Paradigmele comunicării

Paradigmele proxime polului intrapsihic afirmă că mesajul poate fi

analizat în special prin cercetarea dinamicii şi a structurii individuale.
Paradigmele care tind spre polul intersubiectiv afirmă că analiza
mesa-jului presupune înţelegerea datelor relaţiei căruia este
emergent.
par. structurală par. relaţională

Intra-psihic Inter-subiectiv

par. tranzacţională par. fenomenologică

 Paradigma structural-
expresivă
• Consideră de maximă importanţă palierul
intrapsihic şi are ca obiect predilect de studiu
personalitatea.
• În psihologie, paradigma structurală a fost
introdusă de către Sigmund Freud și se află în
opoziţie cu behaviorismul – pespectivă care
excludea din discursul ştiinţific structura
individului pentru a se centra exclusiv asupra
comportamentului său.
• Teoria psihanalitică (în speţă aplicată
problematicii comunicării) consideră că
resorturile comunicării pot fi surprinse prin
intermediul dorinţelor individului şi a balansului
expresiv-represiv al acestora.
 Repere pentru teoria psihanalitică (S.
Freud):
• 1920 - trei instanţe psihice: Eul, Se-ul şi Supraeul. Subiectul
va comunica (se va comporta, în genere) în funcţie de
capacitatea sa de a media între principiul plăcerii
(expresia pulsională imediată) şi principiul datoriei (al
amânării descărcării şi împlinirii nevoilor), conform
principiului realităţii (al adaptării la contextul imediat).
• Psihanaliza propune două categorii de pulsiuni: pulsiuni de
viaţă (nevoile de autoconservare şi erotice) şi de moarte (de
reducere şi anihilare a tensiunii psihice şi biologice).

• Nevoia de a domina, de a înjosi, de a controla sunt

reductibile pulsiunilor de moarte (agresivităţii).
• Nevoia de cunoaştere, de împlinire, de afiliere sunt
reductibile pulsiunilor de viaţă (transformării prin sublimare a
nevoilor erotice).
 EXEMPLU –analiză
Maniera în care un „profesionist” comunică în relaţia cu o colegă nu
poate fi inteligibilă dacă nu se au în vedere nevoile erotice ale
acestuia, indiferent de starea sa „civilă”.
Indiferent, întrucât pulsiunea îşi cere expresia în ciuda
comandamentelor culturale, în speţă a regulilor morale şi civile.
Mesajul „profesionistului” către colega sa va fi reprezentat un
compromis între principiul plăcerii – al expresiei erotice directe – şi
cel al datoriei – al normelor morale. Principiul realităţii, amenajat de
capacitatea de compromis a Eului său îl va determina să lanseze o
serie de glume cu temă de seducţie fără a-i propune însă colegei
sale o întâlnire amoroasă, fapt inacceptabil.
Cuvântul de spirit, umorul, reprezintă una dintre manierele de
exprimare socialmente acceptabilă a nevoilor cenzurate în diferitele
amenajări ale ordinii culturale.
Dacă „profesionistul” nu va reuşi să îşi exprime nevoile nici sub forma
socializată a umorului, dificultatea din cadrul acestei relaţii va putea
„iradia” asupra altei relaţii în care mesajul erotic va fi pregnant chiar
dacă situaţia, cadrul sau persoana nu va genera stimuli evidenţi:
„profesionistul” se va angaja în relaţie cu o altă persoană cu care nu
se află în relaţii de constrângere.
 CONCLUZIE
Conform acestei paradigme, comunicarea poate fi
înţeleasă dacă este analizat rolul determinant al
structurii subiectului care impregnează în mesaj
nevoi vitale.
Nevoile vitale sunt cele care marchează sensul
mesajului. Cu măsura cu care nevoile vitale se
cer satisfăcute (imediat sau mediat) pe întreg
parcursul vieţii individului, mesajele sale, stilul
său de comunicare va fi permanent întemeiat de
determinanţii structurali.
 Paradigma tranzacţională
• Orientează interesul către palierul interpersonal,
interacţional, respectiv asupra modalităţilor de codare-
decodare ale mesajului, fără însă a eluda dimensiunea
intrapsihică.
• Eric Berne propune ca element esential in actiunea
sociala - tranzacţia, mesaj generat de o stare interioară
a Eului emiţătorului care interacţionează cu o stare
similară sau complementară a Eului receptorului.

