MEDICINĂ LEGALĂ

INTRODUCERE:
Medicina legală este o disciplină situată la graniţa dintre disciplinele medicale și cele juridice.
Această specialitate a apărut ca urmare a faptului că multe dintre spețele juridice, în special cele
penale, aveau nevoie de un sprijin medical în sensul clarificării mai multor aspecte: stabilirea
cauzei morții, identificarea cadavrului, stabilirea momentului morții, stabilirea mecanismului de
producere a morții, recoltarea de probe pentru examinarea toxicologică (în caz de intoxicație),
stabilirea alcoolemiei. Toate aceste aspecte depășeau sfera de activitate a științelor juridice,
motiv pentru care s-a impus înființarea acestei specialităţi medicale, numită inițial medicină
judiciară și ulterior medicină legală. Fiind o specialitate medicală în esență structura rețelei de
medicină legală a fost subordonată Ministerului Sănătății, dar concomitent și Ministerului
Justiției și Ministerului de Interne. Rețeaua de medicină legală activează în baza OUG 1/2000 cu
modificările și completările ulterioare și în prezent se lucrează la o nouă lege necesară datorită
progreselor acestei științe ce au survenit în ultimii douăzeci de ani.
STRUCTURA REȚELEI NAȚIONALE DE MEDICINĂ LEGALĂ
Instituțiile medico-legale sunt de trei categorii:
• Institutele de medicină legală se găsesc în centrele universitare mari (București, Iași,
Cluj, Timișoara, Craiova, Târgu Mureș). Ele coordonează activitatea medico-legală într-
un număr de județe arondate (de exemplu în cadrul Iașului sunt arondate cele 9 județe din
Moldova de la Botoșani până la Brăila).
Institutele de medicină legală au următoarele competențe:
• Efectuarea de autopsii pe cadavre, fragmente de cadavre, schelete umane.
• Identificarea medico-legală antropologică, ce pornește de la fragmente de schelet sau schelete
întregi și furnizează date privind identitatea și cauza de moarte a persoanei respective.
• Efectuarea de exhumări în cazul în care nu s-a efectuat autopsia medico-legală după decesul
persoanei sau ulterior înhumării survin suspiciuni privind cauza morții.
• Examinările de persoane, victime ale unor traumatisme sub forma unor prime examinări când
se eliberează certificatul medico-legal, prime expertize ce sunt solicitate de organele judiciare și
sub forma noilor expertize ce stabilesc consecințele finale ale traumatismelor (infirmități,
invalidități) precum şi eventuale complicaţii.
• Examinarea serologică a produselor biologice sau cadaverice umane găsite la locul faptei (pete
de sânge, lichid spermatic, fire de păr, fragmente de piele, ș.a.).
• Examinarea ADN a acestor produse.
• Examinări histopatologice pe fragmente de ţesut uman.
• Stabilirea alcoolemiei prin examinarea toxicologică și calculul retroactiv al alcoolemiei.
• Examinarea toxicologică în cazurile de suspiciune a unor intoxicaţii.
• Evaluarea capacității unei persoane de amânare sau întrerupere a executării pedepsei cu
închisoarea datorită afecțiunilor medicale de care suferă.
• Efectuarea expertizelor medico-legale psihiatrice în care se evaluează starea de sănătate psihică a
 persoanelor ce comit acte de violență sau a victimelor unor astfel de acte.
• Efectuarea expertizelor medico-legale psihiatrice în cauze civile la persoane în viaţă sau
decedate;
• Examinarea victimelor ce pretind că au suferit leziuni generate de diverse manevre medicale.
• Activitatea de cercetare prin efectuarea de studii statistice ce ajută pe termen lung la stabilirea
dinamicii violenței în societate.
• Participarea la activitatea didactică atât pentru studenţi cât și prin organizarea de studii
postuniversitare.
• Activităţi de accesare de fonduri europene pe proiecte cu specific medico-legal.
• Serviciile de medicină legală activează în fiecare oraș capitală de județ și desfășoară
activități limitate la nivelul județului respectiv. Ca domenii de activitate specifice putem
menționa:
• Efectuarea de autopsii medico-legale pe cadavre.
• Efectuarea de exhumări în cazul în care nu s-a efectuat autopsia medico-legală după decesul
persoanei sau ulterior înhumării survin suspiciuni privind cauza morții.
• Examinările de persoane, victime ale unor traumatisme sub forma unor prime examinări când se
eliberează certificatul medico-legal sau prime expertize ce sunt solicitate de organele judiciare.
• Examinarea serologică a produselor biologice sau cadaverice umane găsite la locul faptei (pete
de sânge, lichid spermatic, fire de păr, fragmente de piele, ș.a.) în judeţele unde există dotarea
necesară.
• Examinări histopatologice pe fragmente de ţesut uman (unde exiostă dotarea necesară).
• Stabilirea alcoolemiei prin examinare toxicologică.
• Examinarea toxicologică în cazurile de suspiciune a unor intoxicaţii.
• Evaluarea capacității unei persoane de amânare sau întrerupere a executării pedepsei cu
închisoarea datorită afecțiunilor medicale de care suferă.
• Efectuarea expertizelor medico-legale psihiatrice în care se evaluează starea de sănătate psihică a
persoanelor ce comit acte de violență sau a victimelor unor astfel de acte.
• Efectuarea expertizelor medico-legale psihiatrice în cauze civile la persoane în viaţă;
În cazul în care la nivelul unui serviciu de medicină legală sunt necesare examinări mai
complexe, serviciul delegă atribuțiile Institutului de medicină legală căruia îi este subordonat,
urmând ca acesta să definitiveze cazul respectiv.
3. Cabinetele medico-legale se găsesc în orașe mai importante din județ cu excepția
capitalei de județ în situația în care județul are suprafața mare sau relieful este accidentat, făcând
dificile deplasările la faţa locului. Cabinetele medico-legale rezolvă probleme medico-legale din
zona respectivă având competențe strict limitate teritorial.
Cabinetele medico-legale au următoarele competențe:
• Efectuează autopsii medico-legale în cazurile simple cu excepția crimelor.
 • Efectuează certificate medico-legale, nu efectuează expertize ce sunt de competenţa
serviciilor medico-legale respective.
În componenţa rețelei de medicină legală mai există două structuri cu rol de avizare și control a
actelor medico-legale precum şi cu rol administrativ și legislativ:
4. Comisia de avizare și control a actelor medico-legale – funcționează în toate institutele de
medicină legală și verifică la solicitarea instanței actele medico-legale emise de cabinete, servicii
și institute. Unele acte medico-legale (noile expertize, expertizele de evaluare a pacienţilor
internaţi sub art. 110 CP) sunt avizate din oficiu, conform regulamentului de funcţionare a reţelei
de medicină legală. Această comisie poate formula concluzii proprii (când nu este de acord cu
concluziile actului respectiv) sau poate aduce precizări pentru completarea concluziilor actelor
medico-legale analizate. Ca for suprem de evaluare a actelor medico-legale există Comisia
superioară de avizare și control a actelor medico-legale ce se întrunește la institutul Naţional de
Medicină Legală București și este formată profesori universitari de medicină legală din țară şi
alţi medici legişti.
Trebuie menţionat faptul că actele medico-legale trec prin aceste comisii într-o
succesiune bine stabilită, comisia superioară de avizare şi control fiind ultima instanţă de
evaluare a acestor acte.
5. Consiliul superior de medicină legală este compus din directorii institutelor de medicină
legală din ţară, președintele comisiei de medicină legală a Ministerului Sănătății și medici legiști
din județele mai importante şi are rol de a face propuneri legislative, de a stabili norme și
regulamente de funcționare în domeniul medico-legal precum și de a analiză a abaterilor
disciplinare ale colegilor din rețeaua de medicină legală..
6. În afară de această structură oficială a reţelei de medicină legală există și posibilitatea
practicării acestei specialităţi ca expert independent autorizat. Astfel experți medici legiști pot fi
angajați de una din părți pentru a o reprezenta în instanță. Aceştia efectuiază servicii medico-
legale contra unei remunerații plătite de partea angajatoare după un mecanism similar sistemului
de avocatură. Actele medico-legale emise de ei sunt anexate la dosarul cauzei împreună cu
expertiza oficială şi pot avea concluzii concordante sau contradictorii. În caz de contradicţie
instanța va stabili pe care dintre cele două expertize o va lua în considerare.Experţii independenţi
autorizaţi la fel ca şi experţii oficiali dobândesc calitatea de expert în urma unor evaluări
periodice. Activitatea medico-legală privată s-a dezvoltat mult în ultimii ani dar din păcate, nu
întotdeauna în beneficiul actului de justiţie.
Observăm că pentru a garanta obiectivitatea şi imparţialitatea actelor medico-legale
evaluarea unei persoane trece prin mai multe etape succesive, după cum urmează: inițial se
eliberează un certificat medico-legal, ulterior în cazul în care una din părţi contestă acest act se
efectuează o primă expertiză medico-legală, apoi o nouă expertiză medico-legală. Aceasta
urmează a fi avizată de comisia de avizare și control de la nivelul Institutului de medicină legală
coordonator și ulterior de Comisia superioară de avizare și control a actelor medico-legale. În
fiecare din aceste comisii cazul este evaluat de alți experți astfel încât în final un act medico-
legal, poate fi evaluat de 20-25 de experți diferiţi.
Științele medicale nu fac parte din categoria științelor exacte, motiv pentru care,
rezultatul unei expertize cel mai adesea nu va fi un rezultat de certitudine. Cel mai frecvent
concluziile utilizează termeni precum ,,leziunile constatate se puteau produce prin”
sau ,,leziunile constatate pot data din”. Expertul îşi utilizează cunoştinţele profesionale cât mai
realist astfel încât să poată răspunde dorinţei instanţei ca rezultatul să fie cât mai obiectiv,
imparțial și cât mai aproape de realitate.
ACTE MEDICO-LEGALE:
• CERTIFICATUL MEDICO-LEGAL
Este actul primordial ce dovedeşte o traumă suferită de victimă şi care se eliberează la
solicitarea acesteia. Solicitabtul certificatului medico-legal este identificat în mod
obligatoriu cu cartea de identitate. Se eliberează doar persoanelor ce domiciliază în raza
de competenţă teritorială a Institutului sau Serviciului medico-legal respectiv. Se
consemnează leziunile vizibile direct de către medicul legist precum şi examenele de
specialitate când acestea sunt necesare. Certificatul medico-legal este semnat doar de
medicul examinator.
• RAPORTUL DE CONSTATARE MEDICO-LEGALĂ
Are caracter de urgenţă şi se eliberează doar la solicitarea organelor de urmărire penală
sau a instanţelor de judecată. Respectă principiul competenţei teritoriale eliberându-se
doar în judeţul unde are domiciliul persoana vătămată sau unde s-a petrecut fapta. Este
întocmit de un singur medic legist şi cuprinde concluzii utile pentru derularea anchetei
chiar dacă persoana examinată nu este investigată sau tratată complet. Poate fi completat
după externarea victimei prin efectuarea unei prime expertize medico-legale. În general
se solicită doar în faza de urmărire penală (înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale
deci imediat după începerea urmăririi penale). Este motivat de posibilitatea dispariţiei
unor mijloace de probă (leziuni traumatice recente), a schimbării unor situaţii de fapt
( intoxicaţie alcoolică, droguri) sau când este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau
împrejurări.
• RAPORTUL DE PRIMĂ EXPERTIZĂ MEDICO-LEGALĂ
Se emite la solicitarea organelor judiciare repectând principiul competenţei teritoriale în
funcţie de arondarea teritorială a instiutuţiei emitente sau domiciliul victimei. Este
întocmit de un singur medic legist ce poate solicita consulturi de specialitate (fără ca
specialiştii respectivi să semneze expertiza). Uneori expertiza medico-legală este
întocmită de comisii special înfiinţate cum ar fi comisia medico-legală psihiatrică sau
pentru amânarea- întreruperea executării pedepsei pe motiv de boală.
Caracteristici:
• Se emite în oricare fază a procesului penal sau civil;
• Nu are importanţă cât timp a trecut de la producerea traumatismului;
• Nu este cu caracter de urgenţă ci se face cât mai complex şi minuţios;
• Rezultatul se trimite numai instituţiei care a solicitat expertiza;
• Instanţa poate dispune efectuarea unui supliment de expertiză când se solicită noi
precizări şi care se face de acelaşi medic legist ce a efectuat expertiza.
• RAPORTUL DE NOUĂ EXPERTIZĂ MEDICO-LEGALĂ
În situaţia în care instituţia judiciară are nelămuriri privind concluziile unei expertize
poate dispune efectuarea unei noi expertize. Aceasta se efectuiază de către o comisie din
3 medici legişti ce pot apela la experţi din alte domenii medicale în funcţie de
particularităţile cazului.
Caracteristici:
• În cuprinsul noii expertize se consemnează toate documentele medicale anterioare sau
 expertizele efectuate anterior;
• Se pot efectua la nivelul Serviciilor Judeţene de Medicină Legală sau Institutelor de
medicină legală;
• Se eliberează numai instituţiei judiciare care a emis ordonanţa.
• AVIZUL MEDICO-LEGAL:
Reprezintă verificarea din punct de vedere ştiinţific a unui document medical de către o
comisie de avizare. Această comisie funcţionează la nivelul Institutelor de Medicină
Legală şi poartă numele de „Comisie de avizare a actelor medico-legale” sau la nivel
naţional, în cadrul INML Bucureşti şi se numeşte „comisia superioară medico-legală”.
Comisia medico-legală de avizare a actelor medicale:
• Este compusă din medici legişti cu experienţă:
• Componenţa este aprobată de Ministerul Sănătăţii cu avizul anterior al Consiliului
Superior de Medicină Legală;
• Poate coopta medici cu experienţă din alte specialităţi medicale în funcţie de specificul
cazului;
• Avizul se eliberează în maxim 30 de zile de la solicitarea lui;
• Toate noile expertize se avizează obligatoriu;
• Concluziile comisiei de avizare pot fi: avizează documentul (adică este corect întocmit,
uneori cu unele precizări), recomandă organelor judiciare refacerea totală sau parţială a
documentului (cu reavizare ulterioară) sau propune efectuarea unei noi expertize medico-
legale (când sunt necesare modificări majore ale actului supus avizării).

Avizul comisiei superioare medico-legale:

• Reprezintă autoritatea ştiinşifică supremă în domeniul medico-legal,
• Are în componenţă medici legişti de prestigiu din ţară;
• Este aprobată prin ordin al Ministerului Sănătăţii la propunerea Consiliului Superior de
Medicină legală;
• Poate coopta medici cu experienţă din alte specialităţi medicale în funcţie de specificul
cazului;
• Avizul se elaborează în maxim 40 de zile de la primirea solicitării;
• Se solicită numai după avizul comisiei medico-legale de avizare din cadrul IML-urilor;
• Concluziile comisiei pot fi: avizează documentul (adică este corect întocmit, uneori cu
unele precizări), recomandă organelor judiciare refacerea totală sau parţială a
documentului, formulează concluzii proprii (ce anulează orice altă concluzie medico-
legală anterioară) sau propune efectuarea unei noi expertize medico-legale (când sunt
necesare modificări majore ale actului supus avizării).
 DOMENIUL DE ACTIVITATE A MEDICINII LEGALE
Medicina legală are 4 domenii de activitate:
• Examinări de cadavre sau fragmente de cadavre;
• Examinări de produse biologice sau cadaverice umane;
• Examinări de persoane;
• Verificarea activității, competentei și responsabilității medicale.

• Examinări de cadavre sau fragmente de cadavre

Acest domeniu reprezintă principala activitate a medicului legist şi se concretizează prin
autopsia medico-legală. Utilizarea termenului de „autopsie” este inproprie deoarece sensul este
„de a-ţi face autopsia singur” („auto – pentru sine”). Termenul științific este de „necropsie”, dar
ambii termeni sunt înrădăcinaţi prin tradiţie. Legislaţia din România nu permite înhumarea
cadavrelor umane fără eliberarea unui certificat de deces. Pe certificatul de deces se
consemnează cauza morţii iar autopsiile se efectuează în primul rând pentru clarificarea cauzei
morții. Certificatul de deces poate fi eliberat de către medicul de familie (dacă acesta are
cunoştinţă de afecţiunile persoanei decedate), de medicul curant (dacă decesul survine în timpul
internării în spital), de medicul anatomo-patolog (în cazul în care cauza morţii este patologică) şi
de medicul legist (în cazul în care cauza morţii este violentă, de cauză necunoscută sau suspectă).
Din punct de vedere medico-legal decesele se clasifică în două categorii:
• Moartea violentă reprezintă orice deces care survine ca urmare a acțiunii asupra
organismului a unui factor extern acestuia, care poate fi un factor fizic (ex.: traumatism),
un factor chimic (ex.:o intoxicație) sau un factor biologic (ex.:o mușcătură de șarpe).
• Moartea patologică reprezintă decesul care survine ca urmare a unui factor intern ce
perturbă funcţionarea unui organ sau sistem şi ulterior al organismului în totalitate.
Încadrăm aici marea majoritate a afecţiunilor organice, acute sau cronice.

Morțile violente pot fi de 3 feluri:

• Crime - când decesul este determinat de o altă persoană sau grup de persoane cu intenția
de a produce leziuni victimei.
• Sinucidere - când decesul se produce ca urmare a unor leziuni autoprovocate de victimă.
• Accidente - când decesul se produce ca urmare a acţiunii unei alte persoane sau a acțiunii
proprii fără intenția de a genera leziuni.
În consecință certificatul de deces poate fi eliberat de medicul legist doar în urma
efectuării unei autopsii medico-legale şi de medicul anatomopatolog doar în urma efectuării unei
autopsii anatomopatologice. În cazul medicilor de familie, aceștia eliberează certificate de deces
în situația în care decesul survine la domiciliu iar decedatul se află în evidenţa medicului cu
afecţiunile de care suferă. În mod obligatoriu, medicul de familie are obligaţia de a efectua
anterior eliberării certificatului de deces un examen extern al decedatului, o anchetă familială a
 acestuia și evidenţa anterioară a afecțiunilor de care suferea victima. Dacă medicul de familie are
dubii privind cauza sau mecanismul decesului el poate anunța organele de poliție locale și poate
solicita efectuarea unei autopsii medico-legale, refuzând să elibereze certificatul de deces.
Medicii curanți eliberează certificate de deces în general pacienților care decedează în
spital sub îngrijirea lor. Medicii curanți au obligația de a solicita efectuarea unei autopsii medico-
legale în cazul în care au suspiciuni privind tratamentul acordat bolnavului, situație valabilă și
pentru membrii familiei decedatului dacă aceștia au dubii legate de corectitudinea tratamentului
efectuat.
Întâlnim uneori situaţii în care medicul de familie eliberează certificat medico-legal fără
să facă examenul extern al victimei şi trece astfel cu vederea eventualele semne de violenţă de pe
corpul acesteia. Alteori familia nu are inițial suspiciuni privind cauza decesului şi tratamentul
efectuat, dar ulterior, după eliberarea certificatului de deces și înhumare, se ridică astfel de
suspiciuni, situație în care se efectuează în mod obligatoriu exhumarea medico-legală. În
consecință, pentru a se evita astfel de situații, s-a impus prin lege ca autopsia medico-legală să se
efectueze în mod obligatoriu în următoarele situații:
• În orice moarte violentă (crimă, sinucidere, accident).
• În orice moarte suspectă - când există dubii cu privire la cauza și mecanismul morții.
• În orice moarte subită - când moartea survine brusc la o persoană într-o stare de aparentă
sănătate.
• La orice deces care survine în primele 24 de ore de la internare în spital, deoarece se consideră ca
acest interval de timp nu este suficient pentru efectuarea tuturor investigațiilor necesare pentru
stabilirea cauzei decesului.
• În orice situație când cadavrul este necunoscut sau neidentificat.
• Când decesul survine ca urmare a unui accident de muncă.
• Când există suspiciuni privind tratamentul acordat pacientului.
• Când decesul survine în custodie (stagiu militar, penitenciar).
Toate aceste situații generează un număr foarte mare de autopsii medico-legale, mult mai mare
decât în alte țări a Uniunii Europene ceea ce încarcă activitatea medico-legală, dar determină o
acuratețe mult mai mare în stabilirea cauzei morții. În urma unui ordin al Ministerului Sănătăţii
s-a stabilit că autopsia medico-legală este necesară în cazurile de decese ce survin în spitale de
psihiatrie şi centre de paliaţie. Astfel, un număr mare de decese cu cauză de moarte clară
(majoritatea la persoane vârstnice) se autopsiază medico-legal pe considerente birocratice.
Efectuarea autopsiei medico-legale trebuie să întrunească câteva condiții:
• Trebuie efectuată cât mai repede față de momentul morții pentru a nu compromite diverse leziuni
şi probe ce dispar prin putrefacție.
• Autopsia medico-legală nu se efectuează niciodată de către un singur medic, la autopsie fiind
recomandat să participe mai multe persoane pentru a evita eventualele suspiciuni legate de
efectuarea acesteia.
• Deoarece științele medicale nu sunt științe exacte, în elaborarea concluziilor raportului de
autopsie, trebuie să ne bazăm strict pe elementele față de care avem probe și să evităm
exagerările sau presupunerile în sens pozitiv sau negativ.
• Deoarece rareori putem avea un grad de certitudine de 100% privind cauza şi mecanismul
decesului, este recomandat a se utiliza termeni precum „leziunile se puteau produce” sau
„leziunile pot data din”.
În urma efectuării autopsiei medico-legale se elaborează un act ce poartă numele de raport de
autopsie care se trimite ulterior organelor de anchetă, însoțit de fotografii din timpul autopsiei.
Obiectivele autopsiei medico-legale :
- identificarea cadavrului;
- determinarea cauzei medicale a morţii;
- determinarea mecanismului şi momentului morţii;
- determinarea unor afecţiuni preexistente;
- descrierea semnelor de violenţă externe şi interne;
- recoltarea de probe pentru examene de laborator;
- păstrarea acestor probe ca probe în justiţie;
- redactarea raportului de autopsie;
- restaurarea cadavrului în condiţii cosmetice adecvate.
Raportul de autopsie are mai multe părți:
• Preambulul;
• Istoricul faptei;
• Examenul extern al cadavrului;
• Examenul intern al cadavrului;
• Rezultatele examenelor de laborator efectuate;
• Concluziile
• Preambulul:
- datele de identitate ale cadavrului – dacă se cunosc;
- numele şi funcţia celui care efectuează autopsia;
- unitatea unde se efectuează autopsia şi data efectuării;
- numele persoanelor ce asistă la autopsie;
- unitatea judiciară ce dispune efectuarea autopsiei şi numărul adresei oficiale
primite.
- data şi locul unde se efectuiază autopsia.
În cazul în care cadavrul este neidentificat nu vom putea consemna datele de identitate ale
acestuia urmând ca ele să fie completate ulterior după identificarea acestuia.
 b) Istoricul datelor
- necesar în situaţiile în care medicul legist nu participă la locul faptei;
- se preiau date din: - elementele ce rezultă din anchetă;
- foaia de observaţie din spital (în cazul în care victima a fost internată
anterior decesului);
- relatările familiei (luate cu circumspecţie).
- datele medicale obținute de la medicul de familie
De multe ori istoricul ce ni se pune la dispoziţie nu este relevant deoarece ancheta este în
curs de desfăşurare şi nu are elemente de certitudine privind derularea evenimentelor. Frecvent
ne confruntăm cu situaţii la care istoricul consemnează o persoană găsită decedată pe stradă.
Poate fi vorba de un accident rutier, de o agresiune, de o moarte patologică sau de o cădere
accidentală generată de starea de ebrietate. În aceste situaţii la autopsie vom căuta elemente ce
pledează pentru unul din mecanismele de mai sus şi vom colabora cu anchetatorii pentru a
urmări derularea anchetei.
• Examenul extern
Cuprinde 3 părți:
• Identificarea cadavrului – se utilizează în special în situațiile în care cadavrul este neidentificat,
dacă este carbonizat sau dacă este într-o stare avansată de putrefacție. Identificarea se face prin
mai multe metode:
• Portretul vorbit – se referă la toate datele pe care le avem de la examinarea externă a cadavrului.
• Vom consemna înălțimea, greutatea aproximativă, constituția, culoarea și lungimea părului,
culoarea ochilor, forma nasului;
• eventualele malformații pe care le are cadavrul din naștere, amputații, cicatrici în urma unor
intervenții chirurgicale sau în urma unor traumatisme;
• semne particulare de pe corp cum ar fi tatuaje, negi, pigmentări ale pielii în anumite zone.
• Identificarea stomatologică - se efectuează la cadavrele scheletizate sau la cadavrele
carbonizate, deoarece dinții sunt structurile corpului cele mai rezistente la temperaturi crescute.
Se efectuează examinarea dinților, a tratamentelor stomatologice efectuate și care ulterior pot fi
comparate cu fișele stomatologice ale victimei existente la medicul curant. Această metodă este
utilizată foarte frecvent în identificarea victimelor în accidente aviatice.
Identificarea stomatologică se utilizează şi la persoanele vii, cel mai frecvent prin examinarea
amprentei dentare. Amprenta dentară lăsată de agresor pe tegumentele victimei ajută la
identificarea acestuia mai ales în cazurile de agresiuni sexuale.
• Identificarea radiologică - se efectuează examene radiografice ale întregului cadavru unde se
pot observa eventuale fracturi vechi pe care acesta le-a avut în timpul vieții și care se compară cu
relatările familiei privind eventuale traumatisme pe care victima le-a avut.
Investigarea radiologică are o contribuţie semnificativă în analiza traumatismelor.
Traumatismul este un proces continuu care apare în timpul vieţii, stress-ul de fiecare zi
producând o serie de modificări ce sunt cunoscute sub numele de îmbătrânire. Astfel, oasele şi
 articulaţiile prin activitatea lor zilnică reacţionează la stress şi suferă multiple transformări ce pot
fi încadrate în grade variabile de traumatisme.
În afară de acestea, există episoade traumatice care produc sub acţiunea unor forţe
neaşteptate, alterări bruşte ale arhitecturii diferitelor componente ale corpului uman. Astfel,
ţesuturile pot fi subiecte ale plăgilor contuze sau penetrante care au drept rezultat contuzii,
dilacerări sau amputaţii. Traumatismele osoase pot lua forma fracturilor, entorselor, luxaţiilor sau
hematoamelor.
În evaluarea traumatismelor, este necesar a distinge fracturile de leziunile nontraumatice.
Anomalii cum ar fi tendinite cu calcificări, osteofite, sesamoide localizate atipic şi oase accesorii
sunt ocazional numite incorect fracturi. Modificările roentgenografice posttraumatice pot
evidenţia traumatisme ce au avut loc în trecut. Acestea pot fi scleroze osoase şi diformităţi,
acumulări de depozite calcare, alterări ale structurii şi funcţiei anatomice care pot avea origine
posttraumatică.
• Identificarea antropologică - se efectuează numai în cazul cadavrelor scheletizate sau
fragmentelor osoase găsite la locul faptei.
În identificarea resturilor scheletizate, se încearcă a se răspunde la următoarele întrebări:
• materialul analizat este ţesut osos;
• sunt oase de tip uman;
• sexul oaselor analizate;
• statura scheletului analizat;
• rasa scheletului analizat;
• vârsta scheletului analizat;
• dacă a fost sau nu congelat după moarte;
• cauza morţii.

Metodele de investigare urmăresc:

• determinarea sexului:
• examinarea craniului;
• examinarea pelvisului;
• examinarea sacrumului;
• examinarea oaselor lungi;
• examinarea altor oase;
• evidenţe de sarcină;
• estimarea staturii resturilor scheletice;
• estimarea vârstei scheletului;
• determinarea rasei;
• elemente de identificare personală ale scheletului;
• datarea resturilor scheletice:
• aspect anatomic;
• teste medicale;
• teste serologice şi chimice;
• folosirea tehnicilor fotografice de superpoziţie a imaginilor;
• reconstrucţia facială.

• Identificarea genetică - pe baza structurii ADN a persoanei respective și care ulterior, se

compară cu fragmente genetice găsite pe diferite obiecte ce aparțin acestuia, respectiv cel
mai frecvent peria de păr sau periuța de dinți.

Cea mai revoluţionară metodă de identificare aplicată actualmente pe scară mondială o

constituie amprenta ADN. Metoda se bazează pe compararea probelor de ţesut sau sânge
recoltate de la cadavru şi de la persoana în viaţă.
• ADN formează materialul genetic şi conţine 2 lanţuri de nucleotide spiralate într-un
dublu helix (adenină, guanină, timină, citozină);
• Genele sunt formate din segmente care conţin sute sau mii de legături, segmente separate
prin zone de material ADN care nu îndeplinesc funcţie genetică, numite ADN redundant;
• În fiecare nucleu de celulă umană există aproximativ o moleculă de ADN, dar numai 10%
este utilizat pentru codificarea genetică, restul fiind ADN redundant;
• Pe aceste segmente „silenţioase“ există circa 200-14000 de secvenţe repetitive de ADN;
• S-a constatat că segmentele redundante adiacente variază foarte mult în componenţa
bazelor, dar sunt foarte constante pentru un anumit individ şi se transmit după anumite
reguli, cu alte cuvinte, formează o semnătură care este virtual unică pentru fiecare
individ, cu excepţia gemenilor monozigoţi;
• Şanse ca două persoane să aibă aceeaşi secvenţă sunt de aproximativ 1 la un bilion de
milioane;
• Pentru a identifica un segment redundant numit frecvent „minisatelit“ sau „regiunea
hipervariabilă“ este necesar material nuclear uman; este suficient un volum mic de sânge
cu leucocite, sau o probă de spermă, fragment dentar, păr cu puţine celule epiteliale;
• Rezultatul obţinut constă într-o serie de benzi paralele, iar tehnica de comparare şi
identificare constă în identificarea anumitor benzi în poziţii date; nu are valoare dacă nu
există probă de comparat;
 • ADN este fragmentat de enzimele de restricţie (endonucleoză) care taie lanţul ADN; în
anumite zone, fragmentele sunt separate prin migrare electroforetică în gel;
• În cazul ţesuturilor descompuse, identificarea ADN este mai slabă decât la persoanele vii;
dacă nu există măduvă osoasă, cel mai bun material este splina.

• Stabilirea semnelor de moarte

Înainte de a începe efectuarea unei autopsii medico-legale trebuie să avem certitudinea că
persoana respectivă este decedată. Există situații patologice, comă, catalepsie, stări de ebrietate
avansată în care persoana poate pare decedată, dar de fapt să nu fie. Semnele de moarte
reprezintă anumite semne particulare ce apar după întreruperea funcțiilor vitale ale victimei și
care ne dau cu certitudine elemente privind oprirea vieții. Semnele de moarte pot fi precoce,
semitardive și tardive.
a) Semnele precoce - sunt reprezentate de oprirea cordului și respirației. Aceste semne utile din
punct de vedere medico-legale, deoarece nu asistă la momentul morții, caz în care cauza morții
ar fi cel mai frecvent clară.
b) Cele mai importante sunt semne de moarte semitardive care sunt reprezentate de:
Lividități cadaverice (colorarea în violet a pielii cadavrului pe părțile opuse ale poziționării
acestuia). Ele nu apar pe zonele pe care cadavrul se sprijină. Importanța lor contă în faptul că ele
apar în primele șase ore după deces, iar în primele 12 ore dacă apăsăm cu degetul pe zonele de
lividități pielea se albește sub presiunea degetului. Ulterior după 12-24 de ore lividitățile devin
fixe, iar apăsarea cu degetul nu mai determină modificarea culorii pielii. Importanța acestui fapt
constă în stabilirea timpului scurs de la deces, deoarece principala întrebare a organelor de
anchetă se referă la momentul estimativ când a survenit decesul. Un la doilea element de
importanță este reprezentat de poziția cadavrului în momentul decesului. În primele 12 ore, dacă
o persoană se afla cu fața în sus și ulterior agresorul mută cadavrul în altă parte lividitățile își vor
schimba poziția, odată cu schimbarea poziției, după 24 de ore. Dacă ele s-au format pe spate și
cadavrul este mutat în alt loc cu fața în jos, vom întâlni un cadavru așezat într-o poziție dar cu
lividități pe partea opusă, rezultă că cadavrul nu se află în poziția în care a decedat. Lividitățile
apar datorită faptului că oprirea bătăilor cordului face ca sângele să băltească în sistemul vascular
și să se scurgă datorită gravitației către părțile cele mai de jos ale corpului. Lividitățile cadaverice
pot lipsi în situația în care în corp există o cantitate mică de sânge sau nu mai există sânge deloc.
Acest lucru se poate întâmpla când înainte de deces persoana a avut o hemoragie mare sau când
persoana suferă de o boală în care cantitatea de sânge în corp este redusă, cum ar fi cazul
anemiilor, Un alt element important pe care îl oferă lividitățile cadaverice este reprezentat de
culoarea acestora. Dacă în mod normal ele au o culoare vineție, ele pot fi roz-roșietice când
cadavrul este expus la temperaturi scăzute, de exemplu în moartea prin frig și pot avea culoarea
roșie-carminată în unele intoxicații, cum ar fi cu monoxid de carbon.
Rigiditatea cadaverică - este rigidizarea articulațiilor mari ale cadavrului ce survine după deces
și care apare ca urmare a unor fenomene chimice cu degajare de acid lactic similare celor din
febra musculară. Rigiditatea cadaverică determină înțepenirea cadavrului și produce dificultăți
mari în mobilizarea membrelor acestora. Importanța medico-legală constă în stabilirea timpului
scurs de la deces, deoarece rigiditatea se instalează de la cap către membrele inferioare fiind
completă după 12-24 de ore și apoi dispare tot de la cap către membrele inferioare, dispărând
complet după aproximativ 3 zile. Vom găsi un cadavru rigid la nivelul capului, gâtului și mâinilor
și care nu este rigid la picioare, vom trage concluzia că acesta a decedat cu 12 ore anterior găsirii
lui și în ,ordine inversă, dacă vom găsi un cadavru fără rigiditate la cap, gât și mâini dar rigid la
picioare cel mai probabil decesul a survenit cu aproximativ 2 zile anterior găsirii. Instalarea și
dispariția rigidității poate varia în funcție de temperatura mediului extern în sensul că iarna se
instalează mai repede sau în funcție de unele tratamente pe care persoana le-a suferit anterior
decesului.
Răcirea cadavrului - după deces, oprirea mecanismelor biochimice din organismul viu, care
generează căldură fac ca temperatura cadavrului să scadă până când aceasta va ajunge la nivelul
temperaturii mediului ambiant. Scăderea de temperatură se face în mediu cu 1,5 grade pe oră, dar
acest lucru variază mult în funcție de temperatura mediului ambiant. Un cadavru expus la
temperaturi scăzute se va răci mult mai repede decât un cadavru găsit vara, iar curba de răcire a
cadavrului nu este uniformă, inițial răcirea fiind mai lentă, iar ulterior mai abruptă. Cadavrul nu
va ajunge niciodată la o temperatură egală cu a mediului extern, deoarece procesele de
putrefacție ce apar în corp produc o mică cantitate de căldură ce va face ca temperatura
cadavrului să fie mereu puțin mai mare decât cea a mediului. S-au întâlnit cazuri de scădere a
temperaturii corporale prin expunerea persoanei în viață la temperaturi scăzute chiar dacă se
aflau adăpostiți într-o locuință sau în alt mediul închis. Un cadavru îmbrăcat se va răci mai greu
decât un cadavru dezbrăcat în momentul decesului. În primele 2 zile de la deces se poate stabili
cu precizie de plus/minus 2 ore momentul morții prin măsurarea temperaturii rectale a cadavrului
și temperaturii mediului în care acesta se găsește utilizând niște diagrame matematice.
Pergamentări - în zonele de pe corp în care pielea este mai subțire, cum ar fi în regiunea buzelor
sau în zonele în care pielea este distrusă prin plăgi sau excoriații, tegumentele se deshidratează
devenind mai dure și căpătând o culoare maronie. Aceste fenomene au importanță medico-legală
prin faptul că scot în evidență leziunile corporale ale cadavrului devenind astfel mai ușor de
identificat. Pergamentările se pot întâlni la orice cadavru care prezintă leziuni și trebuie avut grijă
să nu fie confundate cu lividitățile cadaverice sau cu echimozele. Este un fapt cunoscut frecvent
că se face la bărbați, confuzia fiind între pergamentările ce apar la nivelul scrotului și echimozele
de la acest nivel. Multe familii la momentul spălării rituale a cadavrului făcând confuzii și
considerând că acesta a fost lovit anterior în regiunea genitală.
c) Semne tardive – în acest caz vorbim de putrefacție. Ea survine de obicei după aproximativ 3
zile de la deces la o temperatură a mediului de 18-20 de grade. La temperaturi crescute de 30-35
de grade putrefacția poate apărea și la o zi sau chiar mai puțin de o zi de la deces. Primul semn
de putrefacție apare după 3 zile în partea dreaptă inferioară a abdomenului prin colorarea în
verde a pielii care poarte nume de pată verde abdominală. Ulterior această colorație în verde se
generalizează la nivelul abdomenului, apoi la nivelul toracelui, iar putrefacția continuă cu
apariția sub piele de vezicule pline cu un lichid transparent. În același timp producerea de gaze în
interiorul corpului determină umflarea cadavrului precum și umflarea feței acestuia astfel încât
cadavrul devine imposibil de identificat. Veziculele cu lichid se sparg, treptat distrugând
tegumentele cadavrului iar fenomenele de putrefacție continuă în profunzime până la distrugerea
în totalitate a țesuturilor moi. În mod normal un cadavru se scheletizează complet după 2-3 ani
de la deces, acest fenomen fiind variabil în funcție de structura solului în care este înhumat și
grosimea țesutului adipos pe care îl are. Cadavrele cu țesut adipos bogat putrezesc în general mai
repede decât cadavrele slabe fără țesut adipos. După deces o perioadă de timp continuă creșterea
părului și a unghiilor. Dintre organe, putrefacția cea mai rapidă survine la nivelul creierului, iar
organele mai musculoase cum ar fi cordul sau rinichii putrezesc mai greu. În general putrefacția
este mai rapidă la țesuturile și organele mai bogate în apă și mai lentă cu cât cantitatea de apă
este mai scăzută. Prin putrefacție, țesuturile corpului se descompun până la elementele lor
primordiale care ulterior reintră în circuitul natural al elementelor în natură.
 Fenomene cadaverice conservatoare
Ele reprezintă fenomene naturale care împiedică putrefacția. Ele survin în anumite condiții de
mediu și mențin țesuturile și organele cadavrului relativ intacte. Acestea sunt:
• Mumifierea - reprezintă o deshidratare a cadavrului, în sensul că apa și lichidele ies din cadavru,
acesta rămânând uscat dar cu țesuturile intacte. Mumifierea apare în mod natural dacă cadavrul
este îngropat în soluri nisipoase sau dacă acesta este expus la curenți de aer permanenți cum ar fi
în peșteri sau beciuri. Cu toate acestea s-a constatat că mai multe cadavre plasate în aceleași
condiții de curenți de aer au suferit transformări diferite, unele mumifiindu-se iar altele suferind
procese de putrefacție normale. Există și mumifiere artificială practicată în diferite ritualuri
vechi, cei mai renumiți fiind egiptenii care învățaseră să extragă din cadavre organele ce aveau o
putrefacție rapidă și să le înlocuiască cu rășini sau alte substanțe cu efect conservator.
Mumifierea artificială a fost strict legată de ritualurile religioase ale unor popoare fiind practicată
pe scară largă în perioada dinaintea erei noastre și începutului erei noastre. În perioada evului
mediu, respectul față de decedați a devenit inexistent și toate ritualurile de conservare a
cadavrelor au fost abandonate. Acest lucru s-a datorat probabil și numărului mare de cadavre cu
care s-au confruntat societățile medievale în marile epidemii de ciumă din acele vremuri. În
prezent se realizează o mumifiere de scurtă durată pentru conservarea cadavrului timp de câteva
zile atât cât durează ritualurile premergătoare înhumării. Această mumifiere se realizează cu
formol în cantitate de1 l care se injectează în artera femurală a cadavrului și e acidul se
răspândește în tot corpul.
• Lignifierea - este conservarea cadavrelor în straturi de sol bogate în lignit sau în alte tipuri de
cărbune. Lignitul este un cărbune foarte sărac în apă motiv pentru care el trage apa din corp
determinând deshidratarea acestuia. În cercetările arheologice s-au găsit în soluri cu lignit
cadavre vechi de mii de ani.
• Congelarea - conservarea cadavrului la temperaturi foarte scăzute în general în soluri cu gheață.
În acest caz nu se deshidratează ci survine înghețarea lichidelor din cadavru ce păstrează forma și
aspectul acestora intacte până la decongelare. Cadavrul odată dezghețat după o perioadă
îndelungată de înghețare, va suferi o distrugere extrem de rapidă a țesutului, motiv pentru care
examinarea medico-legală trebuie făcută foarte rapid. Pornind de la acest principiu imaginația
umană a dezvoltat tehnici de congelare a corpului pornind de la premisa că odată decongelat un
organism își va putea relua funcțiile vitale. Ipoteza este falsă. Prin congelare lichidul din țesuturi
îngheață, își mărește volumul, iar membrana celulară se rupe la fel cum se sparge o sticlă cu apă
pusă la congelator, mai mult acest fenomen este dovedit și de fructele care îngheață și care
dezghețate, ulterior nu își mai păstrează proprietățile anterioare. Științific s-a stabilit că pentru ca
volumul lichidului din celulă să nu crească, înghețul trebuie să fie instantaneu. Prin utilizarea de
azot lichid s-au reușit congelări foarte rapide ale țesuturilor, dar nu suficient de rapide pentru a
menține celule intacte, de aceea acest fenomen numit criogenie mai are de parcurs pași
importanți până a deveni eficient.
• Adipoceara – reprezintă conservarea cadavrelor ce stau in apă o perioadă mai lungă de timp.
Astfel, după macerarea tegumentelor, grăsimea ţesutului celular subcutanat intră în contact cu
sărurile minerale din apă producând o reacţie de saponificare. Cadavrul se înveleşte astfel într-un
strat de grăsime saponificată de culoare cenuşie ce poartă numele de adipoceară.

• Consemnarea semnelor de violență - consemnarea semnelor externe are drept scop identificarea
semnelor de violență de pe corpul acestora în scopul stabilirii modului în care au fost produse,
obiectului cu care s-au produs, vechimii lor, poziției victimă-agresor și obiectului vulnerant care
le-a produs. Din punct de vedere medico-legală corpurile cu care se pot produce leziuni de
împart în obiecte contondente, care nu țin de corpul uman și mijloace contondente, care țin de
corpul uman. Inventarierea acestor leziuni se face de la cap la membrele inferioare în așa fel
încât cei ce vor citi raportul de autopsie să aibă o imagine cât mai exactă a acestora. Astfel vom
urmări câteva aspecte: localizarea, forma, culoare și dimensiunile leziunii.
Localizarea leziunilor - se face după 3 repere: segmentul corporal pe care se află leziunea ( de
ex.:la nivelul brațului), zona segmentului corporal, distanța față de un reper anatomic ( de ex.: la
5 cm de cot). Astfel vom spune că o plagă se află pe braț în treimea medie față externă la 5 cm de
cot.
Forma leziunii - în funcție de leziunea pe care o întâlnim poate avea o formă care să sugereze
obiectul cu care a fost produsă - leziune marcher. Multe leziuni prin forma pe care o au ne permit
să identifică obiectul cu care s-au produ și care poate fi un cuțit, un ciocan sau un băț.
Culoarea leziunii - ajută în primul rând în stabilirea vechimii acesteia. Cel mai evident în cazul
echimozelor care își schimbă culoarea în funcție de vechime și astfel putem diferenția o leziune
recentă de o leziune mai veche.
Dimensiunile leziunilor - se măsoară cu rigla și ne dau date privind dimensiunea obiectului
vulnerant, da trebuie să ținem cont de faptul că această corespondență nu este întotdeauna exactă,
deoarece țesuturile și mai ales pielea și țesutul muscular se retractă datorită fibrelor elastice.

3.Consemnarea semnelor de violență de pe corp

Se face într-o ordine bine stabilită de la cap către membrele inferioare. Pentru ca persoanele care
vor citi raportul de autopsie sau certificatul medico-legal să poată înțelege și localiza cât mai
bine aceste leziuni. Descrierea lor se va face în funcție de 3 repere anatomice: segmentul
corporal, adică leziunea respectivă se găsește pe brațul drept, zona segmentului corporal,
leziunea respectivă se găsește în treimea medie a brațului drept fața externă, al treilea reper este
distanța față de un reper anatomic, leziunea respectivă se găsește la 5 cm de plica cotului. Astfel,
toate leziunile vor fi descrise detaliat și consemnate indiferent dacă au contribuit la deces sau nu.

Examenul intern al cadavrului

După consemnarea tuturor semnelor de violență de la exterior, se începe autopsia propriu-zisă.

Se face autopsia capului, gâtului, toracelui și abdomenului, iar în situații speciale, autopsia
membrelor și a coloanei vertebrale. Indiferent cât de clară este cauza de moarte, chiar dacă
persoana respectivă de exemplu a fost găsită spânzurată, autopsia se face complet pentru că pot
exista și alte cauze de moarte care să contribuie la deces. Astfel, victima putea să sufere de o
boală cronică sau putea să aibă un traumatism anterior care să-i fi creat o stare de sensibilitate.

Recoltarea de probe pentru examene de laborator

Aceste examene, au rolul de a ne ajuta în stabilirea cât mai clară a cauzei morții și pot ajuta la
ancheta judiciară. Astfel, în mod uzual se recoltează următoarele:
• Determinarea grupului sangvin al victimei foarte util pentru identificarea sângelui acesteia pe
arma crimei sau pe obiectele de la locul faptei.

