Curs 13

1. MEDICINA LEGALĂ CLINICĂ

Obiectul acestui sector de activitate practică medico-legală constă în

examinarea persoanei (omul viu) şi/sau a documentelor medicale ce aparţin
acesteia.
Examinarea se efectuează în cadrul instituţiei medi-co-legale abilitate, de
către:
- un medic legist;
- o comisie medico-legală, formată din cel puţin 3 medici legişti;
- o comisie medico-legală interdisciplinară (numită şi comisie medico-
legală extinsă sau mixtă), alcătuită din minim 3 medici legişti şi alţi medici de
diferite specialităţi: cardiologi, neurologi, psihiatri etc.
Documentul medical ce va fi redactat (după finalizarea investigaţiilor
necesare stabilirii diagnosticului şi implicit a argumentării concluziilor medico-
legale) trebuie semnat de medicul legist/membrii comisiei care a efectuat
examinarea şi de directorul/medicul şef al instituţiei medico-legale respective.
Examinarea medico-legală poate fi solicitată de către: 1) organele de
urmărire penală sau instanţele de judecată, printr-o adresă/ordonanţă scrisă care
trebuie să cuprindă:
• antetul unităţii emitente;
• numărul de înregistrare/numărul de dosar;
• data emiterii;
• identitatea persoanei ce trebuie examinată;
• obiectivele la care trebuie să se răspundă;
• numele şi gradul/calitatea celui care semnează ordonanţa
respectivă;
• ştampila unităţii emitente.
Precizăm că în situaţia în care se solicită o examinare medico-legală după
un act de violenţă asupra persoanei (agresiune, accident, viol etc.) este
obligatoriu ca în ordonanţă să se specifice data şi circumstanţele la/în care s-au
produs leziunile traumatice (spre exemplu: „X a fost victima unei agresiuni,
fiind lovit cu un ciomag în regiunea capului, la data de ...”, sau: „X a fost
victima unui accident de trafic rutier, fiind pieton, la data de ...”etc.)
În ordonanţă se poate dispune examinarea/evaluarea:
- traumatologică, pentru constatarea atât a leziunilor traumatice recente,
cât şi a consecinţelor acestora;
- genitală;
- psihiatrică;
- pentru amânarea/întreruperea executării pedepsei pe motiv de boală;

1
 - capacităţii de muncă, respectiv a stării de sănătate, în vederea
posibilităţii exercitării unei activităţi sau ocupării unei anumite funcţii;
- toxicologică (spre exemplu alcoolemia);
- antropologică: de stabilire a vârstei, a gradului de maturitate etc;
- paternităţii/filiaţiei. 2) orice persoană:
 fizică - personal, dacă a împlinit vârsta de 16 ani sau, dacă este
minoră, de către aparţinătorii legali ai acesteia;
 juridică
 în acest caz, examinarea se efectuează după completarea unui
formular (cerere de examinare) specific instituţiei medico-legale
respective, în care se poate solicita examinarea/evaluarea:
 traumatologică, numai pentru leziunile traumatice recente (de
regulă pentru leziunile traumatice elementare), obiectivate prin
echimoze, excoriaţii etc;
 genitală;
 psihiatrică, numai pentru stabilirea capacităţii de exerciţiu necesară
întocmirii unor acte de dispoziţie;
 stării de sănătate, în vederea posibilităţii exercitării unei
activităţi/profesii.

Documentele medico-legale ce pot fi emise după examinarea clinică

medico-legală sunt:

A. Certificatul medico-legal (C.M.L.)

- este redactat la solicitarea persoanelor;
- în cazul examinărilor postraumatice, prin certificatul medico-legal se
poate susţine existenţa doar a leziunilor traumatice recente, care pot fi observate
de medicul legist. In situaţia leziunilor traumatice vechi sau a consecinţelor
postraumatice, examinarea medico-legală poate fi efectuată numai la solicitarea
organelor de anchetă, caz în care va fi redactat un raport de expertiză şi nu un
certificat medico-legal;
- este întocmit, de regulă, de către un singur medic legist; acesta poate
consemna şi diferite alte consulturi medicale de specialitate (neurologic,
ortopedic, oftalmologie etc), fără ca medicii respectivi să fie obligaţi să semneze
certificatul medico-legal;
- are aceeaşi valoare probatorie ca şi un raport de expertiză sau de
constatare medico-legală.

B. Raportul de constatare medico-legală (R.C.M.L.)

- este întocmit la solicitarea organelor de urmărire penală sau a
instanţelor de judecată;
- este elaborat, de regulă, de către un singur medic legist;
- se poate dispune (conform art. 112 şi 114 C.p.p.):
 numai în faza de urmărire penală; în activitatea practică,
constatarea medico-legală se solicită, de regulă, înainte de punerea în
2
 mişcare a acţiunii penale (ce se realizează „in personam"), deci imediat
după începerea urmăririi penale (ce se realizează „in rem");
 când există pericolul de dispariţie a unor mijloace de probă (leziuni
traumatice recente) sau a schimbării unor situaţii de fapt (intoxicaţia
etilică acută, starea determinată de consumul de droguri, viol etc.).
- are (deci) caracter de urgenţă;
- se rezumă la consemnarea şi cercetarea mai puţin aprofundată a
situaţiilor care fac obiectul constatării.

C. Raportul de expertiză medico-legală (R.E.M.L.)

- este întocmit la solicitarea organelor de urmărire penală sau a instanţelor
de judecată;
- este elaborat, de regulă, de către un singur medic legist; acesta poate
consemna şi diferite alte consulturi medicale de specialitate reclamate pentru
precizarea diagnosticului, fără ca medicii respectivi să fie obligaţi să semneze
raportul de expertiză medico-legală;
- se poate dispune (conf. art. 116-125 C.p.p. şi 201 C.p.c):
 în oricare din fazele procesului penal sau civil când, pentru
lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei (în vederea aflării
adevărului), sunt necesare cunoştinţele unor experţi;
 indiferent de perioada de timp care a trecut de la producerea
leziunilor traumatice, deci:
- nu are caracter de urgenţă;
- se bazează pe o investigaţie amănunţită, axată pe toate aspectele cu
caracter medical ridicate în cauză; aşadar, este exhaustiv.

Obiectivitatea şi corectitudinea concluziilor documentelor medico-legale

este asigurată printr-un dublu control:

a) din interiorul reţelei de medicină legală, prin:

- existenţa metodologiei unitare atât în ceea ce priveşte modul de
examinare a persoanelor şi/sau a documentelor medicale ce aparţin acestora cât
şi de formulare a concluziilor;
- verificarea documentelor medico-legale de către directorul/medicul şef
al instituţiei medico-legale respective; prin semnătură acesta îşi asumă
responsabilitatea corectitudinii actului emis.

b) din exteriorul reţelei de medicină legală, şi anume prin posibilitatea

ca organele abilitate care au dispus efectuarea examinării medico-legale să
solicite:
- completarea sau refacerea raportului de constatare medico-legală
(art.115 C.p.p.);
- efectuarea unui raport de expertiză medico-legală după întocmirea unui
raport de constatare medico-legală sau a unui certificat medico-legal; aceasta se

3
solicită, de regulă, atunci când au apărut elemente medicale noi care nu fuseseră
consemnate în documentele medico-legale deja emise;
- suplimentul de expertiză (conf. art. 124 C.p.p.), atunci când se constată
că raportul de expertiză medico-legală nu este complet;
- o nouă expertiză medico-legală (art. 125 C.p.p.), când există dubii legate
de corectitudinea, exactitatea raportului de expertiză. In această situaţie:
 Expertiza se efectuează de către o comisie medico-legală (3 medici
legişti) sau de către o comisie medico-legală interdisciplinară;
 Sunt reexaminate toate documentele medicale care au fost menţionate
în actul medico-legal redactat iniţial (care este contestat);
 În mod obişnuit se recurge la noi investigaţii medicale (clinice şi
paraclinice) prin care să se poată obiectiva diagnosticul şi să se poată susţine
concluziile raportului de nouă expertiză;
 Raportul de nouă expertiză medico-legală poate fi supus avizului
Comisiei de Control şi Avizare sau al Comisiei Superioare;
- avizul Comisiei de Control şi Avizare [C.C.A.m.L] a documentelor
medico-legale:
 Comisia de Control şi Avizare medico-legală îşi desfăşoară activitatea
numai în cadrul institutelor de medicină legală (I.N.M.L. „Mina Minovici"
-Bucureşti, I.M.L. Craiova, I.M.L.Tg. Mureş, I.M.L.Cluj-Napoca, I.M.L.
Timişoara şi I.M.L. Iaşi);
 Comisia de Control şi Avizare medico-legală este formată din:
a) preşedinte - directorul institutului respectiv de medicină legală; în
cadrul I.N.M.L. „Mina Minovici" - Bucureşti, preşedintele C.C.A. este un
profesor universitar de medicină legală, altul decât directorul general;
b) membri - 4 medici legişti cu experienţă din acelaşi institut de medicină
legală (nominalizaţi de conducerea institutului respectiv şi prezentaţi spre vali-
dare Consiliului Superior de medicină legală).

