‘CAPITOLUL 1.

FRICA ŞI CURAJUL - ABORDARE PSIHOPEDAGOGICĂ 1.1 Noţiuni generale - definiţii.

Conform „Dicţionarului explicativ al limbii române" - frica reprezintă o stare de adâncă
nelinişte şi de tulburare provocată de un pericol real sau imaginar.
In diferite lucrări ale cercetătorilor care au analizat-o, frica este definită ca fiind un fenomen
biologic ce constă într-un sentiment puternic, de mare tensiune emoţională, care anunţă că
organismul este în pericol. Astfel, în „Dicţionarul de psihologie LaJlousse", Norbert Silamy
defineşte frica astfel: „sentiment de nelinişte trăit în prezenţa sau la gândul unui pericol"*.
In articolul „Frica şi curajul", Bernd Horn - Director al „Institut de leadership des Forces
canadiennes" apreciază că în sensul cel mai simplu, frica este o emoţie, un sentiment subiectiv, un
fenomen însoţit de o excitaţie fiziologică, o modificare a expresiei faciale, a gesturilor şi a
posturii.**
Din punct de vedere fiziologic, constând într-o emoţie intensă, frica determină apariţia unor
schimbări în organism care au rolul de a-1 pregăti pentru înfruntarea pericolului.
După unii specialişti există două tipuri de frică:
frica intensă;
frica cronică (angoasa).
Frica intensă este provocată, în general de un stimul sau de un fenomen care se manifestă prin
surprindere şi se disipează în momentul în care se îndepărtează sau se evită stimulul.
Frica cronică (angoasa) este mai complexă, acesta din cauza faptului că nu se datorează unei
cauze concrete. Cazul tipic este cel al unei persoane care se simte rău şi neliniştită sau căreia îi
este teamă să rămână singură, aparent iară motiv. Angoasa este o nelinişte dusă la extrem, o frică
iraţională. Constă într-o senzaţie apăsătoare de indispoziţie profundă, determinată de impresia
închipuită (nereală) a existenţei unui pericol grav, iminent. Angoasa are efecte dezorganizatoare
asupra conştiinţei generând regresiunea gândirii şi afectivităţii.
Frica, indiferent de ce tip este, nu se manifestă întotdeauna imediat, sau din cauza unei experienţe
personale, ci este o reacţie care se învaţă. Atât oamenii, cât şi animalele resimt frica în faţa
pericolelor fie că sunt reale, anticipate sau închipuite. Profesorii de psihologie de la Institutul de
psihiatrie al Universităţii din Londra susţin că frica se datorează anticipării durerii, dar această
teză este numai în parte adevărată deoarece frica se poate datora şi unei multitudini de alte cauze.
Pentru domeniul militar frica trebuie analizată cu toată atenţia. Deşi aceasta este un subiect pe
care militarii îl abordează foarte rar, frica fiind considerată un semn de slăbiciune incompatibil cu
profilul luptătorului viril cu mentalitate de învingător, totuşi ar trebui să ne reconsiderăm
atitudinea, deoarece frica este o reacţie normală şi utilă la apariţia unui pericol real. Un vechi
proverb latin spune : „Res et imperiosa timor" (Fricii nu i te poţi împotrivi) şi această afirmaţie
este cu adevărat înţeleaptă deoarece frica este alarma pe care o porneşte
* Norbert S. - La Rousse Dicţionar de psihologie, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p.
45. ** Bernd H. -Frica şi curajul, articol în Revue Militaire Canadienne, tradus şi publicat în
revista Spirit Militar Modern, noiembrie-decembrie 2004. n. 4.1.
organismul individului atunci când detectează un pericol în mediul său. Nu frica în sine e
periculoasă ci felul de a reacţiona în faţa pericolului. Frica trebuie dominată pentru a putea fi luate
măsurile care se impun. Necontrolată, frica poate deveni distructivă degenerând în panică totală.
Referitor la acest lucru un vechi proverb turcesc afirmă „Un singur fricos strică o armată
întreagă'''.
Ideal pentru un militar este să fie considerat sau apreciat de colegi şi de comandanţi săi drept un
individ curajos, curajul fiind văzut de fapt ca o stare de spirit opusă fricii.
în „Dicţionarul explicativ al limbii române"- curajul este definit ca fiind forţa morală de a
înfrunta cu îndrăzneală primejdiile şi neajunsurile de orice fel. Un individ curajos trebuie să fie
îndrăzneţ, ferm în acţiuni sau în manifestarea convingerilor, temerar şi să aibă tărie de caracter.
în „ Grand Dictionnaire Larousse encyclopédique" curajul este definit ca fiind fermitate, forţă
de caracter care permite înfruntarea pericolului, suferinţa, împrejurările dificile.
Dicţionarele de limba engleză dau definiţii asemănătoare, legând curajul de bravură şi eroism faţă
în faţă cu pericolul, cât şi cu forţa morală şi nobleţea. Astfel, în dicţionarul britanic „Chambers
Dictionary" se vorbeşte despre curaj ca despre „o calitate care permite bărbaţilor să facă faţă
pericolului fără să cedeze fricii".
Dicţionarul israelian „Ben Shushna" asociază curajul cu forţa, puterea şi
putinţa.
Punctul comun al tuturor acestor definiţii este prezentarea curajului ca fiind o trăsătură umană.
Curajul este prezentat în general în două feluri: ca o acţiune specifică (gestul disperat de a lua cu
asalt o poziţie întărită a inamicului, sau de a se arunca pe o grenadă) sau, utilizând o expresie a lui
Socrate - ca o calitate de o rară nobleţe.
întrebarea pe care în mod firesc ne-o punem, în condiţiile în care frica este atât de răspândită şi
manifestările ei atât de dominante, este următoarea: Cum se face că există oameni curajoşi şi eroi?
Răspunsul la această întrebare îl putem afla din înţelepciunea străveche a popoarelor. Romanii
aveau două proverbe foarte edificatoare în această privinţă:
„ Crescit in adversis virtus "(In primejdii creşte curajul) şi „Laesa saepius repugnat ovis "(şi
oaia se luptă dacă eprovocată). De asemenea într-un proverb englezesc se afirmă:
„A coward's fear may make a coward valiant"(Teama laşului îl poate face curajos).
Aceste vorbe înţelepte pot fi interpretate ţinând cont de faptul că un militar este împărţit între
instinctul de conservare - care îl incită în a căuta securitatea proprie şi constrângerile sociale care
îl împing spre pericole şi dificultăţi. In cazul militarilor combatanţi această luptă interioară induce
manifestări comportamentale extrem de incoerente.
A fi curajos nu înseamnă să nu-ţi fie frică, ci să fii capabil să-ţi duci misiunea până la capăt, chiar
dacă îţi este frică. Adevăratul curaj este o calitate pe care o posedă cei care sunt gata de a intra
într-o situaţie primejdioasă, în pofida fricii subiective şi a unor perturbări psihofiziologice. Curajul
şi laşitatea sunt opţiuni care i se oferă oricărei fiinţe umane în egală măsură. Aceste opinii se
resăsesc în lucrarea „ The Anatomv o f Courage" în care autorul - Lord Moran emite ideea că a
avea curaj este o calitate morală şi nu un dat de la natură, că este „o alegere deliberată între două
opţiuni, este decizia de neclintit de a nu ceda, o renunţare care trebuie să se împlinească nu
numai o singură dată, ci în mai multe reprize, printr-un efort de voinţă ".
Concluzia esenţială este că voinţa este o condiţie de bază a manifestării curajului.

