepinefrinei.
 
CRH este activatorul starii de alarma, manifestata prin cresterea glicemiei, a ritmului cardiac, a tensiunii arteriale, dar inhiba functia imunitara
si raspunsul inflamator. Efectul activator al CRH asupra sistemului nervos simpatic este mediat de locus ceruleus, care isi proiecteaza axonii
in trunchiul cerebral si in hipotalamus, ceea ce contribuie direct la eliberarea mediatorilor simpatici (epinefrina si norepinefrina) in arii foarte
largi ale SNC. Activarea sistemului nervos simpatic stimuleaza eliberarea CRH din neuronii nucleilor paraventriculari sub actiunea
impulsurilor cu originea in locus ceruleus. Sistemul de raspuns la stress functioneaza ca o bucla feedback pozitiva, bidirectionala. Activarea
unui component al sistemului, activeaza pe celalalt. Serotonina si acetilcolina activeaza raspunsul la factorii de stress, iar MSH (hormonul
stimulator al melanocitelor) si acidul gama aminobutiric sunt inhibitori.
 
Corticosteroizii sunt componentele majore ale sistemului de raspuns la stress si inhiba cele doua componente majore ale raspunsului
(secretia CRH si sistemul nervos vegetativ), dar si reactivitatea imunitara si raspunsul inflamator. Raspunsul activator la stress influenteaza
axa hipotalamo-hipofizara cu componentele ei: hipotalamus-hipofiza-tiroida (HHT) si respectiv, hipotalamo-hipofizo-gonadala (HHG). Chiar
daca stressul acut stimuleaza secretia hipofizara a hormonului de crestere, stressul cronic, prin intermediul CRH, stimuleaza secretia
hipofizara a somatostatinei (inhibitor al cresterii).
 
Somatostatina, a carei secretie este stimulata de CRH, inhiba secretia de TSH, iar glucocorticoizii inhiba conversia tiroxinei, relativ inactiva,
la triiodotiroxina. Aceste raspunsuri sunt adaptative si se coreleaza cu necesitatea limitarii pierderii energiei. Activarea raspunsului la stress
inhiba axa HHG, la mai multe nivele. CRH inhiba sinteza factorului eliberator al hormonului luteinizant din nucleul arcuat hipotalamic, fie
direct, fie prin intermediul corticosteroizilor. Corticosteroizii inhiba secretia hormonului luteinizant (LH) hipofizar si concomitent, productia
hormonilor gonadali: estrogeni, progesterona, testosteronul. Hormonii tiroidieni si sexosteroizi influenteaza activitatea axei hipotalamo-
hipofizo-corticosuprarenale (HHC). Hipotiroidismul inhiba axa HHC. La organismele de sex feminin (soarece, sobolan, om), axa HHC este
mai activa decat la masculi, adica stressul induce un raspuns mai amplu, masurabil prin nivelul mai inalt al corticosteroizilor.
 
Ovarectomia diminua eliberarea corticosteroizilor, iar orhiectomia mareste rata sintezei corticosteroizilor la stress. Raspunsul integrat neuro-
imuno-endocrin este mediat nu numai de hormoni, ci si de interleuchine, cele mai cunoscute fiind IL-1 si IL-6. IL-1 activeaza axa hipotalamo-
hipofizo-corticosuprarenala, stimuland eliberarea ACTH hipofizar, iar sinteza ei este inhibata de glucocorticoizi. Endotoxinele stimuleaza
producerea IL-1 in hipofiza si astfel secretia ACTH este reglata local, in hipofiza. IL-1 este sintetizata local, in arii discrete ale SNC
(hipotalamus, hipocamp). Aceste arii regleaza raspunsul la stress.