• În al doilea rând recoltarea alcoolemiei victimei-se face în toate situațiile în care victima nu a
fost spitalizată pentru că dacă victima anterior decesului are câteva zile de spitalizare alcoolemia
în momentul producerii faptei va dispărea presupunând că victima nu a consumat alcool în
timpul spitalizării. Ne confruntăm cu multe situații în care leziunile produse victimei de un
agresor nu sunt mortale, dar acesta, în momentul producerii agresiunii avea o alcoolemie mare
astfel încât să decedeze ca urmare a intoxicației alcoolice. În general, dacă găsim alcoolemii mai
mari de 3 gr/1000 corelate și cu alcooluria putem stabili faptul că decesul s-a datorat unei
intoxicații alcoolice, iar leziunile suferite de victimă nu au fost suficient de grave pentru a-i
produce decesul în lipsa alcoolului.

• A treia analiză care se ia în mod uzual este recoltarea de fragmente de organe pentru examen
anatomo-patologic microscopic. Sunt multe situații în care leziunile pe care le vedem cu ochiul
liber la autopsie nu ne oferă certitudinea unui diagnostic de deces, de aceea examenul anatomo-
patologic microscopic ne oferă date suplimentare care ne confirmă sau ne infirmă observațiile
noastre cu ochiul liber. De exemplu, o persoană decedată prin sugrumare va avea la examenul
autopsic fracturi ale cartilajelor gâtului respectiv cartilaje hioid, tiroid și cricoid. Aceste cartilaje
se pot rupe și accidental în timpul autopsiei sau manipulării cadavrului, dar în cazul în care ele au
fost produse în timpul vieții țesuturile din jur vor avea reacții inflamatorii, vor fi tumefiate și
roșii și vor prezenta urme de hemoragie. Dacă leziunile au fost produse la gât după moarte,
aceste reacții inflamatorii vor lipsi, iar examenul anatomo-patologic ne va confirma acest lucru.

• Al patrulea : determinarea toxicelor uzuale: există în multe situații în care unele persoane
decedează ca urmare a unor intoxicații. Dacă în secolele anterioare otrăvirea reprezenta o metodă
frecventă de comitere a unor crime, în prezent, datorită progreselor toxicologiei medico-legale
aceste toxice pot fi identificate în corpul victimei și implicit va fi identificat autorul, de aceea în
prezent marea majoritate a intoxicațiilor sunt accidentale. Orice medic de familie, în momentul
în care întâlnește în comuna lui două sau trei decese simultane, trebuie să își pună problema unei
intoxicații accidentale. Din păcate, de multe ori acești medici nu intuiesc riscul sau probabilitatea
unui astfel de deces. Recent după pandemia COVID am avut situații în care primarii unor
comune au dat populației alcool medicinal, măști și alți dezinfectanți pentru a opri infectarea.
Din păcate mulți localnici au consumat alcoolul medicinal primit care avea în componență și
alcool metilic. Alcoolul metilic determină inițial orbire și ulterior deces. Am avut recent situații
în care într-o comună au decedat la interval de câteva zile persoane la vârstă activă fără ca aceste
decese să genereze nici un semn de întrebare medicului de familie prin coincidență. Există și alte
tipuri de intoxicații, nu numai cele cu alcool metilic, ci și cu monoxid de carbon la persoane care
intră în beciuri unde sunt recipiente de vin la fiert, intoxicații cu antigel în stații de reparație auto
unde angajații consumă acest lichid pentru că are gust de lichior și intoxicații cu substanțe
folosite ca pesticide în agricultură prin confuzia cu făina sau zahărul. Examene de laborator se
mai fac și în alte situații, mai rar în analiza firelor de păr găsite la locul faptei și lichidului
spermatic găsit pe hainele victimei, agresorului sau în organele genitale ale victimei.
 Concluzii

După ce avem toate aceste date observate la autopsie, obținute de ancheta efectuată până la acel
moment și rezultate din examenele de laborator, putem formula concluziile raportului medico-
legal. Aceste concluzii trebuie să răspundă la câteva obiective principale și anume:

• Dacă moartea persoanei respective a fost violentă sau patologică. Dacă a fost violentă ea a
îmbrăcat una din cele trei forme: crimă, sinucidere sau accident. Dacă a fost patologică ea s-a
datorat unei boli anterioare traumatismului incriminat, iar traumatismul nu a avut nici o legătură
cu decesul. Există însă situații în care un traumatism se suprapune unei stări patologice inițiale,
iar dacă boala respectivă nu exista traumatismul nu ar fi determinat decesul. Acest tip de moarte
poartă numele de moarte concuratoare, iar exemplul cel mai cunoscut este legat de bolnavii cu
hemofilie, o boală de sânge în care sângele nu se coagulează, iar hemoragia produsă nu se
oprește, astfel încât o pagă minoră produsă unei persoane cu hemofilie poate determina decesul
acesteia, chiar dacă la o persoană normală nu ar fi produs acest efect, de aceea stabilirea cauzei
morții este deosebit de importantă din punct de vedere judiciar, stabilind în mod radical
concluzia judecătorilor.

• Dacă leziunile constatate pe corpul victimei se puteau produce prin mecanismul ce rezultă din
anchetă. Aspectul acestora, vechimea lor constatate la autopsie ne arată clar dacă leziunile
respective se puteau produce prin mecanismul descris de agresor sau nu. Sunt situații în care
agresorul declară că a lovit victima cu palma, dar leziunile au o gravitate mult mai mare pentru a
putea fi produse prin acest mecanism.

• A stabili dacă leziunile se puteau produce la data agresiunii. În funcție de culoarea echimozelor,
aspectul acestora, gradul de vindecare al excoriațiilor și al plăgilor putem stabili cu aproximație
data producerii acestor leziuni și confirma sau infirma dacă leziunile respective sunt consecința
traumatismului incriminat. Există multe situații în special de violențe în familie în care
agresiunile survin repetat, uneori în fiecare zi și trebuie să diferențiem leziunile produse victimei
în ziua în care s-a produs decesul sau au fost produse în zilele sau săptămânile anterioare. O
situație specială este așa-numitul ,,sindromul copilului bătut” este vorba de copii agresați
sistematic în familie și la care putem întâlni fracturi costale mai vechi sau mai noi precum și
echimoze, excoriații sau plăgi care provin de la loviri succesive.

Concluziile raportului medico-legal pot răspunde și la alte întrebări pe care le pune instanța și la
care se va răspunde punctual. În concluzie, raportul de autopsie medico-legală este actul ce
confirmă cauza de moarte a persoanei respective, ajută organele de anchetă în efectuarea
cercetării și urmăririi penale și dă elemente esențiale privind cauza, momentul și modul de
producere a morții, de aceea autopsia medico-legală trebuie să fie incontestabilă de către
organele de anchetă, trebuie să se bazeze pe probe cât mai obiective și să nu ridice loc de
suspiciuni, pentru că numai în acest mod ancheta se va putea baza pe ea. Chiar dacă medicina
legală și alte specialități medicale nu sunt științe exacte cum sunt cele din justiție, totdeauna
concluziile medico-legale vor trebui să fie cât mai obiective, fără a exagera în plus sau în minus,
cauza și mecanismul de producere al morții. Din păcate există situații în care unii medici legiști
formulează concluzii exagerat de precise fără a se putea baza pe argumente clare și astfel există
riscul de a induce ancheta în eroare. Există și situații inverse în care raportul medico-legal de
autopsie nu aduce date suficiente și necesare pentru a ajuta ancheta. Astfel de situații trebuie
evitate, pentru că concluziile medico-legale trebuie să aibă aportul suficient și necesar în
rezolvarea anchetei, dar nu exagerat dacă nu se bazează pe probe obiective.

CAUZALITATEA ÎN MEDICINA LEGALĂ

“Cauza este aceea care atunci când apare, apare şi efectul; iar când se îndepărtează dispare şi
efectul!” (G.Galilei).
• Postulatele lui Koch:
Criteriile Bradford Hill - un grup de condiţii minimale necesare pentru a susţine relaţia
de cauzalitate:
• Intensitatea asocierii: cu cât asocierea cauză – efect este mai intensă cu atât cauza este
mai probabilă (lipsa asocierii nu exclude cauzalitatea);
• Consistenţa: asociaţia trebuie să se regăsească constant în practică (filiaţia efectului);
• Specificitate: cu cât asociaţia este mai specifică cu atât cauzalitatea mai probabilă.
• Temporalitate: preexistenţa cauzei faţă de efect iar dacă efectul apare cu întârziere,
cauza este tot precedentă.
• Gradientul biologic: o expunere mai mare duce la un efect mai probabil.
• Legătura plauzibilă: cu cât este mai plauzibilă o relaţie cu atât cauzalitatea este mai
probabilă.
• Coerenţa: coerenţa epidemiologică creşte legătura dintre cauză şi efect. Invers, lipsa
dovezilor nu exclude asocierea posibilă.
• Experiment: ori de câte ori există posibilitatea de a apela la experiment acesta va
confirma cauzalitatea.
• Analogie: efectul cauzelor similare poate fi uneori acelaşi.
CAUZALITATEA ÎN JUSTIŢIE
O conduită umană capătă caracter cauzal numai dacă ea conduce în mod normal şi firesc
la un anumit efect, socialmente periculos, specific infracţiunii.
Se verifică motivaţia cauzei directe (determinante) şi existenţa ei, eliminând-o din sistem
şi urmărind dispariţia efectului corespunzător: pedeapsa privativă faţă de infractor care
scoate din sistemul social agentul perturbator.
 Transpunerea cauzalităţii bio-medicale în cauzalitate social-juridică:
Teoria „proximei cauze” – cauza cea mai apropiată de un eveniment cu mai multe cauze
este cauza evenimentului.
Teoria „echivalenţei condiţiilor” – toate cauzele ce determină un eveniment sunt cauze
echivalente ale evenimentului.
Teoria „cauzalităţii adecvate” – nu sunt considerate cauze decât acelea care în
desfăşurarea naturală a faptelor ar putea produce efectul dăunător.
ELEMENTELE CAUZALITĂŢII
• CAUZA: În medicina legală --- studiul CAUZEI - proces complex ce pleacă de la
analiza efectelor (analiză inversă).
CLASIFICAREA CAUZELOR:
După natura lor:
• Endogene (de ordin intern);
• Exogene (externe) – dar care acţionează tot prin intermediul celor endogene;
După gradul lor de determinare:
• Predispozante (se confundă cu factorii de risc);
• Favorizante (grăbesc acţiunea sau amplifică efectele cauzelor primare);
• Declanşante (acţiune limitată în timp dar importantă în determinarea efectului).
După modul de acţiune (clasificarea cea mai utilizată):
• Directe imediate (necondiţionate);
• Directe mediate (condiţionate);
• Indirecte;
• Multiple.
• CONDIŢIA
• Factorul care modulează (particularizează) acţiunea unei cauze sau influienţează acţiunea
unei cauze prin stimulare sau frânare (datorită condiţiilor, o cauză poate genera efecte
variate).
• Condiţia nu poate genera singură efectul. Acest criteriu este foarte important pentru
diferenţierea cauzei de condiţie.
• ATENŢIE! Izolarea cauzei de condiţiile ce îi generează climatul de desfăşurare =
dificultate majoră în multe expertize!
 Clasificarea condiţiilor:
INTERNE:
• Fiziologice – vârstă, sex, reactivitatea organismului;
• Fiziopatologice – surmenaj, inaniţie, anemie, ebrietate;
• Premorbide – boli cronice generale sau locale.
EXTERNE:
• Condiţiile de producere a traumatismului (traumatism cu pierderea conştienţei + frig =
moarte prin frig);
• Tratamentul medical aplicat: amânare – leziuni iniţial nemortale pot deveni mortale;
• Atitudinea victimei – refuzul tratamentului.
3. CIRCUMSTANŢELE:
Pot fi declanşatoare sau inhibitoare dar au o acţiune episodică, limitată în timp,
întâmplătoare, faţă de condiţii. (Externe – intoxicaţie alcoolică, efort, stres emoţional;
interne – acidoză.)
Cauzele sunt influienţate de condiţii şi circumstanţe!
4. EFECTUL:
Determinat de interacţiunea cauzelor, condiţiilor şi circumstanţelor dar în principal de
cauza în sine.

Nu există reguli matematice de calcul în cauzalitate ! = ERORI

1. CAUZALITATEA DIRECTĂ NECONDIŢIONATĂ:

• Traumatism real demonstrabil şi localizat în timp demonstrabil;
• Determină un prejudiciu al cărui existenţă poate fi probată şi gravitatea măsurată;
• Traumatismul acţionează direct şi nemijlocit asupra organismului;
• Prejudiciul este ulterior traumatismului;
 • Se exclude posibilitatea preexistenţei unui prejudiciu;
• Concordanţă de sediu traumatism – prejudiciu;
• Concordanţă de timp traumatism – prejudiciu;
• Înlănţuire simptomatologică neîntreruptă, obiectivabilă.
2. CAUZALITATE DIRECTĂ CONDIŢIONATĂ:
• Între traumatism şi efectul său se interpun factori condiţionali preexistenţi (factori
morbizi, endogeni);
• Dublu sens: traumatismul agravează starea morbidă preexistentă (ex: plagă minoră
la persoană hemofilică cu sângerare masivă şi deces) sau starea morbidă
preexistentă agravează efectele traumatismului (ex: fractură în curs de consolidare
la coloana vertebrală suferă al doilea traumatism cu transsecţiune medulară şi
paralizie);
EXCEPŢII: - starea morbidă preexistentă (condiţia) nu agravează efectele traumatismului
şi nici nu este agravată de traumatism;
- în acest caz vorbim de cauzalitate directă necondiţionată!
3. CAUZALITATEA INDIRECTĂ
Cauza primară este agravată de o complicaţie (cauza secundară) ce este în legătură cu cauza
primară (traumatismul) şi o succede.
COMPLICAŢIE = eveniment apărut întâmplător care poate fi independent sau derivat din cauză
şi care acţionează cumulativ cu condiţia. Complicaţia nu face parte din evoluţia obişnuită a unui
tip de leziune. Ex: peritonita după o plagă înţepată de colon NU e complicaţie!
a. PREDOMINANT VIOLENTĂ - Ex: comă alcoolică – sindrom Mendelsohn – asfixie
mecanică.
b. PREDOMINANT PATOLOGICĂ – Ex: fractură femur – embolie grăsoasă – trombembolism
pulmonar – exitus.
c. MIXTĂ – Ex: victima politraumatizată este abandonată fără a i se acorda ajutor iar ulterior
când este dusă la spital se constată şi leziunile traumnatice dar şi o complicaţie infecţioasă ce
generează decesul.

Exemple de cauzalitate:
DIRECTĂ:
• Zdrobirea organelor vitale sau secţionarea corpului;
• Şocul traumatic;
• Sindromul asfixic.
 INDIRECTĂ:
• Insuficienţa renală acută posttraumatică;
• Sindromul embolic;
• Sindromul toxico-septic posttraumatic
• ELEMENTE NECESARE:
• Analiza stării victimei anterior traumatismului (documente medicale, modificări
autopsice, examene complementare);
• - analiza factorilor constitutivi ai cauzalităţii:
Sincronicitatea – continuitatea în timp a cauzelor, condiţiilor şi efectului;
Sintopicitatea – concordanţa de sediu între acţiunea cauzei şi apariţia efectului;
Sintendenţa – concordanţa orientării în aceeaşi direcţie a cauzelor, condiţiilor şi
efectului;
Sintonicitatea – concordanţa intensităţii cauzei cu cea a efectului;
Sinvalenţa – concordanţa de adaptare a naturii cauzei şi a naturii efectelor.

4. CAUZALITATEA MULTIPLĂ/COMPLEXĂ
Când la realizarea efectului participă elementul traumatic, patologia preexistentă
(condiţia) şi complicaţiile posttraumatice. Ex: pacient cu diabet zaharat suferă un
traumatism cu imiobilizare la pat şi pe fondul arteriopatiei diabetice apar complicaţii
infecţioase şi deces.
Cauze concuratoare:
• Cauze principale şi secundare;
• Cauze directe şi indirecte;
• Cauze concomitente (determină împreună efectul);
• Cauze succesive (fiecare cauză determină un efect care la rândul său determină un altul).
Situaţii întâlnite în practica medico-legală:
• Mai multe leziuni cauzatoare de moarte produse cu acelaşi obiect;
• Mai multe leziuni cauzatoare de moarte produse cu obiecte diferite;
- Numai o leziune mortală, restul fiind nemortale.
 Cauze propriu-zise (din interiorul lanţului cauzal):
• Cauza directă a decesului (cauza necesară, determinantă): determină decesul direct fără
a avea nevoie de prezenţa vreunei alte cauze ori a vreunei condiţii (este gravă,
incompatibilă cu viaţa, frecvent o complicaţie acută letală).
• Cauza antecedentă (poate fi cauza suficientă); în baza principiului cauzalităţii decurge
din cauza iniţială şi conduce spre cauza directă (este cea care personalizează boala cu
potenţial letal (cauza iniţială.)
• Cauza iniţială: este cauza de la care porneşte lanţul cauzal, fără de care decesul nu s-ar fi
produs (cauza eficientă): cea mai îndepărtată de momentul decesului, potenţial letală,
genetic legată de cauza directă (natură comună).
• Alte cauze (morbide): alte cauze din afara lanţului cauzal care pot contribui (cauze
contributorii) la declanşarea cauzei directe.
Cheia sistemului în ICD este cauzalitatea unică. Se înscrie UN singur lanţ tanatogenerator
• Cauzele propriu-zise ale morţii I:
• I.a Cauza directă (unică);
• Ib. Cauzele antecedente (multiple);
• Ic. Cauza iniţială I (obligatorie pentru codificare –unică-)
• Id. Cauza iniţială II (neobligatorie -unică),
• II Alte cauze
Avem de sus în jos o înlănţuire cauzală (un singur lanţ cauzal) şi de jos în sus o înlănţuire
fiziopatologică
Nu este admisă o disociere între lanţul cauzalităţii din concluziile raportului şi lanţul cauzalităţii din
CMCD.

• Cauzalitatea multiplă nu îşi află locul în ICD neexistând posibilitatea raportării acesteia.
• Se înţelege prin cauzalitate multiplă de deces ca o persoană să manifeste mai multe cauze
de deces care să determine un singur efect, decesul.
• Este discutabil dacă o persoană poate muri simultan de două boli cu complicaţii acute
diferite (ex. IMA şi embolie pulmonară) sau două leziuni traumatice de gravitate severă
(cu potenţial letal) (ex. două plăgi împuşcate a cordului şi cerebrală cu hemopericard şi
dilacerare cerebrală). Dacă admitem destabilizarea sistemului biologic prin deschiderea
lui (ex. hemoragia în cele două plăgi împuşcate) atunci cele două cauze converg spre o
SINGURĂ cauză directă (hemoragia) şi astfel cauzalitate multiplă a decesului dispare.
Este şi sensul ICD de a NU ADMITE DOUĂ CAUZE DIRECTE: cauzalitatea multiplă
poate fi prezentă doar la nivelul cauzelor antecedente.
 Cauzalitatea multiplă în sensul ICD-10

Cauze Efect
(antecedente) (cauza directa) ≥
deces

Ex: sindrom de strivire, fractura femur, Ex. Şoc traumatico-

dilacerari pulmonare, hemopneumotorax, hemoragic > deces
dilacerare cerebrala, hematom subdural, fractura craniana

Cauza iniţială Efecte (cauze

antecedente)

Ex. Accident rutier ex. Sdr de strivire, fractură, femur, dilacerări

pulmonare, hemopneumotorax, dilacerare cerebrală
fractură craniană ex şoc traumatico-hemoragic

Aspectul fusiform a evoluţiei medicale a cazului

Cauza iniţială (unică) cauza directă (unică)

Cauza iniţială şi cea directă sunt unice pentru a construi o unică înlănţuire cauzală care să
lege începutul cu sfârşitul, dar lăsând posibilitatea de specificitate pe cauzele
antecendente (singurele multiple).
Începând cu înscrierea în certificat a cauzei directe, medicul curant (medic legist, medic
familie, etc.) începe reconstrucţia evoluţiei medicale a cazului începând de la momentul
actual spre momentul iniţial.
 Cauza directă este triplu importantă:
• Diferenţiază cazurile de deces în care patologia pacientului este suficient de
gravă pentru a furniza explicaţii ştiinţifice valabile medicului curant;
• Cunoscând cauza directă, medicul curant poate concluziona cazul şi are astfel
explicaţii pentru decesul acestuia putând furniza informaţii aparţinătorilor;
• Medicul curant îşi poate construi o experienţă proprie.
• Cauza iniţială (Ic) este triplu importantă:
• Diferenţiază moartea violentă de moartea non-violentă şi astfel permite medicului
să nu genereze confuzii ce pot îngrădi acţiunea legală în unele cazuri;
• Permite aprecierea morbidităţii în comunitatea medicală respectivă;
• Permite medicului curant raportarea cauzei medicale a morţii chiar şi în cazurile
în care cauza directă nu este cunoscută fără a aduce în condiţii de anchetă
judiciară familia şi aparţinătorii decedatului.

CAUZE CONCURATORII DE MOARTE ÎN PRACTICA MEDICO-LEGALĂ

• Una dintre importantele probleme pentru desfășurarea corectă a urmăririi penale și
luarea deciziilor judecătorești este aprecierea legăturii dintre cauză și efect;
• Legătura de cauzalitate în teoria și practica medicală este o problemă specifică și de
mare valoare întru perceperea aspectelor ce țin de diagnosticare, evoluție a
proceselor patologice și inclusiv selectare adecvată a metodelor de tratament;
• În practica medico-legală o problemă dezbătută este diferența dintre cauzalitatea
directă mediată și cauzele concuratorii; există interpretări și confuzii între
cauzalitatea directă condiționată și cea indirectă de exemplu între cauzalitatea
indirectă și cea concuratoare;
• Decesele prin cauze concuratoare reprezintă o problemă extrem de dificilă și de
multe ori cu mari implicații în interpretarea juridică a faptelor;
• De pe pozițiile principiilor dezvoltării și degradării în natură, cauzalitatea poate fi
determinată în felul următor: orice modificare ce condiționează o calitate nouă are
cauză și consecințe deci, cauzalitatea este o problemă filozofică bazată în general pe
principiul legăturii universale.
În munca de apreciere a leziunilor corporale mortale, expertiza medico-legală se va întâlni
cu următoarele probleme:

Distincția dintre leziunile mortale și cele nemortale;

Distincția dintre leziunile sigur și direct mortale de cele secundar mortale;
Distincția dintre leziunile mortale direct și dintre cele condiționate mortale;
Prioritatea cauzei morții și cauzele concuratoare ale morții;
Distincția dintre leziunile produse în timpul vieții și dintre cele produse după moarte;
Probațiunea prin expertize medico-legale/judiciare??? în domeniul infracțiunilor împotriva
vieții -----) care va servi deopotrivă și aprecierii subiectivității (intenția agresorului) și a
obiectivității (prejudiciul material) concrete a faptei.
Cercetarea obiectivă a unui adevăr material

Legea determinismului cauzal

LEGEA ȘI CAUZALITATEA.ORDINEA ȘI HAZARDUL

Lege naturală
= raport necesar între fenomene
• Inalterabilă
• raport existent, descoperit în natura însăși a lucrurilor, nu creat de mintea noastră
• fiind invariabile legile nu pot fi nici încălcate, nici impuse, se situează în afara
controlului uman, deși cunoașterea sau necunoașterea acțiunii lor influențează adânc
relația omului cu realul

Walter Thirring ierarhia legilor este supusă unei evoluții la fel ca și universul însuși
„nașterea” legilor se produce simultan cu evoluția universului, ele preexistă la
„începutul” universului ca potențialități.

Credința în „uniformitatea naturii” este convingerea că tot ceea ce s-a întâmplat sau se va
întâmpla este o instanță a unei legi generale care nu are excepții faptul că universul este
guvernat de legi stabile și generale constituie temeiul primelor interpretări filozofice ale
inducției logicianul francez Edmond Goblot, le-a reunit într-un principiu unic,
principiul determinismului aceasta pentru că ordinea naturii este constantă și stabilă, iar
inducția are la bază încrederea pe care o avem în determinism, adică în esența acestei
ordini.
 Lege normativă
= obligație instituită de oameni
Modificabilă
poate fi eventual, calificată drept bună sau rea, dreaptă sau nedreaptă, dar nu i se poate
atribui valoare de „adevăr” ori „fals”, pentru că nu descrie un fapt, ci tratează direcțiile
pentru conduita noastră
DETERMINISMUL
teorie care constată și explică ordinea din univers, ordine văzută în unitate cu dezordinea.

la baza căruia stă noțiunea de cauzalitate

De fapt principiile referitoare la stabilirea și generalitatea ordinii din natură corespund

formelor sub care este cunoscut:
Principiul cauzalității:
“orice fenomen are o cauză și orice cauză are un efect”
+
“in aceleași condiții, aceleași cauze produc aceleași efecte”.

Cauzalitatea a fost și este obiect de dispută filosofică: David Hume (1711-1776) considera ca
evenimentul X este intotdeauna urmat de evenimentul Y; Y nu se va intimpla pina ce X nu se va
produce. Exemplu: “rasaritul soarelui produce lumina”.
John Stuart Mill (1806-1873) nu a fost de acord cu aceasta teorie si considera ca o cauza
este data de suma tuturor conditiilor in care se produce un eveniment: rasaritul soarelui produce
lumina pentru ca exista atmosfera, etc.

Cauzalitatea exprimă relația de legătură dintre un eveniment cu valoare de cauză și altul cu

valoare de efect.
Corelația ce există între cauză (leziuni) și efect (moarte, infirmitate, vătămarea
integrității corporale și sănătății)
Formele cauzalității medico-legale:
• Legatura de cauzalitate
 Este lanțul cauzal care leagă cauza de efectul său
• Raportul de cauzalitate
Compararea factorilor ce compun lanțul causal
• Procesul de cauzalitate
Detalierea legăturii și raportului de cauzalitate
Cauzalitatea medico-legală - relația dintre un eveniment cu valoare de cauză și
un eveniment cu valoare de efect, prin raportare la victimă (traumatisme mortale și
nemortale), iar uneori, prin insuficiența acestora pentru epuizarea obiectivelor constatării
sau expertizei, prin raportarea și la presupusul agresor, agent traumatic și locul faptei.
Legătura de cauzalitate (lanțul cauzal) – corelația (dependența) dintre traumatism și
prejudiciul generat (leziune traumatică sau deces); cu alte cuvinte definește relația ce se poate
stabili între acțiunea traumatică și efectul (posttraumatic) constatat, implicând o anterioritate de
timp a cauzei față de efectul acesteia, un sens unic al fenomenului care leagă cauza și efectul:
CAUZA ------) EFECT
Aprecierea legăturii dintre leziuni și efectele lor pe termen scurt/lung sau dintre
leziuni și moarte constituie însăși esența expertizei medico-legale.

Particularitățile cauzalității medico-legale:

Criteriologia trebuie să fie exclusiv medicală, chiar dacă este o cauzalitate complexă (de
exemplu în determinarea unui comportament deviant sau antisocial);
În stabilirea cauzelor, condițiilor, factorilor circumstanțiali și declanșatori, se pleacă de la
finalul lanțului cauzal, de la efecte, constatate la data examinării victimei, prin
reconstituire;
Dacă în practica medicală, pentru precizarea diagnosticului se pleacă de la trecut
(anamneză), în practica medico-legală se pleacă de la constatările prezente;
Cauzalitatea trebuie probată, asigurând o argumentare demonstrabilă prin suficiente
 elemente de obiectivare științifică.

CONDIȚIA = factorul modulator/particularizant al acţiunii cauzei cu acțiune mai mult

sau mai puțin permanentă (niciodată episodică) şi de care depinde apariția unui efect
anume sau care influențează acțiunea cauzei, putând-o fie stimula fie, dimpotrivă, frâna
în masură să determine apariția acelui efect.
Datorită existenţei condiţiilor o cauză poate genera efecte variate, după cum un acelaşi efect
poate fi generat de cauze diferite; conditia nu poate genera singură efectul . Acest criteriu este
foarte important în deosebirea condiţiei de cauzele preexistente sau favorizante (diferenţierea
cauzei de condiţie).
Atunci când o „condiție” poate genera singură un efect, este vorba de fapt de o cauză
determinantă, nerecunoscută ca atare.

ATENŢIE! Izolarea cauzei de condiţiile ce îi generează climatul de desfăşurare = dificultate

majoră în multe expertize!

CIRCUMSTANȚELE = împrejurările sau conjuncturile cu acțiune episodică, întâmplătoare,

limitată în timp, față de condiții, care însoțesc un fenomen/fapt/situație și care pot fi favorizante
sau inhibitorii.
Cauzele sunt influiențate de condiții și circumstanțe!

Factori circumstanţiali

- sunt factori care exprimă împrejurări, stări, conjuncturi, a căror acţiune se manifestă limitat în
timp, episodică, întîmplătoare, care printr-o coincidenţă cu acţiunea cauzelor şi a condiţiilor, să
aibă ca rezultat declanşarea sau inhibarea lanţului cauzal. Astfel de factori pot fi externi (toxice -
ex. droguri-, etc.) sau interni organismului (acidoză, etc.).
acţiunea acestor factori este cel mai vizibilă atunci când sistemul biologic se află într-un
echilibru instabil.
Factori declanşatori (trigger)

- sunt prezenţi în marea majoritate a lanţurilor cauzale, dar uneori nu sunt identificabili (de
exemplu - atunci când cauzele determinante se manifestă intens, prin gravitatea/severitatea
acţiunii lor într-un mod incompatibil cu viaţa, circumstanţele declanşatoare adesea se
estompează, încât nu se mai pot evidenţia).
- deseori se confundă cu factorii circumstanţiali, dar uneori pot fi diferiţi.
Exemplu:
• o alcoolemie de 1,2 g ‰ poate fi:

→ un factor circumstanţial pentru o miocardoscleroză si tulburarea de ritm pe care aceasta o

poate determina (în acest caz factorul declanşator poate fi un efort fizic);

→ un factor declanşator pentru un AVC (în acest caz factorul circumstanţial poate fi un puseu
moderat de hipertensiune).
Deşi pot fi necesari în declanşarea procesului (în marea majoritate a cazurilor) nu sunt suficienţi
(necesită obligatoriu preexistenţa cauzelor determinante –primare-).

EFECTUL = determinat de interacțiunea cauzelor, condițiilor și circumstanțelor dar în

principal de cauza în sine.

În ML sunt reprezentate, preponderent, prin leziuni traumatice obiectivate cu ocazia consultului

persoanei sau prin leziuni traumatice sau deces în cazul examinării cadavrului.

CAUZALITATE DIRECTĂ CONDIŢIONATĂ:

Se stabilește atunci când între traumatism şi efectul său (consecințele
posttraumatice) se interpun/acționează factori condiţionali preexistenţi
(factori morbizi, endogeni/externi) cu rol favorizant; în lipsa acestor factori
preexistenți elementul traumatic nu ar fi fost suficient să genereze efectul 
dar împreună prin intercondiționare rezultatul se amplifică sau se
declanșează complicații* acute severe de natură a declanșa în mod determinat
decesul.

Rezultă două posibilități:

traumatismul agravează starea morbidă preexistentă (ex: pacient cu fractură

în curs de consolidare la nivelul coloanei vertebrale suferă al un traumatism,
care generează o nouă fractură, de data aceasta cu transsecţiune medulară
urmată de paralizie) sau

starea morbidă preexistentă agravează efectele traumatismului (ex: plagă

minoră la persoană hemofilică cu sângerare masivă şi deces sau suprainfecția
unei plăgi minore la un pacient diabetic, urmată de deces sau traumatism
minor la nivelul extremității cefalice ce determină ruperea unui anevrism
cerebral urmat de deces rapid sau traumatism minor la nivelul gambei, fără
fracturi osoase, la un pacient cu insuficienţă venoasă profundă cronică,
urmată de trombembolism pulmonar cu deces;

ATENȚIE! *complicații ale condiției și nu a cauzei, complicațiile cauzei

realizează legătură indirectă (secundară)

3. CAUZALITATEA INDIRECTĂ
Cauza primară este agravată de o complicaţie (cauza secundară) ce este în
legătură cu cauza primară (traumatismul) şi o succede.
COMPLICAŢIE = eveniment apărut întâmplător care poate fi independent sau
derivat din cauză şi care acţionează cumulativ cu condiţia. Complicaţia nu face
parte din evoluţia obişnuită a unui tip de leziune. Ex: peritonita după o plagă
înţepată de colon NU e complicaţie!
a. PREDOMINANT VIOLENTĂ - Ex: comă alcoolică – sindrom Mendelsohn –
asfixie mecanică.
b. PREDOMINANT PATOLOGICĂ – Ex: fractură femur – embolie grăsoasă –
trombembolism pulmonar – exitus.
c. MIXTĂ – Ex: victima politraumatizată este abandonată fără a i se acorda ajutor
iar ulterior când este dusă la spital se constată şi leziunile traumnatice dar şi o
complicaţie infecţioasă ce generează decesul.
4. CAUZALITATEA MULTIPLĂ/COMPLEXĂ
Când la realizarea efectului participă elementul traumatic, patologia preexistentă
(condiţia) şi complicaţiile posttraumatice. Ex: pacient cu diabet zaharat suferă un
traumatism cu imiobilizare la pat şi pe fondul arteriopatiei diabetice apar
complicaţii infecţioase şi deces.
Cauze concuratoare:
Cauze principale şi secundare;
Cauze directe şi indirecte;
Cauze concomitente (determină împreună efectul);
Cauze succesive (fiecare cauză determină un efect care la rândul său determină un
altul).
Situaţii întâlnite în practica medico-legală:
Mai multe leziuni cauzatoare de moarte produse cu acelaşi obiect;
Mai multe leziuni cauzatoare de moarte produse cu obiecte diferite;
- Numai o leziune mortală, restul fiind nemortale.
Interpretarea cauzalității în diferite situații de moarte violentă a fost diferită la
cazuri relativ identice;
Există interpretări și confuzii între cauzalitatea directă condiționată și cea indirectă
de exemplu între cauzalitatea indirectă și cea concuratoare;
Acestea ar fi:
Existența a două sau mai multe cauze ce pot conduce la deces;
Fiecare din această cauză prin ea însăși nu are capacitate tanatogeneratoare;
Toate cauzele trebuie să existe în același moment în timp;
Să nu se poată cuantifica efectul acestora luat separat și numai în comun.

• Examinări de produse biologice și cadaverice umane

În cadrul acestui capitol, vom discuta aspectele legate de laboratoarele ce fac parte din structurile
de medicină legală și anume:
Inițial trebuie să spunem că fiecare institut și serviciu de medicină legală pe lângă activitatea
medico-legală practică (ce se referă strict la contactul medicilor legiști cu pacienții) are o rețea
extinsă de laboratoare de antropologie, serologie, toxicologie și ADN. Aceste laboratoare au
rolul de a examina probele recoltate în timpul autopsiilor sau examinării persoanelor vii în așa
fel încât să aducă dovezi concludente și concrete asupra aspectelor văzute de medici cu ochiul
liber.
Laboratorul de antropologie - are un rol foarte important în identificarea și stabilirea cauzei
morții la cadavrele scheletizate sau carbonizate unde în primul rând identificarea este greu de
efectuat. Laboratoarele antropologice pot stabili pornind de la unul sau mai multe oase găsite la
locul faptei, dacă oasele sunt de proveniență umană, rasa persoanei, sexul acesteia, vârsta și
eventual cauza de moarte. Dacă se găsește craniul unei persoane se poate recurge la așa numita
reconstrucție facială ce prin metode digitale poate duce la refacerea aspectului fizic nativ al
persoanei respective. Reconstrucția facială a înregistrat în prezent datorită informaticii progrese
majore, devenind tot mai fidelă. Astfel, inițial craniul respectiv este scanat tridimensional,
obținându-se o imagine digitală a acestuia, iar ulterior, el este îmbrăcat în țesuturi moi, respectiv
mușchi și țesut adipos în funcție de particularitățile rasiale, ale populației din zona respectivă.
Grosimea țesuturilor moi, pentru o anumită populație este măsurată statistic, pe baza a
aproximativ 100 de puncte situate la nivelul feței și craniului. (valoarea reprezintă media
grosimilor din punctrul respectiv măsurată la mii de persoane din aceeași rasă). Astfel se
stabilește o grosime medie a țesuturilor moi în fiecare din cele 100 de puncte, grosime specifică
populației respective. Ulterior culoarea pielii se aplică deasupra, iar culoarea ochilor, culoarea și
lungimea părului se apreciază din datele de anchetă sau din relatările apropiaților decedatului,
din picturi sau gravuri. Se obține în final un portret asemănător cu cel al decedatului pe baza
căruia se stabilește identitatea acestuia. Reconstrucția facială a fost utilizată şi pentru refacerea
aspectului facial real al unor personalități istorice. Astfel Institutul de medicină legală din Iași a
încercat o reconstrucție facială a lui Ștefan cel Mare cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la
moartea acestuia. Metoda presupunea scoaterea craniului voievodului din mormântul său de la
Putna și scanarea acestuia pe loc timp de 5 minute. Din păcate nu am avut înţelegerea conducerii
clerice care a argumentat că Ștefan cel Mare trebuie să rămână viu indiferent de identitatea
scheletului. Aspectul facial al domnitorului va rămâne cel pictat pe toate mănăstirile pe care
acesta le-a construit și din păcate nu vom avea posibilitatea să vedem aspectul său real. Tot în
cadrul laboratorului de antropologie se examinează și structurile dentare găsite la schelet,
structuri ce pot oferi elemente privind obiceiurile alimentare ale populației din zona respectivă.
Astfel, schelete descoperite după mii de ani aveam măselele tocite datorită făinii din care
fabricau pâinea și care era amestecată cu nisip de la pietrele de moară.
Laboratorul toxicologic – are o importanță deosebită în identificarea unor toxice care au putut
contribui la deces sau au putut determina decesul. Astfel, laboratorul toxicologic ne arată
alcoolemia victimei sau șoferului implicat într-un accident rutier și, de asemenea ne confirmă
dacă decesul a fost cauza unei intoxicații cu alcool metilic, cu etilen glicol (antigelul folosit la
autoturisme), cu monoxid de carbon sau cu toxice utilizate în agricultură. Alcoolul metilic spre
deosebire de alcoolul etilic ce intră în componența băuturilor alcoolice determină inițial orbire și
ulterior decesul. Recent, am avut situații de intoxicații în grup cu alcool metilic în unele comune
în care primarii au distribuit populației pachete cu sticle de spirt medicinal și măști în perioada
pandemiei. În multe comune spirtul medicinal se consumă în loc de alcool rafinat fiind mai
ieftin, dar, în acest caz firma care a distribuit sticlele de spirt medicinal a pus în compoziție
alcool metilic în loc de alcool etilic fără a anticipa riscurile unui eventual consum alimentar.
Substanțele folosite în agricultură organoclorurate sau organofosforate, cu toate că au o culoare
ce iese în evidență sau un miros chimic pot fi utilizate prin confuzie cu alte recipiente la
prepararea alimentelor. Astfel, mai ales în mediul rural, survin frecvent intoxicații accidentale.
Etilen glicolul sau antigelul determină frecvent intoxicații accidentare ca urmare a confuziei
 acestuia cu lichiorurile, deoarece are un gust alcoolic dulceag. Au fost frecvente cazurile de
intoxicații în service-uri auto unde mecanicii au găsit în portbagaj sticle cu antigel ale
proprietarului și au crezut că sunt sticle cu alcool alimentar. Determinarea drogurilor este una din
principalele roluri ale laboratorului de toxicologie datorită creșterii numărului de cazuri de
consum de droguri. Drogurile persistă în sânge și urină perioade lungi de timp până la luni de
zile. În consecință, aceste substanțe pot fi găsite în corp chiar dacă a trecut mult timp de la
consum. O altă categorie de substanțe identificate prin examen toxicologic se referă la
medicamente. Medicamentele sunt utilizate în mod frecvent în scop suicidar și în
special,medicamentele sedative și hipnotice utilizate în psihiatrie. Fenobarbitalul este un
medicament utilizat frecvent în suicid, deoarece induce o stare de somn, iar moartea este mai
ușoară.
Laboratorul de serologie – își aduce aportul în identificarea petelor de sânge de pe obiecte, de
pe corpul victimei sau de pe obiectul vulnerant. De asemeni, identifică petele de salivă, de lichid
spermatic din căile genitale sau de pe lenjeria intimă a victimei. În plus, laboratorul de serologie
analizează fire de păr găsite la locul faptei, fragmente de țesături sau depozit de sub unghii în
cazuri de agresiuni sexuale în care victima se apără zgâriind agresorul. Aceste produse biologice
se analizează ulterior ADN stabilindu-se profilul genetic al suspectului sau suspecților.
Laboratorul ADN - a cărui activitate se intrică cu activitatea celorlalte laboratoare. În plus
laboratorul ADN efectuează examinări de filiație prin care se stabilește dacă o persoană de sex
masculin este tatăl biologic al unui copil. Examinarea de filiație poate stabili cu certitudine dacă
o persoană de sex masculin nu este tatăl biologic al copilului, dar stabilește cu probabilitate dacă
este tatăl biologic, deoarece există posibilitatea extrem de rară ca două persoane să aibă o
structură ADN identică.
În concluzie, observăm că activitatea medico-legală este realizată în proporție de 30 la sută de
examinarea directă a victimelor indiferent dacă sunt decedate sau nu și 70 la sută de rezultatele
examenelor de laborator. Toate aceste date formează un tot unitar pentru rezolvarea fiecărui caz
în parte și duc la un grad de certitudine cât mai mare privind cauza decesului sau a producerii
leziunilor, mecanismul decesului și momentul producerii acestuia.

• Examinările de persoane vii

Examinările de persoane sunt de mai multe feluri
• Examinarea traumatologică
• Examinarea sexologică
• Examinarea în obstetrică-ginecologie
• Examinarea psihiatrică
• Examinarea capacității de a suporta pedeapsa cu închisoarea
• Examinarea filiației
• Calcului retroactiv al alcoolemiei
Examinarea medico-legală traumatologică
Orice persoană care suferă o traumă fizică sau psihică are posibilitatea să solicite o examinare
medico-legală pentru evaluarea leziunilor pe care le-a suferit. Examinarea medico-legală
 traumatologică se poate face în orice institut, serviciu sau laborator medico-legal, costă 38 de lei
și este necesar un timbru fiscal de 1 leu (înlocuit tot mai mult în prezent cu timbrul sec). În urma
examinării traumatologice se eliberează un act ce poartă numele de certificat medico-legal.
Astfel, certificatul-medico-legal se eliberează la cerere și trebuie luat cât mai repede posibil
pentru ca leziunile produse prin agresiune să nu se vindece. În cazul în care victima a suferit
leziuni grave și a necesitat spitalizare, evaluarea acesteia se va face după ieșirea din spital, pe
baza datelor consemnate în foaia de observație de la internare. Uneori organele de cercetare
penală solicită examinarea victimei în cadrul unităţii spitaliceşti imediat după agresiune, caz în
care se vor elibera concluzii provizorii ce urmează a fi definitivate după vindecarea completă a
victimei.
Certificatul medico-legal cuprinde mai multe părți și anume:
• Preambul - în care se consemnează datele de identificare ale victimei confruntate cu cartea de
identitate a acesteia. Identificarea victimei trebuie făcută cu atenție, deoarece au existat situații în
care anumite persoane au încercat să se substituie victimei din diverse motive.În cazurile în care
victima nu deţine cartea de identitate ea poate solicita secţiei de poliţie o fişă din registrul de
evidenţă a persoanelor.
• Istoricul faptelor – în cazul certificatului medico-legal, spre deosebire de raportul de autopsie,
istoricul agresiunii este luat strict din declarațiile victimei. Nu avem competența de a verifica
dacă datele relatate de victimă sunt exacte și, de aceea, în partea de istoric menționăm
sintagma ,,Victima declară că”. Ne interesează când, cine și cu ce a produs agresiunea și
menționăm doar numărul agresorilor și nu numele acestora. Se aduc precizări doar dacă a fost o
agresiune intrafamilială în care menționăm dacă victima a fost agresată de soț, soție, părinți sau
copii.
• Consemnarea semnelor de violență – această consemnare se face ca și la raportul de autopsie
de la cap către membrele inferioare. Localizarea leziunilor se face ca și la raportul de autopsie în
funcție de segmentul corporal, zona segmentului corporal și distanța față de un reper anatomic.
Leziunile vor fi descrise ca aspect și măsurate ca dimensiuni. Putem întâlni leziunile elementare
pe care le-am descris anterior și anume: echimoza, hematomul, excoriația și plaga.
• Consemnarea examinărilor complementare – în unele situații se impune efectuarea unor
examinări medicale de specialitate pentru clarificarea diagnosticului. Astfel există posibilitatea
ca tumefierea unui membru de exemplu, să ascundă o fractură pe care nu o putem vedea cu
ochiul liber, de aceea este necesară efectuarea unui examen radiologic și ortopedic ce confirmă
sau infirmă existența unei leziuni de profunzime. Victima se deplasează la medicul de
specialitate cu o solicitare de examinare pe care i-o eliberăm pe un formular tipizat și se
reîntoarce cu rezultatul examinării consemnat pe același formular. Toate aceste rezultate, (uneori
fiind necesare mai multe examinări de specialitate) sunt consemnate în această parte a
certificatului medico-legal.
• Concluzii – în concluzii trebuie să menționăm consecințele imediate la distanță sau definitive ale
leziunilor suferite de victimă. Partea de concluzii, de fapt, este cea mai importantă pentru
organele de anchetă în funcție de care vor face încadrarea faptei.

Consecințele imediate se apreciază prin numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru
vindecare. Aprecierea numărului de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare se facepe baza
următoarelor criterii:
- criteriul diagnostic – tipul, localizarea, mărimea şi numărul leziunilor;
 - criteriul terapeutic – prognostic – perioada de timp necesară aplicării unei terapii pentru
leziunea suferită;
- criteriul antecedentelor patologice – particularităţile individuale determinate de vârstă, boli
preexistente,nutriţie, particularităţi individuale sau de gen.
Există bareme de evaluare a numărului de zile dar acestea sunt orientative deoarece vindecarea
unei leziuni se produce diferit de la un individ la altul în funcție de criteriile de mai sus.
Numărul de zile de îngrijiri medicale nu se confundă cu:
• - timpul de vindecare anatomică;
• - timpul de incapacitate temporară de muncă (concediul medical);
• - perioada de spitalizare (nu este echivalentă cu numărul de zile de
îngrijiri medicale putând fi mai mare sau mai mică decât acesta);
• - perioada de recuperare postinternare;
• Încadrarea juridică a faptei se face în următoarele categorii:
- Până la 90 zile – lovire sau alte violenţe (art. 193CP) - se încadrează marea majoritate a
fracturilor, dar, uneori, fracturile membrelor inferioare la persoane în vârstă pot avea o evoluție
prelungită depășind 90 de zile. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a părţii
vătămate.
- Peste 90 de zile de îngrijiri medicale – vătămarea corporală (Art.194 CP) - ne referim la leziuni
grave în care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Aici se includ fracturile membrelor
inferioare, bazinului, fracturi cu vindecare întârziată sau leziuni ce au afectat organele interne.