1.2 Mecanismul fiziologic al fricii şi stimulii care îl declanşează

Despre mecanisme fiziologice generatoare nu putem vorbi decât atunci când ne referim la frică.
Aşa cum s-a arătat în capitolul precedent, frica este un fenomen caracterizat printr-o excitaţie
fiziologică, o modificare a expresiei faciale, a gesturilor şi a posturii. Deci, ca orice emoţie
intensă, frica este însoţită de anumite schimbări fiziologice: accelerarea pulsului şi a respiraţiei,
transpiraţie, tremurături, senzaţie de gât şi gură uscate şi de gol în stomac. Ea poate avea şi
manifestări mai stânjenitoare: urinare sau/şi defecare involuntare.
Când se manifestă frica, sângele străbate muşchii lungi (cum sunt de exemplu cei de la picioare)-
pentru a pregăti organismul să reacţioneze rapid şi totodată se produce aşa zisul fenomen de albire
a feţei. In acelaşi timp, trupul paralizează pentru o anumită perioadă de timp, oferind individului
posibilitatea să evalueze situaţia şi să adopte una din variantele „luptă sau fugi". Circuitele din
centrele emoţionale ale creierului acţionează un flux de hormoni ce pun trupul în stare de alertă,
facându-1 gata să acţioneze, iar atenţia se fixează asupra ameninţării imediate, pentru a vedea ce
reacţie trebuie adoptată.
Aceste modificări au o funcţie precisă. In prezenţa unui pericol, sistemul parasimpatic, prin fluxul
hormonal, activează anumite funcţii şi neutralizează altele. Astfel glucoza se răspândeşte în
sistemul sanguin pentru a furniza brusc energie, inima bate mai repede pentru a oxigena mai bine
muşchii, respiraţia se accelerează pentru o mai mare absorbţie de oxigen, digestia se încetineşte
provizoriu, pupilele se dilată pentru a vedea mai bine, transpiraţia se intensifică pentru a răci mai
bine corpul care se agită, iar circulaţia sanguină se diminuează pentru a reduce sângerarea.
După trecerea pericolului sistemul parasimpatic inversează procesul de activare emotivă
restabilind calmul şi destinderea.
Frica propriu zisă survine atunci când individul ajunge într-o împrejurare primejdioasă, rară a fi
pregătit pentru aceasta, cu alte cuvinte atunci când subiectul este luat prin surprindere de situaţia
existentă, de evenimentele în curs de derulare. Spre deosebire de alte emoţii negative, frica nu
apare ca răspuns la durere - care este o suferinţă resimţită nemijlocit de organism, ci ca răspuns la
semnalele excitaţiilor care vizează posibilitatea apariţiei unei suferinţe, dureri sau la ceea ce se
vorbeşte, se anticipează, se crede despre pericol.
Situaţia obiectivă conţine doar în parte periculozitate, individul fiind cel care interpretează
respectiva situaţie ca fiind periculoasă sau inofensivă. Frica se instalează insinuant în situaţiile în
care conştientizându-se existenţa unui pericol subiectul este prins pe picior greşit, total nepregătit
pentru contracararea acestuia. De altfel, orice situaţie în care există dificultăţi de adaptare produce
emoţie şi frică.
Intrând mai în amănunţimea problematicii fricii, din punct de vedere neural, s-a putut constata că
punctul central al fricii îl reprezintă amygdala. Astfel, atunci când la o anumită persoană
amygdala nu este funcţională din diferite motive, această persoană devine incapabilă să identifice
frica pe chipurile celorlalţi şi este incapabilă să o exprime la rândul său.
Pentru a nu se naşte o confuzie, la oameni, nucleul amigdalian (de la cuvântul grecesc „amygdala"
care înseamnă migdală) are forma unui mănunchi de migdale, fiind alcătuit din structuri conectate
ce se află dispuse în creier, în spatele inelului limbic. Există două amigdale, câte una de ambele
părţi ale creierului, localizate în interiorul cutiei craniene.
Nucleul amigdalian este o formaţiune nervoasă specializată în chestiunile emoţionale. Dacă
legăturile acestuia cu restul creierului sunt desfiinţate se manifestă incapacitatea de a mai distinge
semnificaţia emoţională a evenimentelor, fenomen cunoscut sub denumirea de „orbire afectivă".
Joseph LeDoux - un neurospecialist de la Centrul de Ştiinţă Neurală al Universităţii din New York
a fost primul care a descoperit rolul cheie jucat de acesta pe plan afectiv-emoţional. Cercetările lui
au explicat felul în care nucleul amigdalian poate prelua controlul asupra a ceea ce facem, chiar în
vreme ce creierul care gândeşte, neocortexul, este încă pe cale să ia o hotărâre. Pe baza
cercetărilor efectuate s-a demonstrat că, în privinţa emoţiilor, arhitectura creierului oferă o poziţie
privilegiată nucleului amigdalian care îndeplineşte rolul de santinelă emoţională capabilă să
blocheze creierul. Cum?
Studiul său a arătat că semnalele senzoriale de la ochi sau de la ureche merg mai întâi la talamus şi
apoi, printr-o sinapsă unică la nucleul amigdalian. Un al doilea semnal de la talamus este îndreptat
spre neocortex - acea parte a creierului care gândeşte. Această conformaţie neurală permite
nucleului amigdalian să înceapă să reacţioneze înaintea neocortexului şi înainte ca acesta să
iniţieze un răspuns adecvat mult mai nuanţat (răspunsul neocortexului este întârziat de faptul că în
acesta se aranjează informaţiile şi se prelucrează astfel încât să poată fi percepute şi apreciate la
justa lor valoare, ca pe baza lor să se iniţieze comenzi adecvate). Acest lucru ne arată de ce
puterea emoţiei devansează întotdeauna raţiunea şi ne determină pe noi oamenii să regretăm că
ne-am lăsat antrenaţi prea uşor sub imperiul unor sentimente primitive. Calea neurală de la
talamus la nucleul amigdalian, permite acestuia să primească informaţii directe de la simţuri şi
totodată să reacţioneze mult mai înainte ca aceste informaţii să fie prelucrate corect de către
neocortex. Ba mai mult decât atât, nucleul amigdalian poate adăposti amintiri şi un repertoriu de
reacţii pe care le are individul, fără ca acesta să-şi dea seama de ce acţionează astfel şi acest lucru