Tranzacţia determină esenţa relaţiei dintre două persoane

şi se realizează la nivelul Eului. Fiecare stare a Eului
tinde să interacţioneze cu o altă stare complementară.
 Schimbarea ”scenariului de viață”(Eric
Berne, 1963)
Tranzacţia este unitatea fundamentală a acțiunii, determină
esenţa relaţiei dintre două persoane (stimul-răspuns) și se
realizează la nivelul Eului aflat într-o stare anume. Tranzacţia
poate fi sub formă de cuvinte, de gesturi, priviri, contacte fizice
etc. Seriile de tranzacţii care se succed pot forma tipare
stabile ce duc la structuri de nivel superior – scenarii de
viață.

Pentru Eric Berne, scenariul de viaţă este un plan de viaţă aflat în

desfăşurare, elaborat în copilăria mică, întărit de părinţi,
justificat de evenimentele ulterioare şi care culminează printr-o
alternativă aleasă. El este forţa psihologică ce împinge
persoana spre destinul ei, indiferent dacă ea se împotriveşte
sau afirmă că acţionează în virtutea liberului arbitru.
 Cele trei stări ale Eului:
• Eul Copil – indică palierul afectiv al personalităţii, liber de
constrângeri, centrat pe trăire adaptată – defensivă – sau
rebelă. Mesajul conţine dorinţa în expresia ei directă prin care
se poate manipula şi controla, este susţinut de afecte pozitive
sau negative.
• Eul Adult – reprezintă aspectul raţional prin care individul
estimează probabilităţi şi decide în raport cu elementele
realităţii. Mesajele generate de această stare a Eului conţin o
importantă componentă rezolutivă, fundamentată pe analiză,
comparare, negociere, învăţare.
• Eul Parental – structurat conform principiului datoriei, poate fi
asociat imperativului trebuie, are o componentă limitativă şi
una protectivă. În ordine limitativă, mesajul generat de această
stare a Eului va conţine ordine, judecăţi, ameninţări; protectiv –
va îngriji şi consola. Eul parental este sediul etic şi axiologic,
palierul normativ al individului.
Exemple de tranzacții: mesajul parental normativ („Astăzi
trebuie să faci ore suplimentare!”) determină o reacţie
infantilă defensivă („Nu pot!”) şi constituie o tranzacţie
complementară. Dacă reacţia nu este infantilă, ci de
adult („Putem rezolva mâine!”) sau de părinte („Trebuie
să organizezi mai eficient timpul!”), tranzacţia este
încrucişată.