Consecințele la distanță – o persoană după vindecarea unei leziuni va necesita un interval de

timp de recuperare funcțională în care poate desfășura activități sociale sau funcționale dar nu la
capacitatea fizică maximă de care este capabilă. Astfel, pentru un interval de timp până la
recuperarea totală victima va avea un grad de scădere a capacității de muncă ce va fi apreciat
procentual și va fi anulat sau prelungit prin reexaminări medico-legale succesive de exemplu:
după relativa vindecare a unui traumatism o persoană va putea rămâne cu scădere a capacității de
muncă cu 20 la sută de exemplu pentru încă trei luni, interval în care agresorul va plăti daune
proporționale cu procentul respectiv până la vindecare.

Consecințele definitive – sunt reprezentate de infirmități sau invalidități. În urma

traumatismului o persoană poate rămâne cu o amputație a unui membru, cu pierderea
funcționalității unui membru, cu pierderea funcției unui organ cum ar fi pierderea vederii la unul
sau ambii ochi sau cu pierderea unui organ în sine cum ar fi splina, un fragment din ficat sau din
plămân. Toate aceste disfuncționalități rămân pe tot restul vieții victimei producând acesteia o
incapacitatea de muncă parțială sau totală precum și un eventual prejudiciu estetic. În aprecierea
consecinţelor definitive ale unui traumatism trebuie să avem în vedere diferenţa între "organ" şi
"funcţie". Există situaţii când pierderea organului determină pierderea funcţiei (în special în
cazul organelor unice), când pierderea organului nu determină pierderea funcţiei (pierderea unui
rinichi nu determină pierderea funcţiei renale), când pierderea funcţiei se poate face fără
pierderea organului (de exemplu pierderea funcţiei vizuale fără pierderea ochilor) sau când
pierderea organului nu determină o pierdere de funcţie (ca în cazul pierderii splinei).
 Un alt punct din concluziile certificatului medico-legal privește dacă leziunile respective au putut
fi produse cu obiectul și cu mecanismul declarat de persoană – noi nu avem cum să știm dacă
declarația victimei a fost reală, de aceea în funcție de forma, aspectul și dimensiunile leziunilor
putem spune dacă aceasta se putea produce prin mecanismul descris de victimă.

Al treilea punct al concluziilor precizează dacă leziunile se puteau produce la data declarată de
victimă – există situații în care victimele din anumite interese pun leziuni anterioare
traumatismului incriminat pe seama acestui traumatism. În funcție de aspectul, culoarea și gradul
de vindecare a leziunii putem stabili cu certitudine dacă leziunea respectivă se putea produce la
data declarată de victimă.

În categoria vătămărilor corporale se includ şi:

• Punerea în primejdie a vieții – în situația în care leziuni produse victimei fără intervenția
medicală promptă și eficientă a medicului sau fără o rezistenţă fizică nativă a victimei ar fi putut
determina decesul acesteia. O leziune traumatică poate pune în primejdie viaţa victimei atunci
când există un pericol real ca leziunea respectivă, prin gravitatea ei sau prin complicaţiile
imediate pe care le determină să producă decesul victimei în lipsa unui tratament prompt şi
eficient sau când prin rezistenţa fizică nativă a victimei aceasta poate depăşi pericolul de deces.
Punerea în primejdie a vieţii se poate manifesta imediat (şoc hemoragic, comă cerebrală) sau
tardiv, printr-o complicaţie survenită după un interval de timp (de exemplu ruperea splinei în doi
timpi).
Punerea în primejdie a vieţii se poate afirma cu certitudine de către medicul legist dacă conform
cunoştinţelor medicale decesul s-ar fi produs în mod categoric fără aplicarea tratamentului
medical. Cu toate acestea este necesară o doză de rezervă deoarece uneori resursele de rezistenţă
fizică nativă ale organismului sunt inimaginabile. Este de preferat ca evaluarea să se facă cu
oarecare marjă de probabilitate şi după un interval de timp (când avem la dispoziţie toată
documentaţia medicală) deoarece nu rareori în practică, juriştii dau un sens mai larg acestei
noţiuni luând în considerare şi alte aspecte cum ar fi regiunea vizată, obiectul contondent folosit,
etc.
În final afirmarea sau negarea punerii în primejdie a vieţii se face cu certitudine, fără termeni de
probabilitate, dar este recomandat să existe consultări între experţi mai ales în situaţiile la limită.
Principalul criteriu pentru evaluarea medico-legală a periculozităţii pentru viaţă îl constituie
pericolul iminent (imediat, tardiv sau potenţial) al leziunilor suferite de victimă indiferent dacă
acest pericol a fost înlăturat prin tratament sau prin rezistenţa nativă a victimei.
În general, toate traumatismele cranio-cerebrale care determină stări de comă, toate traumatisme
toracice care determină hemotorax sau pneumotorax total şi insuficienţă respiratorie, orice
traumatism abdominal penetrant care determină hemoragie sau peritonită sunt considerate
periculoase pentru viață.
• Prejudiciul estetic – reprezintă un criteriu indirect de evaluare medico-legală a consecinţelor
posttraumatice definind o deformare vizibilă obiectivă, evidentă, cu caracter permanent şi
substrat morfologic care, indiferent de localizare, alterează aspectul estetic armonios, nativ, al
unei regiuni anatomice, punând persoana respectivă în condiţii de inferioritate.
Când prejudiciul estetic este situat la nivelul feţei şi are efecte majore asupra fizionomiei sau al
mimicii, poartă numele de sluţire.
În evaluarea medico-legală a prejudiciilor estetice trebuie să ţinem cont de:
• Caracteruil de ireversibilitate – consulturile de specialitate vor stabili imposibilitatea
remedierii prejudiciului din punct de vedere al chirurgiei plastice, la intervale de un an
sau peste un an de la traumatism;
• Statutul individului - vârsta, sexul, profesia acestuia, mai ales la persoanele ce îşi
defăşoară activitatea în contact direct cu publicul şi dacă prejudiciul este situat la nivelul
feţei;
• Criteriile de evaluare – mai ales în cazurile la limită ce pot genera opinii divergente, se
argumentează decizia prin fotografii, tehnici de măsurare facială, gradul de vizibilitate al
cicatricii de la diferite distanţe, etc
• Vizibilitatea leziunii – aceasta trebuie să fie situată într-o zonă vizibilă permanent. În
cazul în care leziunea este acoperită de păr sau haine prejudiciul estetic devine discutabil;
• Gravitatea prejudiciului – acesta trebuie să fie evident, important, vizibil astfel încât să
genereze o modificare esenţială a aspectului victimei. Cicatrici liniare, ascunse de pliurile
feţei nu constituie prejudicii estetice.
• Corectitudinea tratamentului de refacere a prejudiciului – dacă pacientul nu
efectuează toate manevrele terapeutice recomandate de medicul specialist în vederea
diminuării prejudiciului, consecinţele juridice nu se transpun doar asupra agresorului ci şi
a victimei;
• Nu constituie prejudiciu estetic smulgerea, tăierea, ruperea, arderea sau vopsirea părului
(ce prin regenerare înlătură prejudiciul) sau pierderea unor dinţi ce pot fi înlocuiţi prin
protezare fixă sau mobilă. În aceste cazuri se evaluează traumatismul prin numărul de zile
de îngrijiri medicale sau o eventuală infirmitate produsă pacientului.
• Infirmitatea;
• Avortul;
Leziunile elementare pe care le întâlnim la examinarea medico-legală:
Echimozele – reprezintă hemoragii ce survin la nivelul vaselor mici din grosimea tegumentului
fără a distruge straturile acestuia și care produc hemoragii. Aceste hemoragii colorează pielea la
locul traumatismului inițial în roșu violaceu, în 2-4 zile virează în brun, apoi devine maro deschis
și după 5-7 zile pielea devine galbenă începând de la marginile echimozei și mergând către
centru până când echimoza devine în totalitate galbenă. Pielea revine la culoarea normală în timp
de aproximativ 2 săptămâni sau chiar mai mult. Cel mai greu se vindecă echimozele de la nivelul
pleoapelor datorită cantității mari de sânge ce se adună în grăsimea din jurul globului ocular.
Forma echimozelor păstrează adesea forma obiectului cu care au fost produse. Cele mai tipice în
acest sens sunt echimozele produse prin lovire cu un băț, când vom întâlni două echimoze liniare
paralele de o parte și de alta a locului de lovire, în timp ce locul de impact este neafectat.
Măsurând distanța între cele două echimoze paralele aceasta este egală cu lățimea bățului cu care
s-a produs lovirea. Alteori echimoza nu apare la locul traumatismului. De exemplu unele
traumatisme la nivelul frunții produc echimoze ale pleoapelor prin scurgerea sângelui pe sub
piele din cauza gravitației când victime se află în picioare.
Hematomul - reprezintă ruperea unor vase de sânge de calibru mai mare decât în cazul
echimozelor ce determină o hemoragie mai mare dar tot fără distrugerea straturilor pielii.
Hemoragia mai mare produce o deformare a țesuturilor la locul de impact, care în mod popular
se numește "cucui". Hematomul în general se resoarbe în decurs de câteva zile, forma și aspectul
tegumentelor revenind la normal. În unele situații când hematomul este mare, resorbția sângelui
nu mai este posibilă, acesta rămânând sub piele iar în timp în jurul hematomului se formează o
capsulă fibroasă, iar sângele din interior se transformă într-un lichid transparent. Astfel dacă nu
se intervine chirurgical persoana va rămâne la locul impactului cu o tumefacție pentru tot restul
vieții.
Excoriația - spre deosebire de echimoză și hematom, excoriația implică distrugerea straturilor
superficiale ale pielii ce determină o sângerare redusă. Această sângerare se oprește la un
moment dat, iar sângele coagulat formează o crustă de culoare maronie și dură deasupra leziunii.
Această crustă persistă timp de câteva zile după care odată cu cicatrizarea țesutului dedesubt
începe să se rupă de la margini către centru. Excoriațiile se produc cel mai frecvent prin frecarea
obiectului contondent de piele fie că acesta are o mișcare activă, fie că pielea se freacă de un
obiect contondent fix, de aceea excoriațiile în general au aspectul mai multor linii paralele cu o
anumită direcție și orientare ce ne dau date privind direcția din care a acționat agresorul sau
direcția din care s-a produs frecarea corpului victimei. Cel mai frecvent excoriațiile se întâlnesc
în accidente rutiere când victima este pieton.
Plăgi - sunt leziuni ce distrug în totalitate straturile pielii pătrunzând în țesuturile din
profunzime. Ele pot fi superficiale când afectează doar pielea și eventual țesutul muscular
subcutanat sau profunde când afectează organele interne. În funcție de obiectul cu care se produc
ele pot fi: plăgi tăiate, plăgi contuze, plăgi înțepate, plăgi despicate, plăgi împușcate.
1) Plaga tăiată - se produce de obicei cu obiecte tăioase cu o lamă metalică. Cele clasice în
care direcția de lovire este perpendiculară pe țesuturi au formă fusiformă cu margini netede și
unghiuri ascuțite. Lungimea plăgii este egală sau mai mare față de lățimea lamei cuțitului, iar
adâncimea este egală sau mai mică decât lungimea lamei cuțitului. În cazul în care obiectul
contondent acționează într-un anumit unghi față de țesuturi, plaga tăiată poate fi neregulată sau
poate avea aspect de lambou.
2) Plaga contuză - este produsă de obicei cu obiecte contondente cu suprafață mare de
impact cum ar fi scânduri sau pari. De obicei acest tip de plagă apare la nivelul capului prin
comprimarea țesuturilor între două planuri dure, unul fiind calota craniană și celălalt fiind corpul
contondent. Astfel plaga va avea forma neregulată, margini franjate, eventual o lipsă de țesut în
mijlocul plăgii și va produce o sângerare mare.
3) Plaga înțepată - se produce cu obiecte ascuțite. Are formă punctiformă, adesea rău
vizibilă, uneori apărând ca o mică excoriație cu o crustă pe piele. Când obiectul înțepător are
dimensiuni mari, plaga poate avea formă stelată, rupând țesuturile din jur. Chiar dacă plaga
înțepată are dimensiuni mici la suprafață, în profunzimea ei poate afecta organe vitale
determinând decesul.
4) Plaga despicată - este o plagă gravă produsă cu obiecte contondente, tăioase și de
dimensiuni mari (cum ar fi toporul). Produce distrugeri masive ale țesutului cu afectarea în
profunzime a țesutului muscular și chiar a oaselor. Produc cel mai frecvent leziuni mortale.
5) Plaga împușcată - este o plagă particulară diferind în cazul împușcării cu glonț față de
împușcarea cu alice. La fel diferă ca aspect în funcție de distanța de tragere.
Plaga împușcată cu alice
- În cazul alicelor dacă tragerea se face de aproape vom întâlni o plagă rotundă cu margini
neregulate cu diametrul de aproximativ 10 cm, deoarece va acționa ca un snop. Distrugerile
tisulare sunt masive. Împușcarea cu alice de la distanță va arătă multiple plăgi punctiforme pe o
arie a corpului cu atât mai mare cu cat distanța de tragere este mai mare. În aceste situații alicele
nu pătrund în profunzime oprindu-se în țesutul muscular deoarece forţa cinetică este mică și nu
sunt mortale. Alicele sunt componente ale unui proiectil de dimensiuni mari în interiorul căruia
se găsesc numeroase bile cu calibru mai mare sau mai mic în funcție de mărimea vânatului, care
urmează a fi împușcat. Din păcate, uneori alicele pot produce victime și accidental la vânătoare
sau în mod criminal pentru împușcarea unor colegi. Plăgile împușcate accidentale în partidele de
vânătoare sunt de obicei produse de la distanță. Alicele pornesc din arma de vânătoare ca un snop
care se răsfiră cu cât distanța față de victimă este mai mare. Odată cu creșterea distanței de
tragere scade și forța cinetică a alicelor. Multe din accidentele de vânătoare nu au efecte mortale
datorită distanței mari de tragere, alicele putând pătrunde până la nivelul stratului muscular şi
astfel nu afectează organele vitale. În tragerile din apropiere, alicele acționează ca un snop și
forța lor cinetică este mult mai mare. Vorbim de trageri de până la 10 metri. Astfel, alicele vor
distruge tegumentele, țesutul muscular și vor pătrunde în cavitățile corpului respectiv cavitatea
toracică sau peritoneală afectând organe vitale și determinând adesea decesul.
- Plaga împuşcată cu glonț
Aceste plăgi sunt mult mai grave decât cele cu alice, deoarece glonțul este un proiectil unic cu
forță cinetică mult mai mare decât a alicelor, de aceea gloanțele sunt folosite în special în
războaie spre deosebire de alice folosite în vânători. Împușcarea cu glonț se poate realiza fie cu
ajutorul pistoalelor cu rază de acțiune mai mică fie cu ajutorul carabinelor cu rază de acțiune mai
mare. Au fost semnalate cazuri de plăgi împușcate cu glonț la distanțe de 3 km de locul
producerii tragerii. În funcție de distanța de tragere față de victimă avem trei situații:
- Tragerea cu țeava lipită de corp – este întâlnită cel mai frecvent în sinucideri şi are
câteva elemente specifice: împușcarea se realizează de obicei la nivelul capului, persoana fiind
dreptace în general se va împușca în regiunea temporală dreaptă și mai rar în gură. În împușcările
cu țeava lipită vom găsi un orificiu de intrare și unul de ieșire. La nivelul orificiului de intrare
întâlnim o plagă a pielii stelată, deoarece aerul din țeava pistolului ce comprimă pielea înaintea
glonțului se acumulează sub piele producând o explozie a țesuturilor moi înainte de acțiunea
glonțului. Deci aerul produce acea plagă stelată după care în fracțiuni de secundă intervine
acțiunea glonțului care generează o gaură în cutia craniana. Deoarece gloanțele au o mișcare de
rotație în jurul axului propriu orificiul de intrare va fi identic cu diametrul glonțului, dar ulterior
canalul pe care acesta îl produce în creier va fi mai mare datorită dereglării rotației glonțului
generată de lovirea de cutia craniană, în momentul împușcării. Când glonțul va străpunge la
ieșire a două oară cutia craniană mișcarea lui va fi neregulată, datorită rezistenței țesuturilor prin
care trece. Astfel, orificiul de ieșire va fi mai mare decât cel de intrare, va avea o formă
neregulată și adesea eschile osoase ce se vor separa de plagă. Diferențierea între o sinucidere și o
crimă în cazul plăgilor cu țeava lipită se face prin următoarele elemente:
a) plaga este în regiunea temporală dreaptă sau uneori în gură;
b) în al doilea rând victima este găsită așezată într-un anumit loc sau căzută pe sol, dar fără
urme de luptă la locul faptei;
c) în al treilea rând hainele victimei sunt în relativă ordine fără a fi rupte sau murdare de
sânge;
d) în al patrulea rând arma este găsită în mâna sau în apropierea victimei, dar acest element
trebuie privit cu circumspecție, deoarece există situații de crime în care agresorul, după
comiterea faptei așează arma în mâna victimei pentru a simula o sinucidere;
e) al cincilea element este faptul că plaga împușcată este unică;
 f) al șaselea element-victima poate lăsa scrisori sau documente prin care să-și motiveze
fapta.
Cu toate acestea, este dificil uneori de a diferenția crima de sinucidere când împuşcarea se
produce cu arma lipită de corp, deoarece pe de o parte victima încearcă să se salveze
nepermițând agresorului să atingă arma de ea, dar pe de altă parte victima poate fi luată prin
surprindere neștiind că agresorul are o armă și acesta să aibă posibilitatea să se apropie de ea. În
funcție de glonțului cu care se produce împușcarea plăgile împușcate pot produce distrugeri
masive ajungând uneori să distrugă cavitatea craniană în totalitate.
- Tragerea de la distanța de 1-2 m - Odată cu ieșirea glonțului pe țeavă ies și particule de
funingine, unele dintre ele incandescente care produc leziuni pe pielea victimei. În aceste situații
orificiul de intrare va fi rotund identic cu dimensiunile glonțului sau mai mic decât acesta dacă
pielea se retractă ca urmare a țesutului muscular subjacent. La nivelul orificiului de intrare vom
întâlni în jurul plăgii un inel de ștergere de culoare neagră care este produs de uleiul ars de pe
glonț în momentul în care străpunge pielea. Literatura mai descrie exterior de acest inel un inel
de contuzie care face ca pielea să fie mai roșie și mai tumefiată datorită reacțiilor inflamatorii
generate de plaga în sine. Acest inel poate fi întâlnit sau nu. La exterior putem observa tatuaje ale
pielii generate de particulele de funingine incandescente ce ies pe țeavă odată cu glonțul. Aceste
particule formează niște puncte de culoare neagră tatuate în piele, iar raza de dispersie a acestora
ne poate arăta cu precizie distanța de la care s-a realizat tragerea. Cu cât distanța este mai mare
cu atât acest tatuaj va avea o rază mai mare. În plăgile împușcate de la distanță de până la 2 m
nu este obligatorie existența unui orificiu de ieșire.
- Tragerea de la distanța mai mare de 2 m – Dacă împușcarea se realizează de la distanță
mai mare factorii secundari ai împușcării respectiv inele de care am vorbit nu se mai întâlnesc cu
excepția inelului de ștergere care rămâne valabil. Particulele de funingine se vor dispersa în
atmosferă astfel încât nu vor mai ajunge în contact cu pielea. În toate aceste situații orificiul de
intrare va fi mai mic decât cel de ieșire iar traiectoria plăgii va avea un aspect conic cu conul mai
mic la intrare și conul mai mare la ieșire.

Expertiza medico-legală sexologică

Expertiza medico-legală sexologică se referă la violențele exercitate din punct de vedere sexual
asupra femeilor dar și asupra bărbaților. Violențele sexuale se referă la următoarele situații:
• Violul;
• Masochismul;
• Sadismul;
• Pedofilia;
• Voaieurismul;
• Narcisismul;
• Gerontofilia;
• Necrofilia;
• Incestul.
 Violul – reprezintă agresiunea sexuală asupra unei persoane în general de sex feminin, fără
acceptul acesteia sau prin punerea persoanei într-o situație imposibilă a se apăra. În anchetarea
cazurilor de viol trebuie să urmărim două aspecte:
• Realitatea actului sexual – din punct de vedere medico-legal probarea actului sexual, se face în
două situații: la femeile virgine și la femeile nevirgine. În cazul femeilor virgine probarea actului
sexual se face prin examinarea leziunilor membranei himeneale. Himenul reprezintă o membrană
mucoasă circulară ce este fixată cu baza pe mucoasa vaginală, iar partea opusă este liberă. Este o
membrană ancestrală al cărei rol nu este bine definit din punct de vedere biologic, dar care
delimitează un orificiu vaginal suficient de mic în așa fel încât un raport sexual să nu poată fi
consumat. Himenul are marginea liberă franjată, înălțimea de aproximativ jumătate de cm, iar
orificiul delimitat este de maxim un centimetru. Cu toate că virginitatea în ultima perioadă nu
mai reprezintă o garanție a purității sexuale a unei femei, iar sensul acestei garanții nu își mai are
rostul, din păcate există şi în prezent relații familiale în care virginitatea soției reprezintă un
element foarte important. Cum se spune în ultima vreme și anume că "personalitatea unei femei
nu stă într-o membrană" există încă bărbați care consideră că virginitatea soției este mai
importantă decât calitățile fizice și psihice ale acesteia. Virginitatea se pierde de la primul raport
sexual în timp ce personalitatea și calitățile psihice ale femeii respective rămân valabile o viață.
Ca o consecinţă apare și numărul mare de nepotriviri psihice între parteneri ce determină implicit
o creștere a numărului de divorțuri. Dacă gândim logic o relație statuată pe tot restul vieții cu o
altă persoană este cumva antinaturală, deoarece de la an la an survin schimbări fizice şi psihice
ale ambilor parteneri iar nepotrivirile de caracter pot deveni foarte importante. Regulile
democrației ne arată că nu trebuie să fim subjugaţi pe tot parcursul vieţii unei relaţii pe care
inițial au perceput-o ca frumoasă, dar care în timp s-a dovedit a nu mai fi așa. Nu vreau să fac o
pledoarie pentru divorț, dar cred că atât bărbații cât și femeile au dreptul să-și construiască o
viață care să le ofere fericirea atât pe plan sexual, dar mai ales pe plan psihic. Din păcate, trăim
într-o perioadă în care femeile sunt cel mai expuse nefericirii, iar acest lucru vine ca o consecință
a faptului că femeile mai mult ca bărbații își doresc armonie, stabilitate, dar cel mai mult
echilibrul copiilor. Am cunoscut multe cazuri în care femei au făcut compromisuri și au acceptat
să fie agresate zilnic, pentru viitorul copiilor care trebuie să aibă un tată. Este evident faptul că
prezența acelui tată pe care mama îl consideră etalon în căsnicie este mult mai nocivă atât timp
cât copiii asistă în această familie ,,fericită" la agresiuni și consum abuziv de alcool sau droguri.
Pentru respectarea demnităţii femeilor precum şi a drepturilor acestora s-a adoptat recent o
hotărâre a Consiliului Superior de Medicină Legală prin care se interzice examinarea integrităţii
membranei himeneale la solicitarea familiilor sau a persoanei examinate.
Primul act sexual la o femeie virgină determină ruperea membranei himeneale. Această rupere se
realizează de obicei în cadranul inferior și dacă comparăm membrana himeneală cu cadranul
unui ceas, rupturile se produc de obicei între ora 3 și 9, cel mai frecvent în dreptul orei 6.
Ruptura himeneală este completă, adică până la baza de inserție a himenului și poate fi unică sau
multiplă. Ruptura himeneală determină o hemoragie redusă, dar care poate persista până la 24 de
ore de la actul sexual. În schimb reacțiile inflamatorii pe care ruptura le determină pot persista
până la 2 săptămâni. După oprirea hemoragiei, marginea rupturii va fi roșie, tumefiată, dureroasă
și mai caldă decât restul zonei. Astfel, în cazul unei agresiuni sexuale la o femeie virgină, un
examen ginecologic va determina aceste semne în zona rupturii până la 2 săptămâni de la
momentul agresiunii. Din păcate există multe fete care de frica părinților nu reclamă agresiunea
sexuală un interval mai lung de timp. Astfel semnele inflamatorii de la nivelul himenului se
vindecă şi nu mai putem stabili din punct de vedere medico-legal, dacă ruptura himeneală a avut
loc cu 2 săptămâni sau cu mai mulți ani înainte. Un alt element care ne ajută în identificarea unui
contact sexual recent este determinat de recoltarea spermatozoizilor din căile genitale ale femeii.
Spermatozoizii trăiesc în general în vagin și în uter 48 de ore după contactul sexual. Deci o
recoltare de spermatozoizi după o săptămână sau două de la agresiune când victima se hotărăște
să reclame agresiunea sexuală nu va mai duce la nici un rezultat. Până acum câțiva ani
examenele de laborator puteau stabili doar existența sau absența spermatozoizilor fără a putea
 face o individualizare a acestora. În ultimii ani examenele ADN permit efectuarea ADN-ului din
spermatozoizi, care ulterior se compară cu ADN-ul suspectului sau suspecților. Bineînțeles,
există situații în care agresorul nu ejaculează în vaginul femeii sau situații de contact sexual anal
sau bucal.
În general, din cazuistica noastră agresiunile sexuale la femei virgine sunt însoțite de o
multitudine de alte leziuni de apărare astfel încât victima va avea pe corp echimoze, excoriații și
plăgi.
În cazul nevirginelor ruptura himeneală este veche deci nu ne va aduce elemente medico-
legale noi. În aceste cazuri, singurul element de probă este reprezentat de prezența
spermatozoizilor în căile genitale. Cum spuneam anterior, agresorul sexual se poate afla într-o
stare avansată de ebrietate, astfel să nu aibă erecție, iar contactul sexual să nu fie un viol real ci o
tentativă de viol. În multe situații, atât victima cât și agresorul sunt într-o stare de ebrietate
avansată încât nici unul dintre ei nu își mai amintesc dacă a avut loc un raport sexual sau nu.
Deci la nevirgine probarea realității agresiunii sexuale se face pe baza spermatozoizilor, cu
condiţia ca victima să se prezinte repede la controlul medico-legal și pe baza semnelor de
violență de pe corpul acesteia care însă nu înseamnă neapărat și existența unui raport sexual.
România, din nefericire, este țara cu cele mai multe agresiuni sexuale la femei în vârstă. Mai ales
în mediul rural faptul că majoritatea fetelor pleacă la studii în oraşe face ca bărbații din sat să își
manifeste instinctele sexuale asupra bătrânelor văduve care de obicei locuiesc singure. În multe
cazuri astfel de agresiuni sexuale se fac în stare avansată de ebrietate și nu rare ori sunt urmate de
omorârea victimei pentru a nu reclama cazul. De multe ori astfel de agresori consumă tot
alcoolul din casa victimei și recurg și la tâlhării pentru a nu pleca cu mâna goală. Cum spuneam,
din păcate aceste cazuri sunt foarte frecvente mai ales în județele din Moldova. La 10 la sută din
femei conform datelor din literatură, himenul poate fi mai larg astfel încât să permită un raport
sexual fără să se rupă, poartă numele de himen elastic și literatura spune la 10 la sută din femei
dar nu sunt date sigure. În același timp există în prezent tehnici chirurgicale de plastie himeneală
care pot reface himenul și care sunt foarte utilizate în special de studentele din țările arabe unde
religia nu le permite un contact sexual anterior căsătoriei dar viața în Europa le permite.

• Realitatea opoziției victimei – acuzația de viol, cum spuneam, implică și faptul că victima nu își
dorește raportul sexual. Probarea acestor elemente este mult mai dificilă, deoarece există situații
în care victima acceptă raportul sexual, dar ulterior, din anumite considerente, îl reclamă ca un
act de viol sau situații în care agresorul amenință victima sau o aduce în imposibilitatea de a se
apăra și aici vorbim de urm situații: amenințarea victimei cu obiecte contondente respectiv cuțite,
pari sau altele, o altă situație este când agresorul șantajează victima spunându-i că dacă nu
acceptă rap sexual o vor face de râs în societate pentru alte raporturi sexuale pe care le-a avut
anterior. O altă situație este când agresorul determină victima să consume alcool sau droguri
astfel încât o aduce într-o stare de afectare a discernământului. O altă situație este când autorul,
profitând de dezvoltarea psihică mai redusă a victimei îi propune fel de fel de avantaje pe care
victime le crede până la consumarea actului sexual, o altă situație atunci când agresorul amenință
victima cu un rău pe care îl poate face copiilor acesteia sau rudelor apropiate, sau când victima
suferă de o boală fizică sau psihică care o imobilizează la pat și nu se poate opune agresiunii
sexuale și o altă situație este când agresorul exercită acte de violență asupra victimei până când
o aduce într-o stare de semiconștiență în care aceasta nu se mai poate apăra. Deci probarea
opoziției victimei este elementul cel mai dificil de probat în astfel de situații, iar complexitatea
acestor situații poate atinge imaginații pe care nu le bănuiți.
Pedofilia - reprezintă o afecțiune psihică, generată de anumite frustrări sexuale și este generată
de 2 aspecte: relațiile sexuale cu un copil le poți avea fără a avea un reproș și există posibilitatea
de a ademeni copii pe diverse considerente financiare.
Masochismul – unul din parteneri nu ajunge la orgasm decât în cazul în care este bătut, umilit.
Și satisfacția sexuală survine în momentul în care se chinuie partenerul (sadism). Din punct de
vedere medico-legal aceste acte pot să ajungă și la moartea partenerului.
Necrofilia – relații sexuale cu cadavre.
Gerontofilia – relații sexuale cu femei/bărbați în vârstă.
Incest – relații sexuale între rude. Cel mai frecvent sunt între tată și rude, incestul paterno filial
în cazurile familiile în care persistă consumul de alcool. Există riscul mare ca copii care se pot
naște să fie cu multiple malformații.
Narcisismul – este o perversiune sexuală care în primă etapă afectează persoana narcisistă, iar
când devine boală psihică, o formă premergătoare transsexualismului, în care narcisistul se
consideră cel mai frumos și superior și nu mai are apropiere sentimentală de alții.
Voaieurismul – apare în principal la bărbați, fiind obsesiv de o persoană, își construiește o
structură sexuală bazată pe obiectele femeii respective decât dacă ar avea un raport sexual.
Exhibiționism – boală psihică, în care aceste persoane (bărbații de regulă) care își expun în
public organele genitale, este o formă de psihopatie combinată cu narcisismul.
Dar în momentul în care oamenii acceptă relațiile între ei acestea nu se pot numi perversiuni, cu
excepția celor care sunt de ordin psihiatric.
Expertiza medico-legală în obstetrică ginecologie
Este o expert care în prezent se face mai rar, mai ales în cazurile de culpe medicale în care se
reclamă diferite manevre greșite în sfera ginecologică. Anterior, când avortul nu era permis prin
lege , instituțiile statului apelau la astfel de examene pentru a stabili dacă o femeie a făcut un
avort recent. Există și în prezent situații în care unele femei vor să ascundă o sarcină accidentală
în timp ce soțul era plecat la muncă în străinătate sau când nu au condițiile financiare de a crește
un nou copil. Anterior, manevrele abortive erau folosite pe scară largă, aceste manevre se făceau
cel mai elegant în spitale când femeilor li se puneau un diagnostic de boală care nu permitea
ducerea unei sarcinii dar și cu metode empirice efectuate la domiciliu. Uterul este un organ foarte
bine vascularizat, deci are multe vase de sânge care puteau duce la decesul femeii în principal
prin două metode: în primul rând infecțiile, orice obiect străin și nesteril introdus în vaginul și
ulterior în uterul femeii determina o infecție majoră și rapidă, microbii respectivi treceau din uter
în sânge și determinau așa numita septicemie adică o infecție generalizată la toate organele care
ducea un procent de peste 90 la sută din cazuri la deces indiferent de tratamentul antibiotic
folosit. O a două cauză majoră de deces era reprezentată de hemoragii. Introducerea unui obiect
în uter care rupea sau leza peretele uterin determina hemoragii masive interne și externe, iar
victima deceda prin exanghinare. Cea mai frecventă metodă utilizată era introducerea de sonde
prin vagin în colul uterin și apoi în uter. Sonda respectivă exercita o acțiune de iritație asupra
peretelui uterin, iar acesta se contracta determinând expulzarea embrionului din uter și ulterior
avortul. Metoda nu dădea mereu rezultate motiv pentru care cei care practicau astfel de manevre
au recurs la introducerea pe sonda uterină a unor lichide care porneau de la serul fiziologic până
la diverse combinații de substanțe, iar rolul lor era de a dilata uterul ca un balon astfel încât
embrionul să se dezlipească de perete. În funcție de imaginația fiecăruia s-a ajuns până la
introducerea în uter a unor lichide cu apă și spumă de săpun care era extrem de caustică ducea la
necroza peretelui uterin și la decesul femeii. Astfel de manevre abortive au constituit la vremea
respectivă cea mai importantă cauză de mortalitate a femeilor tinere și a embrionilor sau a feților.
Pe lângă aceste metode se utilizau eforturile fizice intense, băile în apă fierbinte sau rece,
ridicarea de greutăți dar cu efecte nesigure. Mai existau metode de ingerare a unor substanțe
considerate abortive sau injecții cu astfel de substanțe în abdomenul inferior astfel încât să
 ajungă în uter. Dacă femeia avea norocul să ajungă la medic în timp util singura soluție
chirurgicală era operația de histerectomie adică rezecția completă a uterului și a trompelor
uterine ceea ce determina sterilitate definitivă. Cum spuneam, manevrele avortive erau practicate
în casa victimei sau în casa persoanei care făcea manevrele și foarte frecvent victima era găsită
decedată într-o baltă de sânge. Existau situații în care femeile nășteau fără a recurge la astfel de
metode și cel mai frecvent ștrangulau copilul cu cordonul ombilical sau sufocau copilul cu
diverse haine și îl aruncau în tomberoane de gunoi sau în alte locuri. Astfel, rolul medicului legist
era de a stabili dacă copilul a fost născut la termen sau dacă a murit de cauze naturale sau violent.
Existau astfel elemente care ne orientau vizavi de cauza morții nou-născutului. În momentul în
care copilul era născut la termen ne orientam după următoarele elemente: înălțime, greutate,
lungimea părului de maxim un centimetru, prezența sebumului pe corp, lungimea unghiilor care
trebuie să depășească pulpa degetului și aspectul cordonului ombilical. Mai există și altele
elemente cum ar fi nucleii de osificare din oasele nou-născutului care în funcție de creșterea
acestora ne pot arăta cu certitudine vârsta nou-născutului la naștere. Bineînțeles, pe lângă aceste
aspecte puteam constata semnele de violență pe corpul nou-născutului și anume: leziuni de
violență la gâtul acestuia în caz de sugrumare cu mâna sau fracturi ale piramidei nazale și leziuni
pe fața internă a buzelor dacă acesta a fost sufocat cu mâna sau diverse corpuri moi și cordonul
ombilical ne poate da elemente privind forma de moarte în sensul că dacă este rupt predispune o
moarte violentă spre deosebire de situațiile în care este tăiat cu foarfecul sau cuțitul. În ultimul
timp ne confruntăm cu situații în care femeile relatează crampe abdominale puternice au
considerat că au o indigestie, s-au dus la toaletă și au născut copilul în veceu. Nu rare ori, aceste
femei aveau în buzunar un foarfec sau un cuțit ceea ce arăta clar faptul că știau că va urma o
naștere și nu este vorba de o tulburare digestivă. Ancheta ulterioară este foarte dificilă, deoarece
femeile evită să relateze motivul pruncuciderii, cum spuneam, o situație de infidelitate sau de
imposibilitatea financiară de acrește acel copil. O altă situație dificilă din punct de vedere al
anchetei este legată de găsirea mamei în situațiile în care este găsit un nou-născut decedat
undeva. Ancheta criminalistică are rolul de a găsi mama. Din punct de vedere medico-legal,
există câteva elemente care ne permit să identificăm o naștere recentă la o femeie și anume:
• scurgeri sanghinolente pe căile genitale;
• uterul mărit care la palparea abdomenului se simte ca o minge tare, deci uterul revine la
dimensiunile inițiale după mai mult de o lună după naștere când nu mai poate fi palpat în
abdomen;
• al treilea element lactația, femeile care au avut o naștere recentă au scurgeri de lapte în sâni;
• închiderea la culoarea a areolelor mamare, ele nu mai au culoarea roz normal ci devin brune;
• alt element este legat de pigmentarea tegumentelor abdomenului de la ombilic până în regiunea
genitală unde apare o linie mai închisă la culoarea;
• ultimul și cel mai important element de identificare a unui făt născut viu, pentru că multe din
mamele care efectuează manevre avortive sau nasc în condiții nespitalicești declară că fătul s-a
născut mort nu că ele l-au omorât este proba docimaziei, astfel la autopsie se recoltează
fragmente de diverse mărimi din plămânul nou-născutului, aceste fragmente se pun în apă, iar
dacă ele plutesc înseamnă că în plămân a intrat aer, deci implicit fătul a respirat înainte de
moarte. Dacă fragmentele de plămân se duc la fundul vasului cu apă înseamnă că acesta nu a
respirat deci într-adevăr a fost născut mort. Pe lângă aspectul de plămân respirat sau nerespirat, la
autopsie vom găsi în mod obligatoriu unele malformații sau boli care au putu duce la decesul
copilului.
Expertiza medico-legală psihiatrică
În acest tip de examinări, ne confruntăm cu autorii unei fapte antisociale și nu cu victimele cum
 se întâmplă de obicei. Examinarea ml psihiatrică are rolul de a stabili dacă o persoană, în
momentul în care a comis o faptă sau a luat o decizie se afla în deplinătatea facultăților mintale
sau nu. Expertiza medico-legală psihiatrică se folosește în principal în cauze penale pentru a
stabili discernământul persoanei în momentul comiterii faptei dar și în cauze civile pentru a
stabili dacă persoana avea capacitate psihică de exercițiu în momentul semnării unui act de
vânzare-cumpărare sau dacă suferă de o afecțiune psihică care necesită punerea sa sub interdicție
sau necesită un curator pentru a semna acte în locul ei. Deci termenul de discernământ se
folosește în cauze penale în timp ce în cauze civile, se folosește termenul de capacitate psihică.
Discernământul reprezintă capacitatea unei persoane de a-și planifica acțiunile, de a le duce la
îndeplinire și de a evalua consecințele imediate și la distanță ale acțiunilor sale.
Expertiza medico-legală psihiatrică (EMLP) are o importanță deosebită, deoarece stabilește, în
primul rând, dacă fapta a fost comisă cu discernământ și, de aceea, trebuie efectuată cât mai
repede posibil după comiterea faptei. Uneori, se solicită stabilirea discernământului și în
momentul examinării, iar dacă intervalul de timp între comiterea faptei și examinare este mai
mare există posibilitatea ca starea psihică a persoanei și implicit discernământul să se modifice
între cele două momente. Un alt obiectiv frecvent al expertizei medico-legală psihiatrice este de
a stabili dacă persoana prezintă un grad de periculozitate socială, cu alte cuvinte, dacă persoana
după comiterea unei fapte prezintă riscul de a mai comite alte fapte similare. Conform codului
penal există trei tipuri de discernământ:
• Discernământul prezent – când persoana comite fapta conștient, știind ce riscuri pot urma și
acceptând consecințele faptei comise. În aceste situații, pedeapsa pentru fapta comisă este
stabilită de instanță.
• Discernământ absent – apare în situațiile în care, în momentul comiterii faptei, persoana
suferea de o afecțiuni psihică gravă, ce îi afecta raționamentul, nu putea aprecia consecințele
faptei comise și nici posibilitatea de a fi pedepsită pentru ea. În aceste situații se aplică măsura
impusă de art. 110 C.pen. și anume măsura internării obligatorii în care pacientul este internat în
așa-numitele spitale pentru măsuri de maximă siguranță care sunt de fapt niște spitale de
psihiatrie cu regim închis. În aceste spitale, pacientul este supravegheat și tratat, iar la intervale
de 6 luni este reexpertizat psihiatric pentru a se vedea evoluția bolii sale psihice. Dacă boala se
menține constantă, internarea lui continuă, iar dacă boala se stabilizează, iar pacientul are un
context socio-familial favorabil, măsura internării obligatorii poate fi întreruptă, iar acesta poate
reveni în mediul familial bineînțeles sub supraveghere. Mai există o situație în care dacă boala
psihică nu este gravă sau dacă fapta comisă este minoră se aplică măsura obligării la tratament
medical conform art. 109 C.pen. Discernământul se consideră diminuat și nu absent. În aceste
situații, pacientul este lăsat la domiciliu, dar are obligația de a lua tratamentul sub supravegherea
medicului de familie sau a medicului psihiatru curant care garantează faptul că tratamentul este
respectat.