Anuleaza Login
ok

Mesajele de acest tip sunt transmise prin intermediul mesagerilor chimici din organism şi
determină modificarea funcţiei mai multor organe şi sisteme:
• inima bate mai repede şi creşte tensiunea arterială sistemică pentru a furniza mai mult oxigen
ţesuturilor, în special musculaturii scheletice. La nivelul braţelor fluxul mare de sânge de la nivel
muscular determină o cantitate mare de energie disponibilă precum şi creşterea masei musculare.
Este deci o pregătire pentru luptă. La nivelul picioarelor, prin aceleaşi mecanisme se realizează
pregătirea pentru fugă.
Alte zone, neesenţiale pentru acţiuni în caz de pericol, precum straturile superficiale ale pielii,
vor suferi fenomenul de furt sanguin, devenind palide, uneori asociind şi senzaţii de furnicături,
răcire. Acest fenomen are şi scopul de a împiedica o sângerare masivă prin lezare tegumentară.
• creşte ritmul respiraţiei şi se transformă dintr-o respiraţie de tip abdominal în cea de tip toracic
superior. Este tot o adaptare pentru a furniza mai mult oxigen ţesuturilor musculare. Consecutiv
poate apare şi senzaţia de ameţeală şi căldură, în special dacă persoana nu este în alergare, un
proces consumator de energie.
• apare midriaza pupilară, cu scopul de a permite intrarea unei cantităţi mai mari de lumină
pentru a creşte acuitatea vizuală.
• transpiraţia previne supraîncălzirea determinată de producerea masivă de energie rămasă
neconsumată.
• sistemul digestiv, privat de sânge şi lipsit de importanţă în aceste momente critice, va produce
cantităţi mult mai mici de substanţe, rezultând uscăciunea gurii şi greaţa.
Dacă pericolul este real, aceste modificări permit persoanei lupta sau fuga pentru supravieţuire.
Dacă se dovedeşte că tigrul aşteptat era de fapt o pisică, toate modificările sunt inutile. Şi viaţa
cotidiană poate ascunde “pericole” în care să avem nevoie de astfel de răspunsuri (pentru a fugi
din calea unei maşini, dintr-o clădire în flăcări, pentru a prinde tramvaiul).
Durerile musculare, neliniştea, dificultăţile de concentrare, oboseala, tulburările de somn şi
iritabilitatea sunt doar câteva dintre problemele asociate cu starea de hipervigilenţă.
Un lucru important legat de răspunsul de tip „luptă sau fugi” este acela că scopul lui este să ne
ajute să preluăm controlul asupra situaţiei. Când trebuie să răspundem unei ameninţări fizice
imediate, preluarea controlului este foarte importantă. În alte situaţii, mai ales când problema
este anxietatea însăşi, creşterea răspunsului de tip „luptă sau fugi”, care apare în încercarea de a
prelua controlul, reprezintă mai mult o problemă decât un ajutor (paradoxul controlului).

NEUROBIOLOGIA DEPRESIEI
Tulburările depresive au fost corelate cu modificări ale structurilor cerebrale implicate în circuitele
afectiv-emoţionale.

Fornixul, girusul cingulat şi structurile parahipocampale sunt responsabile de stabilitatea


emoţională/dispoziţională. Alterarea sau funcţionarea defectuoasă a acestor regiuni are drept
consecinţă perturbarea transmiterii informaţiei la nivelul cortexului frontal şi lobului temporal,
modificări obiectivate de unele studii MRI în sindroamele depresive. Amigdala cerebrală reprezintă
structura subcorticală ce se interpune ca un veritabil releu între talamus (amplificatorul semnalelor
senzoriale) şi etajul cortical. La acest nivel se stabilesc joncţiuni între diferitele căi de neurotransmisie 5-
HT, NA, DA.

Hipocampul stabileşte legături strânse cu structurile amigdaliene, exercitând un control direct asupra
eficienţei neurotransmisiei. Perturbările echilibrului între diversele subsisteme de neurotransmisie
prezente în depresie, în special ale balanţei 5-HT/NA, conduc la alterarea semnalului de transducţie a
mesagerilor secunzi (cAMP).

Menţinerea deficitului de semnal la nivel hipocampal, amplificată de factori stresori, poate declanşa
mecanismele apoptotice care au drept ţintă zona hipocampică CA1/CA3, cu consecinţe distructive
ireversibile. Aceste mecanisme apoptotice pot fi declanşate şi prin inadecvanţă terapeutică datorită
modificărilor la nivelul mesagerilor secunzi induse de medicaţia antidepresivă pe termen lung.