este determinat tocmai de această scurtătură existentă între talamus şi nucleul amigdalian.
S-a afirmat anterior că frica apare ca răspuns firesc al organismului la anumite excitaţii şi se pune
în mod firesc întrebarea care sunt stimulii care generează aceste excitaţii?
în lucrările cercetătorilor care au analizat acest subiect este evidenţiată o multitudine de stimuli. în
funcţie de mediul din care provin stimulii pot fi de trei tipuri:
A. stimuli externi sau stimuli de mediu,
B. stimuli interni sau stimuli psihologici,
C. stimuli sociali.
A. Stimulii de mediu
Sunt generaţi în exclusivitate de condiţiile de mediu în care acţionează individul şi pot fi
clasificaţi, în funcţie de organul prin care sunt receptaţi, după cum urmează:
vizuali;
auditivi;
olfactivi;
epidermici.
Stimulii de mediu joacă un rol important în declanşarea mecanismului fiziologic al fricii dar nu au
rolul determinant. Ei pot acţiona asupra subiectului individual sau combinat, dar indiferent cât de
mulţi acţionează simultan aceştia nu pot declanşa singuri mecanismul fiziologic al fricii.
B. Stimulii psihologici
Sunt generaţi de însuşi psihicul individului. Aceşti stimuli au rolul determinant pentru apariţia şi
manifestarea fricii. După cum se cunoaşte, modurile de reacţie a oamenilor la pericol şi de
manifestare a fricii sunt diferite. Ele depind, în cea mai mare măsură, de particularităţile biologice
şi psihice ale individului.
Astfel, în cazul apariţiei unui stimul extern care indică iminenţa manifestării unui pericol
neaşteptat, numai 25% dintre subiecţi fac faţă foarte repede şocului iniţial, acţionând în mod
raţional şi oportun. Aceştia fac parte din categoria oamenilor stabili şi echilibraţi, cu pragul de
toleranţă la pericol foarte ridicat. Marea majoritate a oamenilor (60-70% dintre subiecţi) pot
suporta şi controla uşor tulburările psihice, dar în condiţiile în care pericolul este destul de
puternic, aproximativ 10% dintre subiecţi pot manifesta grave tulburări psihice, care necesită
intervenţia specialiştilor. Unii dintre ei pot resimţi toată viaţa urmările acestui şoc, iar alţii îşi pot
reveni după câteva zile.
In concluzie stimulii psihologici sunt condiţionaţi de zestrea genetică individuală moştenită
parental, care determină un anumit nivel al pragului de toleranţă la pericol.
C. Stimulii sociali
Aceşti stimuli nu pot fi încadraţi ca tăcând parte din categoria stimulilor interiori sau exteriori, ei
având un specific aparte determinat de faptul că înglobează atât elemente de cauzalitate externe,
cât şi interne. Aceşti stimuli sunt condiţionaţi de propriul „ego" sau de conştiinţa de sine a
individului, dar şi de societatea şi colectivul în care acesta fiinţează.
Prin definiţie, omul este o fiinţă socială, care îşi reprezintă şi organizează mental lumea în care
trăieşte, la care se raportează continuu autoevaluându-se şi autointerpretându-se permanent. De-a
lungul procesului educaţional, condiţionat de valorile morale şi preceptele sociale adoptate de
societate, individul se orientează după anumite valori şi modele, tinzând să se integreze cât mai
bine în aceasta şi să aibă succes. In funcţie de cum reuşeşte acest lucru el poate fi eficient pentru
societate sau nu. Cu cât performanţele obţinute sunt mai ridicate cu atât „imaginea şi respectul de
sine" devin pozitive, acest lucru având ecouri până la nivelul sistemului somatic.
Nota definitorie în existenţa individului este incertitudinea; modul său permanent de a fi si de a se
percepe este marcat de grade diferite de incertitudine, care îl determină să anticipeze căi şi direcţii
de acţiune pentru a îndeplini un anumit ţel propus. In momentul în care subiectul se află în
imposibilitatea de a identifica aceste direcţii de acţiune îşi pierde încrederea în sine, cu alte
cuvinte se demoralizează.
Luând în consideraţie cele afirmate mai sus putem sintetiza următoarea concluzie: pentru a fi
eficient un individ are nevoie de:
un nivel bun moralului şi
un colectiv în care să se integreze, la ai cărui membri să se poată raporta permanent şi cu care să
poată relaţiona constant.
în „Dicţionarul explicativ al limbii române" moralul este definit ca fiind ansamblul facultăţilor
sufleteşti şi spirituale şi totodată o stare afectivă, o dispoziţie sufletească temporară care priveşte
puterea, dorinţa, fermitatea de a suporta pericolele, oboseala şi dificultăţile. Din punct de vedere
psihologic moralul este o stare de spirit care poate varia de la descurajare şi până la încredere în
sine exagerată.
în concluzie, stimulii sociali care determină declanşarea mecanismului fiziologic al fricii sunt acei
factori care influenţează negativ nivelul moralului şi apartenenţa sau integrarea în colectiv a
individului.
Dintre stimulii care influenţează negativ starea moralului cei mai importanţi sunt:
starea de insecuritate şi lipsurile de care suferă membrii de familie;
starea de oboseală sau epuizare a trupei; paradoxal, există o strânsă legătură între oboseală şi frică.
Cu cât organismul este mai obosit, cu atât creşte riscul de a fi supus fricii, dar şi cu cât frica se
intensifică, cu atât organismul este mai epuizat. Privarea de somn este cel mai rău stimul dintre
toate. Psihologul american F.C. Bartlett face aceeaşi constatare: „oboseala profundă şi prelungită
este probabil factorul cel mai susceptibil de a cauza tulburări nervoase sau mentale"',
informaţiile insuficiente sau contradictorii;
cursul nefavorabil al acţiunilor;
neîncrederea în capacităţile de gestionare a conflictului de către clasa politică şi conducătorii
militari;
incompetenţa comandanţilor de subunităţi;
sprijinul insuficient din partea propriei populaţii;
acţiunile de influenţare psihologică ale inamicului;
raportul de forţe defavorabil;

carenţele în organizarea şi acordarea asistenţei medicale;

