Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Clinica medico-legală sau patologia medico-legală clinică ce are ca obiect de studiu persoana
(omul viu) sau documentele medicale ce aparţin acesteia, în scopul probării unor violenţe
exercitate asupra sa (examinarea medico-legală traumatologica), a posibilităţii executării
pedepsei privative de libertate (expertiza medico-legală pentru amânarea/întreruperea executării
pedepsei ori a suspendării urmăririi penale/judecăţii pentru motive medicale), existenţei
discernământului (expertiza medico-legală psihiatrică) etc.
DOCUMENTE MEDICO-LEGALE
Potrivit art. 9 din Normele procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a
altor lucrări medico-legale, actele medico-legale sunt:
a)certificatul medico-legal;
b) raportul de constatare medico-legală;
c)raportul de expertiză medico-legală;
d) buletinul de analiză;
e)avizul medico-legal.
Certificatul medico-legal:
- este întocmit la solicitarea persoanelor;
- solicitarea pentru efectuarea unui certificat medico-legal poate fi făcută numai la instituţia
medico-legală pe raza căreia se află domiciliul persoanei respective; deci certificatul medico-
legal va respecta principiul competenţei teritoriale;
- în cazul examinărilor posttraumatice prin certificatul medico-legal se poate susţine
existenţa doar a leziunilor traumatice recente, cu corespondent lezional tegumentar (echimoze,
excoriaţii, plăgi etc.) care pot fi observate de medicul-legist prin examinare clinică directă. în
situaţia leziunilor traumatice vechi sau a consecinţelor posttraumatice, examinarea medico-legală
poate fi efectuată numai la solicitarea organelor de anchetă, caz în care va fi redactat un raport de
expertiză şi nu un certificat medico-legal;
- este întocmit, de regulă, de către un singur medic legist; acesta poate consemna şi diferite
alte consulturi medicale de specialitate(neurologic, ortopedic, oftalmologie etc), fără ca medicii
respectivi să fie obligaţi să semneze certificatul medico-legal;
- are aceeaşi valoare probatorie cu a unui raport de expertiză sau de constatare medico-
legală;
- se eliberează numai persoanei care 1-a solicitat, în baza unui act de identitate.
2Raportul de constatare medico-legală (R.C.M.L.)
Raportul de constatare medico-legală:
- este întocmit la solicitarea organelor de urmărire penală sau a instanţelor de judecată;
- solicitarea raportului de constatare medico-legală se va face cu respectarea principiului
competenţei teritoriale, deci la instituţia medico-legală aflată în raza de jurisdicţie a organelor de
urmărire penală/instanţe de judecată sau în funcţie de domiciliul persoanei respective;
- este elaborat, de regulă, de către un singur medic legist;
- se poate dispune:
a) numai în faza de urmărire penală; în activitatea practică constatarea medico-legală se
solicită, de regulă, înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale (ce se realizează in personalii)
deci imediat după începerea urmării penale (ce se realizează in rem);
b) când există pericolul de dispariţie a unor mijloace de probă (leziuni traumatice recente)
sau a schimbării unor situaţii de fapt (intoxicaţia etilică acută, starea determinată de consumul de
droguri, viol etc.), ori când este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale
cauzei (moarte violentă);
- are (deci) caracter de urgenţă, şi se rezumă la consemnarea situaţiilor care fac obiectul
constatării;
- raportul de constatare medico-legală va fi remis numai organului de urmărire
penală/instanţei de judecată care 1-a solicitat.
Când se apreciază că R.C.M.L. nu este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise se
poate dispune refacerea sau completarea raportului de constatare ori efectuarea unui raport de
expertiză medico-legală
Dacă instanţa de judecată sau organul de urmărire penală are îndoieli cu privire la exactitatea
concluziilor raportului de expertiză, dispune efectuarea unei noi expertize.
In această situaţie:
- noua expertiză se efectuează de către o comisie medico-legală simplă (3 medici legişti), o
comisie medico-legală interdisciplinară sau o comisiei medico-legală specială;
- sunt reexaminate şi consemnate în cuprinsul lucrării toate documentele medicale care au
fost menţionate în actul medico-legal redactat iniţial (care este contestat);
- în mod obişnuit se recurge şi la efectuarea de noi investigaţii medicale interdisciplinare
(clinice şi paraclinice) prin care să se poată obiectiva diagnosticul şi să poată fi susţinute în mod
obiectiv concluziile raportului de nouă expertiză;
- pot fi efectuate la nivelul serviciilor judeţene de medicină legală sau a institutelor medico-
legale conform principiului competenţei teritoriale şi funcţionale;
- raportul de nouă expertiză medico-legală se remite numai organului de urmărire
penală/instanţei de judecată care a dispus întocmirea raportului.