Comisia medico-legală psihiatrică este compusă din 2 medici psihiatri, un medic legist și un
psiholog. Medicii psihiatri și psihologul au rolul de a stabili diagnosticul persoanei în momentul
comiterii faptei și în momentul examinării, în timp ce medicul legist are rolul de a stabili
discernământul și măsura care trebuie luată conform codului penal. În funcție de prezența sau
absența discernământului vom analiza câteva boli psihice cel mai frecvent întâlnite în patologia
medico-legală psihiatrică.
Prima categorie de boli psihice este reprezentată de psihopatii.
Psihopatia – este tot mai frecvent întâlnită, în special la persoane tinere de sex masculin. Cel
mai frecvent psihopatia își are originea în copilărie, la copii abuzați psihic, fizic sau sexual. Aici,
la familii dezorganizate, la familii cu alcoolism de grup sau la familii în care agresiunile între cei
doi parteneri sunt frecvente și se răsfrâng și asupra copiilor. Astfel, adolescentul provenit dintr-o
astfel de familie va fi insensibil fără sentimente și afecțiune, cu o dorință nestăpânită de a domina
pe cei din jur prin metode facile. Niciodată psihopatul nu va încerca să domine grupul în care
trăiește prin cultura sa sau prin bagajul de cunoștințe ci prin forță și violență. Datorită lipsei de
afecțiune, insensibilității și nevoii nestăpânite de a procura bani, comite acte de violență de multe
ori nejustificate și doar pentru a arăta celor din jur cât este de puternic. În prezent, psihopații sunt
liderii de cartier a căror supremație și-o controlează. Psihopații atacă persoane pe stradă fără să le
cunoască mai ales în situațiile în care grupul este alături de el. Comit violuri sau furturi din
locuințe, bancomate sau magazine dovedind o tenacitate și o perseverență deosebite în astfel de
fapte. Psihopatul în general nu este atât de puternic pe cât se crede, dar puterea lui vine din
admirația pe care i-o oferă cei din jur. Pentru a-și accentua efectul agresiv, psihopații adoptă
ținute vestimentare excentrice, recurg la tatuaje cât mai ample și folosesc frecvent pirsing-uri,
cercei, inele. O altă caracteristică a psihopaților este reprezentată de aranjarea părului cât mai
colorat și mai excentric. Psihopații comit fapte antisociale grave, adesea justificate doar de
dorința de a epata anturajul. Psihopatia este o afecțiune psihică în care discernământul este
prezent. Unul din principalele semne de psihopatie este reprezentat de cicatricile pe antebrațe pe
care și le produce singur în dorința de a-și dovedi că sunt capabili să suporte durerea, de aceea
prima manevră pe care o facem în examinarea unui psihopat este de a-l pune să ne arate
antebrațele unde vom găsi multe cicatrici paralele produse cu lama sau cu cuțitul. Dacă
psihopatul este dreptaci, cicatricile vor fi pe mâna stângă, în fazele avansate le vom întâlni pe
ambele mâini și chiar pe abdomen. Există multiple forme de psihopatie, iar în formele grave
persoana nu se mai poate integra social, nu este de acord cu nici o normă socială, comit fapte
antisociale repetitive pe care nu le pot frâna. Psihopații sunt mari consumatori de alcool și
droguri.
Oligofreniile (mai sunt numite deficiențe mintale) – ca definiție oligofrenia reprezintă oprirea
dezvoltării psihice a unei persoane la o anumită vârstă din copilărie. Oligofrenia este o boală de
obicei cu transmitere genetică, dar care are și o importantă încărcare educativă. Copiii
neșcolarizați vor fi viitorii adulți cu oligofrenii ușoare. Oligofreniile sunt de 3 grade, aceste grade
se apreciază prin intermediul QI ului adică coeficientului de inteligență.
Oligofreniile ușoare se mai numesc deficiențe mintale ușoare și sunt caracterizate prin QI în jurul
valorii de 60. Anterior deficiențele mintale ușoare purtau numele de idioție. Reprezintă
persoanele care au deficiențe majore în funcția de scriere, de calcul și sunt foarte influențabile de
cei din jur, mai ales în mediul rural neculturalizat, deficiența mintală ușoară este extrem de
frecventă.
Oligofrenia de gradul 2 sau deficiența mentală medie se mai numește imbecilitate. În aceste
situații QI ul este situat în 45 și 60. Persoanele pe lângă imposibilitatea de a citi sau scrie au
deficiențe majore de integrare socială și tulburări de comportament care fac să poată executa
doar activități simple, în jurul casei în îngrijirea animalelor sau activități agricole.
Oligofrenia de gradul 3 sau deficiența mintală severă, mai poartă numele de cretinism, iar
persoana respectivă nu poate vorbi ci scoate sunete dezarticulate, adesea nu se poate
deplasa,necesită un îngrijitor personal, deoarece nu își controlează sfincterele și nu au deloc
integrare socială. QI ul este sub 45 și, în general, sunt imobilizați, nu pot comite fapte
antisociale.
Faptele antisociale sunt comise de oligofrenii cu deficiență mintală ușoară și uneori medie.
Aceștia, în mod normal, nu sunt agresivi, dar comit diverse acțiuni la inducție de grup. Grupurile
de tineri din mediile urban și rural sunt conduse de unul sau mai mulți psihopați, dar au în
componență și oligofreni care execută ordinile impuse de psihopat. Neavând discernământul
necesar pentru aprecierea gravității faptei comise sau de evaluare și numărare a banilor
oligofrenii comit spargeri sau furturi după care psihopatul le ia tot ce au furat și îi recompensează
 minor sau deloc. Cu toate acestea, oligofrenii în forme ușoare și uneori medii au discernământul
necesar pentru a diferenția binele de rău și de aceea în marea majoritate a cazurilor sunt
considerați cu discernământ prezent sau diminuat. Cum spuneam, faptele comise de oligofreni
sunt în general cu gravitate redusă, ei nefiind capabili de agresiuni sau violuri ci doar de furturi.
Oligofrenia gravă, de gradul 3 sau cretinismul, este o formă în care discernământul este absent,
dar nici riscul social nu există, deoarece marea majoritate nu sunt deplasabili și astfel nu au
potențial agresiv.
Depresiile – reprezintă afecțiuni psihice în care se produce o scădere până la dispariție a stimei
de sine a unei persoane. Depresiile pot fi determinate de mulți factori din mediul înconjurător
care pot interveni asupra psihicului persoanei respective în mod acut adică brusc, în mod cronic
adică pe perioade mai lungi de timp. În cazul persoanelor cu depresie riscul de heteroagresivitate
este practic inexistent pentru că persoana depresivă își dirijează toate sentimentele negative sau
de revoltă față de propria persoană. În cazul depresiilor riscul major este cel suicidar. Deci, din
punct de vedere psihiatric și medico-legal, protecția persoanelor depresive este dirijată în așa fel
încât să nu-și facă rău, ceea ce reprezintă un obiectiv la fel de important ca și a face rău altora. Se
preconizează că în următorii 5 ani depresia va deveni principala boală pe glob și, de aceea,
măsurile luate trebuie să fie rapide și concrete. Persoana depresivă își pierde interesul față de
societatea din jur, față de profesie și față de hobb-iuri sau pasiuni. Cel mai frecvent depresia se
instalează silențios în așa fel încât nu ridică semne de întrebare celor din jur. Datorită acestui fapt
mulți depresivi recurg la suicid fără ca persoanele apropiate să își dea seama de simptome.
Persoanele cu depresie au întotdeauna discernământul prezent.
Psihoze – psihozele reprezintă cea mai gravă categorie de tulburări psihice. Acest lucru survine
și din faptul că sunt totdeauna tratabile, dar nu vindecabile. O psihoză se poate stabiliza, situație
în care pacientul își menține un grad de integrare socială astfel încât să poată face față profesiei
sau vieții de familie, dar în momentul în care survin acutizări pacientul este capabil de o violență
extremă și bruscă. Cele mai frecvente psihoze sunt:
• Schizofrenia
• Paranoia
• Psihoza maniaco-depresivă
• Psihoza epileptică
• Psihoza alcoolică
Schizofrenia – reprezintă o psihoză cu determinare genetică dovedită. Mulți schizofreni au rude
în antecedente adică părinți, bunici sau frați care au suferit de schizofrenie. Schizofrenii sunt
persoane cu QI mare, inteligente iar boala debutează, de obicei la 18-20 de ani. Boala este mai
frecventă la bărbați. În societatea comunistă, marea majoritate a cazurilor de schizofrenie erau
depistate în timpul stagiului militar obligatoriu când băieții plecau din mediul familial protectiv
și ajungeau într-un mediu ostil și traumatizant în instituțiile militare. Acolo survenea
decompensarea bolii psihice și apariția primelor simptome datorită umilințelor și condițiilor
ostile de viață. Schizofrenia se caracterizează prin câteva simptome principale:
• Senzația de neintegrare în mediu – schizofrenul considerându-se în general neînțeles și mult mai
deștept decât societatea în care trăiește.
• Datorită faptului că schizofrenul se consideră neînțeles de către societate, se izolează și își pierde
grupul de relaționare socială.
• Delirul – datorită delirului care face diferența între psihoze și celelalte boli psihice, schizofrenul
trăiește în majoritatea cazurilor un delir auditiv concretizat prin faptul că aude diverse voci care
îl sfătuiesc ce să facă și cum să menegerieze o situație de viață de izolare socială combinată cu
delirul persistent care îl face să trăiască într-o lume paralelă determină schizofrenul să se retragă
în anumite medii sociale, de obicei închise unde își poate trăi ideile delirante în liniște. Aceste
medii sunt de obicei religioase sub forma mănăstirilor pentru că în majoritatea cazurilor delirul
este mistic sau religios. Problema principală a schizofrenilor este faptul că în anumite momente
de relaxare schizofrenii consideră că prin faptul că ei aud pe Dumnezeu acest lucru este un
privilegiu și se consideră superiori restului populației. Astfel ajung în etapa în care orice ordin
primesc de la vocea pe care o aud trebuie să îl execute necondiționat și să îndeplinească ceea ce
li se cere. De la această explicație pornesc multiplele crime pe care le comit schizofrenii în
perioada de decompensare în care vocea le spune că trebuie să omoare o anumită persoană
promotor al răului și care, de obicei, face parte din anturajul apropiat al schizofrenului copii,
soție sau părinți. În dorința de a satisface cât mai hotărât ordinul primit schizofrenii comit crime
atroce, sadice cu mutilarea victimei și fără un motiv real, deoarece schizofrenul este o persoană
inteligentă, dar adesea neintegrată social, cei din jur apariția sau evoluția bolii o tratează cu
indiferență, consideră schizofrenul o persoană bizară, dar acceptabilă social, iar existența bolii
apare evident prin crima comisă. Din punct de vedere medico-legal schizofrenii nu au
discernământ mai ales în momentul comiterii faptei, dar există perioade de remisiune a bolii în
care ei sunt bine integrați social, de aceea schizofrenia este cea mai periculoasă boală psihică din
punct de vedere al agresivității cu toate că există schizofreni care își iau tratamentul în mod
regulat și au o integrare socială foarte bună pe perioade lungi de timp. Schizofrenii sunt cei care
ocupă marea majoritatea locurilor din spitalele pentru măsuri de maximă siguranță, deoarece
chiar în perioade de remisiune, lăsarea lui în mediu familial poate presupune întreruperea
tratamentului, reluarea consumului de alcool și implicit reluarea comportamentului deviant.
Examinarea capacității de a suporta pedeapsa cu închisoarea
Expertiza medico-legală psihiatrică pentru întreruperea pedepsei închisorii o examinare ce se
efectuează în vederea respectării drepturilor omului și aprecierea stării de sănătate a acestuia
indiferent dacă se află în regim de detenție. În prezent există spitale penitenciare foarte bine
dotate care fac posibilă tratarea deținuților în cazul în care survin unele boli pe perioada
executării pedepsei. Totuși, există unele afecțiuni grave care necesită intervenții chirurgicale
laborioase și care nu se pot efectua în spitalele penitenciare. Pentru efectuarea acestor intervenții,
sistemul penitenciar solicită efectuarea unei expertize medico-legale ce va stabili dacă afecțiunea
de care suferă pacientul îi pune viața în pericol și dacă intervenția medicală respectivă este
esențială pentru salvarea vieții acestuia. În cazul în care răspunsul este pozitiv pacientul este
internat în unitatea medicală de specialitate după obținerea rezultatului expertizei. Amânarea sau
întreruperea executării pedepsei pe motive medicale se atribuie de obicei pentru un interval de 30
de zile. În cazul în care tratamentul necesită mai mult timp se poate recurge la prelungirea acestei
perioade. Întreruperea executării pedepsei nu scurtează durata pedepsei, ci aceasta se prelungește
cu intervalul petrecut în spital. În urmă cu mai mulți ani spitalele penitenciare nu aveau dotările
necesare tratării multor afecțiuni motiv pentru care expertizele de amânare a executării pedepsei
foarte frecvente. În urma scandalului mediatic creat de fuga lui Omar Haisam, care a fost scos
din penitenciar în vederea unei astfel de examinări medicale, dar fără a i se face expertiza
solicitată, statul român a demarat această campanie de dotare a spitalelor penitenciare. Unele
situații particulare survin la deținuții care pe parcursul detenției se îmbolnăvesc. O boală severă
ce îi pune viața în pericol imediat și care impune urgent intervenție. În aceste situații, nu ar mai
exista timpul necesar pentru efectuarea expertizei. Din fericire, marea majoritate a acestor cazuri,
este rezolvabilă în cadrul cabinetelor medicale de penitenciar sau spitalelor penitenciare. O altă
situație deosebită survine în cazul pacienților care în timpul detenției se îmbolnăvesc de boli
incurabile. Indiferent de tratamentul aplicat, evoluția acestor boli este nefavorabilă, iar în fazele
terminale, pacientul ajunge într-o stare de epuizare fizică ce nu îi mai permite executarea
pedepsei până la deces. Și în acest caz, expertiza medico-legală stabilește necesitatea internării
lui sau chiar punerea în libertate pentru scurta perioadă pe care o mai are de trăit.
 Examinarea filiației
Reprezintă un tip de expertiză ce are rolul de a stabili apartenența unui copil, dar nu neapărat,
față de unul sau ambii părinți. Expertiza de filiație survine în general în 3 situații:
• Când se contestă apartenența la unul dintre părinți, de obicei tatăl.
• Când se contestă apartenența la ambii părinți, în situații de război sau cataclisme naturale.
• Când se contestă apartenența față de mamă în cazul încurcării copiilor în maternități.
Expertiza de filiație se efectua prin mai multe metode care în final erau colaborate și se stabilea
verdictul definitiv. Metodele sunt:
• Metoda antropologică – reprezintă o comparare a trăsăturilor faciale și corporale ale copilului
cu ambii părinți, de aceea la expertiză trebuie să se prezinte copilul, mama și prezumtivul tată.
Acest tip de examinare stabilește pe baza unor măsurători antropometrice diferitele dimensiuni
faciale și corporale ale copilului în comparație cu părinții. Tot în cadrul examinării antropologice
se compară caracterele somatice ale celor trei de exemplu culoarea ochilor, culoarea părului,
implantarea sprâncenelor, urechilor etc.
• Examinarea dermatografică – amprentele plantare și plantare ale unui copil preiau caractere de
la unul sau ambii părinți, de exemplu amprentele prezintă niște vârtejuri care în funcție de formă
sunt notate cu alfa, beta, teta și lambda. Dacă unul din părinți sau părinții are predominant
vârtejuri alfa și copilul va avea acest tip. Compararea amprentelor papilare și plantare a celor trei
se face prin recoltare cu o substanță de contrast și ulterior sunt comparate prin mijloace
electronice.
Datorită faptului că aceste două metode descrise până în prezent au un grad redus de exactitate,
deci pot determina erori ele sunt tot mai puțin utilizate în prezent. O altă metodă mai exactă, ce a
fost utilizată și continuă să fie este metoda serologică.
• Metoda serologică – sângele uman prezintă o multitudine de factori proteici, ce sunt preluați de
la ambii părinți care cei mai cunoscuți sunt grupele de sânge și sistemul RH. Există și alte
sisteme, cum ar fi sistemul MN, gustător/negustător, secretor/nesecretor, dar în mod obișnuit se
utilizează cam 20 de astfel de sisteme. Pentru exemplificare vom lua sistemul grupelor sangvine.
Există 4 grupe sanghine:
• Grupul 0, care înseamnă de fapt 00 unul din zerouri fiind luat de la mamă și celălalt de la tată.
• Grupul A care înseamnă A0, A-ul e luat de la un părinte și 0 de la celălalt.
• Grupul B care înseamnă B0, B-ul e luat de la un părinte și 0 de la celălalt.
• Grupul AB, unde A-ul este luat de la un părinte și B-ul de la celălalt.
Astfel în grupele sangvine fiecare părinte dă câte unul din celelalte două caractere. Deci, dacă
mama este grup 0 iar prezumtivul tată este grup A copilul va putea fi 00, luând câte un 0 de la
fiecare părinte, ori A luând 0 de la mamă și A-ul de la tată. Sub nici o formă copilul nu va putea
avea grup B sau AB pentru că nu are de unde lua B-ul. Dacă totuși copilul este grup B sau AB
înseamnă că bărbatul respectiv nu este tatăl copilului, de aceea afirmarea paternității se face cu
probabilitate pentru că există mulți bărbați pe lângă cel incriminat care au grup A, de aceea
formularea rezultatului se face sub forma bărbatul X poate fi tatăl copilului Y, dar și orice alt
bărbat cu grupă sangvină identică. Excluderea de la paternitate se face însă cu certitudine,
deoarece un bărbat cu grup sanghin A nu are de unde să dea copilului un caracter B în cazul în
 care acesta îl are, de aceea excluderea de la paternitate se face cu certitudine sub forma : bărbatul
X nu poate fi tatăl copilului Y. Situația este similară și în cazul celorlalte elemente sangvine
menționate adică RH, care poate fi pozitiv sau negativ și care dă nou-născutului un icter la
naștere. Acest lucru apare când tatăl este Rh pozitiv, mama Rh negativ, iar fătul tot Rh pozitiv.
Survine astfel în perioada sarcinii un conflict între Rh-ul diferit al mamei și fătului care
determină la naștere icterul menționat. Caracterul MN poate avea tot trei forme în funcție de
părinți: MM, NN sau MN. Trebuie menționat faptul că cu cât se examinează în laborator mai
multe astfel de caractere ale sângelui cu atât gradul de exactitate al expertizei va fi mai mare,
deoarece există mulți bărbați care au grup sanghin A, dar aceștia trebuie să fie Rh+ și cu caracter
M sau N și cu celelalte caractere de care vorbeam. Astfel, gradul de excludere sau de confirmare
este cu atât mai mare cu cât numărul de caractere ale sângelui pe care le analizăm este mai mare.
• Metoda HLA- este o metodă mult mai fidelă decât metoda serologică fiind un precursor al
metodei ADN, deoarece în prezent metoda ADN este costisitoare în testele de paternitate se
efectuează întâi metoda HLA și dacă aceasta nu este concludentă se recurge la metoda ADN, însă
persoanele implicate au posibilitatea să solicite direct efectuarea ADN dacă doresc acest lucru.
• Metoda ADN – cea mai precisă metodă de identificare existentă în prezent și care este utilizată
în majoritatea testelor de identificare necesare în criminalistică. Metoda ADN se bazează pe
structura cromozomilor care sunt formați din gene și care au combinații diferite de la individ la
individ generând unicitatea acestora. Cu toate acestea, chiar dacă riscul de eroare prin examinare
ADN este incomensurabil de mic,în filiație nu se excluse complet șansa de 1 la zeci de milioane
ca pe glob să existe două persoane cu structură ADN identică. Există situații când femeia
identifică cu greutate prezumtivul tată al copilului, deoarece în perioada fertilă a avut relații
sexuale cu un număr mai mare de bărbați. În astfel de situații se efectuează examinarea ADN la
toți cei declarați de femeie și există posibilitatea ca unul dintre ei să aibă structură identică cu a
copilului.
Calculul retroactiv al alcoolemiei
Legislația actuală interzice consumul de băuturi alcoolice la persoanele care conduc autovehicule
și același lucru și legat de consumul de substanțe psihoactive. Legislația noastră pedepsește cu
reținerea permisului de conducere pentru o anumită perioadă de timp în cazul în care valoarea
alcoolului în sânge este de până la 0,08 gr la mie și sancționează penal alcoolemia de peste 0,08
gr. la mie. Legislația diferitelor țări diferă, astfel încât în unele legislații nu sunt sancționate
alcoolemii de până la 0,5 sau chiar 0,7 gr. la mie.
Metabolismul alcoolului
Alcoolul este o substanță care la fel ca orice altă substanță introdusă în organism are o perioadă
de absorbție, un platou și o perioadă de eliminare. Alcoolul se introduce în organism prin
cavitatea bucală adică prin înghițire, dar poate fi și inhalat la persoanele care, de exemplu,
lucrează în medii cu vapori de alcool (beciuri). Absorbția alcoolului începe de la mucoasa
cavității bucale, dar este maximă la nivelul stomacului și duodenului. Astfel, cea mai mare parte
din alcool se metabolizează și se elimină din organism sub formă de bioxid de carbon și apă.
Metabolizarea alcoolului se realizează la nivelul ficatului prin intermediul unei enzime ce se
numește alcool de hidrogenază. Cum spuneam, o parte din alcoolul nemetabolizat în ficat trece în
sânge și de aici ajunge la organe. Cantitatea de alcool de hidrogenază secretată de organism este
diferită de la populație la populație având o importantă componentă genetică. După cum știm
există populații cum sunt cele arabe la care religia interzice consumul de alcool tocmai ca o
reacție de apărare la secreția scăzută de ADH. Alte populații cum sunt cele slave, rușii în
principal, în mod genetic secretă cantități mari de alcool de hidrogenază ceea ce le conferă o
rezistență crescută la consumul de alcool. S-a constatat de asemeni, faptul că persoanele ce
consumă regulat alcool, determină o apărare a organismului, astfel încât crește și cantitatea de
alcool de hidrogenază secretată. Știm cu toții, din observațiile zilnice că persoanele cunoscute ca
 consumatoare cronice de alcool rezistă la băutură mai bine decât ceilalți în primele perioade ale
alcoolismului cronic. Ulterior odată cu degradarea ficatului acesta nu mai este capabil să secrete
alcool de hidrogenază și o cantitate tot mai mare de alcool nemetabolizat va ajunge în sânge.
Iarăși din observațiile zilnice știm cu toții că persoanele cu ciroză hepatică ajung în stare de
ebrietate chiar dacă consumă cantități foarte mici de alcool. Afectarea ficatului de către alcool
începe cu steatoza hepatică în care ficatul se mărește de volum, devine moale și are o culoare
galben lutoasă. Ulterior, distrugerea celulele ficatului fac ca acesta să devină dur, boselat, de
culoare cenușie, fază în care vorbim de ciroza hepatică. Există o diferență esențială între
alcoolemie adică nivelul alcoolului în sânge și starea de ebrietate. În general, starea de ebrietate
se accentuează odată cu creșterea nivelului de alcool din sânge, dar, în multe situații, putem
întâlni stări de ebrietate marcate la persoane cu alcoolemii mici sau invers. Starea de ebrietate
reflectă răsunetul alcoolului asupra creierului, iar acest răsunet poate fi legat și de alți factori cum
ar fi oboseala, stresul, unele tratamente medicamentoase sau unele boli psihice care pot amplifica
starea de beție. Eliminarea alcoolului se face în cea mai mare parte prin rinichi și urină, dar într-o
mai mică măsură se realizează și prin transpirație sau respirație.
Forme ale consumului de alcool
În funcție de cantitatea de alcool consumată și durata consumului, întâlnim mai multe forme de
alcoolism:
• Alcoolismul acut – reprezintă consumul ocazional al unei cantități mari de alcool urmat de o
stare de rău și de o pauză cu urată mai lungă sau mai scurtă. Alcoolismul acut poate fi voluntar,
când persoana consumă alcool în mod conștient cu scopul de a întreprinde o faptă pentru care are
nevoie de curaj sau cu scopul de a obține o stare de bine. Poate fi și involuntar la persoanele
cărora li se pune alcool în alimente sau care lucrează în medii cu vapori de alcool.
• Beția patologică – reprezintă o formă particulară de alcoolism acut în care o persoană, după
consumul unei cantități mici de alcool intră într-o stare de beție avansată, poate comite fapte
antisociale cum ar fi crime, după care are amnezie totală asupra celor întâmplate. Această formă
survine la persoane ce secretă cantități mici de alcool de hidrogenază, la persoane care consumă
alcool pe fond de epuizare fizică și psihică sau la persoane care suferă de boli psihice cum ar fi
epilepsia sau schizofenia. O a doua formă de
• Alcoolismul cronic – în funcție de consumul național de alcool în multe țări, alcoolismul cronic
este definit diferit și aici vorbim în cazul nostru de consumul zilnic pe o durată de peste cinci ani
a peste 40 de mililitri de alcool pur pe zi. 40 de mililitri de alcool pur înseamnă 100 de ml de
vodkă, 130 de ml de vin sau 800 ml de bere. În alte țări, cum ar fi Franța, limita este de 80 ml de
alcool pur pe zi, deci, cum spuneam, limita de trecere la alcoolismul cronic este foarte variabilă,
greu de definit de obicei, nu prea ține nimeni cont de ea. Alcoolul cronic, treptat ajunge la o
afectare multiorganică pornind de la funcția multihepatică, trecând la o degradare psihică, funcția
cardiacă și cea locomotorie. După intervale lungi de timp, alcoolicul cronic nu mai este capabil
să îndeplinească atribuțiile familiale și profesionale, motiv pentru care familia în părăsește, se
izolează și își găsește companie cu alți alcoolici cronici cu care, de multe ori ajunge în conflict
pentru motive minore și astfel generând agresiuni sau crime. O formă particulară de alcoolismul
cronic este dipsomania. În această formă, persoana alternează perioade de consum de alcool în
cantități foarte mari timp de două, trei săptămâni cu perioade de abstinență ce pot dura una/două
luni. În perioadele de consum, nevoia de a consuma alcool este atât de puternică încât lipsa
alcoolului îl face pe individ să spargă magazine sau locuințe sau să consume alcool din alte
produse cum ar fi parfumuri, spreiuri sau spirt medicinal. În perioada de consum, individul bea zi
și noapte, nu se mai duce la servici și stă închis în propria cameră. În această perioadă este un
risc foarte mare de a comite fapte antisociale. După perioada de consum, individul are o stare de
rău, are mustrări de conștiință importante ceea ce îl determină să întrerupă consumul o perioadă
de timp. În acest interval el își reia sarcinile profesionale și familiale desfășurând neschimbat
 activitățile pe care le efectua anterior. Ca și alcoolismul cronic, dipsomania practic nu are
tratament, deoarece, chiar dacă izolăm pacientul și nu mai are posibilitatea să consume alcool o
perioadă mai lungă de timp, odată întors în mediul său familial acesta reia consumul mai
devreme sau mai târziu.
Calcularea alcoolemiei
Formele de alcool existente în comerț măsoară concentrația de alcool în grade. Un grad
reprezintă cantitatea de alcool pur adică cu concentrație sută la sută într-o sută de mililitri apă.
Astfel, băuturile spirtoase care au în general 40 de grade conțin de fapt 40 de ml de alcool pur la
100 de ml de băutură. Vinurile au în general 12 grade ceea ce înseamnă 12 ml alcool pur la 100
de ml vin, berea are în general 5 grade deci 5 ml alcool pur la 100 de ml de bere. Absorbția și
eliminarea, dar mai ales absorbția în organism ține cont de greutatea corporală a individului în
sensul că una este când aceeași cantitate de alcool se dispersează pe 100 de kg și alta pe 50 de
kg. Un exemplu, să presupunem că o persoană consumă 250 de ml de vodkă, acest consum va
genera întâi o absorbție a alcoolului în organism, aceasta va ajunge la o valoare maximă după
care va începe eliminarea. În perioada de absorbție, alcoolul în sânge crește progresiv, când
ajunge la maxim are o scurtă perioadă de platou și ulterior începe să scadă prin eliminare, deci
dacă introducem în stomac 250 de ml de vodcă, aceasta având 40 de grade de ci vom introduce
40 de ml de alcool pur la fiecare 100 de ml de vodcă băută deci un total de 100 de ml de alcool
pur. Valoarea maximă a alcoolemiei de va atinge în 30 de minute de la începerea consumului
dacă stomacul este gol sau în 2 ore dacă stomacul este plin de alimente. Valoarea maximă a
alcoolemiei pe care o putem atinge după consumul a 250 ml vodcă va fi următoarea, deoarece
alcoolul are o densitate mai mică decât apa cu un factor de 0,8 vom transforma cei 100 ml alcool
pur băuți în miligrame prin înmulțire cu 0,8 deci înseamnă 80 de mg de alcool pur. La o pers cu
greutate de 100 de kg valoarea maximă va fi de 80mg/100 înseamnă 0,8 grame de alcool în
sânge, la o pers de 40 de kg 80mg/40 înseamnă 2 grame de alcool în sânge. Valoarea maximă
este foarte diferită în funcție de greutate și se poate atinge în 30 de min pe stomacul gol și în 2
ore dacă e plin. De la această valoare maximă urmează perioada de eliminare cu scăderea
alcoolemiei până înapoi la 0. Indiferent de tipul și cantitatea de alcool consumat sau de greutatea
consumatorului alcoolul se elimină din corp cu 0,15 grame la mie pe oră, înseamnă că pentru a
reveni la 0 de la o alcoolemie de 0,80 gr la mie sunt necesare peste 5 ore, de aceea uneori există
persoane care după un consum de alcool în timpul nopții se odihnesc și pleacă la servici, sunt
opriți de poliție și li se găsește o valoare mai mică de 0,10/0,20 gr la mie ce reprezentă resturile
de alcool ce nu s-au metabolizat după consumul de noapte.
Determinarea alcoolemiei și calculul retroactiv
Recoltarea și determinarea alcoolemiei în trafic se face prin două metode:
• Determinarea alcoolemiei în aerul expirat se face cu ajutorul unor instrumente numite etilotest ce
dau un rezultat instantaneu, dar care este un rezultat estimativ. Valoarea alcoolemiei obținute la
etilotest în general reprezintă jumătate din valoarea alcoolemiei pe care individul o va avea la
proba de sânge. Etiloteste s-au perfecționat mult în ultimul timp și ne confruntă cu rezultate de
exemplu 0,002 grame la mie alcool în sânge valori care sunt extrem de mici, pot rezulta din
ingestia unor alimente ce conțin cantități infime de alcool sau din alcoolice cu care se
dezinfectează mâinile sau fața în perioada pandemiei. Chiar la astfel de valori mici organele de
poliție au obligația de a duce persoana la o instituție medicală pentru a recolta probe de sânge. În
mod evident în astfel de situații alcoolul în sânge va fi 0. Tot legislația actuală obligă organul de
poliție să suspende dreptul de conducere a persoanei respective și să înainteze ce le două valori
respectiv cea de la alcool test și din sânge procurorului și instanței. Există situații când
judecătorul ia în considerare valoarea etilotestului și ridică dreptul de conducere a respectivului
pentru 3 luni și alte situații când ia în considerare alcoolul din sânge și restituie permisul. Evident
este vorba de o lacună legislativă și de o interpretare eronată a probelor, deoarece valoarea
 alcoolului în sânge este proba etalon cea mai exactă, in timp ce valoarea alcoolului în aerul
expirat este orientativă. În al doilea rând, chiar și astfel de valori extrem de mici sunt valori în
care alcoolul respectv cel mai adesea nu provine dintr-un consum de alcool ci din diverse procese
metabolice și sub nici o formă o astfel de valoare nu va pune în pericol participanții la trafic.
Deci, ca o concluzie, și la noi ca și în alte țări se impune stabilirea unei valori minime sub care
șoferul să nu fie pedesit.
• Determinarea alcoolului în sânge- se face prin recolatrea a două probe de sânge la interval de o
oră una de alta pentru a vedea dacă sus numitul se afla în perioadă de creștere a alcoolemiei,
adică de absorbție sau de scădare adică de eliminare. În perioada de absorbție a doua valoare va
fi mai mare ca prima în timp ce în periodada ce eliminare a doua valoare va f mai mică decât
prima. O lungă periodă de timp metoda legiferată pentru calcularea alcoolului în sânge a fost
metoda Cordebard, iar în cursul anului trecut s-a legiferat metoda spectrofotometrică mult mai
fidelă care se utilizează acum în toate instituțiile medico-legale din țară. Calculul retroactiv al
alcoolemiei se referă la faptul că legislația incriminează alcoolemia șoferului în momentul
producerii accidentului. Acest lucru însă de multe ori nu este posibil tehnic, deoarece după
producerea unui accident trece un interval de timp până când poliția ajunge la locul faptei și încă
un interval de timp până când șoferul este dus la unitatea spitalicească pentru recoltarea de sânge.
Legislația a stabilit că pentru a nu exista diferențe majore între alcoolemia la momentul
accidentului și de la momentul recoltării, aceste intervale de timp sau de întârziere să nu
depășească 30 de minute. Există multe situații impuse de particularitățile accidentului în care
intervalul de timp este mai mare, deoarece cum am discutat anterior alcoolul își schimbă
valoarea permanent în sângele șoferului fie că este în perioadă de absorbție sau în perioadă de
eliminare niciodată teoretic valoarea alcoolemiei la momentul accidentului nu va fi identică cu
cea de la momentul recoltării. Chiar și un interval de 20 e minute între accident și recoltare dacă
șoferul a consumat alcool cu 10 minute înainte de accident pe stomacul gol, la momentul
accidentului, deci după 10 minute va avea o valoare mult mai mică a alcoolemiei decât la 30 de
minute de la consum și 20 de la recoltare când va fi prins în maximul alcoolemiei. Au existat
multe discuții pe această temă și s-au încercat diverse măsuri pentru a stabili cu cât mai multă
exactitate alcoolemia în momentul accidentului. Prima măsură a fost obligativitatea recoltării a
două probe astfel se putea vedea dacă persoana era în fază de absorbție sau eliminare și putea fi
apreciată mai ușor dinamica metabolismului alcoolului. A doua măsura care s-a luat a încercat să
anuleze prevederea legislativă cum că șoferul răspunde pentru alcoolemia avută în momentul
accidentului și să o înlocuiască cu răspunderea șoferului pentru alcoolemia avută în momentul
recoltării. Contestațiile și discrepanțele survenite după această măsură au făcut ca ea să fie
anulată după mai puțin de un an de aplicare de către Curtea Constituțională. În prezent s-a recurs
la stabilirea unor metode de limitare a calculelor retroactive decât în anumite condiții foarte bine
precizate ce au redus mult numărul de calcule. Calculul retroactiv ia în considerare ca valori
absolute valorile alcoolemiei. În rest se iau în considerare orele și cantitățile de consum declarate
de autor. Acestea însă pot fi subiective sau mincinoase, autorul încercând în mod evident să
obțină o valoare cât mai mică în urma calculului retroactiv. Revenind la exemplu de ai sus, o
persoana de 100 de kg care consumă 250 de ml vodcă pe stomacul gol va atinge o alcoolemie
maximă 0,8 gr la mie, dacă autorul faptei în aceleași condiții și cu aceeași parametri declară că a
consumat 100 de ml de vodcă calculul retroactiv va stabili că declarația este falsă, deoarece din
100 ml vodcă nu va putea niciodată atinge o alcoolemie maximă de 0,8 gr la mie. Dacă aceeași
persoană declară că a consumat 250 ml vodcă pe stomacul gol cu 30 de minute anterior
accidentului din calcului retroactiv rezultă că el în momentul accidentului a avut o alcoolemie de
0,8 gr la mie deci alcoolemiile obținute ulterior din cele două recoltări de sânge vor trebui să fie
mai mici de 0,8 și a doua mai mică decât prima, deoarece persoana era în faza de eliminare. Dacă
aceste elemente se confirmă prin calcului retroactiv putem spune că într-adevăr este posibil ca
persoana să fi consumat cantitatea declarată la ora menționată și astfel chiar dacă în momentul
recoltării să zicem că avea o alcoolemie de 0,5 gr la mie în momentul accidentului ar fi putut
avea o alcoolemie de 0,8 gr la mie. Astfel calculul retroactiv al alcoolemiei devine o probă
orientativă pentru organele de justiție referitor la încadrarea faptei în funcție de consumul de
alcool. În ceea ce privește substanțele psihoactive, legislația actuală nu solicită o determinare
cantitativă ci doar simpla prezență a acestora în sângele și urina șoferului se pedepsește. În acest
caz nu se recoltează două probe de sânge ci doar o probă de sânge și una de urină cu mențiunea
faptului că drogurile pot fi depistate în urină la intervale foarte lungi de timp de ordinul lunilor.

ABORDAREA TIPURILOR DE EXPERTIZE PE CADAVRU

Se va face după cele patru laturi ale unei infracţiuni soldate cu moartea:
1) OBIECTUL INFRACŢIUNII:
- juridic (încălcarea unei relaţii sociale) sau
- biologic (încălcarea unui fenomen biologic).
- realitatea leziunilor ce caracterizează moartea violentă;
- felul morţii : violentă sau patologică;
- cauza medicală a morţii;
- data agresiunii;
- data morţii;
- gravitatea leziunilor: letale sau neletale;
- caracterul vital al leziunilor.
2) LATURA OBIECTIVĂ – elementele materiale prin care se realizează
infracţiunea:
- obiectul ce a produs leziunile letale;
- cauza leziunilor letale sau neletale (etiologia lor);
- numărul leziunilor produse cu acelaşi obiect sau cu obiecte diferite;
- succesiunea leziunilor în timp;
- mecanismul de producere a leziunilor;
- legătura cauzală între leziune şi deces.
3) SUBIECTUL INFRACŢIUNII – poate fi activ sau pasiv, dar materializează în
acte faptele lui:
 - identificarea victimei;
- identificarea autorului;
- relaţia victimă – agresor;
- direcţia de producere a leziunilor;
- posibilitatea unor reacţii supravitale;
- starea mentală a victimei şi agresorului.
4) LATURA SUBIECTIVĂ – vinovăţia faţă de o faptă:
- rezultatul acţiunii (comisive sau omisive);
- motivaţia faptei;
- forma medico-legală de moarte violentă;
- elemente privind dovedirea intenţiei, preterintenţiei, culpei simple sau cu
prevedere:
- Intenţia simplă = prevede şi urmăreşte un fapt;
- Intenţia indirectă = prevede, dar nu urmăreşte un fapt şi îl acceptă (ex: fură hainele
unei persoane căzute în stradă);
- Preterintenţia = efectul depăşeşte intenţia;
- Culpa simplă = imprudenţa (nu prevede, dar trebuia să prevadă);
- Culpa cu prevedere = uşurinţă sau temeritate.

MEDICINA LEGALĂ A TRAUMATISMELOR CRANIO-CEREBRALE

Cele mai frecvente cazuri (70%), mai ales:

- loviri active şi căderi;
- accidente de trafic.

OBIECTUL INFRACŢIUNII

1) Realitatea traumatismului cranio-cerebral

Fig. 34.

a. Leziunile scalpului:
- situarea tegumentelor pe os  orice traumatism lasă o urmă pe scalp;
- EXCEPŢIE – absenţa urmelor în următoarele situaţii:
- protejarea capului prin căciuli, pălării;
- resorbţia infiltratului hemoragic în timp;
- traumatism imaginar;
- mult mai vizibile pe faţa internă a scalpului, datorită culorii alb-gălbui a acesteia;
- frecvent, invizibile la exterior, datorită părului;
- adesea păstrează forma obiectului vulnerant.
Tipuri de leziuni:
- hematoame (cucui) = colecţii sangvine în grosimea tegumentelor sau/şi între
tegumente şi os. Se resorb în timp;
- excoriaţii = distrugerea stratului superficial al tegumentelor scalpului, cu formarea
unei cruste hemoragice;
- plăgi contuze (plesnite) – aspect stelat sau neregulat, cu profunzime până la os,
anfractuoase, cu pierdere de ţesut şi dehiscente.

b. Leziunile craniului:
- fracturi ale calotei craniene:
- până la 16 cm2 suprafaţa obiectului vulnerant, imprimă pe os forma obiectului;
- peste 16 cm2, iau aspect liniar sau cominutiv (cu mai multe fragmente), cu
înfundarea fragmentului osos fracturat şi leziuni ale substanţei cerebrale;
- sunt situate, cel mai frecvent, la locul impactului;
- fracturi ale bazei craniului:
- produse, de obicei, prin iradierea unei fracturi de calotă;
- situate, frecvent, în etajul mijlociu al bazei;
- pot apare:
- în apropierea locului de impact;
- în partea opusă impactului (fracturi de contralovitură) – mai ales în căderi pe zona
occipitală fracturile apar în etajul anterior al bazei, unde osul este mai subţire;
- determină, frecvent, otoragie (=hemoragie pe conductul auditiv extern).

c. Leziuni ale meningelor:

- meningele = cele trei foiţe de înveliş ale creierului;
- de la exterior spre interior: dura mater, arahnoida, pia mater.
Tipuri de leziuni:
- hematom extradural:
- situat între os şi dura mater;
- apare frecvent în loviri active cu fracturi ale calotei craniene, mai ales temporo-
parietal;
- hematom subdural:
- situat între dura mater şi arahnoidă;
- apare frecvent în căderi, cu/fără fractură craniană;
- hemoragii subarahnoidiene:
- apar între arahnoidă şi pia mater;
= hemoragie “în pânză” ce acoperă un emisfer în totalitate sau o parte a sa.

Fig. 41. Mecanismul anatomic de formare a hematomului extradural şi subdural.

d. Leziuni ale creierului:

- apar la locul impactului sau pe faţa inferioară a creierului;
- pot apare în partea opusă impactului (mai ales în căderi), prin vibrarea creierului
în cutia craniană şi lovirea lui de asperităţile bazei craniului.
Tipuri de leziuni:
- contuzia cerebrală = ruperea vaselor mici din substanţa cerebrală:
- în funcţie de calibrul şi numărul vaselor rupte poate fi mică, medie, gravă;
- apar macroscopic ca hemoragii punctiforme mai vizibile în substanţa albă, mai
mult sau mai puţin frecvente;
- dilacerarea cerebrală = distrugerea substanţei cerebrale, cu lipsă de substanţă şi
hemoragie masivă în jur;
- hematom intracerebral = colecţie sangvină în substanţa cerebrală, cel mai frecvent
de cauză patologică (ex: ruperea vaselor într-un puseu de hipertensiune arterială), dar
posibil şi posttraumatică.

e. Leziuni secundare traumatismelor capului:

- edem cerebral = edem al substanţei cerebrale, cu creşterea de volum a creierului
şi aplatizarea circumvoluţiilor;
- poate apare în traumatisme, chiar minore, dar şi de alte cauze (ex: insolaţia);
- hemoragii tip Duret în trunchiul cerebral, la distanţă de leziunea produsă de lovire,
prin traumatizarea trunchiului cerebral în gaura occipitală.
f. Leziuni terţiare traumatismelor capului:
- meningita posttraumatică = migrarea germenilor microbieni din exterior,
traversând craniul printr-un traiect de fractură (adesea greu vizibil) şi determinând o
infecţie extinsă la nivelul meningelor.
ATENŢIE! – apare la distanţă de traumatism, făcând dificilă stabilirea legăturii de
cauzalitate între traumatism şi deces.
g. Complicaţii ale traumatismelor cranio-cerebrale la nivelul altor organe:
- cel mai frecvent, bronhopneumonii prin imobilizare prelungită la pat şi afectarea
centrilor de reglare a respiraţiei din trunchiul cerebral.

2) Felul morţii
Poate fi:
- violentă (crime, sinucideri, accidente);
- patologică (efect al unei afecţiuni preexistente).
ATENŢIE! – frecvent, lovirea este urmată de cădere, traumatismul cranio-cerebral fiind
consecinţa căderii. Vom întâlni la cadavru semne de lovire (echimoze, excoriaţii, plăgi) şi
în partea opusă, de obicei occipital, leziunea cranio-cerebrală letală datorată căderii.
ATENŢIE! – căderea se poate datora şi altor stări patologice, cum ar fi accidentele
vasculare cerebrale sau starea de ebrietate.
Prin analiza aspectului, intensităţii şi localizării leziunilor vom opina pentru un anumit tip
de moarte (lovire activă, cădere, afecţiune patologică).

3) Cauza morţii
- primară – leziunile de impact prin ele însele duc la deces după o stare de comă
mai lungă sau mai scurtă;
- secundară = complicaţii ale traumatismului ce apar la scurt timp, determinând
decesul:
- edem cerebral;
- sindrom de angajare = comprimarea trunchiului cerebral în gaura occipitală,
datorită edemului cerebral sau hematoamelor;
- hematoame extradurale;
- terţiară = complicaţii ce apar după un interval mai lung de timp:
- meningita posttraumatică;
- bronhopneumonie – prin imobilizare prelungită şi afectarea centrilor respiratori.

4) Data lovirii
Se apreciază după:
- aspectul infiltratelor sangvine ale scalpului – gradul de resorbţie şi virarea culorii;
- aspectul hematoamelor – gradul de coagulare:
- hematomul subdural:
- 3 – 4 zile = colecţie de sânge;
- 4 – 14 zile = formează capsulă conjunctivă;
- 14 – 20 zile = resorbţia sângelui  lichid clar;
- luni de zile = calcificarea capsulei (hidromă);
- unele leziuni prezintă interval liber între impact şi intrarea în comă:
- hematomul extradural: ore – zile;
- hematomul subdural: zile – săptămâni.

5) Data morţii
- în traumatisme cranio-cerebrale grave – imediat după traumatism;
- uneori, la distanţă  dificil de stabilit legătura de cauzalitate între traumatism şi
deces.

6) Gravitatea leziunilor
- proporţională cu energia cinetică eliberată asupra capului;
- adesea discordantă: leziuni externe impresionante cu răsunet cerebral minim, şi
invers;
- gravitatea leziunilor poate fi accentuată de afecţiuni anterioare (ateroscleroză,
anevrisme vasculare).
ATENŢIE! – este greu de apreciat gravitatea leziunilor în traumatismele cranio-cerebrale
 obligatoriu consult de specialitate.
7) Caracterul vital al leziunilor
Se apreciază prin:
- infiltrate sangvine ale scalpului;
- formarea de cruste la nivelul plăgilor scalpului;
- infiltrate sangvine în os;
- sânge coagulat în spaţiile meningeale;
- prezenţa hidromei după hematoamele meningeale.

LATURA OBIECTIVĂ

1) Obiectul vulnerant
a. Corpuri contondente:
- cu suprafaţă mică (sub 16 cm2) şi cu formă:
- neregulată (ex: piatră);
- regulată sferică sau cilindrică (ex: alice, băţ);
- poliedrică (ex: ciocan, cărămidă);
- cu suprafaţă mare (peste 16 cm2) şi cu formă:
- plană (ex: scândură, sol plat);
- neregulată (ex: componente de caroserie, sol accidentat).
Leziunile produse:
- compresiune şi strivire la nivelul scalpului (echimoze, hematoame, dilacerări);
- fracturi denivelate la nivelul craniului;
- leziuni contuzive la nivelul creierului.
b. Corpuri ascuţite:
Înţepător (ex:stilet, furcă):
Leziunile produse:
- depind de forma şi diametrul obiectului;
- dacă diametrul e mic şi forma rotundă (ex:andrea), datorită elasticităţii ţesuturilor,
nu rămâne un canal propriu-zis după extragerea obiectului;
- dacă diametrul e mare şi forma poliedrică, rămâne un astfel de canal;
Tăios (ex: cuţit, brici, ciob de sticlă):
Leziunile produse:
- liniare, dacă obiectul acţionează perpendicular pe scalp;
- în lovirile oblice, marginile plăgii sunt oblice, decolând chiar scalpul (lambou);
- loviri tangenţiale  detaşare parţială sau totală a unei arii de scalp;
Despicător (ex: topor, sapă):
Leziunile produse:
- profunde şi grave;
- realizează dilacerări cerebrale directe prin plăgi cranio-cerebrale;
Proiectile:
- determină efecte în funcţie de: masa lor, viteză, distanţa de la care sunt trase,
formă.
Proiectile mari (schije de obuz, grenadă):
Leziuni produse:
- dacă punctul de plecare e îndepărtat şi viteza redusă  leziuni asemănătoare cu
cele date de corpurile contondente;
- dacă punctul de plecare e aproape şi viteza mare  leziuni delabrante, profunde.
Proiectile mici (de la arme de foc):
Obiective:
- identificarea orificiului de intrare şi ieşire;
- stabilirea traiectoriei proiectilului;
- stabilirea distanţei şi direcţiei din care s-a tras;
- calităţile şi dimensiunea proiectilului;
- viteza proiectilului.

2) Cauza leziunilor
Există trei variante:
- lovire activă;
- cădere;
- lovire urmată de cădere.
a. Lovire activă:
- de obicei, leziune parietală;
- produce fracturi cu înfundare;
- hematoame extradurale în zona fracturii;
- concordanţă de sediu a leziunilor (toate sunt situate în acelaşi loc);
- obiectul vulnerant posibil la locul faptei.
b. Cădere:
- leziuni în zona occipitală;
- produce fracturi liniare;
- hematoame subdurale, cel mai frecvent;
- leziuni cerebrale controlaterale (în partea opusă), prin vibrarea creierului în cutia
craniană;
- un singur infiltrat pericranian.
c. Lovire urmată de cădere:
- obligatoriu, cel puţin două infiltrate pericraniene, unul ca urmare a lovirii şi unul
occipital, datorat căderii;
- posibil o fractură cu înfundare datorată lovirii şi una liniară, datorată căderii;
- lovirea poate fi la nivelul feţei, producând echimoze sau excoriaţii;
- ATENŢIE! – leziunile de lovire pot lipsi (lovire cu palma, împingere), caz în care
este dificil de stabilit realitatea agresiunii.

3) Numărul leziunilor
Se deduce din:
- numărul infiltratelor pericraniene;
- numărul focarelor de fractură craniană;
- numărul hematoamelor;
- numărul focarelor de contuzie cerebrală.
ATENŢIE! – un traumatism poate produce două focare lezionale, atât la locul
traumatismului, cât şi controlateral, prin vibrarea creierului în cutia craniană.
4) Succesiunea leziunilor
Se apreciază după:
- intensitatea infiltratelor sangvine specifice fiecărei leziuni:
- intense – în loviri asupra unei persoane vigile;
- reduse – când circulaţia sangvină e afectată (stări de agonie, moarte clinică);
- absente – dacă nu există circulaţie sangvină (după moarte);
- intensitatea infiltratelor poate diferi în funcţie de vechimea producerii leziunii
respective;
- orientarea traiectelor de fractură – traiectul fracturilor ulterioare se opresc
totdeauna pe traiectul primei fracturi.