carenţele în organizarea şi executarea logisticii trupelor;
decalajul tehnologic nefavorabil, 13.riscul de a fi rănit sau omorât.
Referitor la apartenenţa sau integrarea în colectiv, încă din cele mai vechi timpuri se cunoaşte
faptul că cea mai mare parte a oamenilor sunt cuprinşi de frică atunci când sunt singuri. După cum
se ştie, două temeri majore domină psihicul combatantului pe câmpul de luptă: teama de moarte
sau mutilare şi teama de izolare. La aceste multiple solicitări existenţiale nici un individ nu poate
rezista fără suportul moral al altor oameni. In unele cazuri teama de a pierde protecţia grupului
poate deveni chiar mai mare decât teama de inamic. Relaţiile de afectivitate între membrii
colectivului se bazează pe încredere şi se formează de obicei în timp. Acestea se produc ca urmare
a pregătirii în comun, a interacţiunii, cunoaşterii şi autoacceptării reciproce. Este bine de subliniat
faptul că nici un militar nu se poate considera suficient de pregătit dacă nu s-a integrat într-o
echipă şi nu face parte dintr-o structură cu o coeziune ridicată. Orice militar care nu este suficient
de bine integrat în colectiv, sau care este respins de colectiv, în condiţiile participării în conflict,
în mod sigur este condamnat la a deveni victimă de război.

1,3 Condiţiile şi formele de manifestare ale „fricii" pe câmpul de luptă.

Nu este de ajuns să înţelegem ce provoacă frica pe câmpul de luptă, ci trebuie să cunoaştem şi să
înţelegem condiţiile şi formele de manifestare ale acesteia.
In subcapitolul anterior s-a prefigurat o concluzie şi anume aceea că frica se declanşează ca
urmare a manifestării conjugate a cel puţin două categorii de stimuli, dintre care obligatoriu unul
este din categoria stimulilor interni, de ordin psihic. Dar lucrurile nu trebuiesc privite într-un mod
atât de simplist.
Analizând-se cu atenţie fenomenul reiese că pentru a se declanşa sentimentul de frică trebuie
îndeplinită o condiţie fundamentală anume aceea de a fi depăşit un anumit prag de toleranţă

Pragul de toleranţă la frică diferă de la individ la individ. Acest lucru este determinat de faptul că,
plasat într-o situaţie periculoasă subiectul îi atribuie, în urma evaluării, un anumit grad de
periculozitate. El nu se raportează la o realitate obiectivă, ci la o realitate subiectivă, percepută de
personalitatea sa prin filtrul propriului sistem de valori, potente şi capabilităţi.
In concluzie, pragul de toleranţă depinde de particularităţile psihice ale individului (de inteligenţa
emoţională a acestuia), care fac ca frica să se menţină la un nivel minim şi să împiedice ca acest
fenomen să degenereze. De aceea, în situaţii de luptă asemănătoare, militarii reacţionează în mod
diferit.
In literatura modernă de psihologie-psihiatrie, frica, după intensitate şi durată se împarte în:
A. teamă;
B. frică acută;
C. frică foarte intensă (groaza şi panica);
D. frică de lungă durată.
După provenienţă frica poate fi clasificată astfel:
reală;
închipuită (maladivă); După sfera de manifestare frica poate fi:
o individuală; o colectivă.
A. Teama
După intensitate, este cea mai scăzută formă a fricii şi apare predominant în perioada de aşteptare
a pericolului şi de incertitudine. In general, provoacă la individ tulburări ale somnului, tensiune şi
iritabilitate. Dacă durează o perioadă mai mare de timp duce la epuizarea individului şi la scăderea
pragului de toleranţă.
B. Frica acută
După intensitate se situează pe un nivel superior faţă de teamă şi apare în momentul când
individul recepţionează brusc diferiţi stimuli care indică iminenţa sau existenţa unei stări de
pericol reale. începând de la acest tip de frică se produc modificări ale stării organismului. Potrivit
observaţiilor făcute de specialişti simptomele comune sunt accelerarea ritmului cardiac şi a
pulsului, tensionarea muşchilor, impresia de gol în stomac, tremurături şi transpiraţie.
Caracteristic acestui tip de frică este faptul că poate fi controlată prin îndepărtarea individului faţă
de stimulii care au generat-o, sau prin canalizarea atenţiei acestuia în alte direcţii cum ar fi de
exemplu îndeplinirea unor sarcini lucrative.
C. Frica foarte intensă
Ca intensitate este superioară fricii acute, ea implicând manifestarea unui pericol foarte mare care
implică morţi şi mari pierderi materiale, precum şi alte privelişti înspăimântătoare. Această stare
duce până la rigiditate şi lipsă de interes, care mai târziu se poate transforma în deplasare fără
scop sau în reacţii necontrolate, aşa cum s-au comportat locuitorii oraşului Hiroşima după
explozia atomică din august 1945.
în concluzie acest tip de frică împiedică cu desăvârşire manifestarea autocontrolului asupra
comportamentului. De regulă, zonele de percepţie se îngustează, se pierd din vedere lucruri
elementare şi apar greutăţi chiar în aprecierea unor situaţii obişnuite. Individul fuge de ceea ce îl
înspăimântă, în căutarea unui adăpost se aruncă pe fereastră sau în apă, alteori înţepeneşte pe loc
de frică şi tot din cauza acesteia iese pur şi simplu în faţa pericolului.
Trebuie menţionat faptul că acest tip de frică poate genera unele efecte psihosociale extrem de
negative cum ar fi groaza şi panica.
Groaza-, în „Dicţionarul explicativ al limbii române" este definită ca fiind o emoţie puternică şi