Principalele modificări structurale cerebrale prezente în depresia primară:

 ventriculomegalie (lărgirea ventriculilor laterali şi a ventriculului 3);


 lărgirea şanţurilor cerebrale, în special a celor interemisferic şi silvian, fenomen caracteristic
pentru vechii depresivi (Tanaka, 1992);
 atrofia vermisului cerebelos (Weinberg, 1992);
 creşterea rediodensităţii la nivelul nucleului caudat bilateral, evidenţiat în imagini CT efectuate
la vechi pacienţi depresivi (Beats, 1991);
 diminuarea volumului nucleilor caudaţi şi a putamenului, relevată prin studii MRI (Husain, 1991;
Krishman, 1992);
 alterarea structurilor subcorticale, remarcată în studii MRI la depresivii ce au efectuat TEC
(Rabins, 1991).
Tulburări funcţionale cerebrale relevate de studii PET şi SPECT:

 descreşterea fluxului cerebral sanguin (CBF = cerebral blood flow) şi a metabolismului cerebral
(CMR = cerebral metabolic rate) în depresia majoră (Bench, 1991);
 descreşterea globală a utilizării metabolice a glucozei şi lipsa diferenţierii de utilizare între polul
anterior şi cel posterior cerebral (Buchsbaum, 1986);
 reducerea activităţii metabolice la nivelul cortexului prefrontal dorso-lateral (DLPFC), mai ales în
emisferul stâng, fenomen corelat semnificativ cu scorul pe scala HAM-D (Baxter, 1991);
 creşterea activităţii lobului temporal drept (Amsterdam, 1992);

 densitate înaltă a receptorilor 5-HT2 în emisferul drept la nivel frontal, parietal şi temporal
(Agren, 1991).