5) Mecanismul de producere a leziunilor cranio-cerebrale

Numărul leziunilor
- identificarea şi descrierea fiecărei leziuni în parte.
Direcţia de aplicare:
- zona corporală afectată arată frecvent poziţia victimă-agresor;
- excoriaţii mai intense la origine, scăzând în intensitate odată cu alunecarea
obiectului vulnerant;
- plăgile ne dau date şi prin explorarea traiectului;
- fracturile craniene sunt mai dehiscente în zona de impact, traiectele de fractură
iradiind în funcţie de grosimea osului;
- direcţia de scurgere a sângelui sau stropii de pe cadavru şi obiectele din jur dau
date despre direcţia de aplicare a loviturilor.
Succesiunea leziunilor:
- importantă când sunt mai mulţi agresori;
Intensitatea reacţiilor vitale:
- reacţiile vitale se reduc şi apoi dispar în timp, prin vindecare;
- reacţiile vitale sunt mai reduse odată cu instalarea agoniei şi morţii.
Intensitatea traumatismului:
- dă date în legătură cu intenţia agresorului faţă de victimă;
- se apreciază prin gravitatea leziunilor produse, de la suprafaţă până în profunzime;
- uneori, traumatisme de intensitate mică pot produce decesul prin acţiunea lor pe
un teren patologic al victimei, sau prin afectarea unor centri vitali (zone reflexogene).

6) Legătura de cauzalitate între traumatism şi deces

- directă – când traumatismul, prin intensitatea lui, a produs leziunile
tanatogeneratoare;
- indirectă – când traumatismul s-a suprapus peste o cauză patologică preexistentă,
determinând agravarea acesteia şi decesul. În acest caz, traumatismul prin el însuşi nu ar
fi determinat decesul la un organism fără starea patologică respectivă. Aprecierea stării
patologice se face pe baza documentaţiei medicale anterioare a victimei şi rezultatelor
autopsiei;
- lipsa de cauzalitate – când decesul a survenit din cu totul altă cauză decât
traumatismul, existând doar o coincidenţă de timp între cele două.

SUBIECTUL INFRACŢIUNII

1) Direcţia de lovire
- arată poziţia victimă-agresor, existând opt poziţii de lovire: faţă, spate, lateral
stânga/dreapta, oblic anterior stâng/drept, oblic posterio stâng/drept;
- dehiscenţa fracturii este mai mare la locul impactului, pierzându-se pe traiect.

2) Aptitudinea de a efectua unele reacţii supravitale

- posibile în timpul scurs între lovire şi instalarea comei, în care victima se poate
deplasa, poate comite acte antisociale, poate semna acte.

3) Subiectul activ va fi expertizat în vederea evaluării discernământului său faţă de

fapta imputabilă.

LATURA SUBIECTIVĂ

1) Preterintenţia:
- când o lovire banală a capului, pe un fond patologic, poate determina decesul, sau
- când o lovire banală poate precipita o leziune patologică, sau
- când o lovire banală determină o cădere, ce explică moartea prin leziuni de cădere.
2) Mobilul lovirii
- competenţa organelor de anchetă (conflict, tâlhărie);
- competenţa expertului (motivaţii patologice delirante, halucinatorii).

3) Forma medico-legală de moarte

- patologică – când o pierdere de conştienţă de altă natură determină cădere cu
traumatism cranio-cerebral (în hipertensiunea arterială, anevrisme);
- violentă:
- crimă:
- frecventă în mediul rural;
- prin lovirea capului cu corpuri dure (par, furcă);
- sinucidere:
- defenestrare;
- mai puţin frecventă, fiind o formă dură de moarte şi cu efect riscant;
- accident – foarte frecvent în accidente rutiere.

PROBLEME MEDICO-LEGALE ALE MORŢII PRIN CĂDERE

1) PARTICULARITĂŢI LEZIONALE
a. Diagnostic diferenţial între leziunile de cădere şi cele de lovire:

Fig. 43. Diferenţierea TCC prin lovire activă de cele prin cădere

- căderile pe acelaşi plan determină leziuni unice, unipolare, pe părţile proeminente

ale corpului şi pe segmentele ce reacţionează iniţial prin reflex de postură (palme,
genunchi, coate, proeminenţele capului şi feţei). În căderile de la înălţime apar leziuni
multiple, multipolare, cu rupturi de organe interne;
- în funcţie de suprafaţa pe care se cade, leziunile au o formă regulată dacă
suprafaţa e netedă, regulată, şi o formă variabilă, neregulată dacă suprafaţa e cu asperităţi.
Pe suprafeţele moi (zăpadă, iarbă) leziunile pot lipsi;
- în funcţie de greutatea corporală, leziunile sunt mai grave la persoane cu greutate
mai mare;
- în funcţie de forţa cinetică, leziunile prin cădere sunt mai grave în căderile din
fugă.
Deci, leziunile prin cădere:
- au formă neregulată;
- sunt situate pe proeminenţele corpului sau pe segmentele ce reacţionează prin
reflex de postură;
- trebuie comparate obligatoriu cu particularităţile de la faţa locului.
ATENŢIE! – Căderea trebuie să aibă o cauză. Foarte frecvent este vorba de lovire urmată
de cădere, sau căderile survin ca urmare a stării de ebrietate (vezi alcoolemia victimei!)
sau a unor stări patologice cu pierdere bruscă de conştienţă.

b. Stabilirea caracterului vital al căderii:

- în situaţiile în care are loc agresiunea victimei urmată de deces şi se simulează o
cădere de la înălţime;
- examinarea atentă a leziunilor determinate de cădere nu relevă reacţii vitale, spre
deosebire de cele de lovire, care au infiltrate hemoragice.

c. Diagnosticul cauzal al căderii:

- cauze endogene:
- crize epileptice;
- ateroscleroza;
- afecţiuni ale aparatului locomotor (pseudoartroze, proteze);
- tulburări de vedere;
- tulburări de echilibru (afecţiuni vestibulare);
- anemie pronunţată;
- hipoglicemie;
- hipocalcemie;
- caşexie;
- accident vascular cerebral;
- tulburări de ritm cardiac;
- stare de ebrietate;
- cauze exogene:
- întuneric;
- denivelări;
- lunecuş.

d. Circumstanţele căderii:
- prin compararea atentă a particularităţilor de la faţa locului cu leziunile constatate
la cadavru;
- în căderea pe acelaşi plan apar leziuni pe părţile proeminente, situate pe un singur
plan;
- în căderea din fugă apar leziuni unipolare, dar mai intense;
- în căderea de la înălţime apar leziuni grave, multipolare.

e. Diferenţa dintre leziunile cu şi fără caracter tanatogenerator:

- această problemă devine acută în agresiunile repetate urmate de căderi repetate;
- se apreciază cu atenţie leziunile datorate fiecărui traumatism, iar din declaraţiile
martorilor se evidenţiază simptomatologia prezentată de victimă după fiecare traumatism;
- se apreciază gravitatea traumatismelor suferite după simptomatologia clinică
ulterioară şi după leziunile constatate necroptic.

f. Raportul de cauzalitate între cădere şi deces:

- dificil de apreciat uneori datorită caracterului nespecific al leziunilor (leziune
unică a pielii capului occipital, cu fractură şi hematom subdural) şi lipsei datelor de
anchetă (cadavru găsit în locuri izolate sau noaptea).

g. Cauza medicală a morţii:

- de obicei, căderile se soldează cu traumatism cranio-cerebral;
- în precipitări – politraumatisme cu fracturi multiple şi rupturi de organe interne.

h. Felul morţii:
- moartea este violentă, chiar dacă căderea survine ca o consecinţă a unei afecţiuni
patologice. Dar este necesar ca decesul să fie datorat leziunilor de cădere şi nu afecţiunii
patologice preexistente.
 2) PARTICULARITĂŢI DE EXAMINARE MEDICO-LEGALĂ

a. Examenul la faţa locului:

- poziţia cadavrului;
- consistenţa planului de cădere şi denivelările din jur;
- direcţia urmelor de sânge;
- vestimentaţia cadavrului;
- elemente de mediu ce ar favoriza căderea (gheaţă, noroi);
- se caută stabilirea unor corespondenţe morfologice între leziuni şi suprafaţa de
cădere.

b. Examenul cadavrului:
- autopsia – după tehnica cunoscută;
- examen atent al leziunilor externe şi interne, urmărind caracterele leziunilor
produse prin cădere;
- decelarea cauzei endogene a căderii:
- ebrietate;
- tumori cerebrale;
- caşexie, etc.

MEDICINA LEGALĂ A ACCIDENTELOR RUTIERE

Există 10 criterii de supravieţuire pe şosele:

- exigenţă la eliberarea permiselor de conducere;
- educaţie rutieră;
- bună reflectivitate (a conduce cu viteza cu care te simţi sigur);
- evitarea consumului de alcool;
- evitarea vidului terapeutic prin lipsa asistenţei medicale pe şosele;
- utilizarea centurilor de siguranţă;
- evitarea “găurii optice” în conducerea nocturnă;
- învingerea relaxării în conducerea pe autostrăzi;
- combaterea competiţiei şi orgoliului, şoseaua nefiind o pistă de curse;
- stare tehnică perfectă a vehiculelor.

I. OBIECTUL INFRACŢIUNII

1) Realitatea accidentului
- cercetarea corespondenţei leziunilor cu tipul de vehicul;
- căutarea leziunilor de tip “marker” pe hainele sau pe corpul victimei (urme de pneu, far,
etc.);

- căutarea urmelor biologice pe vehicul (urme de sânge, păr), mai ales pe planşeul acestuia
şi diferenţierea lor de urme biologice produse prin călcarea animalelor;

- constatarea deformărilor vehiculului, concordante cu leziunile de pe cadavru (deformarea

barei din faţă concordă cu fractura gambelor victimei);
- urmele de la locul faptei: obiecte ale victimei, cioburi de far, resturi de vopsea, etc.

2) Diferenţierea leziunilor produse de vehicul sau de alte cauze

Pietoni:
- descrierea amănunţită a leziunilor – localizare, număr, formă, întindere, profunzime,
margini, unghiuri, vecinătăţi;
- corespondenţa între nivelul leziunilor şi nivelul părţii vehiculului ce a intrat în impact
(far, bară, radiator);
- alte leziuni posibile:
- proiectare pe caldarâm (aspect de abraziune);
- călcare (amprentă de pneu);
- proiectare în alte corpuri dure (arbori, poduri, alte vehicule);
- accidente de tren – dificil de diferenţiat.
Ocupanţii vehiculului – corespondenţă între leziuni şi proeminenţele din interiorul vehiculului.

3) Condiţii de producere a leziunilor

a. Impacte simple:
- echimoze sau plăgi contuze pe o parte a corpului;
- plăgi plesnite acolo unde pielea e întinsă pe os (cap, faţa anterioară a gambelor);
b. Impacte urmate de cădere:
- pe un plan al corpului leziuni produse de vehicul şi pe alt plan, de obicei opus, leziuni de
cădere;
- frecvent, leziuni de abraziune în zonele descoperite ale corpului.
c. Impacte urmate de proiectare:
- pe un plan leziuni de lovire, iar pe alt plan leziuni de proiectare, mai puţin localizate sau
chiar difuze, prin rostogolirea corpului.
d. Călcare:
- amprenta pneului, excoriaţii şi fracturi subiacente pe planul de călcare;
- intruziuni de pietricele sau asperităţi ale şoselei pe planul de compresie, precum şi fracturi
subiacente, dar mai puţin grave;
- distrucţii tisulare masive, în călcarea de tren.
e. Tamponări:
- leziuni mai ales pe planul anterior al corpului;
- leziuni pe proeminenţele corpului (frunte, nas, bărbie, genunchi, membre superioare);
- la şofer, leziuni ale toracelui anterior, prin lovire de volan.
f. Căderi din vehicule în mers:
- leziuni atipice, difuz localizate.
ATENŢIE! – pot exista afecţiuni patologice (infarct miocardic acut, accidente vasculare
cerebrale) ce pot preceda sau succede accidentul rutier.
Fig. 45. Mecanisme de lovire în accidente rutiere

4) Felul morţii
- moartea prin accidente rutiere este totdeauna violentă;
- uneori, putem vorbi de o moarte violentă secundară, când leziunile produse nu ar fi fost
mortale la o persoană indemnă, dar pe fondul unei afecţiuni preexistente a victimei ele au produs
decesul;
- călcare după moarte - lipsa reacţiilor vitale de călcare tranşează diagnosticul.

5) Cauza morţii
Se bazează pe cea mai gravă modificare morfo-funcţională constatată la autopsie şi incompatibilă
cu viaţa – cel mai frecvent:
- traumatisme cranio-cerebrale;
- hemoragii interne prin rupturi de organe sau vase mari.
Cauza morţii poate fi:
- imediată – prin traumatisme grave ce interesează organe vitale;
- mediată – survine de obicei în spital, prin leziuni primare sau secundare (ex: complicaţii
septice, etc.);
- tardivă – la distanţă (ex: traumatismul produce un anevrism care, în timp, se rupe la efort
minim);
- cauze excepţionale:
- asfixie cu oxid de carbon prin obstruarea ţevii de eşapament;
- înec prin căderea vehiculului în apă;
- asfixie mecanică prin comprimare sub vehiculul răsturnat;
- carbonizare, când vehiculul ia foc;
- moarte subită la volan, cu pierderea controlului vehiculului.

6) Data producerii leziunilor

În funcţie de aspectul semnelor de violenţă:
- culoarea echimozelor;
- infiltratele hemoragice;
- formarea crustei pe excoriaţii;
- gradul de consolidare a fracturilor.

7) Data morţii
În funcţie de:
- lividităţile cadaverice;
- rigiditatea cadaverică;
- răcirea cadavrului;
- pergamentări, opacifierea corneei;
- putrefacţie.

8) Gravitatea leziunilor
La ocupanţii vehiculului:
- de obicei, gravitatea provine din leziunile axiale ale corpului:
- cap - traumatisme cranio-cerebrale;
- rahisul cervical - hiperflexie-hiperextensie;
- mediastin - pneumotorax, rupturi de vase mari;
- şoferul – leziuni toracice grave prin lovirea de volan;
- ocupantul din dreapta – leziuni cranio-cerebrale prin lovire de parbriz, rama parbrizului
sau proiectare în exterior;
- ocupanţii din spate – leziuni cranio-cerebrale prin ejectarea din vehicul.
La pietoni:
- traumatisme cranio-cerebrale grave prin basculare pe vehicul;
- lovire de obiecte din mediu prin proiectarea în décor;
- călcare pe şosea.

9) Diferenţierea leziunilor vitale de cele postmortem

Necesară în:
- simularea unor crime prin aşezarea cadavrului pe şosea;
- succesiunea de impacte cu mai multe vehicule.
Se constată:
- prezenţa sau absenţa infiltratelor sangvine la nivelul plăgilor sau excoriaţiilor (cel mai
vizibil);
- în accidentele de tren, reacţii vitale mai ales în zonele de prim impact; în celelalte zone, şi
uneori în totalitatea cadavrului, reacţiile vitale pot lipsi datorită pierderilor rapide de sânge.

II. LATURA OBIECTIVĂ

1) Identificarea vehiculului ce a lovit

a. Examenul la faţa locului:
- victima – aspect, îmbrăcăminte, poziţie, vârstă, sex, obiecte din jur, pete de sânge, etc.;
- vehicul (dacă este cunoscut) – poziţie, zonă de impact;
- factori externi – mediu, anotimp, precipitaţii, întuneric.
b. Autopsia victimei:
- examen extern amănunţit, în permanentă conexiune cu examenul la faţa locului;
- examen intern:
- determinarea cauzei morţii;
- prelevare de fragmente din zonele suspecte cu reacţii vitale;
- prelevare de sânge şi urină pentru dozarea alcoolemiei şi alcooluriei.

c. Examenul vehiculului:
- în sarcina laboratorului criminalistic;
- identificarea părţii de vehicul intrată în impact;
- prelevări de pete de sânge, fire de păr şi orice fragment de material străin (vopsea, sticlă)
ce pot ajuta la identificarea vehiculului.
d. ÎN CAZURILE DE FUGĂ DE LA LOCUL FAPTEI ESTE IMPERATIVĂ
IDENTIFICAREA TIPULUI DE VEHICUL:
Lovire de către autoturisme:
- fracturi ale gambelor datorate primului impact;
- înălţimea focarului de fractură egală cu înălţimea barei vehiculului;
- leziuni cranio-cerebrale prin lovire de parbriz sau de rama parbrizului, în faza de
basculare pe capotă;
- excoriaţii şi echimoze pe toate planurile corpului, prin proiectare pe şosea;
- leziuni interne toracice şi abdominale de gravitate medie, moartea datorându-se
traumatismului cranio-cerebral;
- frecvent, la locul faptei sunt urme de sticlă, vopsea, spoiler de plastic rupt;
- vehiculul are urme evidente de impact.
Lovire de către vehicule mari (camioane, autobuze):
- fracturi grave de bazin, coloană vertebrală toraco-lombară şi fracturi costale multiple;
- leziuni organice grave pe planul de impact, cauzate şi de fragmentele osoase fracturate;
- pe planul opus impactului, leziuni de gravitate mică (excoriaţii, echimoze), prin
proiectarea victimei pe sol;
- traumatismul cranio-cerebral constituie cauza de moarte mult mai rar decât în lovirea de
către un autoturism;
- la locul faptei se găsesc foarte rar urme de sticlă sau vopsea;
- deformările vehiculului sunt minime.

2) Cauza leziunilor – se confundă cu cauza accidentului

- vârsta tânără – cauză de accidente prin “gustul pentru risc”, lipsa de experienţă, lipsa
anticipării consecinţelor, lipsa simţului de răspundere;
- personalitatea – “omul conduce aşa cum trăieşte”. Vehiculul este o cutie de rezonanţă a
propriului psihic;
- reacţiile afective – mai ales la femei, pot duce la accidente;
- oboseala exogenă – generată de monotonia drumului sau a motorului;
- oboseala endogenă – conducere excesivă, diabet, boli cronice de ficat;
- pierderile de conştienţă de scurtă durată – de natură cardiacă, cerebrală, epileptică;
- diabetul zaharat – stări de ameţeală sau somnolenţă;
- consumul de medicamente – mai ales sedative, tranchilizante, ce cresc timpul de reacţie;
- tulburările de auz – afectează promptitudinea de reacţie în situaţii limită;
- tulburările de vedere – tulburări de apreciere a distanţei, alterarea vederii nocturne,
confundarea culorilor.
În accidentele de avion:
- greşeli de pilotaj – tulburări de apreciere a distanţelor, manevre bruşte, vertij;
- defecţiuni tehnice.

3) Numărul şi succesiunea leziunilor

În accidentele unde există leziuni multiple, numărul impactelor este uşor de inventariat. Alteori,
când leziunile sunt intens distructive (accidente de tren), fragmentele corporale sunt antrenate pe
distanţe mari.
Succesiunea leziunilor este importantă în:
- loviri succesive de mai multe vehicule;
- agresiuni urmate de accident rutier.
Diagnosticul se bazează pe:
- intensitatea diferită a reacţiilor vitale;
- forma leziunilor după partea de vehicul ce a intrat în impact şi suprafaţa de proiectare;
- timpul scurs între lovirile succesive;
- poziţia victimei la faţa locului, în raport cu leziunile constatate.

4) Diferenţierea leziunilor mortale de cele nemortale

- necesare în traumatismele succesive;
- apreciată prin gradul de interesare a organelor vitale;
- pentru leziunile nemortale se apreciază timpul de îngrijiri medicale chiar dacă victima a
decedat, aceasta servind la calificarea penală a faptelor.

5) Mecanismul de producere a leziunilor

Ocupanţii vehiculului:
- conducător auto:
- lovirea capului de parbriz sau de rama parbrizului;
- lovirea toracelui de volan;
- lovirea membrelor inferioare blocate pe sistemele de comandă.
- ocupantul din dreapta:
- lovirea capului de parbriz;
- lovirea gâtului de bord;
- lovirea genunchilor de bord;
- ejectare din vehicul prin parbriz, cu lovire de elementele din mediu (copaci, carosabil).
- ocupanţii din spate:
- lovire de capul celor din faţă;
- lovirea membrelor de scaunele din faţă;
- ejectare din vehicul prin parbriz sau portierele laterale.
- leziuni particulare:
- fracturi costale şi leziuni toracice profunde datorită centurii de siguranţă;
- asfixie datorită air-bag-ului;
- fracturi de coloană cervicală prin hiperflexie/hiperextensie, în ciocnirile frontale;
- decapitare sau leziuni cranio-faciale prin penetrarea în vehicul de obiecte ascuţite din alte
mijloace de transport (trunchiuri de lemn, ţevi);
- strivirea corpului în comprimări ale vehiculului.

Fig. 47. Leziuni tipice ale şoferului şi pasagerului din dreapta

Pietoni adulţi:
- lovirea sub centrul de greutate (la nivelul gambelor), specifică autoturismelor, se succede
în trei timpi:
- lovire, cu fracturi de gambe sau coapse;
- basculare pe capota vehiculului, cu lovirea capului de parbriz sau de rama acestuia;
- proiectare în mediul exterior, cu lovire de corpurile din jur (copaci, alte vehicule, sol).
- lovire la nivelul centrului de greutate (bazin):
- proiectare, cu leziuni primare sub formă de fracturi la locul de impact, urmată de lovirea
de corpuri din mediul înconjurător.
- lovire deasupra centrului de greutate (umăr, torace):
- proiectare în faţă, urmată de călcare de către vehicul.

Fig. 49. Leziuni ale pietonilor

Pietoni copii:
- lovire urmată de proiectare la distanţe mari sau chiar călcare, dacă impactul se produce
deasupra centrului de greutate.

6) Legătura de cauzalitate între accident şi deces

- directă – când leziunile, grave, au dus sigur şi necondiţionat la deces;
- indirectă – când între accident şi deces se interpun cauze interne (afecţiuni preexistente
ale victimei, traumatisme anterioare) sau externe (asistenţă medicală deficitară);
- inexistentă – când victima era decedată anterior accidentului rutier.

III. SUBIECTUL INFRACŢIUNII

1) Identificarea victimei:
- mai ales în accidente de tren sau avion, când leziunile distructive sunt importante;
- se face prin:
- portretul vorbit;
- identificare dactiloscopică;
- identificare odontologică;
- identificare genetică.

2) Identificarea vehiculului:
- se face prin:
- corelarea deformărilor vehiculului cu leziunile victimei;
- urme biologice pe vehicul;
- date de anchetă;
- fragmente lăsate la locul accidentului (far spart, vopsea).
ATENŢIE! – uneori este necesară stabilirea persoanei ce a condus vehiculul. Leziunile toracice
sunt specifice şoferului!

3) Relaţia victimă-vehicul:
- este importantă în stabilirea culpei fiecăruia şi se obţine prin coroborarea tuturor datelor
ce rezultă din anchetă, autopsie, probe biologice, expertize tehnice, etc.

4) Responsabilitatea conducătorului auto

a. Expertiza psihiatrică:
- evaluarea unor afecţiuni psihice antecedente sau survenite pe parcurs, incompatibile cu
conducerea unui vehicul.
b. Evaluarea stării de sănătate:
- afecţiuni organice incompatibile cu conducerea unui vehicul.
c. Evaluarea consumului de alcool – se face pe baza:
- examenului clinic:
- data şi ora accidentului;
- data şi ora consumului de alcool;
- felul şi cantitatea de alcool ingerat;
- greutatea corporală;
- dacă a mâncat, vomitat sau a luat medicamente între timp;
- culoarea feţei, pulsul, temperatura corporală;
- mirosul aerului expirat;
- reacţia pupilară;
- semnele ataxiei (Romberg, păstrarea echilibrului la întoarcerea bruscă din mers, ridicarea
unor obiecte mici, proba indexului);
- comportarea, vorbirea, orientarea temporo-spaţială;
- atenţia, memoria;
- semne de violenţă.
- recoltarea probei de sânge:
- data, ora şi cantitatea recoltată;
- seringă de unică folosinţă;
- dezinfectare cu ser fiziologic (NU cu alcool!);
- cantitatea minimă = 5 cmc sânge;
- fluorură de sodiu sau alt anticoagulant;
- sticluţa se sigilează şi se trimite la laborator împreună cu fişa de examinare clinică;
- se recoltează două probe succesive la interval de o oră una de alta, pentru aprecierea fazei
de absorbţie şi de eliminare a alcoolului.
- efectele alcoolului în funcţie de alcoolemie:
- sub 30 mg% = scăderea capacităţii executării de mişcări complexe (ex: conducerea
maşinii);
- 30 – 50 mg% = deteriorarea absolută a capacităţii de a conduce autoturismul;
- 50 – 100 mg% = apar semne obiective: logoree, pierdere progresivă a inhibiţiilor, voce
puternică, perturbări senzoriale;
- 100 – 150 mg% = vorbire incoerentă, instabilitate motorie, posibil greţuri;
- 150 – 200 mg% = beţie evidentă, greţuri, prostraţie;
- 200 – 300 mg% = stupor, vomă, posibil comă;
- 300 – 350 mg% = stupor sau comă, pericol de aspirare a secreţiilor prin vomă;
- peste 350 mg% = deces prin paralizia centrilor respiratori.

Fig. 51. Fazele metabolismului alcoolului

Fig. 52. Timpul de reacţie motorie a conducătorului
autoturismului funcţie de alcoolemie.

IV. LATURA SUBIECTIVĂ

1) Forma medico-legală de moarte într-un accident de trafic

- accident – cel mai frecvent;
- uneori, crimă disimulată:
- lăsarea cadavrului pe stradă în speranţa călcării de către un vehicul sau chiar călcării de
către criminal;
- legarea persoanei în comă de şinele de cale ferată;
- provocarea unui accident rutier prin uciderea unui ocupant al vehiculului;
- sinucidere:
- aşezarea pe şinele de cale ferată;
- provocarea unui accident rutier;
- aruncarea în faţa unui vehicul în mişcare.

ATENŢIE! – FRECVENT, CADAVRU NEIDENTIFICAT GĂSIT ÎN STRADĂ. Este vorba de o

agresiune, accident rutier sau combinarea celor două mecanisme?

Etape:
1) Identificarea victimei:
- reconstituirea traseului, anturajului şi a eventualelor conflicte anterioare decesului.
2) La faţa locului:
- poziţia victimei pe şosea;
- eventuale urme de frânare sau fragmente de parbriz, far sau vopsea;
- dâre de sânge pe o distanţă mai mare presupun agresarea victimei în alt loc, urmată de
deplasarea acesteia;
- urme de ulei sau benzină pe hainele victimei;
- urme de târâre pe haine şi corp, rupturi ale hainelor, aspect şifonat al acestora;
- în agresiuni, în general, spaţiul din jurul cadavrului este “curat”, în timp ce în accidentele
rutiere, victima şi hainele au aspect dezordonat, iar în jur asfaltul este murdărit cu praf, pietricele,
sticlă, vopsea, desprinse de pe vehicul;
- foarte importantă este examinarea proeminenţelor din apropierea locului unde a fost
găsită victima (poduri, gropi, şanţuri, pietre, garduri), ce ar fi putut produce leziunile acesteia
prin căderi repetate.
3) Autopsia:
- aspect mai impresionant al victimei în accidentele rutiere;
- multiple leziuni externe pe părţile proeminente şi fracturi la nivelul membrelor inferioare
în accidentele rutiere, în timp ce în agresiuni, leziunile sunt mai puţin numeroase, dar situate în
zone vitale;
- în accidentele rutiere, multitudine şi diversitate de leziuni interne (fracturi costale, rupturi
hepatice, pulmonare). Cu cât vehiculul este mai greu, cu atât leziunile sunt mai impresionante;
- uneori, leziuni numai pe traiectul de călcare cu roata (fracturi, rupturi de organe);
- leziuni corporale cu aspect de “marker” de la radiator, faruri, proeminenţe ale vehiculului;
- alcoolemia victimei (în stare de beţie, posibil căderi repetate).
Frecvent, accidentele rutiere îmbracă un aspect total atipic, ceea ce face foarte dificilă
diferenţierea unei agresiuni de un accident rutier.

ATENŢIE! – UNEORI, VICTIMA POATE FI ÎNTINSĂ PE ŞOSEA ÎN MOMENTUL

ACCIDENTULUI
Identificarea vehiculului:
1) Călcare de către autoturisme:
- lipsesc leziunile la nivelul gambelor prin lovirea de bara vehiculului;
- în lovirile de autoturisme, corpul este acroşat şi rostogolit pe sub vehicul;
- leziunile sunt situate pe toate planurile prin rostogolire, sub formă de excoriaţii,
echimoze, plăgi, fracturi ale extremităţilor;
- leziunile de gravitate sunt situate pe unul sau două nivele, pe traiectul de trecere al roţilor
peste corp. Leziunile produse determină afectarea organelor interne, dar această afectare nu este
importantă, nedeterminând distrugeri tisulare masive sau deformări prin strivire (autoturismul are
greutate mică);
- urme de sânge, fire de păr, haine pe partea inferioară a vehiculului;
- distrugerea părţii anterioare a vehiculului, în partea inferioară şi sub bara de protecţie,
fără distrugerea farurilor, radiatorului sau capotei.
Fig. 53. Leziuni de târâre a victimei într-un accident rutier.

Fig. 54. Leziuni de târâre a victimei pe şosea în accident rutier.

2) Călcare de către vehicule mari:

- cel mai frecvent, călcare cu trecerea roţilor peste victimă, fără rostogolirea acesteia;
- distrugeri tisulare masive sau deformări ale corpului prin strivire, pe traseul de trecere al
roţilor;
- pe restul corpului, tegumentele au aspect curat, fără multitudinea de leziuni prin
rostogolire întâlnite în călcările de către autoturisme;
- frecvent, lipsa urmelor biologice pe partea inferioară a vehiculului;
- deformări minime sau inexistente datorită înălţimii vehiculului şi durităţii caroseriei.
PROBLEME MEDICO-LEGALE ALE MORŢII PRIN ARME DE FOC

Acţiunea armelor de foc depinde de:

- puterea de penetrare = dependentă de viteza cu care sunt proiectate (peste 300 m/s);
- materialul din care e făcut glontele;
- unghiul din care glontele abordează corpul;
- densitatea ţesutului în care penetrează glontele.

I. OBIECTUL INFRACŢIUNII

1) Realitatea leziunilor
Bazată pe examinarea:
a. Orificiul de intrare;
b. Traiectul (canalul);
c. Orificiul de ieşire.

a. Orificiul de intrare
• În împuşcările de la distanţă:
- întâlnim doar acţiunea factorilor primari (glonte şi particule din el);
- pierdere de substanţă rotundă sau ovalară, cu antrenarea fragmentelor de ţesut în canal;
- ATENŢIE! – orificiul este mai mic decât proiectilul care l-a produs;
- înfundări sau orificii în fantă sau stea, când forţa cinetică a glontelui e mai redusă sau
rezistenţa ţesuturilor mai mare;
- echimoze sau excoriaţii când glontele acţionează tangent pe tegumente;
- diagnosticul se bazează pe cercetarea formei, mărimii, marginilor orificiului, ca şi pe
constatarea lipsei de substanţă, ce o deosebeşte net de alte orificii (ex: înţepate);
- în jurul orificiului întâlnim de la interior spre exterior:
- guleraşul de contuzie (excoriaţie sau deshidratare) = zonă inelară de 1 – 2 mm lăţime,
brună, acoperită de crustă la persoanele vii sau pergamentare la cadavru;
- guleraşul de ştergere = negru-murdar datorită pulberii şterse de pe glonte, situat pe
marginea liberă a orificiului. Se poate evidenţia prin fixarea pielii în formol, deshidratare în
alcool, clarificare în xilol;
- zona de metalizare = pătrundere de particule metalizate în tegumentele periorificiale, în
tragerile de la distanţe sub 1 m.
• În împuşcările de aproape (sub 60 cm):
- orificiul este egal sau mai mare decât proiectilul ce l-a produs;
- urme ale acţiunii factorilor secundari (flacără, gaz, pulbere, fum);
- de la exterior spre interior întâlnim:
- tatuajul = depunere pe piele, în jurul orificiului de intrare, a pulberilor nearse,
determinând incrustaţii negricioase. Dispersia e cu atât mai mare, cu cât distanţa de tragere e mai
mare:
- în apropiere  tatuaj dens, cu 2 – 4 mm între particule;
- la distanţă mare  dispersie la 10 – 15 mm.
- manşonul de fum = depuneri de fum şi funingine în jurul orificiului de intrare, de obicei
sub forma a două cercuri concentrice, unul intern mai închis şi unul periferic mai deschis.
Permite aprecierea distanţei de tragere:
- ţeava lipită  funinginea pătrunde în epiderm pe 10 – 20 microni;
- 1 – 5 cm distanţă  o parte din funingine în epiderm şi o parte se depune superficial;
- 30 – 50 cm  particule de funingine doar în stratul cornos.
- arsurile pielii = pergamentare pe o zonă de 5 – 10 mm în jurul orificiului de intrare, cu
pârlirea părului.
- plesnirea pielii - prin acţiunea mecanică a gazelor.
• Împuşcări cu ţeava lipită de tegumente:
- inelul de imprimare = echimoză, excoriaţie sau chiar plagă, datorită presării tegumentelor
de către ţeavă.

Fig. 56. Orificiu de intrare – împuşcare cu ţeava lipită de tegumente. Se observă amprenta lăsată
de ţeava pistolului

Fig. 57. Orificiu de intrare în suicid prin împuşcare cu ţeava lipită de tegumente. Pielea este arsă.
Compoziţia modernă a explozibilului nu a lăsat urme de funingine sau fum pe tegumente.

b. Traiectul (canalul):
- foarte important în aprecierea direcţiei de tragere;
- în canal putem găsi: resturi tegumentare, resturi de haine antrenate de glonte, etc.;
- poate avea traiect sinuos prin devierea glontelui de planuri dure, tendoane, organe
parenchimatoase.
c. Orificiul de ieşire:
- nu se constată lipsă de substanţă tegumentară;
- are formă neregulată sau de fantă, prin scăderea forţei cinetice a glontelui şi, eventual,
deformarea sa;
- lipsesc inelele descrise la orificiul de intrare.
d. Arme de vânătoare:
- sub 50 cm = orificiul de intrare mare, rotund, cu marginile rupte;
- 50 cm – 2 m = orificiu mare, de 3 cm diametru, în centrul unei zone în care sunt mici
orificii dispersate, la distanţe egale între ele;
- peste 4 m = orificii multiple, la distanţe egale de 5 – 6 mm, de aceeaşi mărime;
- la 5 m = distanţa de dispersie este de 1 cm, orificiile fiind dispersate pe o suprafaţă de 20
cm diametru;
- la 10 m = distanţa de dispersie este de 2 cm la centru şi 6 cm la periferie, suprafaţa de
dispersie fiind de 40 cm diametru.

e. Grenade, mine:
- leziuni multiple prin schije, cu prezenţa factorilor secundari când explozia are loc sub 1 –
2 m.

2) Felul morţii
- moartea este întotdeauna violentă;
- uneori, poate fi violentă secundară, prin interpunerea unui factor patologic în mecanismul
de cauzalitate (ex: o plagă împuşcată minoră la un bolnav de hemofilie poate determina o
hemoragie masivă cu risc vital).

3) Cauza morţii:
- leziuni distructive ale organelor vitale, hemoragii interne sau externe, şoc traumatic,
embolii grăsoase;
- cauze secundare – de obicei complicaţii infecţioase.
4) Momentul împuşcării:
- se apreciază prin aspectul plăgii împuşcate:
- intensitatea hemoragiei;
- formarea de cruste;
- eventuale semne de cicatrizare.
- aspecte de la locul faptei – miros de praf de puşcă în încăpere, etc.

5) Momentul morţii:
- se apreciază prin:
- modificări cadaverice semitardive (lividităţi, rigiditate, temperatura cadavrului);
- eventuale modificări cadaverice tardive;
- urme de sângerare la locul faptei;
- eventuale reacţii supravitale (deplasarea victimei după împuşcare, etc.).

6) Gravitatea faptei:
a. În caz de agresiuni cu participaţie (când autorul împuşcă un cadavru), se califică fapta ca:
- faptă putativă – dacă subiectul ştia că victima era deja decedată;
- tentativă de omor – dacă nu ştia acest lucru.
b. În caz de coautorat (când unul produce moartea, iar altul doar o vătămare corporală)
ancheta decide:
- coautoratul – traumatismul celui de-al doilea diminuând capacitatea de apărare a victimei;
- clasifică fapta ca simplă vătămare corporală.
c. În cazurile când autorul, în loc să împuşte persoana vizată, o împuşcă pe alta sau împuşcă
şi persoana vizată şi pe alta nevinovată, decizia o ia juristul.
d. Sunt cazuri când împuşcarea se produce cu mijloace improprii (gloanţe de cauciuc),
determinând o simplă vătămare corporală.
e. În omorul calificat prin împuşcare:
- starea de neputinţă a victimei de a se apăra;
- punerea în pericol a mai multor persoane.
f. În omorul deosebit de grav:
- cruzimea (împuşcare cu mai multe gloanţe);
- omorul a două sau mai multe persoane;
- împuşcarea unei femei gravide.
g. Legitima apărare prin împuşcare:
- aspectul actual al atacului (concomitenţa leziunilor pentru a exclude răzbunarea, poziţia
victimei faţă de trăgător);
- lipsa depăşirii atacului prin apărare (cu excepţia situaţiilor când nu are la îndemână alte
arme sau este într-o stare de tulburare sufletească).
h. Împuşcările din culpă:
- au loc, de obicei, în timpul serviciului, deşi este vorba de omor din culpă agravat (prin
nerespectarea dispoziţiilor legale de utilizare a armelor şi muniţiilor).
i. Determinarea sau înlesnirea sinuciderii:
- utilizarea convingerii sau şantajul victimei în acest scop sau punerea la dispoziţia acesteia
a armei, pentru realizarea suicidului.

7) Caracterul vital al leziunilor

- prin aprecierea reacţiilor vitale la nivelul plăgii împuşcate:
- orificiul de intrare prezintă o retracţie a ţesuturilor;
- inflamaţia ţesuturilor din jur;
- hemoragie pe tegumente şi în apropierea cadavrului;
- formarea de cruste hematice;
- infiltrat inflamator al ţesuturilor în canalul de tragere.
- plăgile împuşcate după moarte:
- la orificiul de intrare- ţesuturi nemodificate, fără reacţii inflamatorii;
- orificiul de intrare este beant, fără hemoragie, mai greu de identificat;
- traiect greu vizibil, prin lipsa inflamaţiei şi hemoragiei ţesuturilor.

II. LATURA OBIECTIVĂ

1) Obiectul cu care s-a produs infracţiunea

Armele de foc = mecanism ce foloseşte pulberea explozivă a cărei ardere crează, datorită gazelor,
o presiune destinată să arunce proiectilul prin ţeavă cu o forţă vie iniţială foarte mare.
După destinaţia lor:
- arme de luptă:
- revolvere şi pistolete = sub 1 kg greutate, calibru până în 9 mm, destinate tragerii până la
50 m distanţă;
- pistolete-mitralieră = calibru de 9 mm, se ţin la umăr sau la şold, greutate 2,5 – 3 kg,
distanţa până la 200 m, încărcătoare cu 30 cartuşe;
- puşti şi carabine = calibru între 5,5 – 11, 5 mm, sub 3 kg, eficienţă până la 300 m, uneori,
cu lunetă, până la 600 m;
- puşti-mitralieră = puternice, grele, folosite în război;
- arme de vânătoare:
- cu alice de plumb sau cu glonte;
- permit tragere de la umăr;
- arme de tir sportiv;
- arme speciale:
- pistoale de semnalizare;
- pistoale cu aer comprimat;
- pistoale cu gaz;
- arme deghizate:
- pistol-stilou;
- pistol-baston;
- arme artizanale – de fabricaţie proprie.
După calibru:
- arme de calibru mic – sub 6,35 mm;
- arme de calibru mediu = 6,35 – 9 mm (7,62 mm, 7,65 mm, 8 mm);
- arme de calibru mare – peste 9 mm (11,43 mm).
Muniţia poate fi:
- cartuşul – format din:
- proiectil fixat în tub (glontele);
- încărcătura propulsivă din tub;
- încărcătura fulminantă (capsa).
- glontele are:
- formă = cel mai frecvent cilindro-ogivală;
- calibru = diametrul maxim al glontelui înainte de tragere;
- greutate = 1,1 – 12,9 g;
- structura = nucleu de plumb sau oţel şi o cămaşă din cupro-nichel.

2) Cauza leziunilor:
Leziunile distructive se produc prin:
- acţiunea directă a glontelui – produce clivarea şi dilacerarea ţesuturilor pe axa de mişcare
şi contuzionarea lor la nivelul pereţilor canalului;
- acţiunea laterală a glontelui = cantitatea de energie cinetică pe care glontele o transmite
ţesuturilor din jurul canalului. Efectul principal în producerea acestor leziuni îl are unda de şoc.
Concluzii privind mecanismul lezional:
- efectul distructiv se datorează, în principal, disipării energiei cinetice în ţesuturi;
- ansamblul lezional depăşeşte cu mult calibrul proiectilului;
- leziunile sunt determinate de cei doi factori lezionali – unda de şoc + proiectilul.

3) Stabilirea numărului leziunilor:

- mai multe gloanţe din aceeaşi armă au, fiecare, orificiu de intrare, traiect şi orificiu de
ieşire propriu;
- un singur glonte poate străbate mai multe segmente, caz în care avem un singur orificiu
de intrare cu caracterele menţionate;
- la armele de vânătoare – grupuri de orificii de intrare mici, rotunde, multiple;
- EXCEPŢIE – armele cu repetiţie pot descărca mai multe gloanţe printr-un singur orificiu
de intrare, dar vom avea, în mod evident, mai multe orificii de ieşire.

4) Succesiunea leziunilor:
- cercetarea reacţiilor vitale la nivelul fiecărei plăgi împuşcate;
- cercetarea traiectelor de fractură – vizibile mai ales la oasele late (traseul fracturilor
ulterioare se opreşte pe traiectul fracturii anterioare);
- când victima supravieţuieşte se poate aprecia şi evoluţia în timp a leziunilor, de la
leziunea primară la complicaţiile secundare şi terţiare.

5) Mecanismul producerii leziunilor este echivalent cu stabilirea distanţei de tragere.

- împuşcare cu ţeava lipită:
- acţiunea factorilor primari şi secundari în totalitate în interiorul canalului de împuşcare;
- apariţia inelului de imprimare;
- tegumente plesnite în formă de stea;
- distrugere masivă de organe, prin acţiune hidrodinamică.

Fig. 60. Mecanismul de formare al plăgii împuşcate stelate în tragere cu arma lipită de
tegumente.

Fig. 61. Suicid prin împuşcare şi spasm cadaveric cu mâna pe armă.

- împuşcare de aproape (din interiorul zonei de acţiune a factorilor secundari):

- la orificiul de intrare se găsesc inelele determinate de acţiunea factorilor secundari.
- împuşcare de la distanţă:
- se întâlnesc doar efectele factorilor primari.
Pentru evaluarea mai precisă a distanţei se poate recurge la un experiment balistic.
6) Evaluarea direcţiei de tragere

a. Iniţial, diferenţierea între orificiul de intrare şi cel de ieşire:

- orificiul de intrare:
- formă rotundă, ovalară sau stelată;
- aproape întotdeauna cu pierdere de ţesut;
- apropierea manuală a marginilor determină formarea de cută;
- uneori, inel de excoriaţie;
- uneori, inel de frecare;
dimensiuni mai mici decât diametrul glontelui.

Fig. 62. Aspectul plăgii împuşcate în funcţie de distanţa de tragere.

- orificiul de ieşire:
- formă de fantă, stelată sau neregulată;
- nu există pierderi de ţesut;
- apropierea marginilor completă, fără obstacole;
- inel de excoriaţie absent;
- inel de frecare absent;
- dimensiuni egale sau mai mari decât glontele.
b. Stabilirea unghiului format între cele două orificii şi aprecierea poziţiei victimei în
momentul tragerii:
- particularităţi:
- canalul glontelui poate fi direct sau deviat. Traiectul se disecă strat cu strat şi fără
utilizarea sondei;
- conţinutul canalului prezintă la intrare resturi de vestimentaţie, iar la ieşire fragmente din
ţesuturile şi organele traversate;
- pe oase, orificiul de intrare are forma unui trunchi de con, cu baza mică pe tăblia externă;
- lipsa orificiului de ieşire pune problema opririi glontelui în corp sau ieşirea sa printr-un
orificiu ascuns;
- lipsa orificiului de intrare pune problema tragerii într-un orificiu natural (ex:gură).

7) Legătura de cauzalitate
- directă – când împuşcarea a dus în mod direct şi nemijlocit la deces;
- indirectă – când împuşcarea, cu consecinţe mai puţin grave, determină agravarea unei
afecţiuni preexistente (ex: o insuficienţă respiratorie anterioară) sau apariţia unei complicaţii
mortale (ex: bronhopneumonie prin imobilizare prelungită la pat);
- inexistentă – când între împuşcare şi cauza decesului nu există nici un fel de legătură,
fiind doar o coincidenţă de apariţie în timp.

III. SUBIECTUL INFRACŢIUNII

1) Identificarea victimei
- pe baza tehnicilor de identificare:
- efectuarea portretului vorbit după metodologia expusă;
- efectuarea de fotografii;
- amprentarea cadavrului;
- vestimentaţia şi eventuale obiecte personale găsite asupra sa.

2) Identificarea armei:
- cercetarea balistică a cartuşului este mai simplă când glontele rămâne în corp;
- pulberea se cercetează prin metode chimice şi spectroscopice, prin reacţia cu brucină sau
difenilamină (reacţia Picini). La nivelul zonei de tatuaj, prezenţa cristalelor de pulbere dă o
reacţie roşie cu brucina şi albastră cu difenilamina, în mediu sulfuros.