5. Avizul medico-legal
CERTIFICATUL MEDICO-LEGAL
Face parte din categoria actelor medico-legale ce se eliberează persoanelor în viaţă, alături de
constatarea medico-legală şi expertiza medico-legală.
Definiţie. Se eliberează la cererea unei persoane, interesată să dovedească o stare de fapt, cu
caracter medical, necesar şi utilizabil numai in justiţie ca mijloc de probă.
Certificatul medico-legal are un caracter privat.
Condiţiile de eliberare. Examinările şi cercetările privind persoane în viaţă se realizează
după verificarea de către medicul legist a identităţii persoanei, pe baza cărţii de identitate,
adeverinţei temporare de identitate sau a paşaportului, ale cărui serie şi număr se menţionează în
certificatul medico-legal.
In cazul în care persoana examinată nu prezintă actele prevăzute mai sus, faptul se
menţionează în certificatul medico-legal, pentru identificare luându-se impresiunile digitale de la
indexul mâinii stângi pe documentul prin care se solicită examinarea sau prin orice mijloc
ştiinţific de identificare aflat la îndemna medicului legist (art. 13 din Norme).
Persoanele aflate în stare de reţinere vor fi examinate în prezenţa personalului de pază de acelaşi
sex.
Minorul se examinează în prezenţa unuia dintre părinţi sau a reprezentantului său legal ori, în
lipsa acestora, în prezenţa unui membru major al familiei, de acelaşi sex cu minorul (art. 14 din
Norme).
In toate situaţiile, examinarea se face în prezenţa asistentului medical legist, pe lângă celelalte
persoane prevăzute de lege, şi totodată cu respectarea celor prevăzute privind sexul.
Examinarea la domiciliul sau reşedinţa persoanei examinate se aprobă, în mod excepţional, de
conducătorul instituţiei medico-legale (art. 19 din Norme).
Situaţiile în care se eliberează certificatul medico-legal (art. 15 din Norme):
a) constatarea virginităţii, capacităţii sexuale, vârstei, conformaţiei sau dezvoltării fizice în
circumstanţe precum constatarea virginităţii sau deflorării, violului, perversiunii sexuale,
obţinerea pentru minore a dispensei de vârstă în vederea căsătoriei, precum şi constatarea stării
obstétricale în cazuri de sarcină, viduitate, avort, naştere, lehuzie;
b) constatarea leziunilor traumatice recente, înainte de dispariţia leziunilor externe, dar nu mai
târziu de 30 de zile de la data producerii;
c) constatarea infirmităţilor de boală consecutive leziunilor traumatice certificate conform lit.b
d) constatarea capacităţii psihice, în vederea stabilirii capacităţii de exerciţiu necesare pentru
întocmirea unor acte de dispoziţie şi în cazul bolnavilor netransportabili, cu suferinţe evolutiv
letale sau aflaţi în stare gravă în condiţii de spitalizare;
e) constatarea stării de sănătate, având ca scop stabilirea aptitudinilor unei persoane de a exercita
o anumită activitate sau profesie.
Persoanele care au dreptul de a cere şi obţine certificatul medico-legal:
- persoana în cauză, dacă a împlinit vârsta de 16 ani;
- părinţii, pentru copiii sub vârsta de 16 ani;
- tutorele sau autoritatea tutelară, pentru persoanele puse sub tutelă, precum şi curatorul, în
cazul în care s-a instituit curatelă;
- persoanele care îi îngrijesc pe minori, altele decât cele care au fost enumerate mai sus;
- directorul unităţii, pentru persoanele internate în cămine, spitale, internate şcolare, precum şi
în alte asemenea instituţii;
- comandantul locului de deţinere, pentru persoanele condamnate şi organul de urmărire
penală sau instanţa de judecată, pentru persoanele aflate în stare de reţinere sau de deţinere;
- orice altă persoană, pentru copiii găsiţi, pentru persoanele debile mintal, precum şi pentru
cei care nu se pot îngriji singuri şi nici nu sunt în îngrijirea cuiva;
- orice persoană juridică, pe bază de contract pentru asiguraţii sau angajaţii săi.