INTERACŢIUNILE SISTEMULUI NEUROENDOCRIN


 
CU SISTEMUL IMUNITAR

 
Sistemele imunitar, nervos şi endocrin sunt interconectate structural (anatomic)
şi funcţional, ceea ce a condus la conturarea unor noi domenii interdisciplinare,
ca neuroimunoendocrinologia, neuroimuno-modularea şi psihoneuroimunologia.
Sistemele enumerate au în comun capacitatea de rãspuns la un numãr de stimuli
comuni (hormoni steroizi, citochine, neuropeptide), care furnizeazã baza
molecularã a integrãrii bidirecţionale. Starea psihicã influenţeazã reactivitatea
imunitarã şi intensitatea rãspunsului inflamator a organismului. Existã dovezi
certe cã anomaliile neuroendocrine au rol important în inducerea disfuncţiilor
imunitare, materializate, în primul rând, în manifestãrile autoimune. Pe de altã
parte, vârsta, genul şi alţi factori genetici regleazã interacţiunile imuno-
neuroendocrine.
 Cele mai pregnante interacţiuni neuroendocrinoimunitare se produc în starea de
stress. Stressul este definit ca o condiţie dinamicã în cursul cãreia homeostazia
normalã (starea de echilibru a mediului intern) este perturbatã sau periclitatã.
Starea de dezechilibru este indusã de factori de stress, fizici sau psihologici.
Factorii de stress, fizici sau mentali, declanşeazã un rãspuns complex adaptativ,
denumit rãspunsul de stress sau de alarmã, menit sã contracareze efectele
factorului de stress. Intensitatea rãspunsului adaptativ este dependentã de
vârstã, gen, starea hormonalã şi de alţi factori genetici. 
 Stressul presupune în primul rând, modificarea unor componente mentale şi
comportamentale. Creşte brusc activitatea sistemului nervos central ce
controleazã starea de veghe, alerta, starea psihicã, atenţia, concentrarea atenţiei
şi este inhibatã activitatea vegetativã care controleazã hrãnirea şi reproducerea.
In rãspunsul la stress se produc modificãri fizice ale sistemului circulator, care
redirecţioneazã nutrienţii spre organele activate. O reactivitate prea mare sau
prea micã la stress poate produce sau poate contribui indirect la manifestãri
patologice.
 Rãspunsul la factorii de stress este mediat de factorul (hormonul) de eliberare a
corticotropinei (CRH), de axa hipotalamo-hipofizo-corticosu-prarenalã şi de
sistemul nervos simpatic. CRH este produs în primul rând în hipotalamus, dar şi
în alte arii ale creierului şi în sistemul nervos periferic şi are urmãtoarele funcţii:
  controleazã starea de veghe, starea psihicã şi integreazã sistemele de rãspuns
la stress;
  activeazã axa hipofizo-corticosuprarenalã, stimulând secreţia ACTH şi a
corticosteroizilor;
  activeazã sistemul nervos simpatic, cu stimularea epinefrinei şi norepinefrinei.
 CRH este activatorul stãrii de alarmã, manifestatã prin creşterea glicemiei, a
ritmului cardiac, a tensiunii arteriale, dar inhibã funcţia imunitarã şi rãspunsul
inflamator. Efectul activator al CRH asupra sistemului nervos simpatic este
mediat de locus ceruleus, care îşi proiecteazã axonii în trunchiul cerebral şi în
hipotalamus, ceea ce contribuie direct la eliberarea mediatorilor simpatici
(epinefrina şi norepinefrina) în arii foarte largi ale SNC. Activarea sistemului
nervos simpatic stimuleazã eliberarea CRH din neuronii nucleilor paraventriculari
sub acţiunea impulsurilor cu originea în locus ceruleus.
 Sistemul de rãspuns la stress funcţioneazã ca o buclã feedback pozitivã,
bidirecţionalã. Activarea unui component al sistemului, activeazã pe celãlalt.
Serotonina şi acetilcolina activeazã rãspunsul la factorii de stress, iar MSH