3) Identificarea autorului:
- cercetarea urmelor de pulbere de pe mâna suspectului;
- cercetarea “ciupiturii interdigitale” între index şi police = leziuni date de ieşirea pulberii
şi gazelor prin fereastra de ejecţie a armei;
- leziuni pe corpul agresorului, prin apărarea victimei;
- găsirea armei asupra sa;
- urme din sângele victimei pe hainele agresorului.
4) Relaţia victimă-agresor:
- în funcţie de:
- poziţia pe corp a orificiului de intrare;
- prezenţa sau absenţa factorilor secundari;
- unghiul de intrare a glontelui;
- urme de luptă la faţa locului.

5) Posibilitatea unor reacţii supravitale:

- deplasarea victimei după împuşcare;
- posibilitatea de a împuşca, la rândul său, pe altcineva;
- posibilitatea de a semna acte.

6) Examinarea psihiatrico-legală a autorului:

- în omorul deosebit de grav;
- când fapta întruneşte elemente bizare în desfăşurarea ei;
- când comportamentul autorului este anormal;
- când autorul are antecedente psihiatrice.

IV. LATURA SUBIECTIVĂ

1) Mobilul şi rezultatul acţiunii:

- are relevanţă expertală când:
- omorul are motivaţie patologică, autorul fiind bolnav mintal;
- rezultatul nu a fost o leziune letală.
2) Forma medico-legală de moarte:
- omucidere:
- orificiul de intrare în zone inaccesibile victimei sau zone atipice;
- descărcare din afara zonei de acţiune a factorilor secundari;
- arma nu este găsită la locul faptei;
- posibil, orificii de intrare multiple.
- sinucidere:
- localizarea orificiului de intrare în zone accesibile mâinii victimei, mai frecvent temporal
sau precordial;
- distanţa de tragere foarte apropiată sau lipită;
- ciupitura interdigitală – între index şi police, prin reculul descărcătorului;
- arma este găsită la locul faptei, în mâna victimei.
- accident – mai ales accidente de vânătoare.

V. REGULI DE EXPERTIZĂ

1) Examenul la faţa locului = foarte important:

- poziţia cadavrului şi vestimentaţia;
- raportul dintre cadavru şi armă;
- cercetarea şi recoltarea petelor de sânge.

Fig. 65. Plagă împuşcată cu ţeava pistolului lipită de tegumente

2) Examenul victimei
- pe îmbrăcăminte – orificii cu urme ale factorilor secundari, cu aceleaşi caractere ca şi pe
piele;
- autopsie după regulile clasice, cu disecţia strat cu strat pentru explorarea canalului;
- când există neclarităţi referitoare la orificii se poate recolta piesa de formă pătrată, cu
orificiul central şi o zonă de ţesuturi subtegumentare; se conservă în formol şi se examinează
histologic;
- examenul histologic stabileşte toate elementele privind acţiunea factorilor primari şi
secundari, se fac reacţiile pentru determinarea pulberii şi examenul radiologic pentru detectarea
urmelor metalice;
- glontele se trimite pentru examen balistic.
3) Examenul tehnic al armei
- de către specialiştii în balistică.
4) Examenul agresorului
- depozite de fum şi ciupitura interdigitală;
- urme de sânge al victimei pe haine.
MEDICINA LEGALĂ A ASFIXIILOR MECANICE

Cuprinde o varietate de mecanisme, asfixiile, ca şi traumatismele cranio-cerebrale, constituind

una din principalele cauze de deces.
ASFIXIILE = tulburări ale metabolismului gazos, caracterizate prin privarea bruscă de oxigen şi
creşterea concomitentă a bioxidului de carbon. Se numesc anoxii acute, termenul de asfixie
păstrându-se prin tradiţie.
Clasificare – asfixiile pot fi:
- de aport = blocarea pătrunderii oxigenului în organism;
- de transport = blocarea elementelor sangvine ce transportă oxigenul (intoxicaţii cu oxid
de carbon, anemii);
- de utilizare = blocarea utilizării oxigenului la nivel celular (intoxicaţii cu cianuri).
Din punct de vedere medico-legal, asfixiile pot fi:
- patologice – în diferite boli cardiace sau pulmonare;
- violente:
- prin comprimare (a gâtului, toracelui);
- prin ocluzie:
- astuparea căilor respiratorii externe în sufocare;
- blocarea alveolelor în înec.
Fazele asfixiei:
- preasfixică (1 min.) – pierderea conştienţei;
- convulsivantă – deprimarea funcţiilor vitale şi apariţia convulsiilor;
- terminală – oprirea respiraţiei, echivalentă morţii aparente.

I. OBIECTUL INFRACŢIUNII

1) Realitatea leziunilor de asfixie mecanică

• Examen extern:
a. Leziuni comune de asfixie:
- cianoza feţei şi a extremităţilor;
- peteşii hemoragice pe conjunctiva oculară şi pe tegumente, uneori;
- incontinenţă sfincteriană şi a veziculelor seminale;
- lividităţi închise la culoare.
b. Leziuni specifice de asfixie:
Spânzurare:
- lividităţi în jumătatea inferioară a corpului;
- pe cap – discrete leziuni echimotice sau excoriaţii prin lovirea de unele obiecte din jur;
- şanţ oblic ascendent şi întrerupt la nivelul nodului situat înalt sub mandibulă.
Strangulare:
- şanţ jos situat, sub laringe, orizontal, complet (neîntrerupt), unic sau multiplu;
- semne de luptă pe corp;
- excoriaţii pe gâtul victimei, în încercarea de a detaşa laţul.

Fig. 66. Ştrangulare cu laţul şi tentativa victimei de a se elibera prin introducerea mâinilor sub
laţ.

Sugrumare:
- echimoze ovalare, de mărimea pulpei degetelor, pe gât;
- excoriaţii pe gâtul victimei în încercarea de a se detaşa;
- semne de luptă pe corp;
- echimoză opusă leziunilor de sugrumare prin comprimarea gâtului victimei pe un plan
dur (sol, proeminenţe).

Fig. 67. Excoriaţii şi echimoze produse prin sugrumare.

Compresiune toraco-abdominală:
- echimoze, excoriaţii pe corp;
- fracturi costale cu crepitaţii osoase;
- emfizem subcutanat cu crepitaţii gazoase;
- cianoză intensă a feţei.

Ocluzia orificiilor respiratorii externe:

- fracturi ale piramidei nazale, cu infiltrate hemoragice ale mucoasei;
- infiltrate pe faţa internă a buzelor, prin comprimare de dinţi;
- leziuni pe braţele victimei, prin imobilizarea acesteia.

Ocluzia orificiilor respiratorii interne:

- prezenţa corpilor străini la nivelul corzilor vocale (orificiul glotic);
- leziuni pe mucoasa faringiană produse de corpul străin;
- cianoza cadavrului.
Înec:
- leziunile constatate pe cadavru, cu prezenţa sau absenţa reacţiilor vitale;
- gradul de macerare a pielii = timpul de şedere în apă:
- 3 – 6 ore = pielea palmelor albă şi încreţită la degete;
- 3 – 5 zile = încreţirea întregii palme (“mâna de spălătoreasă”);
- 6 – 8 zile = acelaşi proces la nivel plantar;
- 10 – 15 zile = detaşarea pielii palmare în lambouri şi detaşarea părului;
- 15 – 25 zile = detaşarea pielii sub formă de “mănuşă”;
- 30 – 40 zile = detaşarea unghiilor;
- 8 – 10 luni = saponificarea (= ţesuturi dure cu miros rânced, scoase din apă devin cenuşii,
iar la aer se usucă, devenind sfărâmicioase);

Fig. 70. Macerarea tegumentelor mâinii (şedere în apă timp de 8 zile).

- în ape calde – putrefacţia gazoasă e rapidă  plutirea cadavrului;

- în ape reci – nu există putrefacţie gazoasă  cadavrul cade la fundul apei;
- forma leziunilor la cadavrele saponificate se menţine nedefinit.

Fig. 71. Fazele înecului.

• Examen intern:
a. Leziuni comune de asfixie:
- dilatarea şi încărcarea cu sânge a inimii drepte;
- sânge lichid în inimă şi vase;
- stază generalizată;
- emfizem acut asfixic sau edem generalizat asfixic;
- peteşii pleurale sub formă de puncte hemoragice roşii;
- uneori, hemoragii în muşchii temporali.
Fig. 72. Pete[ii asfixice pe fa]a intern\ a ]esuturilor pericraniene.

b. Leziuni specifice de asfixie:

Fig. 73. Anatomia oaselor gâtului.

Spânzurare:
- infiltrate hemoragice în părţile moi ale gâtului;
- fractura cartilagiilor laringelui;
- fractura osului hioid;
- ruperea intimei carotidei;
- hemoragii în muşchii sternocleidomastoidieni;
- hemoragii perilaringiene sau în capsula tiroidei.
Strangulare şi sugrumare
– leziuni identice cu spînzurarea.

Fig.74. Infiltrate hemoragice a mucoasei laringelui şi fracturi ale oaselor gâtului prin sugrumare.

Compresie toraco-abdominală:
- fracturi costale;
- zdrobiri de organe toracice sau abdominale;
- congestie cutanată şi cranio-meningo-cerebrală;
- hemoragii de stază în periostul cranian şi muşchii temporali.
Ocluzia orificiilor respiratorii externe:
- hemoragii în părţile moi ale buzelor şi nasului, evidenţiabile la secţiune sau prin examen
microscopic.
Ocluzia orificiilor respiratorii interne:
- corpi străini în cavitatea bucală sau laringe.

Fig. 75. Asfixie determinată de blocarea unui bol alimentar (portocală) în laringe.

Ocluzia căilor respiratorii:

- corpi străini în trahee şi bronhii (praf, pulberi);
- congestie şi hemoragii ale mucoasei traheale (dacă aspiraţia s-a produs în timpul vieţii)
- ATENŢIE! – de diferenţiat de putrefacţia cadaverică a mucoasei traheale roşie, murdară,
difuză.

Fig. 76. Asfixie mecanică – ocluzia căilor respiratorii cu seminţe

Înec:
- emfizem hidroaeric şi edem caracteristic înecării;
- spumă la orificiile respiratorii externe;
- posibil, peteşii pleurale;
- cantitate mare de apă în stomac, eventual plante sau mâl.

• Examene de laborator:
Necesare ori de câte ori rezultatele examenului macroscopic nu sunt concludente.
Asfixii prin compresiune:
- fragment tegumentar din şanţul de spânzurare, strangulare, zona de sugrumare, pentru
examen microscopic;
- fragmente de ţesuturi moi ale gâtului (muşchi, carotidă, laringe, hioid) pentru examen
microscopic;
- sânge pentru determinarea alcoolemiei;
- sânge, fragment de ficat, rinichi, stomac şi conţinut gastric pentru determinarea toxicelor
uzuale, pentru a înlătura ipoteza unei intoxicaţii urmată de simularea unei spânzurări;
- fragmente de organe pentru evidenţierea modificărilor hipoxice;
- metoda Berg = creşterea fosfolipidelor în sângele circulant, faţă de sângele stagnat în
vasele de deasupra şanţului de spânzurare, care arată valori normale.
Ocluzia orificiilor respiratorii externe:
- fragmente din buze şi nas pentru evidenţierea infiltratelor hemoragice;
- fragmente din organele interne pentru evidenţierea leziunilor anoxice;
- identificarea unor stări patologice ce ar fi putut duce la moarte subită;
- sânge pentru alcoolemie.
Ocluzia căilor respiratorii:
- fragmente din arborele bronşic pentru identificarea corpilor străini, pulberilor, etc.;
- fragmente de organe pentru evidenţierea leziunilor anoxice;
- sânge pentru alcoolemie.
Înec:
- fragmente de organe cu circulaţie terminală pentru evidenţierea diatomeelor = formaţiuni
silicoase de diferite forme, evidenţiate microscopic în organe sau fragment de stern dacă moartea
se datorează înecului, datorită transportării lor de torentul sangvin. Lipsesc în cazul aruncării în
apă a unui cadavru;

Fig. 78. Diatomee – aspect microscopic

Fig. 79. Mecanismul de pătrundere a diatomeelor

- sânge pentru alcoolemie;

- cercetarea hemolizei sângelui care scade progresiv pornind de la edemul pulmonar,
transudatul pleural, sângele arterial, sângele venos, spre deosebire de putrefacţie, unde creşte în
acest sens;
- punctul de congelare a sângelui din inima stângă prin metoda crioscopică – în înec în apă
sărată punctul crioscopic este superior celui normal, iar în apă dulce e inferior.

2) Felul morţii
- în asfixiile mecanice moartea este întotdeauna violentă;
- poate exista şi posibilitatea unei morţi violente secundare, când o afecţiune patologică,
prin simptomatologia ei, determină un sindrom asfixic (ex: ruperea unui chist sau abces
pulmonar în căile respiratorii ca urmare a unui traumatism toracic, cu asfixie prin conţinut).

3) Cauza morţii
- primară:
- anoxia organelor vitale, îndeosebi a creierului;
- reflexe inhibitorii bruşte (elongarea sau ruperea nervilor vagi, excitaţia corpusculului
carotidian în spânzurări);
- reflexă, prin sincopă termodiferenţială în înec.
- Secundară:
- pneumonii, pneumonii cu corp străin, tromboze de artere carotide.

4) Data producerii asfixiei

- asfixiile fiind aproape totdeauna mortale, momentul asfixiei coincide cu momentul
morţii;
- în rarele cazuri când victima supravieţuieşte (înec, tentative de sugrumare) putem lua în
considerare datele de anchetă cu declaraţiile martorilor şi a victimei, precum şi aspectul
excoriaţiilor şi echimozelor lăsate pe gâtul victimei în tentativa de sugrumare.

5) Data morţii
- se stabileşte pe baza semnelor de moarte după metodele utilizate în celelalte tipuri de
morţi violente;
- aprecierea este mai dificilă în înec;
- stadiul macerării pielii până la adipoceară;
- momentul producerii “mâinii de spălătoreasă”;
- căderea părului;
- denudarea epidermului;
- ATENŢIE! – toţi aceşti factori se apreciază în funcţie de anotimp, natura şi temperatura
apei.

6) Gravitatea leziunilor
- de obicei, decesul survine imediat  gravitate mare a leziunilor;
- complicaţiile pot determina decesul în timp:
- encefalopatii anoxice;
- stări de decerebrare;
- pneumonii secundare;
- tromboze ale vaselor gâtului.

7) Caracterul vital al leziunilor

- precizarea lui este foarte dificilă în anumite situaţii:
- înec prin hidrocuţie sau reflex epigastric;
- spânzurarea albă cu reflex sino-carotidian;
- fenomene de putrefacţie avansată.
- uneori, semnele de asfixie sunt foarte greu vizibile, ridicând semne de întrebare asupra
diagnosticului;
- un rol hotărâtor îl au:
- examenele complementare (ex: diatomeele);

Fig. 80. Principiul examenul diatomeelor în înec

- datele de anchetă.
- este necesară precizarea caracterului vital al leziunilor în:
- crime cu aruncarea cadavrului în apă şi simularea unui înec;
- crime urmate de spânzurarea cadavrului;
- sugrumări şi strangulări ale nou-născuţilor şi simularea unui accident casnic.

8) Diagnosticul diferenţial al formei de asfixie

Spânzurare tipică şi atipică:
- urma şanţului de spânzurare;
- infiltrate sangvine în ţesuturile de la acest nivel;

Fig. 82. Spânzurare atipică incompletă

Strangulare cu laţul:
- diferenţierea şanţului faţă de cel de spânzurare;
Sugrumare:
- urme de unghii cu excoriaţii convexe pe pielea gâtului;
Compresie toraco-abdominală:
- leziuni ale scheletului toracic şi organelor interne;
- leziuni produse prin hiperpresiunea sistemului cav superior;
Ocluzia orificiilor respiratorii externe:
- pe tegumente şi în ţesuturi, prin incizie, semne locale de asfixie prin ocluzie (infiltrate ale
buzelor şi nasului);
Ocluzii cu corpi străini:
- identificarea corpului străin în arborele respirator;
- reacţii vitale la locul obstrucţiei (hiperemie, ulceraţii mucoase, infiltrate hemoragice);
Înec:
- spumă buco-nazală şi emfizem pulmonar;
- peteşii ale conjunctivelor şi meningelui;
- plancton acvatic în alveole şi organe (rinichi, cord).

II. LATURA OBIECTIVĂ

1) Obiectul ce a produs decesul

- laţuri:
- în spânzurări şi strangulări;
- trebuie să lase la nivelul gâtului victimei o formă identică pe tegumente;
- laţurile moi nu lasă o astfel de urmă (fular, eşarfă);
- în sugrumări, resturile tisulare de sub unghiile agresorului pot fi examinate criminalistic
şi serologic;
- obiectul ce blochează orificiul glotic poate fi: bol alimentar, căluş, corpuri străine.

2) Cauza leziunilor
- trebuie precizat dacă leziunile constatate au fost produse în timpul vieţii sau după moarte.
Leziunile produse în timpul vieţii se puteau produce anterior asfixiei sau în perioada tulburărilor
date de asfixie (ex: loviri cu capul în spânzurare);
- evidenţierea urmelor de apărare ale victimei în strangulări, sugrumări, ocluzii ale
orificiilor externe;
- în traumatologie, dacă asfixia nu a dus la deces, se apreciază numărul de zile de îngrijiri
medicale pentru vindecarea leziunilor mecanice sau hipoxice produse;
- în caz de deces există trei situaţii:
- când asfixia în sine este cauza decesului;
- când decesul s-a produs prin alt mecanism, iar asfixia este doar simulată;
- când asixia a concurat la producerea decesului, împreună cu alte leziuni.
- în spânzurare:
- moarte rapidă prin ischemie cerebrală (lipsă de oxigen);
- moarte prin reflex inhibitor de excitare a corpusculului carotidian sau nervului vag;
- moarte prin elongarea coloanei cervicale şi leziuni medulare.
- în asfixiile cu bol alimentar – decesul e favorizat de:
- tulburări de masticaţie;
- stare de ebrietate;
- vârsta înaintată;
- abuz de sedative, ateroscleroză, crize epileptice;
- corpi străini rotunzi, mici, antrenaţi uşor în căile respiratorii (bomboane, tablete, fasole,
etc.).
- în înec – ne interesează factorii ce au putut duce la pierderea echilibrului sau a stării de
conştienţă:
- stare de ebrietate;
- afecţiuni neurologice;
- afecţiuni vestibulare;
- afecţiuni locomotorii;
- insuficienţă cardiacă;
- factori externi de mediu.

3) Numărul leziunilor
Obligă la inventarierea altor tipuri de leziuni:
- leziuni anterioare asfixiei – leziuni hetero-/autoagresive;
- leziuni simultane asfixiei – leziuni cu alte mijloace de violenţă (arme albe, obiecte
contondente, etc.);
- leziuni posterioare asfixiei – târârea cadavrului înecat, cu lovirea de fundul apei,
devorarea cadavrului de către animale.

4) Succesiunea leziunilor
- importantă în:
- aprecierea unor eventuale agresiuni anterioare asfixiei sau cauzelor producerii asfixiei
(căderi cu maluri de pământ în apă, etc.);
- leziuni produse în timpul asfixiei (lovire de pereţi în spânzurare);
- leziuni ulterioare asfixiei, eventual după moarte, prin mutarea cadavrului, acţiunea
animalelor.
- se apreciază prin:
- localizarea leziunilor pe corp (leziuni de cădere, de lovire);
- aspectul leziunilor (indică obiectul cu care au fost produse);
- intensitatea sau absenţa reacţiilor vitale.

5) Mecanismul de producere a leziunilor

- leziuni cauzatoare de asfixie:
- spânzurare;
- strangulare;
- sugrumare;
- compresie toraco-abdominală;
- ocluzia orificiilor respiratorii externe;
- ocluzia orificiilor respiratorii interne;
- înec.

Fig. 83. Cauzele asfixiei mecanice

- leziuni asociate mecanismului asfixic:

- lovirea capului de pereţii încăperii, în spânzurare;
- excoriaţii produse de autor pe gâtul victimei, în sugrumare;
- excoriaţii pe gâtul victimei, în încercarea de a degaja laţul, în strangulări;
- fracturi costale multiple sau de coloană vertebrală, în compresiuni toraco-abdominale;
- lovirea victimei de fundul apei sau leziuni produse de animalele acvatice, în înec.

6) Legătura de cauzalitate între asfixie şi deces

- directă - fenomenele asfixice au dus în mod direct şi necondiţionat la deces (situaţia cel
mai frecvent întâlnită);
- indirectă - survenirea unei complicaţii ca urmare a fenomenului asfixic (pneumonii cu
corpi străini, tromboze de carotide);
- asfixia acţionează pe o boală pulmonară sau laringiană anterioară, ce determină un grad
de insuficienţă respiratorie acută;
- inexistentă - când asfixia nu a avut nici un determinism în cauzalitatea morţii.

III. SUBIECTUL INFRACŢIUNII

1) Identificarea victimei
- devine esenţială în identificarea cadavrelor putrefiate, mumifiate sau cu adipoceară, ce
pot fi găsite tardiv şi în locuri inaccesibile;
- se utilizează:
- portretul vorbit – vârstă, sex, talie, greutate, culoarea ochilor, a părului, forma feţei, a
nasului, etc.;
- semne particulare – intervenţii chirurgicale, cicatrici posttraumatice, amputaţii,
malformaţii, tatuaje;
- dactiloscopia;
- amprenta genetică;
- fotografiile.

2) Examenul la faţa locului

- poziţia cadavrului, vestimentaţie, urme de luptă sau sânge;
Spânzurare:
- corpul complet sau parţial suspendat în spânzurări incomplete;
- locul ales este retras, ascuns, pentru a nu fi găsit;
- urme de pregătire a spânzurării, scrisori, etc.;
- descheiat la gât, laţul pe piele, de obicei;
- ancheta relevă antecedente depresive sau conflictuale.
Strangulare:
- urme de luptă, cu deranjarea obiectelor din jur;
- de obicei, laţul lipseşte, fiind luat de agresor;
- probe de sub unghiile victimei.
Compresiune toraco-abdominală:
- mecanismul de compresie poate fi constatat numai la faţa locului;
- comprimarea obiectelor din buzunare;
- haine murdare (surpări de maluri, ziduri).
Înec:
- mecanismul căderii în apă;
- obiecte ce puteau produce leziuni corporale în timpul căderii sau pe fundul apei;
- greutăţi atârnate de corp, în suicid.

3) Identificarea autorului
- pe baza:
- urmelor lăsate la faţa locului (amprente, fragmente vestimentare);
- urmelor lăsate pe cadavru (excoriaţii, echimoze);
- declaraţiilor martorilor.

4) Relaţia victimă-agresor
- în cazul când există agresor, relaţia poate fi foarte variată, dar cel mai frecvent se află:
- faţă în faţă, în sugrumări;
- agresorul în spatele victimei, în strangulări;
- agresorul deasupra victimei, în compresiuni toraco-abdominale.

5) Reacţii supravitale posibile

- mai ales în asfixiile din tentative de suicid, când victima supravieţuieşte, efectuând
ulterior acte antisociale, semnând acte, etc.;
- în tentativele de înec victima se poate salva prin unele reacţii supravitale, ajungând la mal
sau la un obiect de sprijin.
IV. LATURA SUBIECTIVĂ

1) Mobilul asfixiei
- atât la cele heteroagresive, cât şi la cele autoagresive;
- spânzurările constituie cea mai frecventă cauză de suicid în România, motivele fiind
foarte diverse:
- conflicte intrafamiliale;
- condiţii precare de trai;
- alcoolism;
- depresii sau alte afecţiuni psihice în antecedente.

2) Forma medico-legală de moarte

Suicid:
- cel mai frecvent prin spânzurare, ce îmbracă aspecte cu atât mai bizare şi atipice, cu cât
tulburarea psihică e mai gravă;
- există posibilitatea suicidului prin strangulare cu laţul, prin elaborarea unor sisteme de
blocare strânsă a nodului;
- autosugrumarea nu este posibilă;
- comprimarea toraco-abdominală este posibilă în suicid doar când victima îşi prăbuşeşte
un obiect greu peste corp;
- sufocare prin aplicare de benzi adezive pe orificiul buco-nazal, sau introducerea capului
în pungi;
- înecul poate fi frecvent act de suicid solitar.

Accident:
- spânzurări:
- acrobaţi, paraşutişti, alpinişti;
- copii ce cad între zăbrelele patului;
- spânzurări erotice;
- compresiuni toraco-abdominale
- seisme, avalanşe, aglomeraţii, vehicule răsturnate;
- sufocare accidentală la copii ce introduc pungi în cap şi apoi nu le mai pot scoate;
- înec:
- în baie, consecutiv ebrietăţii, epilepsiei, electrocuţiei;
- în ape de râu, prin surparea malului.

Crimă:
- spânzurare:
- locul spânzurării este inaccesibil victimei;
- urme de luptă pe corp;
- strangulare:
- în 95% din cazurile criminale;
- se pot întâlni leziuni de opoziţie a victimei;
- sugrumare – este întotdeauna crimă;
- sufocările simple sau în cadrul agresiunilor sexuale constituie acte criminale.
- ATENŢIE!
a. Pot exista crime prin simularea unei asfixii:
- împingerea unei persoane în apă;
- simularea unui înec prin aruncarea cadavrului în apă;
- simularea unei spânzurări prin atârnarea cadavrului în laţ.
b. Pot exista crime prin asfixie şi simularea unui alt tip de moarte:
- sugrumare, strangulare urmate de simularea unor accidente de trafic.

MOARTEA PRIN AGENŢI FIZICI

PROBLEME MEDICO – LEGALE ALE MORŢII PRIN FRIG

I. OBIECTUL INFRACŢIUNII

1) Diagnosticul pozitiv de moarte prin frig

- elemente de anchetă:
- frig, efort, ebrietate, copii mici, persoane debile, afecţiuni preexistente concuratoare;
- cadavru cu aspect bine conservat;
- culoarea tegumentelor cadavrului:
- aspect roşu-deschis al lividităţilor cadaverice (se întâlneşte şi în caz de refrigerare a
cadavrelor);
- examen intern:
- culoare roşietică a endocardului, endarterelor mari, seroaselor, datorită hemolizei sângelui
prin dezgheţ;
- hiperemie meningo-cerebrală, uneori cu disjuncţia suturilor craniene, prin creşterea
volumului creierului prin îngheţ;
- sufuziuni sangvine pe mucoasa gastrică, în număr de aproximativ 100, cât o gămălie de
ac, brune, dispuse pe traiectul vaselor = pete Wischnevski;
- excluderea altor cauze de moarte subită sau violentă;
- examene de laborator:
- histologic:
- pareze vasculare în organele interne;
- rupturi ale pereţilor vasculari;
- hemoragii prin stază, ca urmare a centralizării circulaţiei prin acţiunea vasoconstructivă
periferică a frigului;
- excluderea leziunilor patologice sau traumatice cu reacţii vitale.
- toxicologic:
- prezenţa alcoolului ca factor favorizant;
- excluderea altor toxice ce pot constitui cauză de deces.
ATENŢIE! – diferenţierea morţii prin frig de congelare cadavrului după o moarte de altă cauză.

2) Caracterul vital al leziunilor

- se impune adesea când cadavrul este găsit primăvara, odată cu dezgheţul;
- se apreciază macroscopic şi, eventual, microscopic, reacţiile vitale de la nivelul leziunilor.
ATENŢIE! – leziunile se puteau produce prin cădere datorită alunecării sau stării de ebrietate,
caz în care sunt situate pe părţile proeminente.

3) Felul morţii
- este întotdeauna violentă;
- poate fi violentă secundară, când frigul acţionează pe fondul unei afecţiuni preexistente,
agravând-o (ex: accident vascular cerebral iarna, în frig).

4) Cauza medicală a morţii

- insuficienţă cardio-respiratorie acută, consecinţa fibrilaţiei ventriculare survenită ca
urmare a hipotermiei, prin acţiunea frigului.

5) Data leziunilor
- este relativ uşor de stabilit datorită faptului că îngheţul conservă leziunile, prin
împiedicarea putrefacţiei.

6) Data morţii
- ATENŢIE! – frigul conservă foarte bine cadavrul, împiedicând putrefacţia;
- îngheţul şi dezgheţul repetat, sau dezgheţul cadavrului primăvara permite stabilirea datei
morţii. Fenomenele cadaverice semitardive, precum putrefacţia, se instalează foarte rapid în
aceste condiţii degradând cadavrul în foarte scurt timp.

7) Gravitatea leziunilor. Factori ce favorizează moartea prin frig:

Stare de ebrietate:
- falsă senzaţie de căldură, cu pierderea ei în timpul somnului;
- se dozează alcoolul în stomac, sânge, creier, urină;
- este posibilă existenţa unor toxice deprimante ale sistemului nervos central.
Stări patologice:
- decompensări cardiace, caşexie, accident vascular cerebral;
- examenul histopatologic decelează leziuni incompatibile cu viaţa;
- ATENŢIE! – o afecţiune cronică poate concura cu expunerea la frig în producerea
decesului, caz în care se va aprecia gradul de contribuţie a fiecăreia.
Efort fizic epuizant.
Nou-născuţi
- mai sensibili la frig prin imperfecţiunea sistemului lor de termoreglare.
Antecedentele patologice pot fi obţinute din:
- cercetarea fişei victimei de la medicul de familie;
- relatările anturajului cu privire la starea sa de sănătate;
- examenul la faţa locului, condiţii de efort intens.

II. LATURA OBIECTIVĂ

1) Obiectul producător al leziunilor

- este reprezentat de frigul uscat sau umed;
- între 36 – 30 C temperatură corporală, organismul reacţionează prin mecanisme
proprii de apărare (vasoconstricţie periferică, frison);
- temperatura corporală sub 30 C  mecanismele de apărare la frig sunt depăşite,
organismul răcindu-se ca orice corp inert;
- temperatura corporală sub 25 C  apare riscul de deces prin fibrilaţie ventriculară.
ATENŢIE! – există persoane ce rezistă la scăderea temperaturii corporale până la 14 – 15 C,
prezentând simptomele hibernării = stare de comă, puls = 5-10 bătăi/min.,respiraţia = 4-5/min.

2) Cauza leziunilor
- acţiunea frigului, care determină:
- leziuni locale (prin tulburări de vascularizaţie), cu apariţia degerăturilor la extremităţi;
- afectare generală a organismului, cu depăşirea posibilităţilor de apărare, îngroşarea
sângelui circulant, tulburări de reglare nervoasă a circulaţiei şi respiraţiei şi deces prin fibrilaţie.
3) Numărul leziunilor
- frigul acţionează în principal asupra zonelor expuse, numărul leziunilor fiind proporţional
cu acestea, sau asupra organismului în totalitatea sa.

4) Succesiunea leziunilor
- în general, leziunile produse prin frig sunt simultane, toate apărând în perioada de
expunere;
- la victimele ce supravieţuiesc pot exista leziuni datorate mai multor expuneri succesive la
frig, aprecierea vechimii făcându-se pe baza gradului de vindecare a degerăturilor.

5) Mecanismul de producere a leziunilor

- prin realizarea unui dezechilibru acut între termogeneză şi termoliză, cu pierdere
accentuată de căldură.

6) Legătura de cauzalitate între acţiunea frigului şi deces

- directă:
- când frigul determină decesul prin acţiunea sa directă şi necondiţionată;
- indirectă:
- când expunerea la frig agravează afecţiuni preexistente, determinând tardiv decesul;
- când expunerea la frig se complică cu apariţia unor afecţiuni (ex:bronhopneumonie, etc.),
în special la persoane tarate, în vârstă, copii mici;
- inexistentă:
- când decesul survine din cu totul alte cauze decât expunerea la frig (ex:infarct miocardic
acut survenit în timpul deplasării în frig).

III. LATURA SUBIECTIVĂ

1) Mobilul infracţiunii
- are relevanţă medico-legală în:
- bolile mintale (psihoze) ce determină abandonarea propriei persoane în frig;
- psihoza de sarcină – abandon în frig al nou-născutului aflat în imposibilitatea de a se
apăra;
- alcoolismul cronic – cădere în frig, cu pierderea conştienţei, datorită impregnării
alcoolice.

2) Forma medico-legală de moarte

Crimă:
- nou-născuţi abandonaţi;
- bătrâni abandonaţi şi în imposibilitate de a se deplasa.
Accident:
- cel mai frecvent;
- stare de ebrietate accentuată, toxicomani;
- imobilizare în mediu rece sub un corp greu, cu imposibilitate de detaşare:
- alpinişti, salvamontişti;
- bătrâni în imposibilitate de a se deplasa;
- accidente în industria frigorifică.
Suicid:
- rar, mai ales la bolnavi psihici.

IV. PARTICULARITĂŢI DE EXAMINARE MEDICO-LEGALĂ

1) Examenul la faţa locului

- clarifică una din cele trei posibilităţi de deces:
- moarte exclusiv prin frig;
- moarte prin acţiunea concuratoare a frigului cu alte stări patologice;
- moarte patologică sau violentă, urmată de expunere la frig pentru simulare.
- vom urmări:
- condiţii meteorologice;
- urme de luptă la faţa locului;
- poziţia cadavrului;
- produse biologice de la locul faptei;
- obiectele din jurul cadavrului;
- aspectul terenului (avalanşă, gheaţă);
- aspectul şi poziţia hainelor cadavrului;
- dacă cadavrul este găsit după topirea zăpezii – aspectul acestuia, locul găsirii, etc.

2) Examenul victimei
a. Examen extern:
- toate semnele de identificare a cadavrului (adesea deformat datorită dezgheţului);
- semnele de moarte;
- semne de violenţă sau de boală.
b. Examen intern:
- se face după dezgheţarea lentă a cadavrului, pentru a nu se modifica leziunile anatomo-
patologice;
- descrierea modificărilor datorate frigului;
- descrierea modificărilor datorate factorilor patologici sau violenţi;
- diferenţierea disjuncţiilor craniene prin frig de cele posttraumatice;
- diferenţierea peteşiilor Wischnevski de cele prin putrefacţie (benzi cafenii imitând reţeaua
vasculară);
- prelevarea de fragmente tisulare, preferabil când ţesuturile sunt îngheţate, pentru evitarea
hemolizei prin dezgheţ.
ATENŢIE! – aspectul general este de cadavru “curat”, bine conservat.

CAZ MEDICO-LEGAL
Istoric: S.D. de 56 ani, suferind de psihoză maniaco-depresivă, este găsit de familie îngheţat pe
câmp, dezbrăcat, cu hainele sub cap, după o absenţă de 12 zile.
Examen extern – lividităţi cadaverice de culoare roşie- aprinsă.
Examen intern:
- meninge şi creier intens hiperemiate;
- pulmoni – culoare roşie-vie, la secţiune se scurge o secreţie spumoasă roşietică;
- mici peteşii hemoragice pe mucoasa stomacului.
Concluzii:
1. Moartea lui S.D. a fost violentă.
2. Ea s-a datorat insuficienţei cardio-respiratorii acute determinată de hipotermie
accidentală.
3. Fiind vorba de un bolnav psihic aflat sub influenţa unei stări depresive, se poate opina
pentru producerea decesului în mod accidental.

PROBLEME MEDICO – LEGALE ALE MORŢII PRIN CĂLDURĂ

I. OBIECTUL INFRACŢIUNII

1) Realitatea leziunilor
Căldura exercită efecte:
- generale – şoc hipercaloric, cu leziuni cerebrale şi insuficienţă
renală acută;
- locale = arsuri:
- gradul I:
- eritem al tegumentelor (dispare la cadavru);
- peste 75% = deces;
- gradul II:
- flictene cu conţinut lichidian;
- peste 50% = deces;
- gradul III:
- escare (necroze ale tegumentelor);
- peste 30% = deces;
- gradul IV – carbonizare.

2) Felul morţii
- este întotdeauna violentă.
3) Cauza medicală a morţii
- întinderea arsurii pe suprafaţa corporală, apreciată în procente (peste 30 – 40% sunt
mortale);
- intensitatea arsurii – se apreciază suprafaţa de eritem, flictene şi escare. Uneori, flictenele
duc mai rapid la moarte prin şocul plasmatic consecutiv pierderilor de plasmă;
- cauza de moarte poate fi:
- şoc combustional – dacă decesul survine imediat;
- complicaţii septice secundare sau şoc combustional cronic – dacă decesul survine tardiv;
- microscopic:
- microhemoragii cerebrale, cu distrofia celulelor nervoase;
- focare hemoragice pulmonare;
- miocardite seroase;
- trombi în vase;
- hemoragii suprarenale;
- ulcere digestive consecutive microemboliilor;
- nefrite postcombustionale;
- distrofii grase şi necroze hepatice;
- fum şi funingine în ganglionii limfatici.

4) Data leziunilor
Importantă în:
- arderile ce succed o crimă în scopul:
- ascunderii identităţii cadavrului;
- ascunderii leziunilor;
- intoxicaţii accidentale cu oxid de carbon, urmate de incendierea locuinţei şi arderea
cadavrului.
Se apreciază pe baza prezenţei sau absenţei reacţiilor vitale la nivelul leziunilor.

5) Data morţii
- aprecierea fenomenelor cadaverice precoce, semitardive şi tardive;
- se iau în considerare factorii de mediu care accelerează sau încetinesc fenomenele
cadaverice;
- ATENŢIE! – în general, hipertermia încetineşte instalarea fenomenelor cadaverice.

6) Gravitatea leziunilor
- se apreciază dacă arsura a intervenit sigur şi direct în mecanismul morţii:
- întinderea şi profunzimea arsurilor;
- gradul şi gravitatea leziunilor traumatice;
- intensitatea leziunilor toxice (monoxid şi dioxid de carbon – cel mai frecvent);
- coeficientul de imbibiţie alcoolică.
- aceste elemente, prin aprecierea gravităţii lor, stabilesc coeficientul de contribuţie al
fiecăruia în producerea decesului;
- gravitatea arsurilor este proporţională cu suprafaţa arsă, care se evaluează după “regula
celor 9” (Wallace):
- cap + gât = 9%;
- trunchi anterior = 9x2%;
- trunchi posterior = 9x2%;
- membre superioare = 9x2%;
- membre inferioare = 9x2x2%;
- perineu = 1%.

7) Caracterul vital al leziunilor

- prezenţa funinginei în căile aeriene;
- prezenţa carboxihemoglobinei în sânge;
- embolii gazoase în organele parenchimatoase, în arsurile de gr.III;
- prezenţa leucocitelor şi fibrinei în flictenele postarsuri, dar absenţa lor în flictenele
cadaverice (mai mari şi în zone declive);
- microscopic – hiperemie şi tromboze vasculare în tegumentele arse;
- diferenţierea hematomului extradural posttraumatic de cel postmortem, prin carbonizare:
- sânge necoagulat, lipsă de fibrină;
- nu aderă la meninge;
- nu comprimă creierul;
- nu corespunde unor leziuni osoase sau ale scalpului.
- lipsa arsurilor la pliul nazo-labial şi la pliurile ochilor, prin strângerea lor reflexă.

II. LATURA OBIECTIVĂ

1) Obiectul producător al leziunilor = determinarea formei de energie termică.

a. Arsuri prin flacără

- caracter dispersat şi ascendent faţă de poziţia ortostatică a victimei;
- depozite de fum pe flictene sau la marginea arsurilor;
- depozite de fum pe trahee şi bronhii;
- lipsa leziunilor la pliurile ochilor şi la cel nazo-labial, prin strângerea lor;
- arderea părului;
- obiectele incandescente reflectă forma lor pe tegumente.
b. Arsuri prin lichid fierbinte:
- caracter descendent;
- tegumente şi flictene de culoare roşie, fără fum;
- părul este respectat;
- haine îmbibate cu lichidul respectiv.

c. Carbonizări:
- produse prin flacără;
- ţesuturi brune, indurate, cu fisurări;
- poziţia de boxer (prin coagularea miozinei);
- distrugeri tisulare mai marcate la extremităţi.

- ATENŢIE! – leziunile produse prin plesnirea pielii şi oaselor datorită temperaturii

crescute trebuie diferenţiate de cele posttraumatice (depeşaj, plăgi). Când există dubii, se
examinează microscopic regiunea suspectă, pentru evidenţierea infiltratelor hemoragice.
d. Insolaţie
- nu se constată leziuni de ardere pe tegumente;
- modificări hemodinamice generalizate:
- congestie tegumentară;
- hiperemie şi edem cerebral marcat;
- edem pulmonar hemoragic;
- stază în organe.

2) Cauza leziunilor
= căldura:
- prin flacără;
- prin lichide fierbinţi;
- prin insolaţie.

3) Numărul leziunilor
- foarte rar putem întâlni mai multe zone de arsură determinate de împroşcarea succesivă
cu lichide fierbinţi sau mai multe surse de foc.

4) Succesiunea leziunilor
- în cazul arsurilor, expunerea la temperatură crescută este aproape întotdeauna unică, deci
nu putem vorbi de o succesiune de leziuni;
- mai importantă este succesiunea morţii la mai multe persoane carbonizate, care se face
după:
- aspectul cantitativ al reacţiilor vitale descrise;
- nivelul oxidului de carbon în sângele fiecărui cadavru;
- poziţia victimelor faţă de sursa calorică;
- poziţia victimelor una faţă de alta.

5) Mecanismul de producere a leziunilor

- şocul hipertermic consecutiv profunzimii arsurilor şi suprafeţei arse;
- distrugerea tegumentelor duce la pierderea rolului protector împotriva infecţiilor şi a
funcţiei respiratorii a pielii.

6) Legătura de cauzalitate între agenţii cauzali şi deces

- directă = când arsurile au dus în mod direct şi necondiţionat la
deces;
- indirectă = când arsurile de gravitate redusă produc complicaţii
în timp, cum ar fi infecţii sau şoc combustional cronic;
- inexistentă = când între arsură şi deces nu există nici o legătură,
decesul având o altă cauză.
- ATENŢIE! – trebuie luate obligatoriu în considerare:
- întinderea şi profunzimea arsurilor;
- gradul şi gravitatea eventualelor leziuni traumatice;
- intensitatea eventualelor leziuni toxice (monoxid şi dioxid de carbon);
- coeficientul de imbibiţie alcoolică.

III. SUBIECTUL INFRACŢIUNII

1) Identificarea speciei şi a cadavrului = analiza densităţii sistemelor haversiene pe mm2 (la

om sunt 8 sisteme, iar la animale 13 sisteme/mm2); dimensiunile canalelor sunt între 30 –
150 microni la om şi sub 100 microni la animale.

IV. LATURA SUBIECTIVĂ

1) Mobilul infracţiunii
- afecţiune psihică a autorului sau victimei;
- mascarea semnelor de violenţă produse anterior de agresor;
- ascunderea identităţii victimei.

2) Forma medico-legală de moarte

Crimă:
- rar prin stropirea victimei cu substanţe inflamabile sau lichide fierbinţi;
- ATENŢIE! – copiii mici pot fi agresaţi în acest mod, ulterior simulându-se un accident
casnic;
- cel mai frecvent – arderea cadavrului după producerea crimei prin alte metode.
Sinucidere
– în scop de protest, prin autoaprinderea corpului impregnat cu substanţe inflamabile, cel mai
frecvent în locuri publice.
Accident:
- cel mai frecvent în accidente casnice sau de muncă (vărsare de lichide fierbinţi,
aprinderea vestimentaţiei la locul de muncă, cădere în recipiente cu metale topite);
- carbonizarea pasagerilor prin aprinderea vehiculelor în accidentele de trafic;
- expunerea prelungită la soare, cu apariţia insolaţiei.

V. PARTICULARITĂŢI DE EXPERTIZĂ MEDICO-LEGALĂ

- cercetarea îmbrăcămintei pentru stabilirea tipului de energie calorică, cu examinarea

acesteia în laborator, în caz de necesitate;
- examinarea atentă a leziunilor externe ale cadavrului, pentru aprecierea semnelor de
violenţă ascunse de arsură;
- examene complementare:
- recoltare de funingine din căile aeriene;
- compoziţia lichidului din flictene, recoltat cu seringa;
- determinarea carboxihemoglobinei din sânge;
- recoltarea fragmentelor de piele pentru cercetarea microscopică a reacţiilor vitale şi
evidenţierea funinginei;
- fragmente de organe pentru examen microscopic, în şocul cronic;
- stomac, conţinut gastric, fragmente de organe pentru determinarea toxicelor, în caz de
suspiciune de intoxicaţie;
- dacă se găsesc numai oase, se prelevă pentru laborator.

CAZ MEDICO-LEGAL
Istoric: În timpul unei discuţii aprinse cu concubinul său, D.M. este lovită în cap cu o cheie
tubulară, apoi este stropită cu benzină şi i se dă foc. Ulterior, cadavrul este târât la marginea unei
bălţi.
Examen extern:
- cadavrul este în poziţie de boxer, cu braţele şi picioarele flectate;
- în cea mai mare parte a corpului ţesuturile moi sunt dispărute, şi se văd oasele şi
tendoanele;
- rigiditate cadaverică foarte intensă.
Examen intern:
- 3 infiltrate sangvine a ţesuturilor moi epicraniene din regiunea fronto-parietală stângă şi
occipitală stângă;
- câte o zonă contuză pe ambii lobi frontali;
- aspect contuziv în ambele emisfere cerebeloase;
- 2 traiecte de fractură în etajul posterior al bazei craniului;
- mucus şi funingine în laringe şi trahee;
- pulmoni – aspect de edem la secţiune; din bronhiile mici se scurge mucus amestecat cu
funingine;
- uterul are 15/10/6,3 cm, consistenţă moale şi conţine un embrion de 13,3 cm;
- în ovarul drept, corp galben de sarcină de 1,4 cm.
Concluzii:
1. Moartea lui D.M. a fost violentă.
2. Ea s-a datorat combustiei de gradul IV pe întregul corp.
3. Leziunile cranio-cerebrale au fost produse prin aplicarea a 3 lovituri cu un corp
contondent, două în regiunea posterioară a craniului şi una în regiunea fronto-parietală.
4. În momentul în care i s-a dat foc, victima era în viaţă, fapt dovedit de funinginea din căile
aeriene şi pulmon.
5. După dimensiunile uterului şi ale produsului de concepţie, victima era gravidă în 3,5 luni.
6. Aspectul şi topografia leziunilor pledează pentru producerea lor în mod criminal.