- vârsta victimei - este cunoscut faptul că majoritatea leziunilor se vindecă mult mai repede în
perioada de tinereţe decât la vârsta senectuţii;
- sexul victimei - vindecarea se prelungeşte la femeile aflate la ciclu menstrual, în timpul
sarcinii etc;
- ocupaţia victimei - devine deosebit de importantă la anumite persoane care, prin specificul
profesiei, au obligaţia de a lucra direct cu publicul (artişti, avocaţi, cadre didactice, prezentatori
la televiziune etc). în această situaţie, localizarea leziunilor 1a faţă prezintă un prejudiciu estetic
temporar, care la rândul lui produce o incapacitate de muncă temporară consecutivă, chiar dacă
leziunile nu necesită sau necesită un anume minim de zile de îngrijiri medicale;
- starea fiziologică - prezenţa la victimă a unui teren patologic preexistent, în legătura sau nu
directă cu traumatismul, conduce aproape întotdeauna la prelungirea timpului necesar vindecării.
Astfel, la cei care au afecţiuni hepatovasculare, vasculopatii etc., chiar traumatisme minore
(echimoze) pot conduce la mărirea timpului de vindecare.
Atragem atenţia însă că, în asemenea situaţii, medicul legist are obligaţia de a specifica în
concluziile certificatului care ar fi timpul normal de vindecare şi care este timpul necesar
vindecării pe fondul afecţiunii de care suferă victima.
Un alt aspect pe care îl semnalăm este acela în care victima, cu bună ştiinţă sau din ignoranţă,
îşi agravează suferinţele fie prin refuzul tratamentului adecvat, fie prin autotratament empiric şi
neadecvat. La fel ca în situaţia prezentată mai sus, expertul va fi obligat să specifice timpul real
de îngrijiri medicale prelungit, determinat de starea de fapt.
Aceeaşi atitudine trebuie să o aibă medicul legist atunci când victima primeşte un tratament
medico-chirurgical neadecvat.
Criteriile medico-legale, prin care numai medicul legist poate estima gravitatea unui
traumatism asupra organismului uman, sunt prevăzute de Codul penal, fiind reprezentate prin:
a) criteriul direct, şi anume numărul de „zile de îngrijire medicală" sub formă de zile de
îngrijiri medicale (în
continuare va fi expusă şi motivaţia raţiunii folosirii singularului);
b) criteriile indirecte reprezentate prin:
- infirmitate;
- sluţire;
- punerea în primejdie a vieţii persoanei;
- avortul.
Aşa cum am văzut, criteriul de bază al aprecierilor gravităţii vătămărilor corporale a fost stabilit
prin lege şi este exprimat prin numărul de zile de îngrijiri medicale necesare vindecării.
Prin această noţiune trebuie să înţelegem timpul efectiv în care traumatizatul a fost în directă
supraveghere şi tratament medical, indiferent în ce constă acesta: tratament ambulator, după
externare, imobilizare în aparat gipsat, tratament fizioterapie recuperator, tratamentul
eventualelor complicaţii apărute în legătură directă cu traumatismul etc.
Timpul de îngrijiri medicale nu poate fi suprapus sau confundat cu:
- timpul de vindecare anatomică;
- timpul de concediu medical;
- timpul de spitalizare.
In cazul în care coexistă mai multe leziuni traumatice, timpul de îngrijiri medicale se acordă
pentru leziunea cea mai gravă, deci timpul cel mai lung.
Incadrarea juridică, în funcţie de valoarea numerică stabilită, reiterăm, exclusiv de medicul
legist, sub forma zilelor de îngrijire medicală, poate fi făcută:
- când numărul zilelor de îngrijire medicală este mai mic sau cel mult egal cu 20, (acţiunea
penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau din oficiu, atunci când
fapta este săvârşită asupra membrilor familiei; împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală
producându-şi efectele şi în cazul în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu);
- între 21 şi inclusiv 90, (acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate sau din oficiu, atunci când fapta este săvârşită asupra membrilor familiei; împăcarea
părţilor înlătură răspunderea penală producându-şi efectele şi în cazul în care acţiunea penală a
fost pusă în mişcare din oficiu);
- mai mare de 90. (acţiunea penală se pune în mişcare fie la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate, fie din oficiu; împăcarea părţilor nu înlătură răspunderea penală; tentativa faptei
săvârşită în scopul producerii consecinţelor menţionate se pedepseşte);
- mai mare de 10 (deci începând cu 11) [împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală
numai pentru faptele prevăzute în alin. (1) şi (3) şi pentru care acţiunea penală se pune în mişcare
la plângerea prealabilă a persoanei vătămate].
Urmarea faptei comise ce conduce la pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării
acestora, o infirmitate permanentă fizică sau psihică, sluţirea, avortul ori punerea în primejdie a
vieţii persoanei se pedepseşte mai grav comparativ cu articolele precedente.
Organele de urmărire penală şi instanţele de judecată, pe baza criteriului timpului necesar
vindecării leziunilor traumatice diferite, fac încadrarea faptei împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală.