violentă provocată de un lucru înfiorător, de un pericol mare sau de o nenorocire.
Determinată de o reacţie emoţională foarte puternică groaza are ca rezultat principal incapacitatea
persoanei de a mai acţiona (de unde şi expresia „împietrit de groază"), de a-şi coordona acţiunile
şi de a răspunde organizat la solicitări.
Panica este un fenomen foarte periculos care constă în apariţia unor reacţii de frică anormale,
provocate de situaţii reale sau ireale de pericol, ce duc la dezorganizare şi un comportament total
lipsit de sens. Această stare se transmite foarte repede, de la persoane izolate la grupuri, într-o
reacţie în lanţ care se amplifică rapid. Acţiunea distructivă a panicii a fost observată şi de grecii
din antichitate. Ei considerau că aceasta este de origine divină şi că vine de la Pan, zeul
animalelor, păstorilor şi vânătorilor. Lansând strigăte şi urlete puternice, zeul Pan răcea să-i
cuprindă panica pe oameni şi pe animale. Sub influenţa lor, după credinţa vechilor greci animalele
fugeau în zonele stâncoase, iar armata se retrăgea de pe câmpul de luptă.
Panica nu izbucneşte aleator. Oricărei stări de panică îi precede o fază în care apare în colectiv un
mediu propice declanşării acesteia. Contaminarea psihică este posibilă numai atunci când gesturile
expresive ale celor tulburaţi de spaimă sunt preluate de vecinii lor aflaţi şi ei în aceeaşi dispoziţie.
Aceştia la rândul lor încep să acţioneze la fel ca primii transmiţând starea şi altora.
Cauzele principale care favorizează apariţia panicii sunt oboseala, epuizarea fizică şi psihică, lipsa
experienţei de luptă şi zvonurile credibile. Astfel, când printre militarii italieni (în 1896) s-a
răspândit zvonul că etiopienii îi castrau pe prizonieri s-a manifestat o asemenea panică încât, o
armată de 15000 italieni au pierdut lupta în faţa a 3500 de etiopieni. Şi exemplele în acest caz pot
fi nenumărate.
Starea de panică cuprinde grupuri de oameni, de diferite mărimi, în care are loc o dezintegrare
socială, pierderea influenţei normale de convieţuire socială şi a autorităţii şefilor, renunţarea la
îndeplinirea misiunilor de luptă şi părăsirea rapidă, în dezordine, a locului în care se manifestă
factorii de pericol reali sau imaginari. Modificările psihice specifice indivizilor intraţi în panică
sunt caracterizate printr-o puternică interiorizare, prin creşterea emotivităţii şi pierderea capacităţii
de a gândi logic, prin mărirea puternică a sugestivităţii şi pierderea spiritului de iniţiativă. In
apariţia şi manifestarea panicii se disting trei faze:
a) socul psihologic - exprimat prin agitaţie psihomotorie, acte automate şi absurde, sentiment de
vulnerabilitate deosebit de puternic (indivizii au impresia că se află în mijlocul dezastrului);
b)faza de reacţie - caracterizată de apariţia inhibiţiei, apatiei, stuporii şi perplexităţii;
o) faza de interacţiune — în care se manifestă normalizarea raporturilor interpersonale; în această
etapă încep să apară schimburile de informaţii şi primele manifestări de reorganizare
colectivă. Panica poate să aibă şi o evoluţie lentă, atunci când trupele au cunoscut eşecuri repetate.
Simptomele care o preced sunt: scăderea nivelului disciplinei, reducerea spiritului combativ,
dereglarea raporturilor dintre şefi şi subordonaţi şi scăderea evidentă a coeziunii colectivului. De
altfel, experienţa dobândită în urma desfăşurării celor două mari conflagraţii mondiale ne arată că
o cauză determinantă a fenomenului de panică o constituie slaba conducere a subunităţilor de
către comandanţi şi reducerii influenţei acestora asupra moralului subordonaţilor.
D. Frica de lungă durată
In aprecierea pericolelor existente pe câmpul de luptă trebuie să se pornească de la adevărul că nu
sunt ameninţate numai viaţa sau sănătatea biologică a militarilor, ci şi sănătatea psihică a acestora.
Cercetările efectuate au pus în evidenţă faptul că mulţi militari, după retragerea din zonele de
conflict au trebuit să fie trataţi din punct de vedere psihiatric, manifestând aşa numitul sindrom
PTSD -Posttraumatic Stress Disordes (tulburări psihiatrice posttraumatice).
Astfel, pe lângă celelalte categorii de frică, apare şi noţiunea de frică de lungă durată, care se
manifestă chiar după o perioadă mai îndelungată de timp după retragerea subiectului din zona de
conflict. Această realitate nu mai poate fi ignorată, tendinţa de creştere a pierderilor de natură
psihică fiind evidentă. Mărturie sunt, de exemplu, cei peste 15% din foştii „marines", care trăiesc
încă sub coşmarul fricii de lungă durată după războiul din jungla vietnameză. Faptul poate fi
reconfirmat şi de războaiele arabo-israeliene (1967, 1973, 1982), conflictul din Malvine
(Falkland) şi binenţeles Desert Storm.
Efectul negativ asupra psihicului combatanţilor este direct proporţional cu gradul de
„inteligentizare" a armelor utilizate. Estimările prudente afirmă că în prima lună de război circa
20% din totalul pierderilor în forţa vie vor avea o cauză psihică.
In concluzie se poate afirma că solicitările psihice cresc exponenţial pe măsură ce războiul tinde
să devină din ce în ce mai informatizat, fiind necesar ca în procesul instructiv al militarilor să se
includă şi obiective care să vizeze reducerea vulnerabilităţii acestora, dar şi realizarea unui sistem
adecvat de recuperare.