PROBLEME MEDICO – LEGALE ALE MORŢII PRIN ENERGIE ELECTRICĂ (CURENT

ELECTRIC TEHNIC ŞI ATMOSFERIC)
OBIECTUL INFRACŢIUNII

1) Realitatea leziunilor
a. Locul electrocuţiei – se urmăreşte:
- gradul de umiditate şi structura solului, pentru aprecierea conductibilităţii electrice;
- poziţia victimei;
- mijloace de protecţie (mănuşi, cizme, covor de cauciuc, instrumente de izolaţie);
- cabluri electrice în mâna victimei sau în apropiere.
b. Sursa electrică – se urmăreşte:
- felul şi calitatea curentului electric din reţea;
- starea tehnică a reţelei;
- izolaţia reţelei;
- scurgerile de curent.
c. Victima – examenul complet al cadavrului:
• Examenul extern:
Marca electrică:
- macroscopic
= leziune tegumentară gri-negricioasă, reliefată la periferie şi mai deschisă la
culoare, deprimată central şi mai închisă la culoare, indurată, uscată, delimitată de ţesuturile din
jur printr-un lizereu de culoare roşie datorită vasodilataţiei, pergamentată datorită deshidratării
brutale produse de curent;
- microscopic:
- alungirea celulelor bazale din stratul Malpighi, cu edem sau emfizem subcutanat şi cu
producerea unor caverne intradermice datorită efectului termic, precum şi cu omogenizarea
fibrelor conjunctive ce dau dermului un aspect uniform, omogen;
- curentul slab determină tumefierea şi omogenizarea stratului cornos;
- curentul intens, prin căldură, produce alungirea celulelor bazale şi aspectul liniar al
nucleilor;
- curentul foarte intens produce hemoragii perivasculare, cu coagularea şi modificarea
colorabilităţii ţesutului conjunctiv şi muscular;
- sub marca electrică, în profunzime, fibrele musculare sunt spiralate, cu bazofilie marcată.
Arsura electrică:
= leziune termică superficială sau profundă;
- apare când la locul de contact se dezvoltă o temperatură mai mare de 120 C;
- întinderea sa depinde de durata de acţiune a curentului, de tensiunea sa şi de rezistenţa
conductorului;
- piele mortificată, brun-gri, uscată, dură, nesângerândă;
- poate merge până la carbonizarea ţesuturilor.
Edemul electrogen:
- apare în ţesuturile de lângă zona de pătrundere a curentului electric;
- infiltraţie dură şi palidă a pielii, de dimensiuni variabile.
Metalizarea pielii:
= impregnarea pielii cu particule metalice de cupru, detaşate din conductorul electric.
Leziuni mecanice:
- echimoze, plăgi, fracturi;
- se produc prin cădere, datorată pierderii conştienţei ca urmare a trecerii curentului electric
prin corp;
- ATENŢIE! – se cercetează caracterul lor vital prin aprecierea reacţiilor vitale.
Fulgeraţia:
- carbonizare masivă la locul de intrare şi ieşire a curentului;
- dilacerări ale viscerelor de pe traiect;
- eritem “în frunză de ferigă”, ce dispare foarte rapid.
• Examenul intern:
Sistem nervos central:
- hiperemie meningeană;
- edem cerebral (rar);
- hiperemie în substanţa cerebrală;
- hemoragii prin rupturi vasculare;
Aparat cardio-vascular:
- dilatarea cordului;
- rupturi vasculare;
- infarcte de miocard;
- hemoragii peteşiale pe seroasa pericardică şi endocardică;
Nervi periferici
– retracţie şi friabilitate;
Pulmon:
- hemoragii peteşiale pe seroasa pleurală;
- hemoragii punctiforme în parenchimul pulmonar;
- edem pulmonar;
Tub digestiv:
- congestia mucoasei;
- hemoragii submucoase;
Rinichi
- hemoragii în parenchim;
Oase
- leziuni traumatice produse prin cădere.
ATENŢIE! – leziunile macroscopice nu sunt specifice, adesea lipsind sau fiind greu evidenţiabile
 e necesară corelarea examenului intern cu examenul extern şi examenul microscopic.
• Examene complementare:
Histopatologic:
- examinarea fragmentului de piele cu marca electrică;
- substanţa cerebrală – rupturi vasculare, distrofii celulare, hemoragii;
- miocard – fragmentarea fibrelor, formare de vacuole, rupturi capilare cu focare
hemoragice;
- nervi periferici – hemoragii interstiţiale şi alterări asemănătoare cu cele din nevrite;
- plămâni – edem şi hemoragii interstiţiale;
- organe abdominale – hiperemie de stază;
- rinichi – hemoragii şi rupturi glomerulare;
- cercetarea reacţiilor vitale în ţesuturile traumatizate prin cădere;
Toxicologic – recoltare de sânge pentru alcoolemie.

2) Felul morţii
- este întotdeauna violentă.

3) Cauza medicală de moarte

- se analizează:
- calitatea curentului electric (intensitate, frecvenţă, tensiune);
- traseul parcurs de curentul electric (organe atinse, rezistenţa ţesuturilor, densitatea
curentului electric);
- suprafaţa de contact şi intensitatea contactului;
- timpul de acţiune;
- factori individuali (stări patologice, oboseală);
- se poate produce:
- asfixie prin tetanizarea muşchilor respiratori;
- paralizia centrilor respiratori bulbari;
- fibrilaţie ventriculară;
- stop cardiac;
- arsuri prin flamă electrică şi secundare, prin aprinderea hainelor.
Fig. 91. Particularităţile morţii prin electrocuţie

4) Data leziunilor
- e concordantă, de obicei, cu data morţii;
- în cazul în care victima supravieţuieşte, vom aprecia gradul de vindecarea mărcii
electrice sau a urmelor de arsură produse prin fulgeraţie.

5) Data morţii
- se apreciază prin evaluarea evoluţiei semnelor de moarte şi proceselor cadaverice, în
funcţie de particularităţile mediului ambiant (temperatură, umiditate, anotimp).

6) Gravitatea leziunilor
Este determinată de:
- tensiunea curentului electric – cele mai periculoase pentru viaţă sunt tensiunile joase, sub
500 V;

- intensitatea curentului electric – periculozitatea creşte proporţional cu intensitatea;

- frecvenţa curentului electric – curentul alternativ este mai periculos decât cel continuu;
Rezistenţa cutanată:
- prezintă mari variaţii individuale;
- piele groasă arsuri pe suprafeţe mari;
- piele udă şi suprafaţă de contact mare (în cadă)  nu se produc arsuri sau mărci electrice;
- în organism se produc arsuri în funcţie de rezistenţa organelor traversate de curentul
electric;
Calea de trecere a curentului electric:
- potenţial letal dacă sunt traversate organe vitale (inimă, sistem nervos central);
- la nivelul creierului:
- convulsii;
- hemoragii intraventriculare;
- stop cardiac sau respirator;
Durata de acţiune – cu cât e mai îndelungată, cu atât e mai periculoasă:
- arsuri intense;
- coagularea proteinelor;
- necroză tisulară;
Afecţiuni preexistente care scad rezistenţa organismului.

7) Caracterul vital al leziunilor

Macroscopic – aspect de inflamaţie în zona mărcii electrice;
Microscopic:
- tumefierea stratului epidermic;
- alungirea foarte intensă a celulelor bazale din stratul Malpighi;
- prezenţa de vacuole în epiderm şi derm (”fagure de miere”).

8) Diagnosticul de moarte prin electrocutare

Se stabileşte prin:
- analiza tehnică a sursei electrice;
- prezenţa la cadavru a leziunilor externe şi interne caracteristice electrocutării;
- eliminarea altor cauze de moarte violentă sau patologică.
Uneori, acţiunea curentului electric nu este mortală direct, dar duce la pierderea conştienţei şi a
echilibrului, urmată de căderi de la înălţime, ce se însoţesc de leziuni cranio-cerebrale sau
viscerale mortale.

LATURA OBIECTIVĂ

1) Obiectul producător al leziunilor

- curentul electric tehnic sau atmosferic.
a. Tensiunea:
- joasă – sub 500 V;
- medie = 500 – 5000 V;
- înaltă – peste 5000 V;
- tensiunile joase sunt cele mai periculoase;
- tensiunile mari  convulsie puternică  îndepărtează victima de conductor.

b. Intensitatea:
- 1 – 10 mA  parestezii (senzaţie de furnicături);
- 10 – 15 mA  contracţii musculare intense;
- 15 – 25 mA  contracţia muşchilor respiratori, cu asfixie;
- 25 – 80 mA  aritmii cardiace (fibrilaţie ventriculară);
-  5 A  moarte instantanee prin stop cardiac.
c. Frecvenţa:
- se măsoară în hertzi (Hz);
- curentul alternativ este mai periculos decât curentul continuu.
d. Rezistenţa cutanată:
- planta = 2 – 3.000.000 ohmi;
- piele uscată, cornoasă = 20 – 30.000 ohmi;
- piele subţire, umedă = 500 ohmi;
- mucoase, plăgi = 2 – 300 ohmi.

2) Condiţiile producerii electrocutării

- examenul reţelei sau aparatului electric – se stabileşte modul în care a avut loc scurgerea
de curent electric;
- examenul la faţa locului – se stabileşte conductibilitatea electrică a solului, umiditatea,
modul de aplicare a măsurilor de protecţie a muncii;
- în cazul electrocutării prin electricitate atmosferică (trăsnet) – se stabileşte dacă victima
era într-un loc mai înalt, lângă obiecte metalice sau dacă avea astfel de obiecte asupra sa.

3) Cauza leziunilor
- curentul electric casnic şi industrial;
- curentul electric atmosferic (fulgeraţia).

4) Numărul leziunilor
- putem întâlni multiple mărci electrice, consecinţa mai multor porţi de intrare a curentului
electric în corp.

5) Succesiunea leziunilor
- în marea majoritate a cazurilor, electrocuţia este unică;
- există posibilitatea producerii de leziuni traumatice secundare (excoriaţii, echimoze,
plăgi, fracturi) prin proiectarea victimei după electrocuţie şi lovirea de obiectele din jur.

6) Mecanismul de producere a leziunilor

- direct – prin contact direct al corpului cu sursa de curent;
- indirect:
- de la distanţă, ca efect de arc voltaic;
- prin intermediul unui jet de lichid.

7) Legătura de cauzalitate între agentul cauzal şi deces

Directă – când electrocuţia duce în mod direct şi nemijlocit la
deces;
Indirectă:
- când electrocuţia cu un curent de intensitate mică determină, pe fondul unei afecţiuni
cardiace preexistente, instalarea unei fibrilaţii ventriculare urmată de deces;
- când electrocuţia determină proiectarea victimei, cu producerea de leziuni secundare
tanatogeneratoare prin lovirea de obiectele din jur;
Inexistentă
- când electrocuţia nu produce efecte asupra organismului, decesul survenind ca urmare a
unei alte cauze independente, şi existând doar o coincidenţă de timp.

LATURA SUBIECTIVĂ

1) Mobilul infracţiunii
- folosirea electrocuţiei ca mijloc de obţinere sau exacerbare a plăcerii sexuale, la bolnavii
psihici sau în cazurile de sado-masochism.

2) Forma medico-legală de moarte

Crimă – cu premeditare, prin conceperea unor instalaţii sau dispozitive electrice;
Sinucidere – posibilă, uneori, în afecţiuni psihice;
Accident:
- cel mai frecvent;
- în timpul lucrărilor pe reţeaua electrică;
- în timpul folosirii diferitelor aparate electrice;
- în timpul folosirii obiectelor electrice în mediu umed (băi);
- la copii, prin introducerea de obiecte metalice în priză;
- accidente electroterapeutice;
- fulgeraţie.

MOARTEA PRIN AGENŢI CHIMICI

I. OBIECTUL INFRACŢIUNII

1) Realitatea intoxicaţiei
a. Examenul la faţa locului:
Se pot găsi:
- instalaţii de gaze defecte, surse de gaze toxice;
- substanţe toxice de uz industrial sau casnic;
- raticide, pesticide;
- substanţe medicamentoase;
- alimente cu conţinut toxic;
- ambalaje cu resturi de substanţe toxice;
- excreţii (vărsături, urină, fecale) cu conţinut toxic.
Aceste probe se recoltează în vase curate, se ermetizează, se etichetează şi se trimit la laborator.
b. Examinarea victimei:
Se urmăresc simptomele clinice:
- durata incubaţiei;
- momentul şi forma debutului;
- caracterul simptomelor;
- durata şi evoluţia simptomelor.
ATENŢIE!:
- debutul brusc şi brutal, cu evoluţie rapidă şi gravă orientează spre o intoxicaţie;
- unele stări patologice (ocluzie intestinală, perforaţie sau infarct intestinal) au simptome
asemănătoare intoxicaţiilor;
- unele intoxicaţii (stricnină) au simptome asemănătoare cu cele din unele stări patologice
(tetanos, icter).
• Examenul extern:
Tegumente:
- culoare:
- uscate şi palide (intoxicaţie cu arsen, taliu);
- icterice (intoxicaţie cu fosfor, ciuperci, cloroform);
- hemoragii cutanate (intoxicaţie cu benzen, fosfor, metale grele) - trebuie diferenţiate de
hemoragiile din bolile hematologice;
- exanteme:
- erupţii de aspect scarlatiniform;
- dispar rapid după moarte;
- în intoxicaţia cu Morfină, Atropină, derivaţi de brom sau iod;
- vezicule (intoxicaţie cu salicilaţi, toxice vegetale);
- gangrene, escare de decubit (intoxicaţie cu fosfor, secară cornută);
- lividităţi cadaverice:
- roz-vişinii (intoxicaţie cu oxid de carbon, acid cianhidric, benzen);
- cafenii (intoxicaţie cu nitroderivaţi).
Rigiditatea cadaverică:
- precoce (intoxicaţie cu toxice convulsivante – stricnină, atropină, parathion, pesticide);
- tardivă sau absentă (intoxicaţie cu ciuperci, fosfor, narcotice).
Pupile:
- se examinează în primele ore de la deces;
- midriază puternică (intoxicaţie cu atropină, acid cianhidric);
- mioză puternică (intoxicaţie cu morfină, opiacee).
Mucoasa bucală
- lizereu gingival cenuşiu, stomatită (intoxicaţie cu plumb, argint, mercur).
Leziuni externe:
- în intoxicaţia cu toxice caustice;
- escare şi ulceraţii pe pielea din jurul buzelor;
- după direcţia arsurilor chimice se poate stabili poziţia victimei (arsuri spre bărbie
victima era în picioare, arsuri spre ureche victima era culcată);
- ATENŢIE! – la copii, arsurile chimice se pot confunda cu pergamentările postmortem.
• Examenul intern
Cap:
- miros specific al creierului (intoxicaţie cu eter, cloroform, acid cianhidric);
- hiperemie şi edem cerebral (intoxicaţie cu narcotice, barbiturice, mercur);
- culoarea creierului:
- roz-vişinie (intoxicaţie cu oxid de carbon);
- cafenie (intoxicaţie cu nitroderivaţi);
- focare hemoragice:
- mici (intoxicaţie cu narcotice);
- mari (intoxicaţie cu fosfor, arsen);
- ramolisment şi necroză cerebrală (intoxicaţie cu oxid de carbon).
Sânge:
- roşu-carmin (intoxicaţie cu benzen, oxid de carbon, acid cianhidric);
- cafeniu (intoxicaţie cu nitroderivaţi);
- lichid (intoxicaţie cu evoluţie acută, cu ciuperci, fosfor);
- coagulat (intoxicaţie cu evoluţie lentă).
Mucoasa bucală, faringe, esofag:
- ATENŢIE! – organele se cercetează iniţial in situ pentru a observa eventualele perforaţii
de organe prin substanţe caustice sau corozive;
- necroză, ulceraţii tumefieri ale mucoasei faringelui şi esofagului (intoxicaţie cu substanţe
caustice);
- tumefiere cenuşie a mucoasei esofagiene (intoxicaţie cu sodă caustică);
- escare dure, uscate ale mucoasei esofagiene (intoxicaţie cu acid fenic);
- îngroşarea mucoasei esofagiene (duritate de cauciuc) şi culoare albicioasă (intoxicaţie cu
formol);
- necroze de coagulare, ulceraţii, escare (contact prelungit cu formolul).
Pulmoni:
- edem pulmonar (intoxicaţie cu clor, acid cianhidric, acizi, baze, alcooli, morfină);
- edem carminat al lui Lacassagne = aspect tigrat al plămânilor dat de infarcte pulmonare
pe fondul edemului generalizat (intoxicaţie cu oxid de carbon);
- bronhopneumonie sau pneumonie de aspiraţie (intoxicaţie cu evoluţie lentă, cu oxid de
carbon, amoniac, oxizi de azot).
Trahee, bronhii:
- leziuni congestive (intoxicaţie cu toxice caustice);
- inflamaţii necrotice (intoxicaţie cu gaze toxice);
- focare hemoragice lobulare, roşii-negricioase, cu diametrul de 7 – 8 mm (intoxicaţie cu
gaze toxice, bezină, vapori de acizi).
Cord:
- echimoze subepicardice (intoxicaţie cu plumb, arsen, narcotice, convulsivante);
- hemoragii miocardice (intoxicaţie cu săruri de mercur, argint, acid cianhidric);
- ATENŢIE! – când este cazul, înainte de secţionarea inimii se recoltează sânge din
cavităţile ei pentru examen toxicologic. Dacă se bănuiesc intoxicaţii cu substanţe volatile (eter,
alcool), eprubetele se ermetizează prin parafinare.
Abdomen:
- ATENŢIE! - se cercetează iniţial organele in situ, pentru depistarea eventualelor perforaţii
date de substanţe caustice sau corozive;
- mai ales la copii, trebuie diferenţiate perforaţiile postmortem date de autoliza mucoasei
gastrice.
Stomac:
- mirosul conţinutului gastric:
- migdale amare (intoxicaţie cu acid cianhidric);
- usturoi (intoxicaţie cu arsen);
- specific (intoxicaţie cu pesticide);
- reacţie alcalină a conţinutului gastric (intoxicaţie cu cianură de potasiu);
- escare ale mucoasei gastrice:
- galbene (intoxicaţie cu acid azotic);
- negre (intoxicaţie cu acid sulfuric);
- alb-cenuşii (intoxicaţie cu acid clorhidric, acid formic, acid oxalic);
- negru-brune (intoxicaţie cu sodă caustică);
- ulceraţii pe tot tubul digestiv, cu margini netede şi escare foarte dure (intoxicaţie cu
derivaţi de mercur);
- coloraţie roşie a mucoasei gastrice, cu depozite cenuşii şi ulceraţii hemoragice
(intoxicaţie cu arsen);
- coloraţie roşie a mucoasei gastrice postmortem, cu tumefierea şi macerarea ei (intoxicaţie
cu cianuri);
- conţinut gastro-intestinal hemoragic (intoxicaţie cu fosfor, sublimat, ciuperci).
Intestin:
- se continuă leziunile de la nivel gastric;
- mucoasă friabilă, edemaţiată, seroasă rozie acoperită cu exudat fibrinos (intoxicaţie cu
arsen);
- mucoasă cărămizie (intoxicaţie cu hidrogen arseniat);
- ulceraţii gangrenoase pe colon (intoxicaţie cu sublimat, ciuperci).
Ficat:
- substanţele toxice cu acţiune net parenchimatoasă sunt compuşii metalelor grele, fosforul,
arsenul;
- degenerescenţă grasă (intoxicaţie cu săruri de metale grele, ciuperci, fosfor, narcotice);
- atrofia sau hipertrofia ficatului, aspect flasc, culoare galbenă sau marmorată cu pete brune
(intoxicaţie cu plumb, cloroform, eter, fosfor).
Rinichi:
- nefroza mercurială – tumefacţii, hipertrofie renală, corticală îngroşată roşie sau galben-
cenuşie, striaţii roşii, piramide roşu-închis (intoxicaţie cu mercur şi derivaţi);
- hipertrofie renală (intoxicaţie cu fenol, ciuperci);
- degenerescenţă grasă (intoxicaţii cu evoluţie lentă);
- oligurie cu albuminurie şi hematurie (intoxicaţie cu mercur, acid oxalic, hidrogen
arseniat).
ATENŢIE! – se recoltează stomac + conţinut gastric şi fragmente de intestin subţire şi colon +
conţinut, pentru examen toxicologic.
c. Examene complementare:
• Examen anatomo-patologic microscopic:
- se face prin recoltarea, din fiecare organ, de fragmente mici, cu dimensiuni de 3/3 cm şi
grosime de 1 cm, care se pun în formol 10%. Soluţia de formol se schimbă până nu se mai
înroşeşte, iar după 24 ore se schimbă din nou, indiferent de culoare. Din creier, plămâni şi inimă
se recoltează mai multe fragmente, din zone topografice diferite;
- examenul anatomo-patologic se corelează obligatoriu cu:
- examenul macroscopic;
- simptomele clinice;
- examenul toxicologic.
• Examen toxicologic:
- se efectuează în probele recoltate de la cadavru;
- scop – evidenţierea toxicului şi stabilirea cantităţii;
- rezultat pozitiv – explicaţii:
- prezenţa toxicului e datorată otrăvirii, dacă coexistă cu modificări clinice şi anatomo-
patologice de otrăvire;
- toxicul a fost introdus în organism postmortem;
- toxicul a fost conţinut în medicamentele luate cu puţin timp înainte de deces;
- toxicul se datorează procesului de putrefacţie;
- toxicul se datorează îmbibării organelor cu substanţe din sicriu sau îmbrăcăminte (la
exhumări);
- erori de tehnică;
- rezultat negativ – explicaţii:
- lipsa reală a unui toxic în organe;
- eliminarea sau neutralizarea toxicului înainte de deces;
- distrugerea sau alterarea toxicului în organism postmortem;
- toxice volatile cu eliminare rapidă din organism;
- erori de tehnică;
- tehnica:
- se recoltează şi depozitează separat, fără fixator, 200 – 300 g din fiecare organ, splina, un
rinichi, stomac + conţinut gastric, un fragment de intestin subţire + conţinut, un fragment de
intestin gros + conţinut, vezicula biliară + conţinut, urină, sânge, fragmente de piele şi muşchi
(dacă toxicul a fost administrat parenteral), îmbrăcăminte de sub cadavru şi pământ (la
exhumări), fragmente de oase, păr, unghii (intoxicaţie cu plumb, arsen).
• Examen fizic:
- metode:
- colorimetria;
- fluoroscopia;
- spectroscopia;
- reflectometria;
- spectroscopia:
- cea mai utilizată pentru diagnosticul intoxicaţiei cu oxid de carbon;
- tehnică – se recoltează 20 cmc sânge lichid, la care se adaugă 0,1 g fluorură de sodiu, iar
dopul se ermetizează prin parafinare.
• Examen farmacologic:
- completează examenul toxicologic;
- tehnică – extrasul de produs toxic din organe se injectează la animale de experienţă şi se
urmăreşte evoluţia simptomelor.

2) Felul morţii
- moartea este întotdeauna violentă, chiar dacă substanţa toxică acţionează pe o afecţiune
preexistentă sau pe un fond de reactivitate particulară (ex: şocul anafilactic).

3) Cauza morţii
- primară – când sunt afectate direct organele vitale;
- secundară – prin apariţia unor complicaţii ce duc la deces.

4) Diferenţierea morţii prin intoxicaţie de moartea datorată altor cauze

- se face pe baza:
- semnelor şi simptomelor clinice;
- modificărilor anatomo-patologice micro- şi macroscopice;
- examenului toxicologic.
- Intoxicaţiile trebuie diferenţiate de unele afecţiuni cu simptomatologie clinică
asemănătoare:
- peritonită acută;
- pancreatită acută;
- infarct mezenteric;
- ocluzie intestinală;
- apendicită acută;
- enterită acută;
- coma diabetică, uremică, hipertensivă;
- boli acute hipertoxice.

5) Stabilirea datei şi orei ingerării toxicului şi producerii leziunilor

- se analizează cronologic:
- ora pătrunderii în organism a substanţei bănuite că ar fi conţinut toxicul;
- perioada de acalmie;
- debutul simptomelor;
- durata simptomelor;
- instalarea sindromului terminal;
- instalarea decesului;
- aceste date se compară cu datele teoretice ale fiecărui tip de intoxicaţie.

6) Data morţii
- se evaluează după elementele cunoscute (evoluţia semnelor de moarte).

7) Stabilirea factorilor individuali ce favorizează sau agravează acţiunea toxicului

- starea de sensibilitate;
- vârstă;
- sex;
- stare de conştienţă;
- declanşarea reacţiilor de apărare ale organismului (vărsături, diaree).

8) Caracterul vital sau postvital al leziunilor

- se stabileşte prin prezenţa sau absenţa reacţiilor vitale la nivelul leziunilor.

II: LATURA OBIECTIVĂ

1) Obiectul responsabil de leziuni (stabilirea naturii, cantităţii şi căii de pătrundere a

toxicului în organism)
- se face pe baza:
- examenului clinic;
- examenului anatomo-patologic;
- examenului toxicologic.
- examenul anatomo-patologic:
- stabileşte natura şi calea de pătrundere (ex: substanţele caustice dau leziuni specifice
fiecăreia la poarta de intrare);
- în principiu, se cercetează organele implicate în farmacocinetica, farmacodinamica şi
metabolizarea toxicului (cale de intrare, organe pentru care toxicul are afinitate, cale de ieşire);
- examenul toxicologic:
- cantitativ – stabileşte cantitatea de toxic;
- calitativ – stabileşte natura toxicului,
- toxicele pot fi sub formă lichidă, gazoasă sau pulbere şi pot fi conţinute în medicamente,
alimente, băuturi, aer atmosferic;
- ATENŢIE! – expertiza trebuie să arate obiectiv prezenţa unui toxic identificabil chimic,
dar şi absenţa sa dacă, după otrăvire, toxicul nu mai poate fi evidenţiat chimic.

2) Examenul substanţei toxice

- se recoltează pentru analiză, de la locul faptei, vasele, flacoanele, sticlele cu substanţe
toxice sau urme de toxic, precum şi vasele cu conţinut alimentar bănuit a fi toxic;
- se face deducţia asupra naturii substanţei toxice (lichidă, solidă – pulbere, cristale,
tablete), culorii, mirosului, după care se identifică structura chimică prin analize de laborator.

3) Aprecierea toxicităţii substanţei

- se determină:
- doza minimă mortală (DMM) = cantitatea minimă de toxic ce produce moartea
animalului de experienţă, raportată la unitatea de greutate;
- doza minimă letală (DML) = cantitatea minimă de toxic ce produce moartea unui individ
adult;
- doza minimă letală la copil (DMLC).

4) Mecanismul de realizare a morţii

Este diferit, în funcţie de natura toxicului:
- insuficienţă cardio-respiratorie acută;
- insuficienţă renală acută;
- şoc anafilactic, etc.
Depinde de:
- ponderea factorului chimic:
- structura toxicului;
- afinitatea pentru anumite organe;
- cantitatea şi concentraţia;
- asocieri de toxice;
- ponderea factorului biologic:
- vârstă;
- sex;
- calea de pătrundere în organism;
- rezistenţa sau obişnuinţa victimei;
- afecţiuni preexistente.
În cazul reacţiilor de tip alergic întâlnim următoarele situaţii:
- idiosincrazia = răspuns particular al organismului la o anumită substanţă, dat de o
sensibilitate individuală;
- alergia = sensibilitate ce apare faţă de o substanţă cu care organismul a luat contact
prealabil, exprimând reacţia antigen-anticorp;
- anafilaxia = reacţie intens exagerată faţă de proteinele străine, după un prealabil contact
cu acestea;
- şoc anafilactic = reacţia cea mai rapidă şi periculoasă ce duce frecvent la colaps şi deces.

5) Legătura de cauzalitate dintre agentul chimic şi deces

- directă:
- când decesul survine rapid şi e datorat exclusiv acţiunii nocive a toxicului;
- indirectă:
- când toxicul în cantitate mică sau cu toxicitate redusă determină agravarea unor afecţiuni
preexistente sau apariţia unor afecţiuni noi care, în timp, determină decesul (ex: deces prin ulcer
perforat la distanţă, după o intoxicaţie cu acizi);
- inexistentă:
- când între intoxicaţie şi deces nu există nici o legătură cauzală, decesul survenind din altă
cauză şi fiind doar o coincidenţă în timp.

II. SUBIECTUL INFRACŢIUNII

1) Identificarea victimei
- se face pe baza:
- obiectelor găsite la faţa locului;
- portretului vorbit (consemnarea fizionomiei, semnelor particulare, semnelor de tratament
medical, tatuajelor, etc.);
- amprentarea;
- fotografierea.

2) Reacţii supravitale
- sunt frecvent posibile, datorită faptului că majoritatea toxicelor determină decesul după
un interval de ore – zile de la ingestie, timp în care victima poate comite fapte antisociale, semna
acte, etc.

3) Starea mentală a victimei şi agresorului

- se apreciază printr-o expertiză psihiatrico-legală ce poate decela:
- depresii;
- psihoză maniaco-depresivă;
- tentative de suicid în antecedentele victimei;
- prezenţa sau absenţa unor boli psihice, în cazul existenţei unui agresor.

IV: LATURA SUBIECTIVĂ

1) Rezultatul acţiunii
- otrăvirea poate determina:
- deces;
- supravieţuire cu sechele (ex: stricturi de esofag după intoxicaţii cu substanţe caustice);
- prejudicii estetice;
- în aceste situaţii se stabileşte dacă cantitatea, toxicitatea şi concentraţia substanţei
administrate putea determina moartea victimei.

2) Mobilul infracţiunii
- se poate deduce din:
- date de anchetă;
- relatările victimei, dacă a supravieţuit;
- antecedentele patologice ale victimei;
- examinarea psihiatrico-legală a eventualului agresor.

3) Forma medico-legală de moarte

Sinucidere:
- mai frecventă la sexul feminin, în speranţa unei morţi fără dureri şi fără modificări ale
aspectului estetic;
- examenul la faţa locului va evidenţia prezenţa toxicului lângă cadavru şi urme ale
pregătirii acestuia (urme de pastile pisate, pahar cu apă, etc.);
- eventuale scrisori lăsate de victimă;
Accident:
- în special în agricultură sau industria chimică;
- pot fi colective;
- copiii sunt afectaţi frecvent, prin consum din recipiente necunoscute;
- neglijenţă, prin intrarea în beciuri neaerisite în care au loc procese de fermentaţie;
- eliminare de gaze sau dioxid de carbon în camere neventilate;
Crimă:
- foarte greu de dovedit dacă a fost hetero- sau autoadministrare;
- datele de anchetă au un rol esenţial;
- în actele criminale se utilizează toxice inodore şi insipide înglobate, frecvent, în alimente,
băuturi.

TIPURI COMUNE DE INTOXICAŢII

1) Intoxicaţia cu oxid de carbon

- oxid de carbon = gaz produs prin ardere în atmosferă cu conţinut insuficient de oxigen;
Simptome:
- debut:
- cefalee fronto-temporală;
- scăderea percepţiei auditive şi vizuale;
- greţuri;
- ameţeli;
- excitaţie;
- odată cu creşterea concentraţiei de oxid de carbon:
- cefaleea devine intensă;
- hipotensiune arterială;
- dureri musculare;
- individul este conştient, dar nu poate părăsi locul intoxicaţiei;
- decesul apare după o stare de comă cu hipotermie şi convulsii intermitente;
- autopsie:
- culoare roşie-carminată a lividităţilor cadaverice, muşchilor şi organelor;
- organe congestive, cu tromboză vasculară;
- necroze la nivelul nucleilor bazali;
- semne de asfixie;
- forma medico-legală de moarte:
- accident:
- cel mai frecvent;
- prin fermentaţie în încăperi închise sau acumulare de oxid de carbon în sobe astupate;
- sinucidere – închidere în garaje, cu motorul vehiculului pornit şi acumulare de gaze de
eşapament.

CAZ MEDICO-LEGAL
Istoric: În timp ce trecea prin vadul unui râu, o dubiţă cu 3 pasageri pe locurile din spate s-a
împotmolit, operaţia de ieşire durând circa 30 minute. Ajuns la destinaţie, şoferul constată că cei
3 pasageri sunt în stare de comă, la spital constatându-se semnele de moarte recentă.
Examen extern – coloraţie roz-carminată a tegumentelor, caracteristică intoxicaţiei cu oxid de
carbon.
Examen intern – coloraţie roz-carminată a organelor interne şi a sângelui.
Examen toxicologic – prezenţa oxidului de carbon în sângele celor 3 cadavre.
Concluzii:
1. Moartea celor trei persoane a fost violentă.
2. Ea s-a datorat insuficienţei cardio-respiratori acute, consecinţa intoxicaţiei cu oxid de
carbon.
3. Din coroborarea cu datele de anchetă (apa acoperea ţeava de eşapament a maşinii, gazele
evacuându-se în interior) reiese că moartea a fost accidentală.

Fig. 94. Intoxicaţii accidentale cu oxid de carbon

2) Intoxicaţia cu cianuri
- acid cianhidric = lichid incolor, volatil, cu miros de migdale amare, folosit ca insecticid şi
rodenticid. Foarte toxice sunt şi sărurile lui (ex: cianura de potasiu);
Simptome:
- decesul survine foarte rapid (secunde);
- strigăt puternic;
- cădere, cu pierderea conştienţei;
- convulsii;
- midriază;
- câteva respiraţii sacadate;
- deces;
- intoxicaţia subacută are evoluţie mai lentă;
Autopsie:
- lividităţi roşu-carminate;
- rigiditate cadaverică precoce şi intensă;
- întârzierea putrefacţiei;
- conţinut gastric cu miros de migdale amare;
- eventuale leziuni de tip asfixic;
Forma medico-legală de moarte:
- accident – cel mai frecvent;
- sinucidere – datorită morţii rapide, fără suferinţă.

3) Intoxicaţia cu barbiturice
- barbituricele se pot prezenta sub formă de tablete, cel mai frecvent incriminate fiind:
fenobarbital, ciclobarbital, luminal;
Simptome:
- somnolenţă;
- tulburări comportamentale;
- tulburări neuro-vegetative (bradipnee, cianoză, bradicardie, hipotensiune arterială,
hipotermie, mioză);
- hipotonie şi abolirea reflexelor osteo-tendinoase;
- fenomene de edem pulmonar acut;
- comă de durată îndelungată;
Autopsie:
- semne necaracteristice;
- edem pulmonar acut;
Forma medico-legală de moarte:
- crimă – practic imposibilă, datorită gustului foarte amar al
barbituricelor;
- accident – survine relativ rar, prin supradozări medicamentoase;
- sinucidere - cel mai frecvent, sunt preferate pentru că decesul
survine în somn.

4) Intoxicaţia cu pesticide
- cel mai frecvent apar intoxicaţii cu insecticide organo-fosforate (parathion, verde de
Paris, etc.);
- parathion = lichid cu miros dezagreabil de usturoi amestecat cu
petrol;
Simptome:
- iniţial:
- hipersalivaţie;
- hiperlăcrimare;
- hipersudoraţie;
- hipersecreţie bronşică;
- diaree;
- greţuri, vărsături;
- colici abdominale;
- bradicardie;
- hipotensiune arterială;
- mioză;
- ulterior:
- fibrilaţii şi fasciculaţii musculare;
- convulsii;
- deces;
Tratament – doze mari de Atropină;
Autopsie:
- coloraţie verzuie a mucoasei gastrice;
- miros caracteristic de usturoi şi petrol;
- rigiditate rapid instalată şi de durată;
- mioză;
- leziuni asfixice,
- edem pulmonar acut;
Forma medico-legală de moarte:
- crimă – foarte rar, datorită mirosului şi gustului respingător;
- accident - cel mai frecvent, prin manipularea acestor substanţe în
agricultură sau prin confuzia cu alte substanţe;
- sinucidere – substanţele sunt la îndemână în mediu rural.

CAZ MEDICO-LEGAL
Istoric: După ce au consumat acasă gogoşi, 3 membri ai unei familii au acuzat colici intestinale,
vărsături şi diaree. În drum spre spital, mama şi fiul au decedat.
Examen intern:
- edem intens meningo-cerebral;
- cord flasc, cu consistenţă scăzută (miocardită acută);
- hiperemia organelor interne.
Examene complementare:
- pentru examen toxicologic s-a recoltat de la cadavre conţinut gastric şi fragmente de
organe;
- s-au recoltat probe din fiecare aliment consumat la prânz şi din făina cu care s-au preparat
gogoşile;
- Rezultate:
- în conţinutul gastric şi în probele de făină s-a pus în evidenţă parathion;
- în celelalte probe de alimente reacţiile la parathion au fost negative.
Concluzii:
1. Moartea celor două persoane a fost violentă.
2. Ea s-a datorat insuficienţei cardio-respiratorii acute consecinţa intoxicaţiei acute cu
parathion.
3. Toxicul a pătruns în organism pe cale digestivă. Pe această cale absorbţia se face mult
mai rapid decât pe alte căi.
4. Din coroborarea cu datele de anchetă reiese că intoxicaţia a fost accidentală (în cameră,
pe un raft se afla un sac plesnit în care era parathion, iar pe raftul de mai jos se găsea sacul cu
făina din care s-au preparat gogoşile).

5) Intoxicaţie cu alcool metilic

- alcool metilic = substanţă lichidă cu gust de alcool;
Simptome:
- apar la cantităţi mici de metanol;
- astenie;
- cefalee;
- greţuri, vărsături;
- dispnee;
- cianoză;
- tulburări de vedere cu orbire permanentă instalată precoce (10 ml substanţă);
- convulsii;
- comă;
- deces;
Autopsie – aspecte necaracteristice;
Forma medico-legală de moarte:
- accident – aproape întotdeauna, prin confuzie cu alcoolul etilic;
- crimă, sinucidere – foarte rar.

6) Intoxicaţia cu substanţe caustice

- acizi – de obicei sub formă lichidă, cu miros înţepător;
- baze – cel mai frecvent sub formă de pulbere (ex: soda caustică);
Simptome:
- leziuni ale mucoasei digestive, cu dureri faringiene intense;
- vărsături;
- descuamarea mucoasei în fâşii;
- colici abdominale;
- scaune sangvinolente;
- evoluţie:
 perforaţie intestinală  peritonită şoc deces;
 edem laringian moarte prin asfixie;
- supravieţuirea e posibilă, dar cu sechele grave sub forma stenozelor esofagiene sau
fistulelor mediastinale;
Autopsie:
- necroze şi escare la nivelul esofagului şi stomacului;
- arsuri periorale şi în cavitatea bucală;
- hiperemie cerebrală;
- edem pulmonar acut;
- necroză şi degenerescenţă hepatică;
Forma medico-legală de moarte:
- crimă
- rar, acizii fiind utilizaţi mai frecvent în scopul desfigurării victimei decât în scop
tanatogenerator;
- accident
- cel mai frecvent;
- sinucidere
- erau preferate înainte, prin ingestia de sodă caustică dar, în prezent, numărul lor a scăzut
semnificativ datorită durerilor pe care le produce intoxicaţia.

TOXICOMANIA
După OMS, toxicomania reprezintă a patra problemă de sănătate, după bolile cardio-vasculare,
bolile psihice şi cancer.
DROGUL (definiţia OMS) = orice substanţă care, introdusă în organism, poate modifica una sau
mai multe funcţii, îndeosebi comportamentale sau ale vieţii sociale.
Caracterele toxicomaniei:
- dorinţa invincibilă de procurare a drogului cu orice risc;
- tendinţa de creştere a dozelor;
- dependenţa psihică;
- apariţia sindromului de sevraj la întreruperea administrării drogului.
Toxicomania coincide cu un comportament adolescentin:
- introversiune;
- complexe de inferioritate;
- părinţi hiperprotectivi;
- familii dezorganizate.
Efectele consumului de droguri:
- moartea albă a drogatului, prin emaciere;
- crime fără mobil sau premeditare;
- sinucideri în perioada de sevraj.
Droguri frecvent utilizate:
1) Opiul
= amestec de alcaloizi vegetali din care se extrage morfina;
- mod de administrare – fumat.
2) Heroina
= drog vegetal fără gust sau miros;
- forme de prezentare – plicuri, capsule, speed balls (heroină + cocaină);
- mod de administrare:
- injecţii intravenoase;
- fumat;
- supradoza  deces prin:
- edem pulmonar acut;
- depresie a sistemului nervos central.
3) Cocaina
= drog vegetal extras din frunzele de coca;
- efecte:
- stimularea sistemului nervos central euforie, stimulare sexuală;
- tahicardie;
- midriază;
- hipertensiune arterială;
- parestezii;
- fasciculaţii musculare;
- halucinaţii miniaturale;
- la consumatori cronici:
- tulburări de personalitate psihoză paranoidă;
- ulceraţii ale mucoasei nazale;
- determină dependenţă psihică puternică;
- nu există sindrom de abstinenţă;
- mod de administrare:
- prizare;
- injecţii intravenoase;
- fumat (dă dependenţă de la prima doză);
- deces prin:
- inhibiţie bulbară;
- inhibiţie directă pe miocard aritmii.
4) Canabis (Marijuana) = drog vegetal extras din cânepa indiană;
- mod de administrare:
- fumat;
- ingestie;
- determină dependenţă fizică (nu psihică);
- efecte:
- vis treaz;
- tulburări de orientare temporo-spaţială;
- tulburări de percepţie a culorilor;
- stare de bine;
- la consumatori cronici:
- cronşite cronice;
- emfizem pulmonar.
5) LSD = drog vegetal extras din secara cornuta;
- forme de prezentare – pilule, granule;
- efecte:
- durează 4 – 6 ore;
- episoade de psihoză exogenă;
- deformarea realităţii;
- culori intense;
- senzaţie de omnipotenţă (vrea să zboare).
6) Extasy (MDMA) = drog chimic, derivat de Amfetamină;
- efecte:
- suprimă senzaţia de durere şi foame;
- hipertermie (temperatura corporală creşte imediat după ingestie 43C);
- vasodilataţie cerebrală accidente vasculare cerebrale;
- transpiraţie excesivă deshidratare;
- insuficienţă hepatică;
- crampe musculare;
- hipertensiune arterială;
- la consumatori cronici – depresii grave, cu tendinţă la suicid;
- asociat cu alcool aritmii cardiace;
- asociat cu alcool şi canabis:
 crize de identitate;
 tulburări de somn;
 sentiment de depersonalizare.
7) Angel Dust (PCP) = drog chimic;
- efecte:
- tulburări psihice majore;
- senzaţie de decorporalizare;
- episoade de confuzie totală, cu agresivitate maximă.
8) Speed = drog chimic, amestec de amfetamine.

AGENŢII BIOLOGICI

Agenţi biologici:
- animale;
- reptile;
- insecte, artropode;
- microbi;
- ciuperci.
Agresiuni produse de animale
- traumatisme mecanice prin:
- muşcare – câine, pisică, şobolan, lup plagă sfâşiată în regiunea latero-cervicală;
- călcare – cal;
- împungere – taur, ţap plagă în regiunea inghinală;
- în general, nu sunt mortale;
- pot deveni mortale datorită complicaţiilor:
- suprainfectarea plăgilor;
- transmiterea unor boli (turbare, leptospiroză).
Agresiuni produse de reptile
- determină moartea prin acţiunea veninului;
- vipere:
- leziuni mecanice produse prin muşcare = 2 înţepături la 0,7 cm una de alta, pe fond de
tumefacţie şi edem;
- veninul are efecte neuro-, hemato- şi citotoxice sindrom de incoagulabilitate acută;
- detectarea veninului – prin imunofluorescenţă;
- autopsie:
- leziuni de degenerare granulară la nivelul sistemului nervos central;
- renal – hemoragii şi necroză pe tubi;
- hepatic – leziuni distrofice;
- hemoragii întinse la locul muşcăturii;
- vasodilataţie generalizată.
- ATENŢIE! – cu cât muşcătura e mai aproape de extremitatea cefalică, cu atât efectele
sunt mai grave.

Agresiuni produse de insecte, artropode

- pot determina moartea prin acţiunea veninului;
- scorpionul:
- înţeapă cu coada;
- veninul are efecte neuro- şi hematotoxice;
- albine, viespi:
- veninul are efecte hemato-, neuro- şi nefrotoxice şi histaminice;
- mecanisme tanatogeneratoare:
- edem glotic asfixie mecanică;
- şoc anafilactic;
- număr mare de înţepături nevrite, spasm muscular, hemoragii;
- există şi miere toxică (din polenul de rododendron);
- ATENŢIE! :
- sunt persoane care reacţionează acut la un număr mic de înţepături;
- în general, 100 înţepături de viespe omoară adultul.
- ATENŢIE!
- înţepăturile în gură sau faringe determină edem glotic şi deces prin asfixie.
Agresiunea germenilor microbieni
- unii agenţi microbieni (salmonele, bacilul botulinic) pot determina toxiinfecţii alimentare
letale;
- examen bacteriologic – evidenţiază germenii sau enterotoxinele în produsele recoltate de
la cadavru;
- accidental – infectare în laboratoare microbiologice, unde există culturi pure de germeni.
Intoxicaţii cu ciuperci
- sunt aproape exclusiv accidentale, prin confuzie cu ciupercile comestibile;
- prin fierbere, unele specii îşi pierd parţial toxicitatea;
- aspecte anatomo-patologice comune:
- rigiditate cadaverică tardivă şi slabă;
- leziuni inflamatorii şi ulceraţii pe mucoasa digestivă;
- degenerescenţă hepatică grasă.
1) Amanita falloides (pălăria şarpelui) – 80% din intoxicaţii
- aspect atractiv colorat;
- nu îşi modifică toxicitatea prin fierbere;
- DML = 5 mg/100 g ciuperci;
- intoxicaţia determină sindromul faloidian:
- simptomele apar după 12 – 48 ore de la ingestie;
- tulburări digestive violente – colici, vărsături, diaree;
- sete puternică;
- astenie;
- ameţeli;
- evoluţia = 3 – 8 zile, cu perioade de remisiune aparentă;
- oligurie;
- convulsii;
- icter;
- tulburări respiratorii grave;
- deces în 70% din cazuri;
- autopsie – aspect de cadavru deshidratat.
2) Amanita muscaria
- DML = 50 mg;
- intoxicaţia determină sindromul muscarinic:
- simptomele apar după 1 – 2 ore de la ingestie;
- tulburări digestive;
- transpiraţie;
- mioză;
- excitaţie;
- agitaţie maniacală comatoasă = caracteristic!
ATENŢIE!
- intoxicaţiile cu perioadă lungă de incubaţie sunt mai periculoase decât cele cu perioadă scurtă
de incubaţie.