Din punct de vedere medico-legal, criteriile medicale prevăzute în cadrul C.pen. au
următoarele înţelesuri:
A. Pierderea unui simţ sau organ ori încetarea funcţionării acestora. Pentru început,
considerăm necesar să definim, prin prisma medicinii legale, noţiunea de organ. Acesta
reprezintă „o formaţiune anatomică diferenţiată morfo-funcţional, având un ţesut propriu,
o vascularizaţie şi o inervaţie proprie şi care îndeplineşte independent sau împreună cu alt organ
simetric ori cu alt ţesut sau organ o anumită funcţie specifică".
Aşa cum se ştie, corpul omenesc are, în cea mai mare parte, organe duble, ca: rinichi, plămâni,
urechi, ochi, testicule etc, ceea ce face ca, în cele mai multe cazuri, în lipsa unuia dintre ele,
funcţiile acestora să fie compatibile cu viaţa. Privind din acest punct de vedere, pierderea unui
organ nu echivalează întotdeauna cu pierderea funcţiei organului respectiv şi invers, chiar când
considerăm funcţia respectivă diminuată sau mult diminuată.
Considerăm necesar să semnalăm că, relativ des în practica medico-legală, se întâlnesc situaţii
de pierdere a unuia sau mai multor dinţi. Desigur, un dinte se poate încadra lesne în noţiunea de
organ, el făcând parte totuşi dintr-un ansamblu numit dentiţie, ansamblu ce participă la funcţia de
foraţie şi masticaţie.
Punctul de vedere unitar al medicilor legişti români în aceste cazuri este acela că, în toate
situaţiile de pierdere a unui dinte sau chiar a mai multora, există posibilitatea reală a protezării,
urmată de îndepărtarea, în cea mai mare măsură a prejudiciului estetic şi funcţional.
O situaţie controversată se întâlneşte în cazurile când, în urma traumatismului suferit de
victimă, este necesară splenectomia, adică scoaterea chirurgicală a splinei. Splina este un organ
unic, dar pe planul său funcţional, rezultatul este practic inexistent. Nu acelaşi aspect se
întâlneşte în histerectomiile posttraumatice (extirparea chirurgicală a uterului la o femeie ce a
suferit un traumatism abdomino-pelvin), în care funcţia coexistă cu pierderea organului. La fel se
întâmplă şi în cazul amputaţiei traumatice a penisului la bărbat.
Oricare ar fi aspectele prezentate pe scurt mai sus, important este că litera legii pedepseşte
ambele situaţii prezentate (pierderea de organ sau de simţ).
LEGATURA DE CAUZALITATE
In medicina legală cauzalitatea presupune folosirea, de regulă, a două noţiuni (de cele mai multe
ori confundate între ele atât de către juristi, cât si de medicii legişti) şi anume: legătura de
cauzalitate şi raportul de cauzalitate. Legătura de cauzalitate este o noţiune ce exprimă
corelaţia (dependenţa) dintre traumatism şi prejudiciul generat (leziune traumatică sau
deces); Legătura de cauzalitate poate fi:
3. Terţiară sau asociativă ori dublu condiţionată (denumită şi conjugată sau complexă)
Acest tip de legătură de cauzalitate se poate stabili atunci când, la realizarea efectului,
participă, pe lângă elementul traumatic, atât patologia preexistentă, cât şi o complicaţie, ce apare
posttraumatic şi a cărei etiopatogenie este greu sau chiar imposibil de apreciat în ce măsură s-ar
datora fondului patologic preexistent, în evoluţia căruia o astfel de complicaţie era previzibilă
(spre exemplu în cazul diabetului zaharat, unde pe fondul arteriopatiei diabetice apar complicaţii
infecţioase) sau efectelor traumatismului în sine.
Legătura de cauzalitate trebuie stabilită indiferent dacă efectele traumatismului sunt locale,
loco-regionale ori generale - faţă de regiunea interesată iniţial - sau dacă aceste efecte s-au
produs imediat sau după un anumit interval de timp posttraumatic.
RAPORTUL DE CAUZALITATE
Astfel, o plagă perforată a obrazului produsă cu un obiect dur, de tip înţepător, conferă o
anumită gravitate faptei agresorului, spre deosebire de lovirea cu pumnul în regiunea
mandibulară şi fractura dublă de mandibulă consecutivă, de care este învinuit un alt agresor.
Deci raportul de cauzalitate va folosi juristului pentru încadrarea diferenţiată în cazul existenţei
mai multor făptuitori, astfel încât în conformitate cu prevederile Codului penal şi în funcţie de
gravitatea fiecărei leziuni posttraumatice să poată stabili responsabilitatea şi implicit
sancţiunea adecvată pentru fiecare.