Componenţa Comisiei de Control şi Avizare medico-legală este

aprobată prin ordin comun al Ministerului Sănătăţii şi Familiei şi Ministerului
Justiţiei, la propunerea Consiliului Superior de medicină legală;

Avizul Comisiei de Control şi Avizare medico-legală trebuie redactat în

cel mult 30 de zile;

În urma evaluării, Comisia de Control şi Avizare medico-legală poate

aviza documentul medico-legal respectiv, ceea ce înseamnă că acesta este corect
redactat şi în consecinţă poate fi administrat ca probă în justiţie sau poate
recomanda refacerea (totală sau parţială) a documentului în cauză sau
efectuarea unei noi expertize medico-legale, ceea ce semnifică faptul că acel
document medico-legal nu îndeplineşte condiţiile pentru a putea fi administrat
ca probă în justiţie;

Avizul Comisiei Superioare medico-legale [C.S.m.l.]:

4
Comisia Superioară medico-legală îşi desfăşoară activitatea numai în cadrul
I.N.M.L. „Mina Minovici”- Bucureşti;
 Comisia Superioară medico-legală este alcătuită din:
- directorul general al I.N.M.L. „Mina Minovici” -Bucureşti şi totodată
preşedintele comisiei;
- directorul adjunct medical al I.N.M.L. „Mina Minovici” - Bucureşti;
- directorii celorlalte institute de medicină legală;
- şeful disciplinei de anatomie patologică din cadrul U.M.F. „Carol
Davila” Bucureşti;
- şefii disciplinelor de profil (cardiologie, ortopedie, chirurgie etc. - în
funcţie de patologia consemnată în documentul medico-legal supus examinării)
din cadrul U.M.F. „Carol Davila” sau din alte Facultăţi de Medicină (acreditate)
din alte centre universitare;
- 4 medici legişti cu experienţă din cadrul I.N.M.L. „Mina Minovici”
(nominalizaţi de conducerea institutului şi prezentaţi spre validare Consiliului
Superior de medicină legală).
 Componenţa Comisiei Superioare medico-legale este aprobată prin
ordin comun al Ministerului Sănătăţii şi Familiei şi Ministerului
Justiţiei, la propunerea Consiliului Superior de medicină legală;
 avizul Comisiei Superioare medico-legale trebuie redactat în cel
mult 40 de zile;
 Comisia Superioară medico-legală examinează numai documentele
medico-legale care au avizul unei Comisii de Control şi Avizare sau
rapoartele de nouă expertiză medico-legală.
 În urma evaluării, Comisia Superioară medico-legală poate:
a) avizează documentul medico-legal respectiv, ceea ce înseamnă că
acesta este corect redactat şi în consecinţă poate fi administrat ca probă în
justiţie; avizul Comisiei Superioare medico-legale nu mai poate fi combătut de
nici o altă instituţie sau for ierarhic medical;
b) formulează concluzii proprii care anulează orice altă concluzie
rezultată din documentele medico-legale anterior întocmite; numai aceste noi
concluzii (ale Comisiei Superioare medico-legale) pot fi administrate ca probă în
justiţie;
c) recomandă refacerea documentului medico-legal (date obiective
insuficiente în susţinerea concluziilor: investigaţii medicale superficiale sau
incorect interpretate, acte medicale ilizibile etc); după ce va fi refăcut,
documentul medico-legal va trebui avizat de Comisia Superioară medico-legală
pentru a putea fi administrat ca probă în justiţie.

Criteriologii medico-legale de probaţiune

Probaţiunea medico-legală a omorului deosebit de grav

Elementele constitutive ale omorului deosebit de grav, pe lângă obiect,
latură obiectivă, subiect şi latură subiectivă, implică şi probaţiunea
circumstanţelor legale ce definesc această instituţie penală:

5
 a) cruzimea ca element conex al laturii obiective obligă la rezolvarea cu
acurateţe ştiinţifică a următoarelor probleme:
- gravitatea suferinţei ca depăşind un omor simplu;
- gravitatea leziunilor, decurgând din multitudine, şi întinderea lor, din
organele interne, îndeosebi vitale afectate, din caracterul lor sigur şi
direct letal, fără interpunerea unor condiţii;
- succesiunea temporală (în timp) a leziunilor care nu permit victimei să
recurgă la acte de apărare;
- modul de comitere a leziunilor ce rezultă din mecanismul lor de
producere, din instrumentul utilizat şi din capacitatea sa de a vătăma;
- imposibilitatea victimei de a recurge la acte supravitale;
- circumstanţele concrete ale relaţiei victimă-agresor ce induc o moarte
lentă;
- starea mentală a autorului.
b) omorul a două sau mai multe persoane ce caracterizează, de asemenea,
omorul deosebit de grav, se va deduce medico-legal din:
- identitatea leziunilor la victime ;
- data leziunilor ce evocă producerea lor în aceleaşi împrejurări, nu în
timp, succesiunea lor imediată, în acelaşi timp, de regulă fără interval
liber (deci printr-o singură acţiune, şi nu prin acţiuni diferite);
- identitatea obiectului vulnerant reflectată în identitatea leziunilor, în
cele mai frecvente cazuri;
- identitatea dintre actul comis {actus reus) şi starea psihică a autorului
imens rea).
c) omorul recidivat implică rezolvarea următoarelor probleme:
- stabilirea cauzei şi a datei morţii, mai ales în omuciderile în serie ;
- deducerea mobilului faptei din caracterul leziunilor de violenţă
(motivaţii sexuale, omucidere în urma unui jaf, tâlhărie etc.;
- stabilirea discernământului faţă de fapta imputabilă, deseori omorul
deosebit de grav fiind şi expresia unui omor patologic comis de
bolnavii mintal;
- evaluarea stării de periculozitate a infractorului în vederea unor măsuri
de siguranţă,
d) omorul asupra unei femei gravide solicită stabilirea:
- diagnosticului de sarcină, indiferent de vârsta ei;
- stabilirea vârstei sarcinii din care rezultă posibilitatea autorului de a şti
sau nu că femeia este însărcinată;
- cauza reală a morţii femeii;
- cauza morţii fătului etc.
În funcţie de agenţii vulneranţi utilizaţi într-un omor deosebit de grav
(agenţi mecanici, fizici, chimici, biologici sau chiar psihici, cum ar fi, de
exemplu, agresiunea copilului în faţa mamei sau trauma psihică gravă produsă
unui bolnav), se vor rezolva probleme specifice fiecărui agent vulnerant.
Probaţiunea medico-legală a leziunilor cauzatoare de moarte

6
 Deşi există multiple opinii privind încadrarea acestor leziuni cauzatoare
de moarte, indiferent dacă este vorba despre o infracţiune contra integrităţii
corporale ce are ca element doar intenţia de a lovi sau despre o infracţiune
contra vieţii, având în vedere rezultatul final, deci o infracţiune
preterintenţională distinctă sau o ucidere din culpă, unde preterintenţia ar fi o
formă a culpei, probaţiunea medico-legală poate aduce o contribuţie univocă, în
funcţie de evaluarea adecvată a legăturii de cauzalitate.
Dacă în omorul intenţionat cauza ce duce la moarte este directă, sigură,
necondiţionată şi necesară, în lovirile cauzatoare de moarte preterintenţia, ca
realitate şi doctrină judiciară unanim acceptată, obligă la o evaluare ştiinţifică a
raportului de cauzalitate, în care se va ţine cont de următoarele elemente
specifice:
- lovitura cauzatoare de moarte se poate produce prin factori
declanşatori anteriori ce privesc vârsta, premorbiditatea, ebrietatea
etc.;
- lovitura cauzatoare de moarte se poate produce şi prin factori cauzali
concomitenţi ce ţin de complicaţiile şi accidentele neprevăzute şi
suprapuse, de refuzul tratamentului, de culpa medicului, când atare
factori devin fie prilej favorizant (levissima), fie condiţie (levis) sau
cauză (lata);
- condiţia devine cauză, fiind condiţia fără de care (sine qua nori)
rezultatul nu s-ar fi produs (condiţia urcă la rang de cauză);
- intenţia de a lovi este absorbită sau nu de culpa producerii morţii, în
funcţie de faptul dacă a cunoscut sau nu condiţiile premorbide, dacă
putea sau nu să prevadă moartea, în raport cu care se admite sau se
exclude culpa pentru rezultatul mai grav;
- faptul că rezultatul este determinat de condiţii preexistente,
concomitente sau subsecvente, în funcţie de intensitatea lor, face ca
aceste condiţii să aibă sau nu relevanţă judiciară.
Având în vedere elementele menţionate, în leziunile (lovirea) cauzatoare
de moarte, condiţia declanşatoare primară sau condiţia declanşatoare secundară
devine cauză, de regulă, decesul implicând o legătură de cauzalitate secundară şi
determinată de atare condiţii.
Nici chiar lovirea într-o regiune vitală, dar fără intenţia de a lovi nu este
un element determinant pentru a deduce intenţia de a ucide.
Lovirea sau alte violenţe, vătămările corporale (art. 181, Cp.) şi
vătămările grave (art. 182, Cp.), urmate de moarte, în condiţiile în care actul de
vătămare este cauza directă a morţii, dacă autorul nu a prevăzut şi nu a acceptat
decesul, vor fi calificate ca loviri cauzatoare de moarte.
Distincţia dintre omor şi lovirile cauzatoare de moarte devine, astfel,
poziţia subiectivă a autorului prin prezenţa sau absenţa reprezentării morţii, dar
criteriul obiectiv al distincţiei lor rezidă în stabilirea medico-legală a regiunii
lovite, a intensităţii loviturii, a instrumentului utilizat şi a capacităţii sale de a
produce sau nu moartea, a timpului scurs între lovire şi moarte, în lovirea