(hormonul stimulator al melanocitelor) şi acidul gama aminobutiric sunt inhibitori.
 Corticosteroizii sunt componentele majore ale sistemului de rãspuns la stress şi
inhibã cele douã componente majore ale rãspunsului (secreţia CRH şi sistemul
nervos vegetativ), dar şi reactivitatea imunitarã şi rãspunsul inflamator.
 Rãspunsul activator la stress influenţeazã axa hipotalamo-hipofizarã cu
componentele ei: hipotalamus-hipofizã-tiroidã (HHT) şi respectiv, hipotalamo-
hipofizo-gonadalã (HHG).
 Chiar dacã stressul acut stimuleazã secreţia hipofizarã a hormonului de creştere,
stressul cronic, prin intermediul CRH, stimuleazã secreţia hipofizarã a
somatostatinei (inhibitor al creşterii). Somatostatina, a cãrei secreţie este
stimulatã de CRH, inhibã secreţia de TSH, iar glucocorticoizii inhibã conversia
tiroxinei, relativ inactivã, la triiodotiroxinã. Aceste rãspunsuri sunt adaptative şi se
coreleazã cu necesitatea limitãrii pierderii energiei.
 Activarea rãspunsului la stress inhibã axa HHG, la mai multe nivele. CRH inhibã
sinteza factorului eliberator al hormonului luteinizant din nucleul arcuat
hipotalamic, fie direct, fie prin intermediul corticosteroizilor. Corticosteroizii inhibã
secreţia hormonului luteinizant (LH) hipofizar şi concomitent, producţia hormonilor
gonadali: estrogeni, progesterona, testosteronul.
 Hormonii tiroidieni şi sexosteroizi influenţeazã activitatea axei hipotalamo-
hipofizo-corticosuprarenale (HHC). Hipotiroidismul inhibã axa HHC. La
organismele de sex feminin (şoarece, şobolan, om), axa HHC este mai activã
decât la masculi, adicã stressul induce un rãspuns mai amplu, mãsurabil prin
nivelul mai înalt al corticosteroizilor. Ovarectomia diminuã eliberarea
corticosteroizilor, iar orhiectomia mãreşte rata sintezei corticosteroizilor la stress.
 Rãspunsul integrat neuro-imuno-endocrin este mediat nu numai de hormoni, ci şi
de interleuchine, cele mai cunoscute fiind IL-1 şi IL-6.
 IL-1 activeazã axa hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenalã, stimulând eliberarea
ACTH hipofizar, iar sinteza ei este inhibatã de glucocorticoizi. Endotoxinele
stimuleazã producerea IL-1 în hipofizã şi astfel secreţia ACTH este reglatã local,
în hipofizã.
 IL-1 este sintetizatã local, în arii discrete ale SNC (hipotalamus, hipocamp).
Aceste arii regleazã rãspunsul la stress. 
 Rolul corticosteroizilor în reglarea funcţiei imunitare 
 Asemãnarea dintre hormoni şi imunoglobuline rezultã din similitudinea structuralã
şi funcţionalã a celor douã categorii de molecule: ambele conţin o regiune de
legare la un receptor celular şi o secvenţã cu rolul de a transmite semnale
specifice la un sistem efector.
 Existã dovezi cã moleculele CMH I, implicate în prezentarea antigenelor, au rol
de receptor pentru insulinã.
 Corticosteroizii regleazã toate componentele rãspunsului imunitar şi inflamator,
chiar şi creşterea şi diferenţierea timocitelor. Nivelul corticosteroizilor creşte într-
un interval de ordinul minutelor, dupã expunerea la factorul de stress. Rolul lor
este de a limita extensia rãspunsului şi a procesului inflamator. Amplitudinea lor
prea mare poate sã producã leziuni, inclusiv maladii autoimune.
 Administrarea corticosteroizilor, la rozãtoare, produce moartea apoptoticã a
limfocitelor timice. Limfocitele T mature (periferice) umane sunt rezistente la
corticosteroizi, dar cele timice sunt sensibile. Creşterea nivelului plasmatic al