1.4 Condiţiile şi formele de manifestare ale „ curajului" în luptă.

în ultima perioadă de timp curajul a fost analizat cu deosebită atenţie de sociologi, psihologi şi
pedagogi militari care au ajuns la nişte concluzii deosebit de interesante şi de utile pentru
domeniul militar. Totuşi, când este vorba despre originea curajului, în literatura de specialitate se
deosebesc o multitudine de concepţii.
în „Lexiconul militar" Iugoslav, ediţia 1981, curajul este definit ca „ forţa, capacitatea voinţei
de a birui sentimentul de frică şi de a păstra capacitatea de a reacţiona cu calm, de a acţiona
hotărât şi în cele mai grele împrejurări, ca şi cutezanţa şi capacitatea de a purta răspunderea
hotărârilor şi acţiunilor".
P.P. Neveanu („Dicţionar de psihologie", Editura Albatros, Bucureşti, 1978) definea curajul ca
„trăsătură caracterială, de ordin voliţional, constând în capacitatea de înfruntare conştientă a
pericolelor şi de acţiune consecventă în condiţii de risc. Implică nu absenţa fricii, ci stăpânirea şi
depăşirea ei. "
în esenţă, deşi cu alte cuvinte, aceeaşi definiţie a curajului a promovat şi mareşalul Montgomery
care afirma: „Dacă ar fi să definim curajul, aşa cum se obişnuieşte, drept lipsă de frică, atunci
pot spune că nu am văzut până acum nici un om curajos. Toţi oamenii simt că le este frică. Cu cât
cineva este mai inteligent, cu atât este mai temător. Viteaz este cel care în ciuda fricii care îl
stăpâneşte se constrânge să rămână pe poziţii, să nu cedeze ".
Din toate aceste definiţii rezultă că, de fapt, condiţia principală de apariţie a curajului în luptă este
tocmai frica. Astfel, pe fondul neurovegetativ determinat de aceasta se produce nu numai o reacţie
la nivelul organismului, pentru mobilizarea
acestuia în vederea depăşirii pericolului, ci şi o reacţie psihologică, în plan spiritual, care îl
determină pe combatant să întreprindă acţiuni imprevizibile şi curajoase. In urma efectuării unui
studiu retrospectiv privind eroismul în luptă, cercetătorii au constatat că numărul faptelor de
eroism a fost cu atât mai mare cu cât intensitatea luptei a fost mai puternică. Astfel, sporirea
intensităţii luptei a dus de fapt atât la creşterea numărului de combatanţi cu traume psihice, cât şi
la creşterea numărului de fapte eroice.
In lucrarea „EUL, imaginea de sine şi comportamentul în luptă, col. dr. Ion Radu-Tomşa afirmă
la un moment dat că:
„In situaţii limită, omul este programat să atace sau să fugă -
instinctul de conservare îl determină numai în aceste două posibilităţi
de alegere "1.
Considerând că toţi combatanţii acţionează în aceleaşi condiţii ale luptei (aceleaşi condiţii de
mediu, aceleaşi tipuri şi intensităţi ale stimuli lor), întrebarea pe care în mod firesc trebuie să o
exprimăm este următoarea: „De ce unii combatanţi sunt fricoşi, iar alţii sunt curajoşi"?
Răspunsul nu este simplu, deoarece nici specialiştii în domeniu nu au adoptat o poziţie
neechivocă şi tranşantă în această problemă. După părerea unora „izvorul curajului" se află în
structura biologică a individului, iar ceilalţi susţin că aceste diferenţe sunt determinate de
structura psihică diferită de la individ la individ, de la combatant la combatant.
După părerea mea, analizând cu atenţie cele două poziţii exprimate, îndrăznesc să afirm că
structura biologică a individului poate determina o condiţie favorizantă a manifestării curajului,
dar aceasta nu este şi determinantă. In schimb, structura psihică a individului are rolul hotărâtor şi
determinant în manifestarea curajului.
In concluzie, curajul pe câmpul de luptă este condiţionat de existenţa şi manifestarea fricii (rară
frică curajul nu ar exista şi nici nu ar fi necesar), dar este determinat de particularităţile psihice ale
combatanţilor.
Tipologia eroului, a combatantului curajos, a fost în centrul atenţiei multor studii de specialitate
în urma cărora au reieşit câteva concluzii de bază.
Din examinarea atentă a particularităţii individuale ale militarilor care au săvârşit fapte de eroism
a rezultat că elementul cel mai evident în a distinge pe eroi de cei care nu sunt eroi este vârsta:
eroii au vârste mai mici decât ceilalţi.
O altă trăsătură specifică este aceea că din rândul eroilor puţini erau căsătoriţi, iar aceştia din
urmă, în general nu aveau copii.
De asemenea, eroii dispuneau de un coeficient mai mare inteligenţă, erau mai motivaţi pentru
serviciul militar, înregistraseră rezultate mai bune pe parcursul procesului de instruire şi, în
general aveau factori de personalitate pozitivi.
In schimb nu s-au constatat deosebiri în ceea ce priveşte aptitudinile fizice sau nivelul studiilor
urmate. Totodată, nu a putut fi stabilit nici un tip de personalitate care ar fi mai aptă decât altele
pentru săvârşirea faptelor de eroism.
Studiile au mai scos în evidenţă că există anumite situaţii caracteristice care favorizează
manifestarea curajului. Se pare că factorii cheie au fost nivelul înalt al coeziunii colectivului şi
conducerea competentă.
în altă ordine de idei, combatanţii care s-au distins prin fapte de arme deosebite nu făceau parte
din categoria celor docili, manifestând, o anumită independenţă, o relativă autonomie faţă de
autoritatea militară. De aici se poate trage concluzia că erou poate fi numai acel individ ce îşi
permite să pună în aplicare o hotărâre proprie, o iniţiativă personală care să aibă ca rezultat un act
eroic. Problema este că nu mulţi combatanţi pot să pună în aplicare astfel de iniţiative personale,
ci numai aceia care sunt foarte bine integraţi în colectiv, care au încredere în propriile forţe, care
au o imagine şi un respect de sine pozitive.
Această ultimă constatare demonstrează rolul hotărâtor al structurii psihice a combatantului în
manifestarea curajului pe câmpul de luptă. în concluzie cu cât structura psihică individuală se
situează la un nivel al moralului mai ridicat, cu atât cresc posibilităţile de apariţie şi manifestare a
curajului, a spiritului combativ pe câmpul de luptă.
1
Radu -Tomşa I.- EUL, imaginea de sine şi comportamentul în luptă. Editura Academiei de înalte Studii Militare. Bucureşti 1999.
p. 118.
Curajul, funcţie de aria de cuprindere, poate fi întâlnit sub două forme distincte dar
interdependente:
curajul individual,
curajul colectiv.