7
cauzatoare de moarte având prevalentă pericolul iminent faţă de gravitatea
leziunilor rezultată din criteriile expuse mai sus.
Situaţiile de speţă determinate de starea premorbidă (boli prealabile
lovirii), de vârstă sau de starea de ebrietate, de rix, de refuzul tratamentului sau
de tratament greşit al leziunii etc., care în calitate de condiţii devin cauză a
morţii, nu pot fi rezolvate fără aportul ştiinţific al medicinei legale, ce aduce
date pertinente şi concludente în sprijinul adevărului judiciar.
în concluzie, leziunea cauzatoare de moarte ca omor preterintenţionat
reprezintă o formă calificată a vătămărilor corporale când cauza morţii devine o
faptă antisocială chiar în prezenţa şi deci indiferent de condiţiile producerii sale
(ebrietate, refuzul tratamentului, infecţii etc).
Probaţiunea medico-legală a legitimei apărări
între cauzele ce înlătură vinovăţia, legea include iresponsabilitatea şi
minoritatea, cazul fortuit, constrângerea fizică şi morală, legitima apărare, starea
de necesitate şi eroarea de fapt.
Probaţiunea directă sau indirectă a legitimei apărări trebuie să se raporteze
la elementele sale penale ce o caracterizează.
Sensul general al instituţiei este legitimat prin reacţia de răspuns la o
agresiune sub formă de atac ce pune în pericol grav, în speţă, viaţa şi sănătatea
celui atacat, care, în atare împrejurări, nu acţionează din liberă voinţă, ci este
constrâns de împrejurările situaţionale ale atacului, precum şi de tulburarea
psihică produsă să se apere şi, astfel, uneori, să se apere disproporţionat faţă de
atac.
Problema probaţiunii legitimei apărări şi, cu atât mai mult, probaţiunea
depăşirii legitimei apărări (excesul justificat, vis compulsiva sau riposta ce
depăşeşte intensitatea atacului) impun o fundamentare în conformitate şi cu noua
reglementare a art. 44, al. 21, C .p., ca fiind în legitimă apărare şi acela ce
săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept, prin mijloace de
violenţă, viclenie, efracţiune sau alte astfel de mijloace, într-o locuinţă, încăpere
etc. Noul text poate interfera cu ceea ce G. Antoniu numeşte „legitimă apărare
putativă” sau cu depăşirea clasică a limitelor apărării din cauza emoţiei, fricii,
panicii etc., motiv pentru care considerăm că datele actuale privind trauma
psihică în relaţie pot oferi un fundament ştiinţific unor circumstanţe ca acelea
prevăzute şi în noua reglementare.

Condiţiile cerute actului de atac

De asemenea, art. 73, Cp., privind circumstanţele atenuante ale unei fapte
include depăşirea limitelor legitimei apărări sau ale stării de necesitate şi
săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii,
determinate de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă,
printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.
Atacul trebuie să fie injust şi să lezeze drepturile legale, să fie realizat de
o persoană fizică sau un animal incitat, prin acţiune sau inacţiune, cu caracter
violent sau de ameninţare ori insultă (G. Antoniu), să lezeze un interes legitim,
bunurile persoanei sau chiar normele morale, şi să fie actual (iminent sau în curs

8
de desfăşurare), neexistând legitimă apărare preventivă. în noua reglementare
devine discutabilă aşa-numita dublă legitimă apărare, când, dacă agresorul vede
că i se răspunde cu mijloace disproporţionate, în apărare, are, la rândul său,
dreptul la ripostă în scop de apărare.
Actul de agresiune fizică trebuie deci să îndeplinească următoarele
condiţii susceptibile a face obiectul probaţiunii medico-legale:

1. Atacul material trebuie să prezinte un risc vital sau să provoace

vătămări ale integrităţii fizice, atac comis cu un instrument capabil să creeze un
atare risc. Tipul de vătămare corporală produsă victimei şi, ca răspuns,
agresorului rezidă în evaluarea leziunilor corporale şi, mai ales, a pericolului lor
pentru viaţă şi sănătate, ceea ce atestă proporţionalitatea dintre atac şi apărare.
Acest fapt va fi, evident, apreciat în privinţa gravităţii leziunilor în funcţie de
timpul de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare. Realitatea (existenţa) sau
lipsa existenţei unor atare leziuni la agresor sau la victimă constituie un element
contributiv esenţial sub aspectul materialităţii actului agresiv.
În situaţia disproporţiei dintre leziunile agresorului şi ale victimei,
anchetatorul va avea posibilitatea evaluării şi a altor factori conecşi ce pot
interveni în legitimitatea răspunsului (atac fără răspuns sau răspuns fără leziuni
de atac), situaţii explicate prin tulburarea psihică produsă de atac. Starea de
corespondenţă lezională constituie deci un element esenţial în aprecierea
caracterului material al atacului. La această apreciere va contribui şi concordanţa
dintre instrumentele agresive care vor releva capacitatea lor de a crea un risc
pentru viaţă sau sănătate, ca şi răspunsul la atac cu un acelaşi tip de instrument
sau cu un instrument de alt tip, fiecare cu posibilităţi diferite de a produce un
atare risc.
Condiţia identităţii de instrumente nu constituie un element întotdeauna
probator, spre deosebire de efectul lezional, indiferent de tipul de instrument
agresiv. Atacul cu o armă de foc care, din eroare, nu nimereşte ţinta (victima)
sau, printr-o reprezentare greşită a recunoaşterii ei, produce efecte asupra unei
alte persoane decât victima urmărită justifică răspunsul în apărare cu un alt tip
de obiect vulnerant (de exemplu, un obiect tăios), tot aşa cum victima, căzută
împreună cu agresorul cu un cuţit în mână deasupra sa, justifică reacţia de
apărare prin starea de ameninţare psihică, din cauza unei reprezentări greşite a
materialităţii atacului, a simulării sale sau chiar a unei boli mintale a victimei.
Prin urmare, periculozitatea pentru viaţă şi/sau sănătate a atacului, materializat
în leziuni, devine mai importantă în atac şi apărare decât identitatea obiectelor
agresive. Oricum, un astfel de obiect trebuie să aibă capacitatea de a crea riscuri
pentru victimă.

2. Caracterul direct al atacului, în funcţie de spaţiu, constituie o altă

condiţie susceptibilă de o probaţiune medico-legală. în spaţiu, atacul cu caracter
direct constituie o problemă de anchetă, dar condiţia de spaţiu pentru evaluarea
caracterului direct poate decurge şi din datele expertale : astfel, invocarea
răspunsului la atac cu o armă albă în condiţiile în care împuşcarea cu o armă de

9
vânătoare, prin dispersia lezională a alicelor, atestă „apărarea" de la 30 m
exclude condiţia de atac direct sub aspectul de spaţiu al legitimei apărări. De
asemenea, trebuie luată sub rezervă riposta la ameninţare sub aspect de spaţiu
dacă, de exemplu, uşa unei case în care se afla victima era închisă sau deschisă.
Nu este suficientă reacţia victimei la spargerea uşii sau a ferestrelor cu obiecte
contondente, chiar şi fără producerea unei tulburări psihice, ca fiind aptă să
determine un răspuns.

3. Condiţia de imediat care invocă relaţia de timp dintre atac şi apărare

obligă, sub aspect penal, ca atacul să creeze un pericol actual sau pe cale să se
producă (iminent), ceea ce se demonstrează medico-legal prin concordanţa
constatărilor privind data leziunilor (data morţii sau data lovirii) la victimă şi la
agresor. Condiţia de imediat obligă şi la constatarea caracterului real al
traumatismului (realitatea traumatismului) ca şi a caracterului său obiectiv prin
realitatea leziunilor la cele două părţi angajate în atac şi apărare.

4. Elementul dezincriminator de atac injust ne trimite, sub aspect medico-

legal, la capacitatea victimei de a înţelege caracterul just sau injust al atacului
faţă de care a acţionat. Dacă, de exemplu, atacul vine din partea unui bolnav
mintal despre care victima ştia că este bolnav şi deci iresponsabil, în condiţiile în
care nu a avut capacitatea de a fi putut înlătura un astfel de pericol, legitima
apărare se va putea intrica şi cu starea de necesitate. Se va solicita o evaluare
psihiatrico-legală. Dacă victima nu a avut percepţia stării mintale a agresorului,
starea de legitimă apărare îl obligă pe jurist să evalueze caracterul just sau injust
al atacului.

5. Atacul trebuie îndreptat asupra persoanei, a vieţii, integrităţii

corporale, sănătăţii şi libertăţii sale. Toate aceste circumstanţe penale se pot
soluţiona prin existenţa variatelor leziuni asupra victimei, dar pentru a justifica
un răspuns în apărare, se vor referi şi asupra periculozităţii lor pentru viaţa şi
integritatea psihică ale unei persoane (care, de altfel, se ia în considerare între
condiţiile apărării). Se pune însă întrebarea, de lege ferenda: de ce atacul nu
poate fi îndreptat şi asupra bunurilor persoanei care, pentru a fi protejate, fac
parte din libertatea sa?

6. Condiţia ca atacul să producă un pericol grav pentru persoană rezultă,

cu pertinenţă medico-legală, din intensitatea atacului, evidenţiată de gravitatea
leziunilor, de multitudinea şi topografia lor, precum şi de consecinţele lor fizice
şi psihice, deseori ireparabile, în funcţie de această gravitate se va aprecia şi
riposta lezională care poate duce la pierderea vieţii sau la vătămarea integrităţii
corporale şi a sănătăţii agresorului.