!!! Schimbarea tiparului de reacție, în sensul adecvării

tranzacției, atrage după sine schimbarea relației și
face posibilă înlocuirea/schimbarea scenariului
disfuncțional (conflictual, de eșec) cu unul
funcțional.
 Atitudinile existențiale:
• Din raportul intern dintre stările Eului dar mai ales în
raport cu Celălalt se nasc atitudinile existenţiale.
• Esenţa atitudinii existenţiale se referă la acceptare: de
sine şi a celuilalt.
• De pildă, pe plan intern, subiectiv, dacă starea de părinte
este exacerbată şi va cenzura permanent starea de
copil, individul nu îşi va accepta trăirile fiind înclinat spre
o perspectivă rigid-normativă asupra vieţii.
Sunt posibile patru atitudini existenţiale:
• acceptare de sine cu acceptarea celuilalt,
• acceptare de sine cu rejecţia celuilalt,
• neacceptare de sine cu acceptarea celuilalt,
• neacceptare de sine cu rejecţia celuilalt.
 Paradigma relaţională
• În cadrul paradigmei relaționale, elementul central de
studiu îl constituie relaţia dintre indivizi, în timp ce
elementele structurale personale sunt secundare.
• Esenţa oricărei fiinţe este considerată relaţia pe care o
întreţine cu mediul său. Comunicarea este înţeleasă în
termeni generali de interacţiune.
• Pentru această paradigmă este ilustrativ sistemul propus
de şcoala de la Palo Alto sub conducerea lui Gregory
Bateson.
• Comunicarea se realizează pe două „canale”: analogic şi
digital. În comunicarea analogică, limbajul non-verbal,
există raporturi directe (prin analogie) cu obiectele
desemnate (de ex. mâinile şi picioarele încrucişate
transmit închidere). Comunicarea verbală este digitală:
când este numit un obiect există statuată, în mod
arbitrar, o relaţie cu un cuvânt.
 Comunicarea este analizată sub
aspectele:
• relaţiei construite între parteneri, prin mesajul
transmis în manieră analogică. Mesajul analogic
constituie sursa privilegiată de informaţii privind
relaţia cu partenerul. Mesajele nonverbale
analogice oferă informaţii privind
acordul/dezacordul, frustrarea/gratificarea,
dominanţa/obedienţa dintre parteneri;
• conţinutului, al informaţiei – transmise digital –
între parteneri.
Mesajul de relaţie poate fi determinant asupra
conţinutului şi de aceea centrarea exclusivă pe
conţinut trebuie evitată în ceea ce priveşte
decriptarea mesajului analogic.
• Conflictele se pot produce prin erori de traducere din
limbajul analogic în cel digital, pentru că materialul
analogic este antitetic şi se pretează la diferite
interpretări digitale, frecvent contradictorii.

• Din punct de vedere al relaţiei, orice tip de comunicare

este fie simetric, fie complementar, în funcţie de modul în
care se întemeiază: pe egalitate sau pe diferenţă.
 Paradigma fenomenologică
• reprezintă o manieră de glisare din modelele intrapsihice
spre cele intersubiective, relaţionale.
Analiza fenomenologică presupune descrierea oricărui
fenomen (de către cel care-l trăieşte), în încercarea de a-i
surprinde esenţa prin investigarea sistematică a
conţinuturilor conştiinţei. Se are în vedere sensul personal
ca rezultantă a proceselor colective de elaborare a
semnificaţiilor.
Conţinutul comunicării este analizat prin raportarea la
contextul normativ în care se află subiectul, fără a fi
conştient de influenţele pe care le exercită.
• Pentru E. Husserl, fenomenologia se opune manierei
legice în care psihologul înţelege fenomenele cognitive.

• Lumea individului este considerată într-o manieră sincronică, aici şi

acum, fără incursiuni în trecutul acestuia, stabilind un context actual
care normează implicit universul său. Ansamblul trăirilor care
alcătuiesc lumea subiectului nu mai este raportat la standarde
culturale (patologie, normalitate), operaţie care se opune perceperii
intuitive, ci este luat ca atare. Fiecare „lume” constituie o „construcţie”
personală reuşită în raport cu datele sale. Problema esenţială devine
maniera în care „lumile diferite” ale indivizilor interacţionează şi
structurează comunicarea.
• Este o perspectivă constructivistă „socială” sau „psihică”
prin care lumea este clădită conform istoriei expresiei
nevoilor vitale. Ceea ce considerăm a fi o realitate cât se
poate de „perceptivă”, nu este decât rezultatul unei sume
de interpretări realizate şi consolidate prin comunicare.
 Bariere în comunicare
• fizice: deficienţe verbale, acustice, de mediu
(amplasament, lumină, temperatură), ora din zi,
durata întîlnirii etc.
• semantice: vocabular, gramatică, sintaxă,
conotaţii emoţionale ale unor cuvinte;
• factori interni: implicare pozitivă sau negativă,
anxietate, amenijnţarea statutului, agenda
ascunsă;
• propria interpretare asupra realităţii.
 Comunicarea optimă- factori:
• Contextul comunicării – facilitează înţelesul
simbolurilor folosite de interlocutori;
• Acceptul comunicării – este determinat de dorinţa
partenerilor de a oferi un prilej de definire a relaţiei lor;
• Permeabilitatea comunicării – presupune la nivel
subiectiv existenţa simpatiilor, iar la nivel cauzal
existenţa unor canale de emisie-recepţie;
• Consistenţa de conţinut a mesajelor;
• Expresivitatea comunicării;
• Inteligibilitatea celor transmise.
 Reacții în comunicare:
In comunicare există trei modalităţi de reacţie/răspuns a
celuilalt la imaginea de sine:

• confirmarea definiţiei de sine: orice individ are nevoie să fie

confirmat ca modalitate în care se prezintă în lume; este
unica reacţie gratificantă;

• respingerea definiţiei de sine: celălalt nu este de acord cu

modul în care subiectul se percepe („Nu eşti capabil să..., Ai
greşit!”); este o reacţie frecventă în negocierea oricărui tip de
conflict;

• negarea definiţiei de sine: a nu fi luat în considerare, a nu

exista pentru celălalt; este interacţiunea cea mai nocivă
întrucât negaţia nu trimite spre valoarea de adevăr a
definiţiei de sine, ci spre individ ca sursă a definiţiei (în loc
de „Nu eşti capabil să ... Tu nu exişti pentru mine.”)
 Fenomene psihosociale care intervin
în comunicarea interpersonală
A. Categorizarea socială şi stereotipizarea
Categorizarea reprezinta procesul elementar prin
care experienta individuala si colectiva se
organizeaza în structuri ce fac posibila operarea
cu volumul urias de informatii noi despre obiecte,
persoane, situatii, evenimente, comportamente
etc. care circula în jurul nostru. Acest proces
psihologic si psihosocial consta în reducerea
considerabila a stimililor existenti la un numar
rezonabil de clase de stimuli (clasificare),
informatia devenind astfel functionala.
 A. Categorizarea socială şi
stereotipizarea
• Stereotipul reprezinta o schema mentala (reprezentare)
relativ simplificata, rigida si persistenta prin care
evaluam trasaturi de personalitate, atitudini si valori,
moduri de comportament.

El se refera la grupuri sociale (etnice, de sex, de vârsta, de

clasa, profesionale) si nu la alte obiecte din spatiul social
si natural.

Stereotipul este o idee nefondata pe date precise care sta

la baza prejudecatilor si induce discriminari sociale.
 A. Categorizarea socială şi
stereotipizarea
• Prejudecata este o atitudine favorabila sau defavorabila
(dar de obicei sensul este peiorativ) ce impica tendinta
de a judeca o persoana sau un grup în urma
apartenentei la o anumita clasa. În sirul judecatilor
noastre fara sfârsit despre ceilalti, orice judecata este o
pre-judecata în raport cu o stare ulterioara.