în urma unor studii de specialitate efectuate în rândul trupelor luptătoare israeliene, în primăvara
anului 1982, s-au desprins unele concluzii interesante privind determinările componentelor
individuale şi colective ale curajului. S-a concluzionat, pe bună dreptate, că forma colectivă a
curajului depinde în cea mai mare măsură de manifestarea în cadrul colectivului a curajului
individual.
Dintre componentele morale care au determinat manifestarea curajului individual, cel mai
pregnant au fost scoase în evidenţă următoarele:
a. încrederea în comandantul de subunitate;
b. încrederea în propriile forţe şi nivel de pregătire;
c. înţelegerea legitimităţii războiului;
d. încrederea în armamentul din dotare;
e. încrederea în capacitatea de luptă a propriei
subunităţi;
f. încrederea în capacităţile de conducere ale
comandamentelor;
g. calitatea deosebită a relaţiilor dintre comandant şi
subordonaţi.
Curajul individual se află în strânsă legătură cu eficacitatea tactică a subunităţii, cu spiritul de
echipă care se manifestă în timpul desfăşurării acţiunilor de luptă, cu încrederea în comandanţi şi
modul în care militarii îşi evaluează propriile posibilităţi. Dacă aceşti factori au valori scăzute,
combatanţii din subunitate vor fi practic imobilizaţi de spaimă.
în general, referindu-se la curaj, oamenii fac adesea o anumită clasificare a acestuia în care sunt
incluse noţiunile de cutezanţă, spirit combativ, vitejie, neînfricare, temeritate, eroism, etc. Deşi
aceste noţiuni marchează diferite nivele ale curajului, între ele nu există totuşi o delimitare clară.
Numeroşi autori consideră cutezanţa ca fiind prima fază a manifestării curajului şi că eroismul
reprezintă faza maximă a acestuia.
Pentru a încerca să clarificăm această problematică şi să aşezăm aceste noţiuni într-o anumită
ordine firească, se impune să vedem cum sunt definite în
„Dicţionarul explicativ al limbii române".
Astfel, cutezanţa este definită ca: îndrăzneală, curaj, temeritate. Adjectivul cutezător este atribuit
acelei persoane care cutează, care este îndrăzneaţă, curajoasă, temerară.
îndrăzneala - substantiv care exprimă o atitudine caracterizată de curaj, de cutezanţă, iar
adjectivul îndrăzneţ reprezintă acea persoană care nu se teme de greutăţi şi pericole.
Vitejia - substantiv care exprimă însuşirea de a fi viteaz, calitate a celui viteaz, iar adjectivul
viteaz este atribuit acelei persoane care dă dovadă de curaj în luptă, de îndrăzneală şi dârzenie.
Dârzenia - substantiv care exprimă o atitudine caracterizată de hotărâre, înverşunare,
neînduplecare şi perseverenţă, iar adjectivul dârz reprezintă acea persoană care este aprigă,
înverşunată, neclintită, dar şi îndărătnică şi încăpăţânată.
înverşunare - substantiv care exprimă acţiunea de a se înverşuna şi rezultatul acesteia, iar
adjectivul înverşunat reprezintă acea persoană care este îndârjită, necruţătoare, neînduplecată.
Neînduplecare - substantiv care exprimă o atitudine caracterizată de inflexibilitate, hotărâre şi
fermitate, iar adjectivul neînduplecat presupune existenţa următoarelor atribute: inflexibil,
hotărât, ferm.
Hotărâre - fermitate în conduită şi în atitudinea unei persoane, iar adjectivul hotărât
caracterizează o persoană care a luat o decizie fermă, indiscutabilă şi sigură.
Fermitate - însuşirea de a fi ferm, care presupune hotărâre neclintită, tărie morală şi statornicie,
iar adjectivul ferm denotă siguranţă, stabilitate, hotărâre, neclintire şi neşovăire.
Temeritate - substantiv care denotă cutezanţă şi îndrăzneală mare, iar adjectivul temerar este
explicat prin analogie cu îndrăzneţ peste măsură, cutezător.
Eroism - substantiv care exprimă capacitatea de a săvârşi fapte mari, vitejie, fel de a acţiona
specific unui erou, iar substantivul erou reprezintă persoana care se distinge prin vitejie şi curaj
excepţional în războaie, dar şi ostaşul care s-a jertfit pe câmpul de luptă.
După cum se observă din toate aceste definiţii este foarte greu să stabilim anumite scări ale
curajului, fiind foarte greu să se ierarhizeze aceste noţiuni (care, de altfel, se explică unele pe
celelalte), dar un lucru este cert - anume acela că aparţin de domeniul curajului. De fapt aceste
definiţii nu demonstrează ierarhizarea curajului, ci dimpotrivă, dovedesc condiţionarea
manifestării curajului de existenţa anumitor virtuţi - calităţi individual-umane favorizante.
în concluzie, dacă frica poate fi structurată pe anumite nivele de intensitate şi durată, spre
deosebire de aceasta, despre curaj nu se poate afirma acelaşi lucru, curajul fiind o atitudine
înălţătoare cu origini puternic înrădăcinate în plan spiritual, în Eul fiinţei individuale.
De aceea curajul nu poate fi ierarhizat decât în funcţie de entitatea individuală, iar un individ nu
poate fi mai curajos decât îi este „dat" lui să fie la un moment dat.
In schimb, este perfect adevărat că unii indivizi pot fi mai curajoşi decât alţii în aceleaşi
împrejurări, deoarece, după cum afirmam anterior, curajul este determinat de particularităţile
psihice individuale.
Aceste particularităţi psihice îşi au izvorul în ansamblul trăsăturile de caracter ale combatanţilor,
trăsături de caracter care pot fi formate şi cultivate pe parcursul întregului proces educaţional pe
care îl urmează aceştia. întrebarea care se pune este:
„ Care sunt trăsăturile de caracter şi calităţile pe care trebuie să le aibă un combatant pentru a
dovedi curaj pe câmpul de luptă ?"
Cea mai mare parte a răspunsului se regăseşte în cele afirmate mai sus. In primul rând un
combatant pentru a fi curajos trebuie să aibă o voinţă puternică, apoi, să aibă încredere în
propriile forţe şi în posibilităţile tehnico tactice ale tehnicii şi armamentului din dotare, să
manifeste un anumit grad de independenţă în acţiune (pentru a putea manifesta şi pune în aplicare
iniţiativele personale), să fie cutezător, hotărât, dârz şi de neînduplecat în ceea ce priveşte
îndeplinirea misiunilor care îi revin şi nu în ultimul rând altruist.
Toate acestea ţin de starea moralului combatantului.
Referitor la calităţile pe care trebuie să le aibă combatantul, acestea sunt:
capacităţi fizice bune care să-i permită să facă faţă solicitărilor câmpului de luptă modern;
bine pregătit şi cu experienţă în zonele de conflict;
să fie sociabil, cooperant pentru a se putea integra în colectiv.