Condiţiile penale cerute actului de apărare

Actul de apărare trebuie să îndeplinească anumite condiţii de legitimitate:
să fie o ripostă împotriva unei fapte penale (care priveşte orice persoană ce se

10
apără împotriva unui atac injust), să se exercite asupra agresorului (în situaţia
lovirii unei terţe persoane fiind vorba despre noţiunea de stare de necesitate),
apărarea să fie necesară în scopul respingerii atacului (echivalenţa ripostei cu
intensitatea actului), cu mijloace de ripostă de aceeaşi categorie, ultimele două
condiţii implicând o evaluare în funcţie de noua situaţie inclusă în lege (art. 44,
al. 21). Astfel, dacă cel în legitimă apărare nu poate evalua corect pericolul,
apare justificat să riposteze cu orice are la îndemână, fiind însă discutabile, în
lumina acestui nou text, riposta, condiţionată de forţa agresorului, intensitatea
atacului, mijloacele de atac (legitimă apărare limitată şi discutabilă în raport cu
intensitatea atacului). In acest sens este discutabilă simetria valorilor negative
din conflict, când se va aplica depăşirea legitimei apărări prin tulburarea psihică
provocată de atac:
1. Apărarea se cere a fi îndreptată asupra unei fapte penale, calificarea
actului ca fiind de natură penală fiind de competenţa juristului. Dar conţinutul de
faptă penală al răspunsului trebuie, de lege ferenda, să fie lărgit, cât timp
violenţa în creştere prezintă forme foarte variate.

2. Apărarea trebuie precedată de atac, fapt ce devine demonstrabil

expertal prin analiza succesiunii leziunilor în timp la cei doi parteneri (data
producerii şi deci vechimea lor, intensitatea reacţiilor vitale şi evoluţia lor,
relaţia dintre reacţiile vitale şi manifestările supravitale etc).

3. Apărarea se cere să fie îndreptată contra vieţii şi integrităţii corporale a

autorului, eroarea asupra persoanei intricându-se, în cumul, şi cu starea de
necesitate. Este legitimă, astfel, apărarea exercitată de un terţ (de exemplu, un
poliţist) în favoarea victimei, în condiţiile de conştiinţă a pericolului, şi nu din
răzbunare. Aşa, de exemplu, o intervenţie chirurgicală justificată pentru o
sarcină extrauterină ce confundă o anexită cu sarcina şi duce la o nouă
intervenţie, de această dată pentru căutarea locului de implantare a sarcinii reale,
şi soldată cu moartea exprimă o reprezentare greşită, un răspuns la un act care,
deşi neviolent şi neculpabil, s-a intricat cu o eroare de fapt.

4. Reacţia de apărare trebuie să apară ca necesară, victima neavând altă

posibilitate de evitare a atacului decât producerea unor leziuni letale sau non-
letale agresorului. Necesitatea apărării va rezulta din necesitatea atacului, dar şi
din constrângerea victimei de a acţiona numai în acest mod. Expertiza poate
interveni în probaţiunea acestui element prin cercetarea capacităţii non-volitive a
victimei de a evita atacul, precum şi prin reacţia sa de teamă acută ori, de ce nu,
şi de furie acută, determinate de o ameninţare, în funcţie de circumstanţele
atacului. în acest mod, analiza posibilităţii de a evita atacul merge până la a avea
sau nu relevanţă penală (de exemplu, posibilitatea de a fugi).

5. Caracterul de proporţionalitate a apărării în raport cu gravitatea atacului

obligă la cercetarea corespondenţei sub aspectul gravităţii, al leziunilor la cei doi
parteneri, deşi, în realitate, în funcţie de circumstanţe, gradul lor de gravitate nu

11
poate fi mereu identic, mai ales că nu întotdeauna se relevă şi o echivalenţă
(identitate) a mijloacelor agresive, în atare cazuri de neconcordanţe lezionale,
afortiori, se va pune în discuţie problema depăşirii limitelor legitimei apărări pe
care legea o recunoaşte şi care face ca nu întotdeauna la vătămarea prin atac să
se răspundă prin depăşirea atacului. Legitima apărare putativă exprimă
considerarea eronată a victimei ca agresor şi interpretarea greşită a faptelor sale.
Cum legitima apărare înlătură vinovăţia şi priveşte atât subiectul, cât şi latura
subiectivă a instituţiei, o expertiză psihiatrico-legală va evidenţia starea de stres
psihic, realitatea sa, rezultată din circumstanţele concrete ale actului de atac
relevate de anchetă. O atare situaţie, de asemenea, poate implica o constrângere
psihică ori de câte ori agresorul va determina, prin intensitatea psihică a forţei de
constrângere, un răspuns depăşit (simpla cădere pe victimă după ameninţarea cu
moartea, prezenţa cunoscută a unui atacator agresiv etc).

6. Depăşirea legitimei apărări (excesul justificat, vis compulsiva) a fost

explicată prin teoria constrângerii fizice şi morale a victimei ce îi paralizează
liberul arbitru şi prin teoria ripostei faţă de o acţiune ilicită. La depăşirea
limitelor legitimei apărări prin mijloace inadecvate agresiunii sau printr-o
tulburare psihică provocată de atac, în mod clasic, în acest ultim caz se invocă
doar „emoţiile astenice, ca frica sau teroarea, şi nu emoţiile stenice, ca ura şi
mânia” (G. Antoniu) - ceea ce rămâne discutabil prin prisma noilor date
ştiinţifice privind reacţia de tulburare psihică posttraumatică ca reacţie
intempestivă, inconştientă, deseori automată, de zdruncinare afectivă acută şi de
scurtcircuitare a răspunsului relaţional.
În ceea ce priveşte depăşirea limitelor atacului, excesul justificat ţine de o
tulburare sau o temere faţă de atac, ceea ce, în termeni ştiinţifici, s-ar putea
încadra în „trauma psihică de relaţie”, reprezentând un sindrom de suprasarcină
psihotraumatică, o reacţie la o experienţă de violenţă, reacţie tradusă printr-o
stare clinică, de la şocul psihic (stres psihotraumatic) până la descărcarea
automată. Asistăm, în atare circumstanţe, pe care le vom expune mai jos, la o
stare de eliberare, conştientă sau inconştientă, a reacţiei psihice generate de
starea de şoc psihic şi de tensiunea psihică exagerată. Chiar dacă, în general,
autoreproducerea stării generatoare de răspuns este dependentă de intensitatea
stimulului (de factorii situaţionali), reacţia de răspuns nu e întotdeauna
elaborată, ci, dimpotrivă, mai frecvent este spontană, ceea ce duce la depăşirea
unei scheme personale de răspuns faţă de o situaţie obişnuită, asistând la o
reacţie catastrofică de frică, cu supraîncărcarea psihică şi paralizia posibilităţii
de a prelua informaţia traumatică.
Se poate defini o atare stare de traumatizare psihică drept „o trăire vitală a
discrepanţei dintre factorii situaţionali ameninţători şi posibilităţile individuale
de stăpânire, trăire ce produce o zdruncinare acută afectivă, cognitivă şi volitivă,
o scurtcircuitare a unui răspuns relaţional” deplin analizat şi reflectat. Din
definiţie rezultă că trauma psihică e un element declanşator al comportamentului
depăşit, element în care trauma produsă de atac este esenţială şi determinantă
cauzal faţă de simptomele (răspunsul psihic) produs.

12
 Răspunsul prin traumă psihică la atac constituie astfel, o experienţă vitală
de discrepanţă între factorii de mediu (situaţionali) ameninţători şi posibilităţile
psiho-organice de stăpânire a lor, de unde un răspuns de efect psihotraumatic
exploziv, cunoscut ştiinţific sub numele de reacţie agresivă sau de ripostă.
Factorii situaţionali generatori pot fi ameninţările asupra vieţii sau
integrităţii corporale, intenţionate sau neintenţionate, ameninţarea vieţii în
general, aproape întotdeauna imprevizibile în ceea ce priveşte situaţia de
răspuns, caracterizată prin surprindere, nepregătire şi instantaneitate.
Răspunsul de traumă psihică versus factorul situaţional instantaneu şi
neprevăzut declanşează trăiri psihice acute de răspuns reactiv nereflectat, de
apărare primară cu caracter etologic primitiv, de teamă şi frică situaţională, de
suprasolicitare emoţională etc, manifestate printr-o simptomatologie acută
polimorfă (cognitiv-afectiv-volitivă) care frecvent depăşeşte stimulul ca răspuns
de intensitate.
Sub aspect cognitiv, subiectul percepe deformat atacul, evaluează dificil
situaţia agresivă, din cauza stărilor confuzionale, care, deseori, generează o stare
de derealizare a situaţiei create, cu anularea, prin aceasta, a unor posibilităţi
alternative de răspuns. în realitate, se produce o stare de deprivare psihică ce
anulează reacţia de reprezentare corectă a conţinutului şi a consecinţelor faptei
declanşate de agentul provocator. Drept urmare, ulterior, se vor produce şi
tulburări de evocare mnezică, implicând fragmentări mnezice până la amnezia
condiţiilor reacţiei de răspuns (tulburări de memorie „la cald”). Din
fragmentarea cognitivă a situaţiei create între agresor şi victimă sub aspectul
perceperii şi evaluării sale decurg deci şi tulburările de memorie situativă ce
scapă conştientei răspunsului. Din cauza acestui teren de „acţiune minimă şi
necontrolată”, victima (ca orice om, în general) acţionează cum îi spune inima,
şi nu cum îi spune raţiunea.
Tulburările afective, ca în orice act uman, stau însă masiv la originea unui
atare răspuns depăşit. Se produce o inundare şi o copleşire cu emoţii negative ce
generează o stare de anestezie sau amorţire (numbing) emoţională ce se află la
originea incapacităţii de percepere realistă a situaţiei şi a posibilităţii de a lua
unele măsuri de protecţie. Anestezia emoţională este starea ce determină reacţia
de urgenţă cu rolul de a evita această copleşire emoţională, apărând, astfel, un
clivaj între reprezentarea corectă a realităţii şi afectai ce o depăşeşte. Asistăm
deci la o depăşire a anticipării şi reglării afectelor, în funcţie de situaţia creată.
Răspunsul psihic depăşit evoluează, astfel, într-o fază de şoc, de stupor,
cu alterarea percepţiei de timp şi spaţiu, şi o fază de acţiune, de descărcare
volitivă necritică. Cu cât vor fi mai puternici factorii situaţionali, cu atât va fi
mai mare posibilitatea reacţiilor acute, automate, deoarece evenimentul agresiv
cu caracter de surpriză nu lasă timp de informare şi acţiune adecvate.
Surprinderea victimei în somn, noaptea etc. o pune în postura de a nu se putea
opune traumatizării psihice (agresiunii) decât prin răspunsul instinctual de rapt
volitiv de conservare a vieţii.
In analiza unui atare răspuns psihic de reacţie acută relaţională este deci
obligatorie analiza expertală a factorilor de vulnerabilitate ce ţin atât de