• Spre deosebire de stereotip, prejudecata are o

componenta actionala, ea luând forma unei reactii
manifeste: opinii si acte, decizii selective si deci
discriminatorii. Originea prejudecatilor se afla în definirea
unei identitatii personale si sociale pozitive prin diferenta
în raport cu ceilalti, fiind favorizata de situatiile
conflictuale sau concurentiale.
Etichetarea/ deformarea definiției
de sine:
Ce spun studiile:
– Avem tendința să ne alegem profesia pe care ne-o definim în perioada
copilăriei (Torrance, 1983).
– Profesorii îi privesc, zâmbesc, îi confirmă mai des pe cei pe care-i
consideră mai dotati, în consecință îi ajută să obțină cu adevărat
performanțe (Holdevici și Vasilescu, 1999).
– Elevul etichetat ca slab, plasat în poziție de anonimat într-o situație de
comparare socială își mobilizează competențele de reușită. Plasat în
poziție de vizibilitate, eșuează (J.M.Monteil, 1988).
– Elevul etichetat ca bun, indiferent de poziția atribuită
(vizibilitate/anonimat), se depășește pe sine în situația de comparare
socială (J.M.Monteil, 1988).
– Timiditatea se instalează în copilărie, pe fondul incapacității și inconfortului
resimțit în grupul de egali, cand primesc eticheta de timid și apoi
acționează ca atare (P.Zimbardo, 1995).
– 80% dintre copiii de clasa I au o părere destul de bună despre sine iar
când ajung în clasa a VI-a, doar 10% își păstrează definiția pozitivă
(Ziglar, 2000).

!!! Studiile evidențiază impactul pe care îl poate avea profeția

autorealizatoare (efectul pygmalion, Rosenthal și Jacobson, 1968)
asupra capacităților și competențelor intelectuale ale subiectului
 Profeții și destin social (cf. Bourdieu,
Percheron, 1981):
• Sindromul de reușită – transmis în cazul copiilor din familii cu statut
social ridicat: constă în transmiterea valorilor precum autonomie,
stapânire de sine, imaginație și creativitate.
• Sindromul de eșec – transmis în cazul copiilor din familii cu statut
social scăzut: obediență, disciplină, capacitatea de a evita
problemele, respect arătat celor ”superiori”.
• Profeția sinucigașă – anumite aprecieri nu se îndeplinesc tocmai
pentru că au fost emise (profeția unui profesor către un adolescent
că nu va urma o facultate poate duce la mobilizarea acestuia pentru
a fi licențiat, căteodată cu rezultate remarcabile).

!!! Profeția autorealizatoare consideră că atitudinile

noastre pot influența realitatea, dar nu într-un mod
absurd. Părinții, școala, vărsta, genul, rangul
nașterii, gradul de receptivitate al copilului etc.
diferențiază măsura în care subiectul confirmă
așteptările pe care ceilalți semnificativi i le comunică
în interacțiuni.
 Comunicarea nonviolentă
(Marshall Rosenberg, 2003)

• Conştientizare • Rezistenţă
• Percepţii • Defensă
• Sentimente • Violenţă
• Nevoi • Judecată
• Empatie • Critică
 Componentele CNV
Observaţia
Acţiunile concrete pe care le observăm
Sentimentul
Cum ne simţim în relaţie cu ceea ce observăm
Nevoile
Nevoi, valori, dorinţe care dau naştere stării
noastre afective
Cererea
Acţiunile concrete pe care le cerem pentru a ne
îmbogăţi viaţa
 Comunicarea alienantă
Blocarea compasiunii
• Judecăţile moralizatoare (analiza celorlalţi)
• Comparaţiile
• Negarea responsabilităţii
• Pretenţiile
• Gândirea bazată pe “ce merită fiecare”
(pedepse şi recompense)
 Observare fără evaluare
• Folosirea verbului a fi
• Folosirea verbelor cu conotaţii evaluative
• Presupunerile privind gândurile, intenţiile, sentimentele
sau dorinţele unei alte persoane
• Confundarea anticipării cu certitudinea
• Neprecizarea clară a obiectului, persoanei sau
evenimentului la care ne referim
• Folosirea cuvintelor care denotă o calitate fără a preciza
că se face o evaluare
• Folosirea adverbelor sau adjectivelor în moduri care nu
semnalează că se face o evaluare
• Expresiile mereu, niciodată, vreodată, de fiecare dată
Sentimente versus non-sentimente

Diferenţierea sentimentelor de gânduri

Diferenţierea între ce simţim şi ce credem că

suntem

Diferenţierea între ce simţim şi cum credem

că reacţionează şi se comportă alţii