corticosteroizilor, produsã de stress, induce apoptoza timocitelor.
 Corticosteroizii par a fi implicaţi în selecţia timocitelor cu specificitate faţã de
antigenele nonself. Concepţia dominantã presupune cã timocitele sunt selectate
pentru apoptozã sau supravieţuire, în funcţie de capacitatea lor de a se asocia cu
moleculele CMH. Timocitele cu receptori (RCT) de mare afinitate pentru
moleculele CMH, sunt potenţial generatoare ale maladiilor autoimune şi suferã
moartea apoptoticã. Cele cu receptori de micã afinitate pentru moleculele CMH
mor de asemenea prin apoptozã, sub acţiunea corticosteroizilor. Supravieţuiesc
numai timocitele cu receptori de aviditate medie pentru moleculele CMH. Selecţia
limfocitelor în timus este controlatã de hormonii sintetizaţi local. Astfel, timusul
exprimã activitãţi neuroendocrine multiple, inclusiv sinteza CRH şi ACTH. CRH
stimuleazã secreţia ACTH, iar ACTH induce producerea corticosteroizilor în
celulele corticosuprarenalelor. Sinteza neuropeptidelor (CRH) în timus este
deosebit de interesantã, având în vedere rezultatele care susţin cã celulele
timice epiteliale conţin enzime steroidogene şi sintetizeazã corticosteroizi, în
special în perioada fetalã şi neonatalã. Astfel, timusul poate sã sintetizeze toţi
hormonii produşi prin activarea axei HHC.
 Corticosteroizii regleazã dezvoltarea subpopulaţiilor Th1 şi Th2 de limfocite,
inhibând sinteza citochinelor Th1 (IL-2, IFN  γ). 
 Rolul sexosteroizilor 
 Hormonii steroizi sexuali influenţeazã maturarea şi diferenţierea timocitelor.
Timusul suferã modificãri profunde în timpul sarcinii, dupã gonadectomie sau
dupã administrarea exogenã a hormonilor sexuali. Dupã gonadectomie, masa
timusului creşte, iar administrarea hormonilor sexuali (estrogen, testosteron) are
efecte inverse.
 Factorul hipotalamic de eliberare a hormonului luteinizant (RFLH), regleazã atât
funcţia de reproducere, cât şi funcţia imunitarã. Acest hormon se sintetizeazã nu
numai în creier, ci şi în gonade, în glandele mamare, în placentã, splinã şi timus,
având rol integrator al funcţiei neuro-endocrine reproducãtoare şi al funcţiei
imunitare. In timus, limfocitele T sintetizeazã RFLH şi au receptori specifici
pentru acest hormon.
 Îmbãtrânirea sistemului imunitar, la om, începe dupã  30 de ani şi se
caracterizeazã prin creşterea producţiei de autoanticorpi şi diminuarea capacitãţii
de a produce anticorpi faţã de antigenele nonself. Diminuã sinteza IL-2, dar
creşte rata sintezei IL-4, IL-5 şi IL-6. Aceste schimbãri sugereazã o
creştere numericã a subpopulaţiei de limfocite Th2, în raport cu subpopulaţia
Th1. Diminuã funcţia citotoxicã. Creşte nivelul plasmatic al IL-6, cu rol reglator al
sintezei anticorpilor, dar şi cu rol în progresia maladiilor autoimune sau a altor
procese patologice, ca osteoporoza.
 Un rol important în procesul de îmbãtrânire se atribuie dehidroepiandrosteronului
(DHEA), secretat de corticosuprarenale, sub controlul ACTH. Este un intermediar al
biosintezei altor hormoni (testosteronul şi estradiolul). DHEA circulã în formã inactivã,
de sulfat. Hormonul se activeazã numai în ţesuturile care au DHEA-sulfatazã, cu
distribuţie diferenţialã în organele limfoide. Nivelul plasmatic al sulfatazei scade odatã cu
îmbãtrânirea sistemului imunitar şi scade brusc în diferite boli cronice, inclusiv maladiile
autoimune. Administrarea DHEA la rozãtoare şi om, restabileşte funcţia imunitarã la
organismele vârstnice şi are efect antagonic corticosteroizilor, care produc atrofia timicã. 