13
caracteristicile traumatizării unice sau cumulative (de exemplu, agresiune
nocturnă, cu mulţi agresori, în condiţii de zgomot, ameninţare etc), cât şi de
factorii de răspuns psihic ce merg până la furie şi rapt, determinate de atac.
În esenţă, criteriologia medico-legală este în măsură, în sprijinul dovedirii
legitimei apărări, să-i confere un conţinut epistemic de adevăr judiciar, în
condiţiile în care se va solicita analiza concretă a relaţiilor victimă-agresor.
Problema are şi un aspect criminologie, cât timp, deseori, conduita victimei este
cuprinsă până la totalitate în comportamentul agresorului, conduită ce a
determinat un răspuns agresiv din partea victimei. Criteriile privind realitatea
traumatismelor şi a leziunilor, intensitatea lor, filiaţia lor în timp şi concordanţa
lor la agresor şi victimă vor fi elemente peremptorii în evaluarea stării penale de
legitimă apărare. în completarea acestor criterii se vor afla datele de anchetă
privind circumstanţele agresiunii şi ale răspunsului şi, consecutiv, concluzia
finală de existenţă sau nonexistenţă a instituţiei legitimei apărări.

Expertiza medico-legală a vătămărilor corporale

Prin art. 180-182, Codul penal incriminează vătămările corporale ce se

delimitează în gravitatea lor după un criteriu medical. în art. 180 se incriminează
lovirea sau alte violenţe (lovirea simplă) ce au o formă agravată dacă vătămarea
corporală necesită până la 20 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare.
Vătămările corporale ce necesită între 20 şi 60 de zile de îngrijiri
medicale pentru vindecare caracterizează vătămarea propriu-zisă.
Vătămările ce necesită drept circumstanţe peste 60 de zile de îngrijiri
medicale pentru vindecare sau produc pierderea unui simţ ori a unui organ,
pierderea funcţiei lor, o infirmitate fizică ori psihică permanentă, un avort (care
în situaţia declanşării unei naşteri premature va fi calificat drept o punere în
primejdie a vieţii), sluţirea ori pun în primejdie viaţa caracterizează vătămarea
corporală gravă.
Prin infirmitate fizică sau psihică se va înţelege o modificare corporală
raportată la normalitatea celorlalţi oameni, dar şi la persoana proprie, şi care este
permanentă.
Sluţirea implică, de asemenea, caracterul său permanent, definitiv (nu se
regenerează ţesutul sau organul), indiferent ce parte corporală priveşte (faţă ori
picioare), şi implică chiar şi o proteză corporală care nu disculpă, deoarece nici
aceasta nu reprezintă o regenerare pe cale naturală.
Menţionăm că punerea în primejdie a vieţii este, în realitate, o
preterintenţie, ca şi în celelalte circumstanţe, deci o intenţie depăşită în care se
incriminează intenţia de a lovi şi punerea în primejdie a vieţii, dacă autorul nu a
acceptat şi nu a urmărit acest rezultat. Practica judiciară incriminează crearea
unui pericol grav şi imediat pentru viaţă, care, fără o intervenţie medicală
promptă, ar fi dus la moarte. Prin urmare, această infracţiune nu se identifică
automat cu tentativa de omor, cât timp autorul nu a avut intenţia de a omorî.
Aşadar, numai latura obiectivă delimitează aceste două infracţiuni. Cu alte
cuvinte, punerea în primejdie a vieţii se referă la crearea posibilităţilor reale şi

14
concrete ale riscului morţii, pentru că, altfel, dacă autorul a urmărit şi a acceptat
rezultatul, va fi un omor. Sub alt aspect al incriminării, dacă lovirea a dus la
moarte, se incriminează leziunea cauzatoare de moarte (art. 183, Cp.) ca
preterintenţie, ori de câte ori autorul a prevăzut rezultatul mai grav, dar a crezut
uşuratic că nu se va produce (uşurinţa) sau nu a prevăzut rezultatul, deşi trebuia
şi putea să-1 prevadă. De asemenea, situaţia este similară înlesnirii sinuciderii şi
determinării la suicid (art. 179, Cp.), când, deşi sinuciderea e rezultatul acţiunii
sinucigaşului, dacă ea a avut loc, se pedepseşte doar înlesnirea, chiar dacă
această infracţiune este mai gravă când înlesnirea sau determinarea priveşte un
copil sau o persoană bolnavă. în cazul în care autorul, prin leziunile produse, a
avut intenţia de a ucide, dar victima supravieţuieşte va fi o tentativă de omor.
Vătămarea corporală din culpă se întâlneşte în diferite profesiuni şi se
pedepseşte prin imprudenţa profesională suplimentară pe care o implică o
profesiune. Această infracţiune se referă doar la prevederile art. 180-182, când
ea devine o agravantă a lor, aşa cum şi leziunea cauzatoare de moarte se
limitează doar la faptele din art. 180-182 ce au dus la moarte (de exemplu,
lovirea urmată de cădere ce învederează legătura cauzală dintre ele).
Legea incriminează şi punerea în primejdie a unei persoane în neputinţă
de a se îngriji, precum şi lăsarea fără ajutor sau neanunţarea unei autorităţi
competente pentru a salva o persoană ce este găsită într-o stare ce-i pune în
primejdie viaţa ori sănătatea, şi nu se poate salva.
Legea incriminează, separat de vătămările corporale, încăierarea (rixul) ca
act per se, alături de consecinţele sale (vătămări corporale sau chiar omor).
Incriminarea per se este justificată de riscul mai mare de agresiune în atare
circumstanţe, precum şi de dificultatea judiciară de a identifica autorii. în cadrul
aceloraşi infracţiuni ce ating convieţuirea socială, alături de rix sau încăierare se
mai incriminează profanarea de cadavre şi morminte, răspândirea unor materiale
obscene (confecţionarea sau deţinerea în vederea răspândirii lor), vagabondajul
(în condiţiile în care autorul e capabil de muncă), cerşetoria şi prostituţia
(întreţinerea de relaţii sexuale în scopul procurării mijloacelor de existenţă) şi
proxenetismul (obţinerea de foloase de pe urma prostituţiei sau a recrutării de
prostituate).
Legea incriminează şi unele infracţiuni ce aduc atingere sănătăţii publice,
cum ar fi nerespectarea măsurilor privind bolile contagioase, contaminarea
venerică şi, recent, contaminarea cu virusul HIV/SIDA (când obligaţia de
tratament operează ca o măsură de siguranţă), infectarea apei, traficul de
stupefiante şi falsificarea de alimente.
Punerea în primejdie a dezvoltării fizice, mintale sau morale a copiilor de
către părinţi constituie o infracţiune contra vieţii de familie, dar când se soldează
cu leziuni corporale, ca în cazul sindromului Tardieu-Silverman (Tardieu a fost
medic legist şi a cerut pentru prima dată în Franţa incriminarea separată a
acestui sindrom), va constitui şi o vătămare corporală, deci un cumul de
infracţiuni.
Este de reţinut tendinţa legislaţiei din dreptul comparat ca abandonarea
unui minor sau a unei persoane incapabile, a unui nou-născut, precum şi