1.5 Falsul curaj şi efectele sale negative.

Lipsa de teamă nu duce la curaj după cum am fi tentaţi să credem. Lipsa de teamă duce la
săvârşirea unor acţiuni care sfidează existenţa pericolului. Referitor la acest aspect este
exemplificator un citat din lucrarea „Le sursis" a lui J.P. Sartre în care se afirmă:
„ Toţi oamenii suferă de frică. Toţi. Cel care nu suferă de frică nu-i normal şi asta n-are nimic
comun cu curajul".

Inerentă naturii noastre, frica este o pavăză esenţială, o garanţie împotriva primejdiilor, un reflex
indispensabil care permite organismului să scape provizoriu de pericol.
Luptătorii însă pot avea atitudini diferite faţă de pericol, în funcţie de particularităţile lor
individuale. De aceea, dacă militarul nu conştientizează primejdia sau o subapreciază, atunci la el
nu poate să apară emoţia de frică şi implicit nu va fi pregătit suficient pentru a face faţă la pericol.
Omul, în general, poate înfrunta situaţii periculoase şi un timp mai îndelungat, fără a manifesta o
teamă vădită, dar ca cineva să nu simtă absolut niciodată frica se întâmplă foarte rar.
Se consideră, probabil nu iară temei, că celui căruia nu-i este frică îi lipseşte ceva important -
imaginaţia. Dacă cineva nu acţionează cu teamă la pericole clare şi acţionează ca şi cum ele nici
nu ar exista, acesta nu este curajos, ci temerar şi imprudent.
După unii specialişti, temeritatea nu este în nici un caz de dorit pentru că, spun aceştia, ea
constituie o încercare de a desfiinţa pericolul prin negarea fricii generate de acesta. Sfidarea
pericolului real duce la sacrificii fară sens, pe care un individ curajos le împiedică, adaptându-şi
comportarea în funcţie de pericole, pe care le sesizează şi depăşeşte prin prudenţă şi chibzuinţă.
Făcând o paranteză, şi înţelepciunea popoarelor abundă de proverbe şi maxime referitoare la
această temă a prudenţei şi chibzuinţei. De multe ori, noi românii am auzit afirmându-se pe lângă
noi că „Paza bună trece primejdia rea" sau că „ Cine s-a ars cu ciorbă suflă şi-n iaurt". La fel,
englezii spun şi ei: „Caution is the parent of safety" (Prudenţa este părintele siguranţei) sau că
„Good watch prevents misfortune (Privirea bună previne nenorocirea). Romanii din antichitate
aveau şi ei un proverb deosebit de sugestiv: „Qui amat periculum peri bit in illo "(Cine caută
primejdia în ea va pieri).
Concluzia este că sfidarea pericolului prin negarea fricii este o atitudine dăunătoare care poate
determina urmări nefaste pentru combatanţi.
Specialiştii au remarcat faptul că frica îl face pe soldat să fie excesiv de prudent. Astfel, 59%
dintre subiecţii interogaţi au recunoscut că sunt de multe ori prea prudenţi şi că frica le ascute
simţurile şi îi face mai rapizi. Deci, în nici un caz frica nu trebuie să fie negată.
Frica trebuie privită ca ceva firesc, ca pe un lucru normal, iar militarii trebuiesc învăţaţi s-o
accepte şi nu numai atât, ci chiar să fie incitaţi să vorbească despre ea atunci când o simt.
Realitatea constă în faptul că aproximativ opt combatanţi din zece estimează că este de preferat
să-ţi fie frică şi să discuţi despre aceasta înainte de bătălie.
Mai mult de jumătate dintre combatanţi cred că cel care ştie că îi va fi frică şi care se pregăteşte
pentru a o depăşi este un foarte bun soldat, pe care te poţi baza în luptă.
Dacă frica nu se admite şi nu se vorbeşte despre ea atunci când se manifestă, acest lucru va
determina unele consecinţe negative, atât pentru luptător, cât şi pentru colectivul din care acesta
face parte. In acest caz individul este măcinat de un puternic conflict interior generat de credinţa
că dacă recunoaşte că îi este frică ar putea fi acuzat de slăbiciune sau laşitate şi că astfel şi-ar
putea pierde reputaţia în colectiv concomitent cu stima colegilor săi.
Negarea fricii are consecinţe nebănuite.
Un exemplu în acest sens cred că este edificator. In general, este admis că paraşutiştii înfruntă
situaţiile cele mai dificile şi pierd cei mai mulţi oameni în luptă. Totuşi atitudinea pe care aceştia
o afişează colectiv nu permite nici cea mai mică expresie de frică, deoarece într-un mediu în care
toată lumea este dură - frica este considerată ca un subiect tabu. Din cauza negării fricii, la
paraşutişti au loc nişte reacţii nevrotice ce provoacă simptome care ating membrele inferioare:
slăbiciune sau paralizie a unuia sau a ambelor membre.
Un alt exemplu îl constituie cazul ofiţerilor britanici. După cum se ştie ei sunt învăţaţi si formaţi
să nu tolereze nici o manifestare a fricii, dar s-a constatat că
 aceştia suferă adesea de paralizie a membrelor, şi în cazuri extreme, manifestă tendinţe suicidare.
în general, combatantul din teatrul de operaţii aflat într-o anumită situaţie de luptă, obligatoriu, îi
atribuie acesteia o anumită semnificaţie, în funcţie de propria sa personalitate, conform
algoritmului din figura următoare.

MODUL DE EVALUARE A SITUAŢIEI PE CÂMPUL DE LUPTA

CARACTERUL SITUAŢIEI DE LUPTA

IMAGINE DE SINE (conştiinţa

propriei valori)
introspecţie,
dinamica succes-eşec,
autoevaluare prin comparaţia cu
alţii,
integrarea în subunitate
acceptarea şi preţuirea subunităţii

V NEPERICULO
Ă Iz ASA (NP)
PERICULOA
SITUAŢI SA (P)
STAREA E STAREA DE
FIZICĂ OBIECTI SPIRIT
ATRIBUIRE r
SITUAŢIE SEMNIFICA P
SUBIECTI ŢIE
VĂ
PERCEPŢIE strategie consum
CORECTĂ cognitivă energetic
strategie nevalorificată; oejustificat;
cognitivă de energie comportament
coping; insuficient iraţional
amorsare angajată; nejustificat de
energetică comportament situaţie;
optimă; iraţional şi REZULTAT
comportament asumare de risc dependenţă de
raţional; excesiv alţii;
REZULTAT: REZULTAT fuga de
încredere în amplificarea răspundere;
forţele proprii; asumării riscului proiectarea vinii
respect de sine; iraţional; (mecanisme de
creşterea pericol pentru protecţie a Eu-
coeziunii sine şi pentru lui)
grupului; grup PERCEPŢIE
refacere PERCEPŢIE IMPOSIBIL DE
fiziologică INCORECTĂ EVALUAT I-
rapidă strategie absentă
PERCEPŢIE cognitivă
INCORECTĂ nejustifieata;
Astfel, acesta îi atribuie propria sa interpretare şi evaluează situaţia potenţial periculoasă
în funcţie de consecinţele pe care le poate avea aceasta pentru propria fiinţă.
In cazul în care o situaţie obiectiv periculoasă este trăită şi percepută ca atare de
combatant pot apărea la acesta comportamente adecvate care să determine adaptarea
organismului şi psihicului acestuia pentru a face faţă cât mai bine la ameninţare.
In schimb, în cazul în care luptătorul, expus unei situaţii deosebit de periculoase (cu risc
obiectiv de pierdere a vieţii), îi subestimează gradul de risc, acest lucru va determina nu
numai lipsa unei pregătiri psihice adecvate ci şi asumarea excesivă de risc, cu alte cuvinte
va determina apariţia şi manifestarea falsului curaj. Aceeaşi conduită poate fi generată şi
de căutarea în mod voit a pericolului de către anumiţi combatanţi, la care din anumite
motive, se manifestă o puternică atitudine autodistructivă, suicidală. Totodată, în cazul în
care comportamentul combatantului a fost iraţional, cu asumare de risc excesiv pentru
sine şi pentru grup, este de aşteptat ca, dacă demersul acestuia a fost încununat de succes,
să se amplifice iraţionalitatea asumării riscului în exces.
Avându-se în vedere urmările negative pe care le poate determina manifestarea falsului
curaj pe câmpul de luptă trebuie să se depisteze din timp indivizii care manifestă astfel de
tulburări de comportament şi în nici un caz nu trebuiesc lăsaţi să ia parte la luptă în
calitate de combatanţi.
în concluzie curajul (chiar şi falsul curaj) este o atitudine comportamentală, în general,
ansamblul atitudinilor (caracterul) militarilor condiţionează succesul în îndeplinirea
misiunilor. Atitudini ca eroismul, curajul, spiritul de sacrificiu conferă celui care le
posedă un caracter nobil. Dar, după cum se ştie, caracterul se conturează treptat, pe
parcursul întregii existenţe şi în el se manifestă esenţa socială a omului, primatul avându-
1 mediul social si educaţia.