Fig. 136. Organele şi celulele influenţate de hor-monii steroizi


sexuali. Aceşti hormoni pot acţiona în timpul dezvoltãrii celulelor
imunitare, dar şi direct asupra celulelor mature efectoare.
 Hormonul de creştere, prolactina şi hormonul tiroidian stimuleazã maturarea şi
diferenţierea timocitelor. Hipofizectomia sau hiposecreţia acestor hormoni
hipofizari duce la imunodeficienţã şi hipoplazia timusului. Hormonul de creştere
stimuleazã intens proliferarea celulelor precursoare ale timocitelor în mãduva
osoasã. Prolactina stimuleazã diferenţierea celulelor T cu specificitate de antigen
în organele limfoide periferice. Hormonul tiroidian stimuleazã creşterea timusului
şi a splinei. Şoarecii hipotiroidieni au timus şi splinã hipoplazicã, numãr redus de
celule TCD8.
 Interacţiunile neuro-imuno-endocrine sunt bidirecţionale. Ţesuturile şi celulele
sistemului imunitar sintetizeazã un spectru larg de hormoni neuro-endocrini.
Foarte importantã este sinteza CRH, un reglator esenţial al rãspunsului la stress,
în timus, splinã, hipofiza anterioarã, corticosuprarenale, ovar, testicul, intestin,
inimã, plãmân. In timus şi splinã, CRH este sintetizat de celulele T, unde exercitã
efecte reglatoare autocrine sau paracrine. CRH este de asemenea sintetizat
local în focarele inflamatorii acute sau cronice, inclusiv în lichidul sinovial al
pacienţilor cu artritã reumatoidã. 
 Factori neuroendocrini favorizanţi ai maladiilor autoimune umane 
  Diferenţele funcţionale cu privire la intensitatea rãspunsului axelor hipotalamo-
hipofizo-corticosuprarenaliene (HHC) şi hipotalamo-hipofizo-gonadale (HHG)
sunt importante pentru înţelegerea manifestãrilor autoimune. Maladiile autoimune
sunt mult mai frecvente la femei decât la bãrbaţi. De exemplu, raportul pe sexe al
tiroiditei autoimune este de 19/1, al lupusului de 9/1, iar al artritei reumatoide, de
3-4/1. Mai mult, maladiile autoimune tind sã se dezvolte, sã aibã intensitate
maximã ori sã diminue, în perioadele de schimbare a activitãţii axei HHG
(pubertate, menstruaţie, sarcinã, perioada postpartum, menopauzã sau în timpul
unui stress psihologic de amploare). Toate aceste perioade sunt asociate cu
modificãri ale secreţiei factorului hipotalamic de eliberare a LH, a LH hipofizar, a
hormonilor sexuali şi a altor hormoni. Frecvenţa fenomenelor autoimune creşte
cu vârsta, corelatã cu schimbãrile neuroendocrine.
 Artrita reumatoidã este asociatã cu o insuficienţã a sintezei corticosteroizilor.
Nivelul corticosteroizilor plasmatici tinde sã se coreleze cu severitatea inflamaţiei,
dar pacienţii cu afecţiune de intensitate medie au nivele inferioare ale
corticosteroizilor comparativ cu indivizii normali. Nivelul testosteronului la
pacienţii cu artritã reumatoidã, în special la bãrbaţi, tinde sã aibã valori scãzute,
iar nivelul estrogenului este nemodificat. Terapia cu testosteron amelioreazã
maladia. Estrogenii nu par sã producã o exacerbare a artritei reumatoide, iar
contraceptivele orale încetinesc evoluţia maladiei. Odatã cu scãderea bruscã a
nivelului estrogenilor (perioada postpartum, intervalul care precede menstruaţia,
menopauza), artrita reumatoidã se intensificã. In acelaşi timp diminuã secreţia de
corticosteroizi, deoarece estrogenii influenţeazã axa HHC. Nivelul prolactinei la
pacienţii cu artritã reumatoidã este variabil(crescut, normal sau scãzut). Artrita
reumatoidã se remite frecvent în timpul sarcinii şi se reactiveazã sau se
declanşeazã în perioada postpartum, îndeosebi la femeile care alãpteazã.
Alãptarea este însoţitã cu creşterea marcatã a secreţiei de prolactinã şi cu
supresia funcţiei axei HHC.
 Lupusul sistemic eritematos are o dominanţã netã la femei, ceea ce denotã rolul
hormonilor sexuali în declanşarea şi evoluţia acestei maladii. In plasma
pacienţilor s-a relevat un dezechilibru între nivelul androgenilor şi estrogenilor.
Dezechilibrul poate fi primar sau secundar, datorat unei enzime care converteşte
androgenii la estrogeni. Bãrbaţii cu lupus sunt prevalent hipoandrogenici. Nivelul
scãzut al androgenilor favorizeazã imunitatea mediatã humoral, iar estrogenii
favorizeazã autoimunitatea, prin stimularea producerii de prolactinã, care are
efect activator asupra funcţiei imunitare. Pacienţii cu lupus se caracterizeazã prin
hiperprolactinemie. In timpul sarcinii, maladia se intensificã.
 Tiroidita autoimunã se declanşeazã frecvent în perioada postpartum,
caracterizatã prin hipocortisolemie.
 Perioada sarcinii se caracterizeazã prin supresia imunitãţii mediate celular şi
menţinerea sau chiar creşterea imunitãţii humorale. Setul de citochine sintetizate
de celulele Th1 diminuã (IL-2 şi IFN γ), ceea ce eliminã riscul avortului imunitar.
Diminuarea sintezei IFN γ este esenţialã pentru pãstrarea sarcinii, deoarece
cantitãţile mari favorizeazã avortul. Nivelul plasmatic al corticosteroizilor,
estrogenilor şi progesteronei creşte. Starea hormonalã complexã în timpul
sarcinii pare sã condiţioneze remisia maladiilor autoimune dependente de
imunitatea celularã, ca de exemplu artrita reumatoidã şi agravarea maladiilor
dependente de procese ale imunitãţii humorale, ca de exemplu, glomerulonefrita
în lupusul eritematos.
 Postpartum, starea hormonalã se modificã brusc. Corticosteroizii, estrogenii şi
progesterona scad la nivele subnormale, iar imunitatea mediatã celular se
restabileşte, ceea ce permite declanşarea sau activarea unor maladii autoimune,
aşa cum este artrita reumatoidã, datoritã creşterii secreţiei de prolactinã.
 Perioadele de sarcinã şi postpartum se caracterizeazã prin modificãri ample ale
stãrii hormonale şi sunt asociate frecvent cu declanşarea sau activarea unor
maladii autoimune, ceea ce ilustreazã rolul mecanismelor endocrine în reglarea
funcţiei imunitare.  