15
neacordarea ajutorului unei persoane în pericol să fie mcriminate ca răspundere
obiectivă în care se exclude dovedirea culpei.
Obiectul infracţiunilor de vătămare corporală implică rezolvarea
următoarelor aspecte:
1. Stabilirea realităţii vătămării (diagnosticul pozitiv), care clasifică
aceste infracţiuni în funcţie de gravitatea lor, după un criteriu exclusiv medical:
timpul de îngrijire medicală pentru vindecare - nu se poate stabili un barem al
leziunilor corporale ce intră în cele trei tipuri de vătămări corporale, deoarece
acestea se evaluează după criterii strict medicale - de exemplu, o leziune ce ar
necesita şase-şapte zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, la un diabetic,
poate ajunge la 25-30 de zile, iar alteori o leziune banală se poate infecta şi
complica şi, astfel, creşte durata de îngrijiri medicale. Atare leziuni se produc
prin toţi agenţii vulneranţi analizaţi anterior (mecanici, fizici, chimici, biologici
şi chiar şi psihici, ca, de exemplu, spaima produsă unui bolnav de inimă sau
fugărirea unui bolnav ce cade). Oricum, în loviri se încadrează, de regulă, atare
leziuni cutanate benigne (excoriaţii, echimoze, plăgi), în vătămări se vor încadra
leziunile organelor interne necomplicate, iar în vătămările grave, leziunile
organelor interne complicate. Menţionăm că o astfel de enumerare are o valoare
cu totul relativă. Mai importante sub aspect practic sunt regulile de urmat pentru
a stabili diagnosticul de leziune corporală heteroagresivă, ce implică:
- o descriere minuţioasă a tuturor particularităţilor leziunii (după
semiologia medico--legală, şi anume, margini, dimensiuni, formă etc),
din care se va deduce obiectul ce le-a produs (care trebuie să fie
concordant cu datele anamnestice declarate de victimă sau martori). La
bolnavul internat în prealabil în spital, în caz de agresiuni corporale,
această descriere amănunţită îi revine medicului curant;
- investigaţii complementare, ce trebuie de la început să arate că sub o
leziune cutanată nu se află, de exemplu, o fractură (acest examen
neglijat poate creşte durata de vindecare, dar din vina expertului);
- urmărirea bolnavului pentru a surprinde la timp eventualele
complicaţii, fapt ce trebuie să se reflecte în tipul de certificat medico-
legal eliberat: certificat iniţial (de evaluare ideală şi iniţială a timpului
de îngrijire medicală), certificat de urmărire (ce va duce la prelungirea
timpului de îngrijiri medicale în caz că vor apărea complicaţii) şi
certificat final (când leziunea s-a vindecat, cu sau fără sechele).
Diagnosticul pozitiv de leziune nu se poate definitiva fără a face un
diagnostic diferenţial cu:
- agravarea unor stări premorbide şi a unor boli (de exemplu, producerea
infarctului miocardic la un coronarian, perforarea unui ulcer la un bolnav cu
ulcer gastric sau duodenal);
- crearea unor boli prin traumatisme (boli ex novo) care până atunci nu
existau (de exemplu, o epilepsie, o boală de tiroidă, o pneumonie, un diabet
zaharat sau un diabet insipid, chiar şi un cancer etc), care implică, pentru
certitudine expertală, întrunirea a şase criterii: inexistenţa bolii înainte de
traumatism, realitatea traumatismului, intensitatea traumatismului, concordanţa

16
de sediu a traumatismului cu organul afectat, filiaţia de simptome şi, în final, şi
din toate acestea, realitatea bolii posttraumatice;
- simularea ca situaţie de creare a unor leziuni sau simptome, într-un scop
conştient de a induce în eroare şi, astfel, urmărind un avantaj material, care se
diferenţiază de simulările inconştiente din cadrul diferitelor boli psihice sau
chiar organice (pato-mimie). Simulările pot lua forma automutilărilor
caracterizate, pe lângă criteriile sus-menţionate, şi de accesibilitatea subiectului
la leziune, multitudinea leziunilor (ca orice leziune autoprovocată) şi apariţia lor
în microgrupuri de subiecţi (contagiunea psihică pentru ele). Pot lua şi forma
simulării unei boli sau tulburări morbide (de exemplu, de comă-like, un mutism
psihogenetic şi achinezic, un diabet, o boală de rinichi, un icter, un ulcer etc.) şi,
de asemenea, pot lua forma exagerării unei leziuni existente sau a perseverării
într-o suferinţă la care, după vindecare, subiectul nu mai avea dreptul
(metasimulare);
- disimularea este ascunderea unei leziuni sau boli, în mod conştient, în
scopul de a induce în eroare şi a obţine un avantaj pe care boala îl contraindica.
în dovedirea acestor simulări sunt important de respectat două reguli: a
considera acuza reală şi a căuta să o confirme ca pe orice suferinţă sau boală şi
numai în cazul neconfirmării sale să se procedeze la afirmarea simulării. Prin
urmare, până să fie considerat bolnavul de rea-credinţă, el trebuie considerat de
bună-credinţă.
- simularea bolilor psihice ridică probleme dificile de expertiză pentru cei
neavizaţi, deoarece unele stări psihice se simulează cu dificultate şi, ca atare, se
descoperă numai cu competenţă expertală, deşi, uneori, simularea a ceea ce deja
există se face mult mai uşor (de exemplu, oligofrenia). Se pot însă simula cu
uşurinţă falsele atentate la pudoare (ca, de exemplu, simularea unui viol) sau
sindromul Munchausen (simularea unor boli pentru a induce intervenţii
chirurgicale repetate, care, uneori, pot merge până la simularea unei morţi
aparente - ca aceea a morţii prin înec a lui Tom Sawer din romanul lui Mark
Twain).

2. Felul (tipul) vătămării implică evaluarea medico-legală de completare

legală a semnificaţiei penale a leziunilor precis enunţate de art. 182. Astfel:
- pierderea unui organ sau a funcţiei unui organ obligă la definirea
organului ca deţinând o funcţie vitală sau utilă vieţii, chiar dacă este vorba
despre un organ înlocuibil printr-o proteză sau prin transplant (ochi, rinichi).
Pierderea funcţiei nu echivalează şi cu pierderea anatomică a organului;
- infirmitatea este inferioritatea fizică ori psihică, în urma unui
traumatism, cum ar fi pierderea unui membru, ochi, segment de calotă craniană,
producerea unei boli traumatice etc.;
- sluţirea constituie o schimbare a înfăţişării native a persoanei, indiferent
dacă este la faţă sau la un alt segment corporal (de exemplu, cicatricele după
arsura membrelor inferioare la o persoană de sex feminin.

17
 - punerea în primejdie a vieţii constituie un pericol creat pentru viaţă la
data agresiunii şi prin ea însăşi, şi nu prin durata complicaţiilor, prin rezultatul
tratamentului etc.;
- avortul posttraumatic se va rezolva în evaluarea certitudinii gravităţii
sale prin şase criterii cunoscute (realitatea sarcinii, realitatea avortului, realitatea
traumatismului, intensitatea sa, concordanţa de sediu şi filiaţia de simptome).

3. Data leziunilor (data producerii lor obligă la diferenţierea leziunilor

recente de cele vechi, existând tendinţa ca unele leziuni vechi să fie puse pe
seama unor leziuni recente sau invers, unele leziuni noi pe seama unor
traumatisme vechi), aşa cum există tendinţa de a pune unele leziuni patologice
(de exemplu, o fractură patologică) pe seama unui traumatism.

4. Gravitatea leziunilor decurge din numărul de zile de îngrijiri medicale

pentru vindecare impus de leziune, din complicaţiile eventuale, din agravarea
unor boli preexistente sau din crearea unor boli organice. Gravitatea leziunilor
obligă la respectarea câtorva reguli de evaluare a timpului de îngrijiri medicale,
ideal în certificatul iniţial şi real în certificatul final. Pentru a avea un caracter
exclusiv obiectiv de evaluare, aceasta se va baza pe criterii morfologice (tipul,
localizarea, gravitatea leziunilor etc), pe criterii funcţionale (gradul de afectare a
funcţiei unui ţesut sau organ) şi, evident, pe criterii terapeutice (numărul real de
zile de tratament indicat de medic, indiferent de tipul tratamentului, până la
vindecarea cu sau fără sechele). Expertul are în vedere faptul că timpul de
îngrijire medicală se poate prelungi atât din vina victimei (nu se prezintă la timp
pentru efectuarea tratamentului, nu respectă tratamentul etc.), cât şi din cauza
erorilor de tratament, când va evalua, în final, timpul ideal de tratament (dacă nu
s-ar fi interpus aceste situaţii) şi timpul real de tratament (impus de respectivele
situaţii). Tot astfel, dacă leziunea traumatică se va suprapune unui fond
patologic, se va evalua timpul ideal dacă leziunea s-ar fi produs pe un organ
sănătos şi'timpul real dat de suprapunerea leziunii cu un organ bolnav, diferenţa
de zile dintre ele reprezentând ponderea organului bolnav în prelungirea
timpului de îngrijire medicală pentru vindecare. Gravitatea leziunii decurge şi
din alte prejudicii civile sau morale create de faptul penal, cum ar fi
incapacităţile de muncă temporare (totale sau parţiale) şi definitive (parţiale sau
totale), ca şi prejudiciile de agrement, relaxare, depresiune morală şi suicid, care,
prin ricoşeu, se pot întoarce asupra autorului faptei.

Latura obiectivă a infracţiunilor de vătămare corporală implică rezolvarea

următoarelor probleme:
1. Obiectul ce a produs leziunea (cauza sau etiologia leziunilor) se
stabileşte conform regulilor deja cunoscute: tipul de leziune în funcţie de agentul
vulnerant, cu evidenţierea leziunilor de tip marker în raport cu caracteristicile
unui obiect vulnerant (mecanic, electric etc.) sau ale unui mijloc contondent
(plagă muşcată).

18
 2. Numărul leziunilor evaluate ca fiind produse cu acelaşi obiect sau cu
obiecte diferite obligă la o evaluare a timpului de îngrijire pentru fiecare în parte
(dacă sunt produse de mai mulţi autori) şi a timpului de îngrijire impus de toate
la un loc (dacă este vorba despre un singur autor).
3. Succesiunea leziunilor în timp se rezolvă după regulile generale
cunoscute.
4. Mecanismul de producere a leziunilor (patogenia leziunilor) implică
deosebirea leziunilor active de cele pasive (a celor produse prin lovire de cele
produse prin cădere) după regulile generale: de exemplu, o fractură de cubitus la
un capăt al osului şi de radius la celălalt capăt evocă producerea fracturii prin
cădere, ca şi o fractură de formă spiroidă a femurului. Au importanţă şi
topografia leziunilor, cauzele interne ori externe de cădere etc.
5. Legătura cauzală dintre traumatism şi leziune rezultă din criteriile
medico-legale de evaluare (ele devin nexul cauzalităţii în atare leziuni) şi
implică:
- realitatea traumatismului evaluat ca rezultând din circumstanţele de timp
ale producerii leziunii, de intensitatea şi forma morfologică a leziunii (cum s-a
spus, de exemplu, o fractură spiroidă exclude lovirea);
- natura leziunii (de exemplu, un hematom trebuie să fie traumatic, şi nu
patologic);
- concordanţa topografică (localizarea) a traumatismului cu leziunea,
excluzând, prin aceasta leziunile de contralovitură, emboliile grase, infiltratele
hemoragice la distanţă de locul impactului traumatic, fracturile la distanţă de
locul impactului);
- relaţia funcţională a sechelelor cu leziunea şi traumatismul ce se va
deduce şi din succesiunea lor în timp etc, ca în cazul comei, avortului
posttraumatic etc, când se vor lua în considerare simptomele-punte între leziune
şi sechele (de exemplu, accidentele neurologice după intoxicaţia cu CO, ulcerul
gastro-intestinal după un stres etc.);
- relaţia temporală cu traumatismul (cronologia evolutivă de la leziune la
sechelă), ca în cazul unei necroze aseptice de cap femural după o luxaţie
traumatică a femurului, al osteomielitei după traumatism, al anevrismului aortic
după un traumatism toracic etc. care obligă la o interpretare adecvat ştiinţifică a
intervalului liber dintre traumatism şi sechelă;
- excluderea unui proces patologic sau traumatic anterior şi evaluarea
adecvată a factorilor predispozanţi, a stării anterioare (de exemplu, evoluţia
aterosclerozei pe fond diabetic, a osteoporozei la distanţă pe o fragilitate osoasă
etc.);
- excluderea unor cauze străine ce se pot interpune între agentul traumatic
etiologic şi consecinţele finale, cum ar fi, de exemplu, interpunerea unei boli
intercurente, a unor erori de conduită medicală, a promptitudinii solicitării
asistenţei medicale etc.; se cere însă ca aceste cauze să fie necesare şi suficiente
pentru a determina o prezumţie medico-legală de legătură cauzală grea, precisă
şi concordantă ce va ajuta juristul la stabilirea legăturii cauzale de imputabilitate
a faptei antisociale în faptul produs.

19
 Subiectul infracţiunii implică:
1. Identificarea autorului după leziunile lăsate pe el de victimă sau după
un portret vorbit.
2. Relaţia victimă-agresor prin direcţia de producere a leziunilor.
3. Răspunderea faţă de fapta comisă prin analiza poziţiei subiective a
autorului faţă de fapta imputabilă în cadrul expertizei psihiatrico-legale.

În cadrul laturii subiective, este util să se ofere justiţiei elemente privind:

1. Mobilul faptei (de exemplu, producerea lor în cazul conflictelor
conjugale, în încăierări etc).
2. Diferenţierea leziunilor ca fiind heteroprovocate, autoprovocate sau
accidentale, după criteriile incluse în tabelele-anexă.

Valoarea şi limitele probaţiunii medico-legale

într-o epocă a spiritului ştiinţific ce domină gândirea contemporană,

ştiinţa ajută dreptul în realizarea sa prin „gradul său de ştiinţificitate" crescut şi
ea nu poate fi ignorată pentru acest aport. Medicina legală, în raport cu cerinţele
dreptului, se impune prin excelenţă ca o medicină a adevărului ştiinţific.
Valoarea de adevăr a expertizei medico-legale
Dacă dreptul, prin definiţie, se bazează pe adevăr, expertizele - şi, în
special, expertizele ştiinţifice medico-legale -, prin excelenţă, slujesc acest
adevăr. Adevărul ştiinţific expertal are un rol deosebit în incriminarea şi
dezincriminarea unor fapte cu pericol social şi în formarea convingerii intime a
juristului despre adevăr.
Indiferent de natura şi condiţiile aplicării sale, adevărul este unic, scopul
oricărei cercetări ştiinţifice, inclusiv judiciare, fiind „lumina cu care se poate
vedea în întuneric", mai ales în practica judiciară, unde trebuie să plecăm de la
efecte pentru a stabili cauzele (principiul epistemologic al corespondenţei dintre
judecăţile cercetătorului şi realitatea faptelor petrecute, acel adequatio rei
intellectus sau principiul concordanţei tezelor elaborate sub raportul acordului
său cognitiv).
Epistemologia judiciară şi medico-legală utilizează, în scopul stabilirii
adevărului fără echivoc, o multitudine de criterii: realitatea faptei comise,
realitatea efectelor sale, realitatea cauzei ce a produs rezultatul, a intensităţii şi
concordanţei sale, precum şi a legăturii de filiaţie între cauză şi efect.
Argumentarea adevărului medico-legal
În trecerea epistemică de la ipoteze la teze, de la versiuni de anchetă la
adevărul uneia dintre ele, pentru a da suport ştiinţific îndoielii rezonabile şi de
apropiere în grad maxim de adevăr prin calculul probabilităţii, adevărul ştiinţific
medico-legal trebuie testat şi verificat, pentru că nici cel mai doct expert nu este
scutit de erori. Argumentarea adevărului trebuie să convingă de faptul că a fost
lipsit de erori şi greşeli şi numai argumentarea, şi nu postura expertului defineşte
fiabilitatea sa. Sub acest aspect, orice tip de expertiză trebuie să răspundă

20
cerinţelor unei lucrări ştiinţifice privind scopul său, materialul analizat, metodele
tehnice utilizate, rezultatele obţinute, argumentarea şi discuţia rezultatelor ce
pledează pentru o versiune şi o exclude pe alta şi, în final, concluziile cercetării
ca fiind certe, probabile sau improbabile. în lumina acestor cerinţe
epistemologice, raportul medico-legal clasic apare depăşit, mai ales în condiţiile
de liberalizare a practicii sociale şi a dreptului de acces al persoanei la
concluziile ce îl privesc (principiul contradictorialităţii judiciare). Un astfel de
act argumentat ştiinţific exprimă neutralitatea specifică a omului de ştiinţă şi,
implicit, a independenţei expertului. Aceasta cu atât mai mult cu cât dreptatea
este şi un sentiment şi cu cât, în condiţiile de anomie macrosocială, microsocială
şi instituţională, rata inadaptărilor comportamentale creşte, şi la fel şi cea a
infracţionalităţii.

Nevoia de concludenţă a actului medico-legal

A da soluţia unei cauze prin posibilităţile ştiinţei înseamnă a afirma
concludenta unei probe judiciare. Riscul de nonconcludenţă obligă la eliminarea
discordanţelor dintre judecăţile, raţionamentele cercetătorului şi realitatea
petrecută, ceea ce reprezintă o abatare de la adevăr (eroare de fapt), şi la
eliminarea riscului greşelii prin încălcarea normelor ştiinţifice de aflare a
adevărului (eroare de normă). Sub acest aspect al riscului de nonconcludenţă,
adevărul trebuie să fie unic (chiar dacă eroarea e multiplă) şi finalitatea sa
trebuie să fie identică, prin eliminarea erorilor şi a greşelilor ce ţin de obiect, de
subiect, de metode sau de lipsa interdisciplinarităţii necesare.
Cercetările superficiale sau incomplete, lipsa de experienţă,
raţionamentele greşite, încrederea exagerată în fler şi intuiţie, ideile
preconcepute, lipsa îndoielii, orgoliul sau seducerea de către alte versiuni şi teze
reprezintă totalitatea cauzelor erorilor şi greşelilor, în final, ale nonconcludenţei
judiciare.
Dar nonconcludenţă poate rezulta şi din informarea insuficientă a
juristului privind obiectivele cercetării medico-legale, nesesizarea valorii şi a
limitelor unei expertize ştiinţifice, a urgenţei sale, neexplorarea completă a
versiunilor de anchetă.
Pentru expert, nonconcludenţă rezidă, alături de eroare şi greşeală, în lipsa
de epuizare a tuturor aspectelor speţei, luarea tale quale a datelor de anchetă,
neepuizarea tuturor tehnicilor de explorare, precum şi neglijarea datelor
anamnestice ale părţilor, neargumentarea ştiinţifică a tezei (versiunii) pe care a
elaborat-o, elaborarea unor concluzii catagorice în loc de concluzii probabile şi,
invers, a unor concluzii probabile în loc de concluzii certe, neformularea
ştiinţifică a legăturii cauzale etc.

Consecinţe
Fără ca expertizele ştiinţifice să fie reconsiderate, valoarea de adevăr a
probelor rezidă în caracterul lor ştiinţific intrinsec şi în argumentarea ştiinţifică
pendinte.

21
 Independenţa şi autonomia expertului se vor exprima doar prin calitatea
muncii sale, motiv pentru care experienţa profesională este un corectiv al
nonconcludenţei, conform adevărului că „cine face greşeşte, iar cine nu face
greşeşte şi mai rău".
La competenţa necesară a expertului se va adăuga şi onestitatea sa, dedusă
din faptul că „înainte de a trece pe sub arcul de triumf al profesionalismului, a
trecut şi pe sub jugul lui".
Dreptul justiţiei şi al părţilor la adevăr ştiinţific face expertiza deschisă
opiniilor ştiinţifice şi judiciare, confruntării cu alte probe, după ce ea s-a
consumat în sensul infailibilităţii sale prin „bătălia experţilor" în cadrul unui
adevărat tribunal ştiinţific.
În final, se reţine şi faptul că antrenarea unei erori judiciare printr-o eroare
expertală implică şi repararea prejudiciilor, în conformitate cu Convenţia
europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale şi cu legile
actuale.
În concluzie, de la raportul medicină/lege se impune extinderea
preocupărilor la un nou raport, ştiinţă (cunoaştere)/lege, fapt ce implică
recunoaşterea funcţiei ştiinţei într-un sistem de legi (Foucault) în care consumul
de cunoaştere devine fundamental.
În contextul unui astfel de demers şi al unei atare metadeschideri
ştiinţifice, medicina legală încetează să mai fie auxiliară justiţiei şi capătă un
statut ştiinţific propriu ce contribuie la afirmarea adevărului judiciar.

Medicina legală, ştiinţă independentă, nu auxiliară justiţiei

Ştiinţa domină gândirea contemporană şi condiţionează major progresul
social, inclusiv cel judiciar. Se trăieşte într-un secol al ştiinţei şi logicii cercetării
ştiinţifice (epistemologia) care ajută în lupta cu delincventa prin scăderea ratei
sale (în urma descoperirii şi soluţionării la timp a infracţiunilor) şi la elaborarea
unor soluţii de lege ferenda (prin incriminarea şi dezincriminarea faptelor
antisociale consecutiv pericolului lor).
Caracterul de necesitate, universalitate şi certitudine caracteristic ştiinţei
şi de imparţialitate autocritică şi evitare a prejudiciilor caracteristic omului de
ştiinţă (expertului) influenţează procesul de scientizare a dreptului penal şi
procesual penal prin puterea (coeficientul) de adevăr (de ştiinţificitate) a faptului
ştiinţific.

Epistemologia medico-legală şi epistemologia juridică

Puterea de adevăr a unei teze ştiinţifice o dă epistemologia (logica
cercetării ştiinţifice) şi ea se obiectivează în fiabilitatea adevărului judiciar.
Pentru a convinge despre această putere, proba ştiinţifică trebuie să se bazeze pe
argumentare (demonstrare) şi pe logica ştiinţifică (criteriologie). Prin
epistemologia ştiinţei şi, inclusiv, epistemologia judiciară, se ajunge la adevăr
judiciar, care se caracterizează prin obiectivitate (lipsirea sa de subiectivism),
stabilit în condiţiile legii şi cu caracter de certitudine, în sensul concordanţei
judecăţilor a posteriori cu realitatea faptelor petrecute anterior. Mai mult, se

22
cere ca acest adevăr să satisfacă conştiinţa etico-profesională a expertului şi
convingerea intimă a juristului.
Specificul cercetării rnedico-legale şi criminalistice rezidă în stabilirea
adevărului judiciar plecând de la efecte spre cauză, motiv pentru care, în teoria
epistemologică a corespondenţei, logica judecăţilor despre o faptă trebuie să fie
concordantă (identică cu modul cum s-a petrecut). Principiul adequatio rei
intellectus obligă deci să se recurgă la metodele de lucru specifice
epistemologiei juridice, care se bazează pe următoarele paradigme:
- obţinerea unor evidenţe obiective prin criteriograme ştiinţifice din care
rezultă adevărul (de exemplu, certitudinea unui avort ca fiind posttraumatic o
dau şase criterii, şi anume existenţa sarcinii, existenţa avortului, realitatea
traumatismului, intensitatea sa, concordanţa de sediu şi filiaţia de simptome.
Atitudinea psihică faţă de o faptă imputabilă se deduce din criterii psihologice
(discernământul şi reprezentarea consecinţelor faptei), axiologice (starea
sentimentelor morale), juridice (modul de comitere a faptei) etc. Atare situaţii
confirmă că adevărul corespondenţei faptă-judecăţi este singurul element ce
atestă adevărul judiciar. La această corespondenţă se va adăuga şi coerenţa
ideilor (teoriilor) elaborate cu alte idei (teorii) etc. ;
- evaluarea şi afirmarea adevărului judiciar obligă la testarea opiniilor prin
conştiinţa riscului de eroare, până la argumentarea îndoielii, prin probe cu
martori, explorări încrucişate de dublu control etc. ;
- expertul trebuie să aibă ca metodă de lucru necesitatea evitării erorilor
fals pozitive sau fals negative (curăţarea adevărului de erori) în vederea
elaborării unui adevăr juridic fiabil. Afirmarea adevărului obiectiv prin
desubiectivarea sa, prin degrevarea sa de fapte empirice, de factori de
nonconcludenţă (necunoaşterea informaţiei juridice, neglijarea
interdisciplinarităţii etc.) nu trebuie să ignore nici atracţia expertului
(cercetătorului) către intuiţie şi fler, în locul cercetării epistemice. Neglijarea
unor atare riscuri poate duce la supra- sau subevaluarea tezelor afirmate,
generalizări de fapte şi idei în diverse situaţii de fapt. Nu se va neglija faptul că,
în probleme juridice privind viaţa şi sănătatea omului, adevărul judiciar este
condiţionat în mod major de adevărul expertului (de exemplu, pruncucidere,
vătămări corporale, punerea în primejdie a vieţii, agresiuni sexuale etc.);
- logica cercetării ştiinţifice obligă ca în orice domeniu de activitate
umană să se facă numai afirmaţii ce pot fi dovedite ştiinţific, să se accepte o
afirmaţie (concluzie, teză, teorie) numai în baza puterii sale de argumentare, sub
acest aspect orice cercetător fiind expus riscului de failibilitate a concluziilor
sale (Popper). Ca atare, nu există cercetători mari sau mici, ci cercetători ce
argumentează sau nu argumentează ştiinţific tezele elaborate. Să avem în vedere
faptul că valoarea unei probe ştiinţifice („puterea sa") rezidă în capacitatea ei de
a discrimina faţă de alte probe, fiind preferabil, sub aspect ştiinţific, să se ofere
teze probabile decât teze categorice şi neargumentate;
- concludenta şi pertinenţa probei, fiabilitatea sa constituie elemente
esenţiale ale formării convingerii intime a juristului, criterii de evaluare a
probelor prin logica juridică bazată pe informaţii primare suficiente, pe

23
verificarea completitudinii lor şi deci pe valoarea lor de adevăr. Sub acest
aspect, probele ştiinţifice nu au o valoare ex ante, ci numai după verificarea lor
(expost).

Cerinţele probei ştiinţifice

Pentru formarea convingerii intime, o probă ştiinţifică trebuie, în spirit
epistemologic, să se desfăşoare şi să se realizeze ca o adevărată lucrare de
cercetare ştiinţifică.
Există multiple situaţii procesuale în care expertizele ştiinţifice, deşi
facultative, se impun, în practică, drept obligatorii tocmai prin aptitudinea lor de
a convinge despre adevăr (numai în practica medico-legală, Ordonanţa nr.
1/2000 include 12 tipuri de expertize).
Din caracterul de universalitate, certitudine şi necesitate al ştiinţei, din
caracterul său de neutralitate decurg atribuţiile de lucru ale cercetătorilor
(experţilor), precum independenţa, imparţialitatea, lipsa prejudecăţilor, spiritul
critic faţă de cercetările efectuate şi respectul contradictorialităţii muncii
(consimţământ la examinare, informare a părţilor despre rezultat, dreptul
experţilor propuşi de părţi de a asista la desfăşurarea cercetărilor etc).
Racordarea permanentă a logicii cercetării ştiinţifice la principiile şi
spiritul de lucru judiciar constituie elemente ce dau un plus de eficacitate
concluziilor unor probe. Imun la orice spirit de tarifare medievală a probelor,
expertul, mai ales în condiţiile actuale, în care ştiinţa aduce bioputere, nu trebuie
să supraevalueze, dar nici să subevalueze rezultatul cercetărilor sale. în acest
demers, recurgerea la expertize complexe (mixte), formarea unor experţi
consilieri pe lângă marile instanţe judiciare etc. se vor impune cu beneficii în
protecţia justiţiabilului (a nu fi transformat din obiect de comunicare în obiect de
informare).
În concluzie, un silogism actual ne obligă să considerăm că, dacă justiţia
se bazează pe adevăr şi adevărul cu coeficient maxim de validitate este adevărul
ştiinţific, atunci justiţia trebuie să se bazeze pe ştiinţă, pe probe ştiinţifice.
Expertologia medico-legală se impune, astfel, ca o ştiinţă a adevărului, ce
contribuie la şi ajută justiţia în stabilirea adevărului obiectiv, judiciar, excedând
considerarea ei ca auxiliară justiţiei.
Faptul că medicina legală prin probe ştiinţifice este în măsură să ofere
elemente de adevăr pentru probarea elementelor infracţiunii (obiect, subiect,
latură obiectivă şi latură subiectivă) până la probarea unor situaţii particulare,
cum ar fi legitima apărare, omorul deosebit de grav etc., constituie încă un
argument pentru rolul său în stabilirea adevărului judiciar, adevăr care intră în
sarcina juristului în evaluarea fiabilităţii sale finale.

(Bbliografie – Dr.Valentin Iftenie, dr.in stiinte medicale in Medicina Legala pentru Facultatile de
Drept, ed. Stiintelor Medicale)
(Bibliografie: Medicină Legală pentru Jurişti – Ghe. Scripcaru; Cătălin Scripcaru; Vasile Astărăstoaie)
(Bibliografie – prof. Univ. Dr. Vladimir Belis – Medicina legala – Curs pentru Facultatile de Stiinte
Juridice, ed. Odeon, Bucuresti 1999)

24