CAZ MEDICO-LEGAL
Istoric: În seara zilei de 24.XII, copilul P.L. de 5 ani a consumat o mâncare de ciuperci culese din
grădină. A doua zi, în jurul orei 14.00, a fost adus la dispensar, prezentând dureri abdominale
generalizate, vărsături repetate, scaune diareice sangvinolente, deshidratare, paliditate, puls
filiform. I se pune diagnosticul de enterocolită şi i se prescriu antibiotice. În timpul nopţii starea
se agravează, apar vărsături în “zaţ de cafea”, facies pământiu, puls imperceptibil, iar la 1,30
noaptea survine coma şi decesul.
Examen extern:
- facies peritoneal;
- abdomen excavat;
- tegumente şi mucoase uscate.
Examen intern:
- congestie intensă a meningelor;
- edem cerebral accentuat;
- hiperemie difuză cu caracter punctiform în toată substanţa cerebrală;
- mucoasa tubului digestiv tumefiată, umedă, congestivă, cu sufuziuni punctiforme;
- stomac – congestie accentuată a pliurilor gastrice, depozite negricioase-cafenii,
asemănătoare zaţului de cafea;
- ganglioni limfatici mezenterici cenuşiu-roşietici;
- sufuziuni hemoragice pe pleura viscerală, pericard şi endocard;
- edem pulmonar moderat;
- ficat - redus de volum, consistenţă scăzută, culoare gălbuie cu aspect lutos, friabil;
- rinichi – măriţi de volum, palizi, piramide renale violacee.
Examene complementare:
- s-au recoltat pentru examen toxicologic şi botanic stomacul şi intestinul subţire cu
conţinutul lor, ciuperci de la faţa locului;
- examenul botanic microscopic evidenţiază spori de ciuperci comestibile, dar şi spori din
genul Amanita (gen foarte toxic).
Concluzii:
1. Moartea lui P.L. a fost violentă.
2. Ea s-a datorat insuficienţei acute hepato-renale consecinţa tulburărilor metabolice şi
circulatorii datorate efectului toxic al ciupercilor din genul Amanita.
3. Aspectul şi topografia leziunilor pledează pentru producerea intoxicaţiei în mod
accidental.

CAPITOLUL XIII

PRUNCUCIDEREA
DEFINIŢIE = uciderea nou-născutului săvârşită imediat după naştere de către mama aflată într-o
stare de tulburare pricinuită de naştere (art.177 Cod Penal).

I. OBIECTUL INFRACŢIUNII

1) Starea de nou-născut
a. Identificarea naşterii la termen şi a maturităţii nou-născutului:
• Examen extern:
- greutate = 3000 – 3200 g (extreme = 2500 – 4200 g);
- talie = 48 – 54 cm;
- perimetrul cranian = 34 – 35 cm;
- diametrul fronto-suboccipital = 10, 5 cm (la fete e cu 3 – 5 cm mai mic);
- diametrul biiliac = 8 cm (la fete e cu 3 – 4 cm mai mic);
- tegumente roz (eritem fiziologic) acoperite cu vernix caseosa mai abundent la plici;
- lanugo;
- părul capului = 2 – 8 cm lungime;
- fontanela mare – diametrul longitudinal = 2 cm;
- unghiile la mâini depăşesc vârful degetelor, iar la picioare sunt la nivel cu vârful
degetelor;
- testicule coborâte în scrot (la băieţi);
- labiile mari acoperă labiile mici (la fete);
- cordonul ombilical în mijlocul abdomenului, de 50 – 52 cm lungime;
- placenta = 500 g.
• Examen intern:
- cadavru proaspăt:
- hemimandibula are 4 alveole dentare cu câte 1 mugure dentar şi pereţi interalveolari
vizibili;
- sternul are 4 – 5 nuclei de osificare, vizibili prin transluminare;
- puncte de osificare în calcaneu şi astragal (din luna VIII de viaţă intrauterină);
- nucleu de osificare Beclard, cu diametrul = 4 – 5 mm, în epifiza inferioară a femurului;
- orificiul interatrial Botal nu e închis la naştere;
- ileonul are meconiu galben-verzui;
- colonul are meconiu verde-închis.
- cadavru în stare de putrefacţie:
- humerus = 7,5 cm;
- femur = 6,7 cm;
- clavicula = 3,5 cm;
- tibia = 7,7 cm.
- dacă din cadavru se găsesc numai resturi osoase:
- macroscopic:
- epifize cartilaginoase neunite cu diafiza;
- diametrul biacromial = 12 cm;
- diametrul bitrohanterian = 10 cm;
- diametrul sacro-pubian = 5 cm;
- puncte de osificare în epifiza inferioară a femurului (Beclard), apofiza superioară a tibiei,
calcaneu, astragal şi stern;
- microscopic:
- porţiunea subperiostală  sistem haversian nemodificat;
- porţiunea mijlocie – lacune mari ce comunică cu canalul medular;
- porţiunea centrală – fără canale Havers;
- examenul dentiţiei:
- 4 alveole cu câte 1 mugure dentar;
- a 5-a alveolă mare, cu 4 – 5 muguri dentari;
- din datele precedente se poate calcula:
- talia:
- (F x 5,6) + 8 ; F = lungime diafiză femur;
- (T x 6,5) + 8 ; T = lungime diafiză tibie;
- (H x 6,5) + 8 ; H = lungime humerus;
- vârsta (zile) = 19,4 x 3/greutate.

b. Stabilirea viabilităţii:
- talie = 35 – 40 cm;
- greutate – peste 1500 – 1600 g;
- placenta = 400 g;
- perimetrul cranian = 28 cm;
- malformaţii incompatibile cu viaţa:
- anencefalie;
- hidrocefalie accentuată;
- atrezie digestivă;
- malformaţii cardiace grave;
- malformaţii compatibile cu viaţa:
- imperforaţie anală;
- eventraţie ombilicală.

c. Realitatea pruncuciderii:
- se stabileşte prin leziunile produse asupra nou-născutului, cu caracterele, aspectul şi
localizarea lor;
- mecanismul pruncuciderii poate fi:
- comisiv = prin producere de leziuni active asupra nou-născutului, pledând pentru omor
calificat;
- omisiv = prin mecanism pasiv, cu abandonarea nou-născutului, pledând pentru
pruncucidere.

2) Felul morţii
- este violentă în toate situaţiile în care pruncuciderea este dovedită.
ATENŢIE! Există situaţii accidentale ce pot preta la confuzii cu pruncuciderea:
a. Naştere precipitată:
- la multipare, prin contracţii uterine tetaniforme ce determină expulzia precipitată a
fătului, cu traumatisme cranio-cerebrale sau înecarea cu lichidele de facere;
- în acest caz e foarte dificil de probat intenţia subiacentă de pruncucidere;
- elemente de probă ale naşterii precipitate:
- bazin larg al mamei;
- nou-născut cu greutate normală sau mai mică;
- prezentaţie craniană (cea pelvină necesită asistenţă medicală);
- absenţa bosei sero-sangvinolente;
- cordon ombilical în continuitate cu placenta;
- lipsa leziunilor perineale la mamă.
b. Naştere în WC-uri:
- prin confuzia durerilor de naştere cu crampele digestive;
- probe:
- invocat, de regulă, de primipare;
- nou-născut viu (în pulmon – resturi vegetale, ouă de paraziţi din rezervor);
- leziuni pericircumferenţiale ale capului, ce atestă extragerea fătului şi împingerea lui în
rezervor).
c. Cădere accidentală din mâinile unei persoane:
- este posibilă căderea copilului din braţele unei terţe persoane ce asistă naşterea;
- probe:
- hematom pericranian unipolar (mai multe hematoame atestă lovirea capului);
- diferenţierea hematomului de bosa sero-sangvinolentă.
d. Asfixia prin strangulare accidentală cu circulara de cordon ombilical:
- probe – circulare ale cordonului ombilical în jurul gâtului, în legătură cu ombilicul;
- ATENŢIE! – există şi posibilitatea unei asfixii agresive prin strangulare cu cordonul
ombilical.

e. Leziuni de asistenţă la naştere:

- ex: introducerea mâinii în gura fătului, pentru a grăbi naşterea;
- probe:
- plăgi contuze la nivelul comisurilor bucale ale fătului;
- echimoze şi excoriaţii sub bărbie, produse de pulpa degetelor şi unghii.
ATENŢIE! Pruncuciderea trebuie diferenţiată de stări patologice ce duc la deces:
a. Asfixii obstetricale albe sau albastre:
- apar în travaliile dificile, cu disproporţie făt-bazin, circulară de cordon;
- probe – leziuni vaginale şi perineale ale mamei.
b. Boala membranelor hialine:
- prin aspirarea lichidelor de facere;
- probe – la examenul microscopic se constată lichide în pulmon.
c. Pneumonii congenitale – datorate unor suferinţe materne în ultimele zile de sarcină.
d. Traumatisme cranio-cerebrale obstetricale:
- apar în travaliile dificile;
- înfundări în “minge de ping-pong”;
- se asociază cel mai frecvent cu pulmon nerespirat.
e. Icter grav al nou-născutului
f. Omfalite cu peritonite sau septicemii
g. Moarte intrauterină – aprecierea vârstei la care a murit:
- primele 2 luni = disoluţia embrionului;
- luna III – V = mumifiere, cu încreţire tegumentară;
- după luna V = macerarea fătului, friabilitate tegumentară, descuamarea epidermului,
imbibiţia şi hemoliza organelor interne, încălecarea oaselor craniului (aspect de “sac cu oase”).

3) Cauza medicală a morţii

- în traumatismele cranio-cerebrale:
- contuzii cerebrale grave, hematoame extradurale, hemoragii subarahnoidiene, calota
craniană fiind moale şi uşor depresibilă;
- rar, fracturi craniene;
- frecvent, denivelări în “minge de ping-pong”;
- în asfixii
- insuficienţă respiratorie acută cu edem pulmonar acut prin astuparea căilor respiratorii
externe sau comprimarea formaţiunilor gâtului;
- în plăgile tăiate
- şoc hemoragic prin hemoragie masivă, consecutivă secţionării formaţiunilor vasculare;
- în decesele prin omisiune
- decesul survine ca urmare a hipotermiei sau caşexiei, cu semnele corespunzătoare la
autopsie.

4) Data producerii leziunilor

- coincide, de obicei, cu data morţii;
- se vor aprecia reacţiile vitale ale leziunilor:
- eventuale semne de vindecare – apariţia de cruste, cicatrizare;
- intensitatea şi caracteristicile sângerărilor.

5) Data morţii
- în marea majoritate a cazurilor stabilirea datei morţii este dificilă, nou-născutul fiind găsit
în medii ce favorizează putrefacţia (WC-uri, gunoaie, lacuri, bălţi);
- se apreciază prin apariţia şi gradul de instalare a semnelor de putrefacţie, precum şi prin
elemente de la faţa locului.

6) Gravitatea leziunilor
- este esenţială diferenţierea gravităţii leziunilor, în cazul în care acestea sunt multiple,
pentru aprecierea contribuţiei lor în mecanismul de deces;
- leziunile asfixice determină cel mai frecvent decesul;
- traumatismele cranio-cerebrale pot fi minore, decesul fiind consecinţa abandonării nou-
născutului;
- plăgile, mai rare, au gravitate mare, de obicei.

7) Caracterul vital al leziunilor

a. Realitatea vieţii extrauterine:
• Examen macro- şi microscopic al pulmonului:
Pulmon respirat:
- macroscopic:
- coloraţie roz;
- umple complet cavitatea pleurală;
- suprafaţă regulată, netedă;
- elasticitate;
- crepitaţii fine;
- aspect lobular, mozaicat, marmorat – la examenul cu lupa;
- pe secţiune se scurge sânge aerat;
- în apă pluteşte la suprafaţă (docimazie pozitivă);
- microscopic:
- alveole şi bronhii deschise;
- bronhii cu epiteliu cilindric, care certifică viaţa extrauterină.

Pulmon nerespirat:
- macroscopic:
- coborât în fundul şanţurilor costo-vertebrale;
- roşu-violaceu;
- dur, parenchimatos;
- în apă cade la fundul vasului (docimazie negativă).

Pulmon parţial respirat:

- suprafaţă neregulată;
- zone dense fără crepitaţii alternând cu zone aerate, cu crepitaţii;
- în apă stă la mijlocul vasului.

Erori ale docimaziei:

- pulmonii cad la fundul apei, deşi copilul a respirat:
- atelectazii primare – pneumopatii Reiberg;
- atelectazii secundare:
- pneumopatii congenitale;
- bronhopneumonii de aspiraţie;
- asfixii intrauterine sau intrapartum;
- pulmonii plutesc la suprafaţa apei, deşi copilul nu a respirat:
- putrefacţie – aspect macroscopic de vezicule mari, multiple, subpleural şi în ţesutul
conjunctiv al pulmonului;
- congelare;
- combustie accentuată;
- după metode de reanimare.

• Examen gastro-intestinal:
- se face numai pe cadavre proaspete;
- aer în intestin şi absenţa lui în stomac = putrefacţie;
- absenţa aerului în tubul digestiv = lipsa vieţii extrauterine;
- stomac cu lapte = prezenţa vieţii extrauterine.
• Alte semne:
- reacţii vitale locale şi generale de asfixie în organe;
- examinarea meconiului – la nou-născuţii morţi intrapartum meconiul este verde, cu
mucus, sânge şi lichid amniotic aspirat concomitent;
- infiltraţii leucocitare în zona de demarcaţie ombilico-cutanată (diferenţiază
pergamentarea postmortem);
- reacţii vitale în zonele de predilecţie ale plăgilor înţepate (în cazul morţii prin obiecte
înţepătoare);
- în caz de carbonizări, se cercetează resturile carbonizate şi cenuşa.
b. Durata vieţii extrauterine:
• Examen extern:
- tegumente:
- eritemul fiziologic dispare în primele zile;
- descuamare furfuracee sau lamelară – începe după 24 ore în axile şi regiunea inghinală,
maximă a 3 – 5-a zi, durează 7 – 15 zile;
- cordon ombilical:
- trece prin trei etape:
- mumifiere;
- formarea şanţului de eliminare la linia amnio-cutanată;
- cădere;
- pergamentarea cordonului ombilical = 2 – 6 zile;
- zonă de demarcaţie la locul de implantare a cordonului ombilical – după 24 ore;
- detaşare – după 4 – 8 zile;
- cicatrizare – după 12 – 15 zile;
- căderea cordonului arată o viaţă extrauterină de minim 3 zile;
- greutatea nou-născutului:
- scădere cu 150 – 300 g în primele 3 – 5 zile;
- atinge valorile de la naştere a 10 – 12-a zi.
• Examen intern:
- bosa sero-sangvinolentă (= infiltraţie seroasă a ţesutului celular subcutanat) dispare după
2 zile;
- cefalhematomul (frecvent parietal, între os şi ţesuturile moi epicraniene) dispare în 4 – 5
săptămâni;
- orificiul interatrial Botal se închide în 7 zile;
- canalul arterial se închide în 2 – 3 săptămâni;
- meconiul din intestinul gros se elimină în 2 – 4 zile;
- meconiul din intestinul subţire trece în colon în primele 12 ore;
- tubul digestiv se umple cu aer în 2 zile, stomacul imediat după naştere, intestinul subţire
în 6 ore, colonul în 24 ore.

II. LATURA OBIECTIVĂ

1) Stabilirea obiectului ce a produs leziunile

- în traumatismele cranio-cerebrale:
- lovire cu obiecte dure (băţ, scândură, ciocan, topor);
- lovirea capului de planuri dure (sol, pereţi);
- în asfixii:
- sugrumare cu mâinile mamei;
- strangulare cu laţul;
- astuparea orificiilor respiratorii cu corpuri moi (palma, perna, haine);

- în plăgi – obiecte tăioase sau înţepător-tăioase, ce dau hemoragii masive;

Pe toate obiectele enumerate vom examina:
- prezenţa petelor de sânge;
- fire de păr;
- lichid amniotic.
Diferenţierea pruncuciderii de infanticid:
- stabilirea duratei vieţii extrauterine;
- greutatea şi talia nou-născutului;
- uscarea şi căderea cordonului ombilical;
- semne interne privind eliminarea meconiului;
- închiderea găurii interatriale, etc.

2) Cauza leziunilor
Poate fi:
- comisivă:
- asfixie prin strangulare cu obiecte moi (haine);
- asfixie prin sugrumare;
- asfixie prin obstruarea orificiilor respiratorii externe (palma, perna);
- traumatisme cranio-cerebrale – prin lovirea capului cu/de obiecte dure;
- înec;
- plăgi tăiate sau înţepate;
- omisivă:
- privarea nou-născutului de hrană;
- privarea de îngrijirile necesare imediat după naştere;
- abandonarea în frig.

3) Numărul leziunilor
- de obicei, leziunile sunt unice sau pot lipsi;
- ATENŢIE! – evidenţierea leziunilor la nou-născut impune examinarea acestuia cu mare
atenţie. În asfixiile cu obiecte moi (pernă, palmă) leziunile externe pot lipsi, fiind necesară
examinarea atentă a feţei interne a buzelor, unde putem întâlni infiltrate sangvine determinate de
comprimarea buzelor pe dinţi.

4) Succesiunea leziunilor
- este echivalentă cu rezolvarea problemei “imediat după naştere”, ce delimitează
pruncuciderea de omorul calificat;
- în consecinţă, succesiunea leziunilor trebuie corelată cu durata vieţii extrauterine, pentru
a diferenţia cele două încadrări;
- durata vieţii extrauterine se stabileşte prin:
- dispariţia eritemului fiziologic în primele zile;
- descuamarea tegumentară în primele 7 – 15 zile;
- evoluţia cordonului ombilical spre cădere în minim 3 zile, cu cicatrizare după 12 – 15
zile.

5) Mecanismul de producere a leziunilor

- e reprezentat de mecanismele enumerate la cauza leziunilor;
- cele mai frecvente situaţii sunt:
- strangulări cu cordonul ombilical sau haine;
- aruncarea nou-născutului în WC-uri, cu înec consecutiv;
- aruncarea nou-născutului în gunoaie.

6) Legătura de cauzalitate între violenţă şi deces

- directă
- aproape exclusiv întâlnită, chiar dacă pruncuciderea survine prin metode omisive;
- indirectă
- când pruncuciderea se suprapune peste o afecţiune congenitală a nou-născutului
incompatibilă cu viaţa, acesta, chiar fără intervenţia pruncuciderii, putând supravieţui doar câteva
ore după naştere;
- lipsa cauzalităţii
- este practic imposibilă.

III. SUBIECTUL INFRACŢIUNII

1) Subiectul activ
- este mama, indiferent dacă e căsătorită sau nu (în unele legislaţii, pruncuciderea nou-
născutului din afara căsătoriei constituie circumstanţă atenuantă);
- stabilirea semnelor recente sau tardive de naştere, pentru identificarea mamei:
- involuţie uterină;
- aspectul lohiilor;
- rupturi de perineu;
- vergeturi;
- pigmentări;
- secreţie lactată;
- se stabileşte dacă mama putea sau nu putea să acorde îngrijiri elementare nou-născutului:
- cazuri de travaliu dificil la primipare;
- rupturi perineo-vaginale;
- anemii acute;
- pierderi de conştienţă de diverse etiologii;
- boli psihice;
- ATENŢIE! – mama poate prezenta pe corp semne de violenţă auto-/heteroproduse, ce au
putut determina moartea intrauterină a fătului.

2) Răspunderea mamei faţă de pruncucidere

= dacă mama a prezentat o tulburare psihică la naştere, pricinuită de aceasta;
- este necesară, în mod obligatoriu, efectuarea unei expertize psihiatrice pentru aprecierea
eventualelor tulburări psihice.

3) Examenul la locul faptei

- pete de sânge pe obiecte;
- fire de păr;
- lichid amniotic.

IV. LATURA SUBIECTIVĂ

Implică stabilirea:
- intenţiei directe = când agresoarea a prevăzut rezultatul acţiunii sale;
- intenţiei indirecte = când, deşi nu s-a urmărit producerea omorului, acesta a fost acceptat;
Mai pot exista:
- culpă cu prevedere (uşurinţă) = când mama prevede producerea morţii, nu o doreşte şi nu
o acceptă, dar speră fără temei că nu se va produce;
- culpă simplă (neglijenţă) = când mama nu a prevăzut rezultatul dar, în condiţiile date,
trebuia şi putea să-l prevadă (ex: naşterea la domiciliu);
- dacă actul comisiv a fost determinat de naştere, în cazul în care intenţia apare spontan,
definim o pruncucidere, în timp ce premeditarea caracterizează omorul calificat.

1) Forma medico-legală de moarte

- impune a diferenţia moartea patologică de moartea accidentală şi de pruncucidere sau
omor calificat.
a. Moarte patologică:
- asfixii obstetricale albe sau albastre;
- boala membranelor hialine;
- pneumonii congenitale;
- malformaţii congenitale grave;
- icter grav al nou-născutului;
- omfalite, peritonite, septicemii;
- moartea intrauterină.
b. Moarte accidentală:
- naştere precipitată;
- naştere în WC-uri;
- cădere accidentală din mâinile unei persoane;
- asfixie prin strangulare cu circulară de cordon;
- leziuni de asistenţă la naştere:
- comprimarea capului pe bazinul osos;
- utilizarea forcepsului;
- leziuni de reanimare;
- manevre de extragere a fătului, cu fracturi de claviculă, rupturi de ficat, splină.
c. Crimă:
- traumatisme cranio-cerebrale:
- leziuni epicraniene întinse, ce nu respectă suturile;
- fracturi craniene întinse, multipolare;
- hemoragii cerebrale grave;
- hematoame pericraniene;
- hemoragii, rupturi meningeale;
- dilacerări ale substanţei cerebrale;
- ATENŢIE!:
- de diferenţiat cu prezentaţiile distocice, rupturi de perineu;
- de diferenţiat cu defecte de osificare (lipsa de substanţă osoasă este bilaterală sau
simetrică, fără hemoragie în jur);
- asfixii:
- sufocare;
- sugrumare;
- strangulare;
- înecare;
- urmele unghiilor mamei cu concavitatea spre faţa copilului;
- reacţii vitale la nivelul şanţului, în musculatura gâtului;
- reacţii vitale în jurul orificiilor respiratorii externe;
- plăgi – de obicei, tăiate sau înţepate.

CAZ MEDICO –LEGAL

Istoric: Un cetăţean găseşte în nisip cadavrul unui nou-născut îngheţat. Din anchetă se stabileşte
că acest cadavru aparţine lui T.C., fiul femeii T.N. Mama îl declarase la Starea Civilă, iar apoi l-a
îngropat de viu.
Examen extern:
- aspect eutrofic;
- greutate = 3700 g;
- cicatrice ombilicală vindecată;
- punct de osificare Beclard de 0,6 cm;
- părul de pe cap de 2 – 3 cm;
- cavităţile bucală şi nazală pline cu nisip.
Examen intern:
- congestie cerebrală şi meningeală;
- docimazia - unele fragmente din pulmon cădeau la fundul apei , iar altele pluteau la
suprafaţă;
- lapte coagulat în stomac;
- congestie intensă a organelor parenchimatoase.
Examen histopatologic - corpi străini pulverulenţi galben-verzui (nisip) în bronhii şi alveole
pulmonare.
Concluzii:
1. Copilul T.C. a fost născut la termen, era viabil şi a trăit circa 7 zile după naştere.
2. Moartea lui T.C. a fost violentă.
3. Ea s-a datorat insuficienţei cardio-respiratorii acute consecinţa asfixiei prin ocluzia căilor
respiratorii cu nisip.
4. Examinarea mamei a pus în evidenţă semne de naştere recentă.

CAPITOLUL XIV

AVORTUL ŞI PROBAŢIUNEA SA MEDICO – LEGALĂ

Pe glob, în funcţie de vârsta populaţiei diferitelor state, pentru a evita fenomenul de îmbătrânire a
populaţiei, s-au adoptat politici diferite faţă de avort:
- 10% - liberalizarea avortului;
- 40% - liberalizare în condiţii de securitate maximă a sănătăţii femeii (în primele 3 luni de
sarcină);
- 40% - reglementare restrictivă, cu acceptarea avortului în:
- cazuri terapeutice (boli cu risc);
- cazuri eugenice (risc ereditar);
- cazuri etice (sarcină după viol).
Reprimarea avortului în condiţii de lipsuri sociale nu constituie o soluţie de creştere a natalităţii
ci, din contra, determină decese la femei tinere şi copii abandonaţi (peste 9000 femei decedate şi
40.000 copii abandonaţi în 23 ani, în România comunistă).
Art.185 C.P. – pedepseşte întreruperea cursului sarcinii peste 14 săptămâni de către o persoană ce
nu este medic şi în afara instituţiilor sanitare autorizate, indiferent de mijloacele utilizate. Lipsa
consimţământului femeii sau producerea unei vătămări acesteia, constituie factori agravanţi.
Nu se pedepseşte:
- avortul în scopul salvării vieţii sau sănătăţii femeii însărcinate de la un pericol grav şi
iminent, ce nu putea fi înlăturat altfel;
- avortul terapeutic, când starea de sănătate a femeii o pune în postura de a nu-şi putea
exprima voinţa.
Forme de avort:
- avort la cerere – inclusiv pentru motive sociale;
- avort terapeutic:
- sarcina constituie un pericol grav imediat şi în viitor pentru mamă, datorită unei afecţiuni
a acesteia;
- există baremuri cu afecţiunile cu risc matern;
- sunt incluse şi bolile psihice, riscul de suicid, etc.;
- pentru executarea avortului nu e necesar consimţământul femeii;;
- dacă femeia refuză avortul, medicul nu are dreptul de a interveni peste voinţa sa;
- avort posttraumatic – loviri ale abdomenului în agresiuni,
accidente rutiere, etc.;
- avort patologic – datorită unor boli ale femeii, ce determină
pierderea sarcinii spontan;
- avort empiric – delictual sau provocat.

I. OBIECTUL INFRACŢIUNII
= protecţia femeii şi a fătului, fără a se lua în considerare viabilitatea acestuia.

1) Realitatea sarcinii – dovedită prin:

- amenoree = lipsa menstruaţiei;
- ATENŢIE! – poate exista amenoree şi în afara sarcinii (de cauză psihică, traumatică,
medicamentoasă, etc.);
- semne clinice de sarcină:
- vergeturi;
- mărirea uterului;
- ecografie;
- reacţii biologice de sarcină:
- pun în evidenţă gonadotrofinele corionice specifice sarcinii;
- ATENŢIE! – aceste reacţii pun şi diagnosticul retrospectiv de sarcină, după evacuarea
uterului;
- examen microscopic – cercetarea elementelor placentei, cum ar fi
vilozităţile coriale.
Se evită, astfel:
- pseudosarcinile = false modificări de sarcină prin dorinţa imperioasă a femeii de a fi
gravidă;
- simularea sarcinii – pentru determinarea la o căsătorie.

2) Vârsta sarcinii
- determinarea dimensiunilor embrionului, dacă acesta se găseşte;
- dimensiunile uterului evacuat;
- intensitatea semnelor de sarcină.

3) Realitatea avortului – rezultă din:

- golirea uterului, ce prezintă semne de graviditate;
- macerarea fătului mort în uter dacă nu a fost evacuat;
- resturi embrionare în uter prin evacuare parţială;
- leziuni mecanice pe colul uterin sau uter (perforaţii, infiltrate hemoragice);
- leziuni pe embrion (înţepături, distrugeri tisulare prin chiuretă);
- resturi de mijloace abortive în căile genitale (sonde, tulpini de plante, arsuri chimice).

4) Diagnosticul diferenţial al avortului

a. Avortul patologic:
- cauze:
- materne generale (genetice, boli acute sau cronice);
- materne genitale (uter infantil, etc.);
- ovulare (cauze ce ţin de ou şi embrion, prin anomalii ale acestuia);
- externe (medicamente, traumatisme, trepidaţii);
- paterne (sifilis, alcoolism);
- caractere:
- se produce în 2 timpi;
- rămân în uter resturi placentare după avort;
- lipsa leziunilor de provocare la mamă;
- lipsa leziunilor de provocare pe făt;
- nu sunt retenţii de corpi străini în organele genitale.
b. Avortul eugenic:
- pentru evitarea naşterii unui copil malformat, când riscul este foarte mare datorită:
- bolilor ereditare ale părinţilor, ce se pot transmite la descendenţi;
- malformaţii ale embrionului, când cuplul, în prealabil informat, poate decide întreruperea
sarcinii.
c. Avortul etic:
- în incest – risc de malformaţii ale fătului prin consangvinitate;
- în viol – întreruperea sarcinii după viol.
d. Avortul psihic:
- după stress-uri acute, când pot apare avorturi în grup;
- condiţii:
- emoţie brutală;
- personalitate fragilă;
- eventual, sarcină pe uter infantil;
- dorinţa intensă de a avea copii.
e. Avortul posttraumatic:
- după traumatisme chirurgicale;
- după microtraumatisme (chiar traumatism sexual);
- ATENŢIE! Există avort posttraumatic delictual (prin lovirea abdomenului), probat prin:
- existenţa sarcinii;
- realitatea avortului;
- realitatea traumatismului;
- concordanţa de sediu a traumatismului;
- succesiunea în timp între traumatism şi avort.

5) Felul morţii:
Violentă:
- avort empiric (delictual sau provocat);
- avort posttraumatic (traumatisme ale abdomenului);
- avort la cerere;
- avort terapeutic.
Patologică:
- datorită unor boli ale femeii ce determină pierderea spontană a sarcinii.

6) Cauza medicală de moarte

- primară:
- hemoragie masivă – uterul fiind foarte bine vascularizat, hemoragia poate apare în unele
perforaţii uterine;
- embolii gazoase – aerul pătrunde în vasele utero-placentare rupte prin decolarea
placentei;
- embolii amniotice – mai ales în avortul în lunile mari de sarcină;
- moarte reflexă – colul uterin e o zonă reflexogenă;
- secundară:
- septicemii – mai ales cu anaerobi;
- gangrene uterine – determinată de resturile rămase în uter după un avort delictual care se
suprainfectează rapid;
- tetanos – cu poartă de intrare genitală;
- infarcte utero-placentare (spumă de săpun);
- peritonite – prin perforarea uterului şi a peritoneului şi pătrunderea obiectului abortiv în
cavitatea abdominală.

Fig. 105. Complicaţiile avortului criminal

7) Data producerii leziunilor şi data morţii

- se apreciază după:
- intensitatea reacţiilor inflamatorii;
- intensitatea hemoragiei;
- gravitatea infecţiei;
- cicatrizarea leziunilor produse prin manevre abortive;
- data morţii – se apreciază prin evoluţia şi instalarea semnelor de
moarte.

8) Gravitatea leziunilor şi caracterul lor vital sau postvital

- se apreciază prin evoluţia nefavorabilă a stării victimei;
- diferenţierea între leziunile vitale şi postvitale se face pe baza prezenţei sau absenţei
reacţiilor vitale.

II. LATURA OBIECTIVĂ

1) Obiectul ce a produs avortul

- substanţe administrate pe cale orală – toxice, hormoni;
- traumatisme abdominale – lovirea abdomenului;
- efort fizic epuizant – sărituri de la înălţime, urcat scări, ridicat mobilă, etc.;
- băi fierbinţi;
- injectare transabdominală de diverse substanţe în uter;
- introducere de substanţe în uter – ser fiziologic, spumă de săpun, detergenţi, etc.;
- stimulare mecanică a uterului – sonde, chiurete, Laminaria.

Fig. 106. Metode de avort delictual

2) Posibilitatea autoprovocării avortului

- este foarte dificilă, datorită dificultăţilor de introducere a sondei sau chiuretei în colul
uterin, prin poziţia incomodă;
- mai uşoară la multipare sau la femei cu colul uterin jos situat;
- mai dificilă la femei cu retroversie uterină.
3) Numărul, cauza şi succesiunea leziunilor
- în tentative succesive de avort ce pot utiliza mai multe metode;
- pe colul uterin sau pe abdomen succesiunea leziunilor se apreciază prin gradul diferit de
vindecare sau prin virarea culorii echimozelor.

4) Legătura cauzală între leziunile abortive şi deces

- directă – când leziunile abortive, prin consecinţele pe care le produc, constituie cauza
directă şi necondiţionată a decesului;
- indirectă – când avortul, chiar dacă ar fi fost efectuat terapeutic, determină agravarea
bruscă a unei afecţiuni preexistente şi deces (ex: avort la o femeie suferindă de hemofilie 
hemoragie masivă cu risc vital);
- inexistentă – când manevra abortivă nu are nici o legătură cu cauza decesului (lucru greu
de dovedit medico-legal), fiind vorba doar de o coincidenţă în timp.

III. SUBIECTUL INFRACŢIUNII

1) Identificarea autorului şi a victimei

- autorul:
- urme lăsate la locul avortului;
- amprente pe obiectele abortive;
- obiecte personale uitate la locul faptei;
- victima:
- semne de sarcină recentă;
- resturi din obiectul abortiv în vagin sau uter (tablete, frunze, etc.);
- resturi embrionare sau fetale, prin compararea prin metoda HLA sau amprentă genetică.

2) Reacţii supravitale
- posibile şi frecvente, când femeia cu hemoragie sau peritonită ca urmare a perforaţiei
uterine, poate şterge urmele avortului, aruncă embrionul şi instrumentele abortive.

IV. LATURA SUBIECTIVĂ

1) Mobilul actului abortiv
- este reprezentat de întreruperea cursului sarcinii;
- motivaţii:
- sarcină nedorită, neaşteptată;
- vârsta fragedă a mamei;
- întreruperea legăturii ce a determinat concepţia;
- lipsa mijloacelor financiare;
- opoziţia părinţilor sau rudelor;
- afecţiuni psihice ale femeii însărcinate.

2) Forma medico-legală de moarte

- delictual:
- se comite totdeauna cu intenţie, culpa nefiind posibilă;
- presupune dovedirea intenţiei;
- patologic
- ca urmare a unor afecţiuni ale femeii gravide, incompatibile cu păstrarea sarcinii;
- accidental
- consecinţa unor evenimente neprevăzute ce duc la întreruperea bruscă a unei sarcini cu
evoluţie normală (ex: accident rutier, etc.).

Traumatismele cranio-cerebrale
Traumatismele cranio cerebrale sunt printre cele mai frecvente situații medico-legale ce necesită
clarificare juridică. Frecvența lor ajunge până la 70 la sută din totalului traumatismelor corporale
dacă luăm in considerare loviturile la cap făcute în scop agresiv, accidentele e trafic precum și
alte tipuri de accidente. Vom aborda traumatismele cranio-cerebrale pornind de la exterior către
interior și astfel vom avea leziuni ale scalpului, leziuni ale craniului, leziuni ele meningelui (dura
mater, arahnoidă, pia mater) și leziuni ale creierului.
Leziunile scalpului
Scalpul reprezintă pielea care învelește calota craniană. Pielea scalpului are o grosime de
aproximativ 0,5 cm și este situată direct pe os. O altă caracteristică este faptul că pielea scalpului
este puternic vascularizată ceea ce o face ca în caz de traumatism să sângereze puternic, deoarece
tegumentele sunt situate direct pe os, orice traumatism la nivelul pielii scalpului lasă o urmă.
Situații de excepție, în această marcă traumatică poate lipsi și anume: când capul este protejat
prin căciuli sau pălării, când urma lăsată sub forma unui infiltrat hemoragic a dispărut în timp și
când traumatismul nu este real ci imaginar. Datorită prezenței părului pe fața externă a scalpului,
de multe ori, marca traumatică nu este vizibilă la exterior, dar fața internă a scalpului are o
culoare gălbuie uniformă ceea ce face ușor vizibilă marca traumatismului sub forma infiltratului
hemoragic de culoare roșie. O altă caracteristică a leziunilor scalpului este faptul că ele păstrează
adesea forma obiectului cu care au fost produse.
Tipuri de leziuni ale scalpului
La nivelul scalpului putem întâlni: hematomul sau mai popular cucuiul, reprezintă o colecție de
sânge situată în grosimea tegumentului sau între tegumente și os. Ele deformează forma capului
apărând ca o denivelare care în timp se resoarbe, iar scalpul revine la forma normală sau dacă
hematomul este mare el se poate încapsula, formează o membrană în jur și ia aspectul unui chist
care rămâne sub piele pe tot restul vieții dacă nu este eliminat chirurgical.
Al doilea tip de leziuni pe care le putem întâlni la nivelul capului sunt excoriațiile. Ele , spre
deosebire de hematoame care nu afectează integritatea pielii, excoriațiile distrug stratul
superficial al tegumentului scalpului, iar sângerarea redusă ce se produce prin coagularea
sângelui formează o crustă hematică ce se detașează în timp, iar culoarea pielii revine la normal.
Și al treilea tip de leziuni, întâlnite la nivelul scalpului, sunt reprezentate de plăgi, deoarece în
momentul unui traumatism scalpul este strivit între două planuri dure, respectiv obiectul
contondent și calota craniană plăgile scalpului vor avea aspect liniar, stelat sau neregulat cu
profunzimea până la os. Marginile plăgii vor fi neregulate, plaga va fi deschisă și uneori vorbim
de pierderi de țesut. Plăgile scalpului sunt puternic sângerânde astfel încât chiar dacă nu există
leziuni mai grave la nivelul creierului ele pot determina decesul prin pierderea unor cantități
importante de sânge, de aceea necesită sutură rapidă și oprirea consecutivă a hemoragiilor.
Leziunile craniului
Craniul uman este format din două părți: calota craniană adică partea vizibilă împărțită în 4
regiuni: frontală, occipitală, regiunile temporale stânga și dreapta care sunt deasupra urechilor și
parietale stânga și dreapta care sunt în vârful capului. A doua parte componentă este baza
craniului pe care se sprijină creierul. Baza craniului are 3 părți: etajul anterior format din
plafonul orbitelor, etajul mijlociu care este delimitat de formațiunile urechii interne și etajul
posterior unde se află gaura occipitală prin care trece măduva spinării către coloana vertebrală.
Fracturile calotei craniene
Dacă obiectul care produce traumatismul are o suprafață de impact de până la 16 cm pătrați, deci
o lată de 4/4 cm, fractura va imprima pe os forma obiectului vulnerant. Cel mai clasic exemplu a
unui astfel de traumatism este lovirea cu partea teșită a unui ciocan. Dacă suprafața de impact
este de peste 16 cm pătrați, fracturile iau aspect liniar sau cominutiv adică cu separarea mai
multor fragmente osoase eventual pătrunderea acestora prin înfundare în creier și leziuni ale
substanței cerebrale. Fracturile craniene sunt situate cel mai frecvent la locul impactului, iar
numărul lor poate da indicații privind numărul traumatismelor. O altă caracteristică se referă la
succesiunea a două sau mai multe impacte la nivelul craniului. Dacă cele două impacte produc
fracturi liniare, iar traiectul acestora se intersectează pe calotă, întotdeauna traiectul celei de-a
doua fracturi se va opri pe traiectul primei fracturi.
Fracturile bazei craniului – sunt fracturi extrem de grave , pentru că afectează trunchiul
cerebral, cerebelul precum și toate formațiunile vasco-nervoase care pleacă din cutia craniană.
 Pentru as e produce o fractură de bază de craniu traumatismul trebuie să fie deosebit de puternic.
Ele apar frecvent în accidente rutiere, în agresiuni, datorită mobilității capului, cel mai adesea nu
apar fracturi de bază de craniu. Ele se formează, de obicei, prin iradierea, unei fracturi de boltă
craniană, dar și prin comprimarea craniului între 2 planuri dure. Cel mai frecvent sunt
transversale adică de la o ureche la alta și apar în etajul mijlociu al bazei. Pot apărea în
vecinătatea locului de impact sau în partea opusă impactului, poartă numele de fracturi de
contralovitură și care se întâlnesc cel mai frecvent în căderi pe zona occipitală. În astfel de
căderi, chiar dacă impactul are loc la nivelul cefei, fracturile de bază pot apărea în etajul anterior
al bazei adică pe plafonul orbitelor unde osul cranian este extrem de subțire. Principalele două
semne clinice pe care le întâlnim în fracturile de bază de craniu sunt echimozele la nivelul
pleoapelor la ambii ochi și apariția hemoragiei pe una sau ambele urechi. Fracturile de bază de
craniu sunt aproape întotdeauna mortale.
Fracturile craniene, dacă victima supraviețuiește, se consolidează în timp refăcând calota
craniană la aspectul inițial. Uneori, mai ales în fracturile cominutive se încearcă o repoziționare a
fragmentelor osoase, iar dacă acest lucru nu este posibil se îndepărtează și se înlocuiesc cu alte
materiale acrilice ce au capacitatea de a se indura în timp.
Leziuni ale meningelui
Meningele reprezintă trei foițe ce învelesc creierul și care au atât rol de protecție cât și prin
intermediul lichidului cefalorahidian permit alunecarea creierului și rezistența acestuia la
traumatisme minore. Cele trei foițe de la exterior la interior sunt:
Dura mater este cea mai groasă și învelește cutia craniană în totalitate atât la nivelul calotei cât și
al bazei. Dura mater este strâns aderentă de fața internă a calotei craniene. Între ea și calotă se
găsesc arterele meningee, ce trec prin șanțurile de pe fața internă a calotei. Sub dura mater se
găsește arahnoide care este o membrană transparentă mai subțire, ușor aderentă de creier pe care
îl învelește ca într-o pungă. Sub aceasta întâlnim tia mater, o membrană în contact direct cu
creierul care urmează toate reliefurile acestora pătrunzând prin șanțurile creierului ce poartă
numele de circumvoluție. Leziunile meningelui sunt reprezentate cel mai frecvent prin
hemoragii. În funcție de locul unde are loc hemoragia sângele poate să acumuleze între fața
internă a calotei și dura mater situație ce poartă numele de hematom extradural, între dura mater
și arahnoidă – hematom subdural și sub arahnoidă, între arahnoidă și pia mater hemoragie
subarahnoidă. Hematomul extradural reprezintă o acumulare de sânge produsă ca urmare a unei
fracturi craniene ce a secționat o arteră meningee. Fractura respectivă rupe artera, iar sângele
care iese de la locul rupturii va încerca să decoleze dura mater de pe fața internă a calotei. Acest
lucru este realizabil în timp, deoarece presiunea sângelui în artere este mai mare decât în vene.
Din punct de vedere clinic, pacientul va suferi un traumatism cranio-cerebral, cel mai frecvent cu
pierdere stării de conștiință după care își revine și își continuă activitățile desfășurate anterior. La
un interval de timp între 8 și 12 ore de la traumatism încep să apară amețeli, dureri de cap, greață
și vărsături, tulburări de vedere, simptome urmate de pierderea stării de conștiinței și instalarea
comei. Intervalul de timp între traumatism și apariția simptomelor se datorează acumulării de
sânge cu creșterea hematomului care exercită o compresie asupra creierului și împinge toate
structurile din cutia craniană către partea opusă. Singura metodă de tratament a hematomului
extradural constă în evacuarea cât mai rapidă a acestuia pentru înlăturarea compresiei asupra
creierului. Dacă hematomul durează o perioadă mai lungă de timp până este evacuat simpla
evacuare nu va putea salva victima, deoarece deja s-au produs leziuni ireversibile la nivelul
creierului.
Caracteristici medico-legale ale hematomului extradural
• Hematomul extradural apare întotdeauna în loviri adică prin accelerație. Lovirile imprimă
capului în repaus o forță cinetică concretizată printr-o accelerație bruscă.
• Hematomul extradural este însoțit întotdeauna de o fractură craniană, deci el nu poate apărea în
lipsa acestei fracturi.
• Hematomul extradural apare întotdeauna la locul de impact.
• Astfel vom întâlni caracteristic lovirilor active, faptul că hematomul, fractura și leziunea
scalpului sunt toate situate una sub alta.
• Dacă există mai multe loviri, vom întâlni mai multe fracturi și mai multe hematoame extradurale.
Hematomul subdural
El apare între dura mater și arahnoidă. Se produce prin ruperea unor vene ce circulă între aceste
foițe și care având peretele vascular mai subțire sunt mai fragile și se rup mai ușor. Se va forma
tot un hematom, dar care, deoarece presiunea sângelui în vene este mai mică decât în artere va
apărea într-un interval mai lung de timp, astfel persoana suferă un traumatism prin cădere de pe
bicicletă cu impact cranian de asfalt. Va surveni o eventuală perdere de conștiență după care
victma își revine, își reia activitățile uzuale , iar simptomele generate de hematom apar în general
după 24 de ore. Se întâlnește cal și la hematomul extradural dureri de cap, amețeli, greață ,
vărsături, tulburări de vedere ce duc la pertderea stării de conțtiință și deces.

Caracteristici medico-legale ale hematomului subdural

• Survine aproape întoodeauna prin decelerașie (cădere)
• Nu este însoțit în mod obligatoriu de fractură de craniu, venele meningee care se rup pot fi
traumatizate prin simpla vibrație a creierului în cutia craniană în cazul unui traumatism de
intensitate mai mică.
• Hematomul subdural nu se găsește în mod obligatoriu la locul de impact, ci poate fi găsit și de
partea opusă impactului ceea ce face ca la autopsie să întâlnim o leziune a scalpului și eventual a
craniului la locul de impact, în timp ce hematomul se află în partea opusă.
• Hematomul subdural se evacuază la fel ca i cel extradural, dar uneori, când nu este de dimensiuni
foarte mari, el poate rămâne în cutia craniană fără ca victima să știe de existența lui, iar, în timp,
se formează o membrană în jurul lui, sângele din hematom se degradează și el rămâne pe tot
restul vieții sub forma unui chist cu care victima conviețuiește. Acest hematom subdural cronic
mai poartă numele de higromă.
Hemoragia subarahnoidiană
Aceasta reprezintă o colecție de sânge între arahnoidă și pia mater. În general hemoragia
subarahnoidiană este ca o pânză, sângele umplând spațiul îngust dintre cele 2 foițe. Astfel,
hemoragia subarahnoidiană poate acoperi un emisfer cerebral în totalitate sau o parte din el.
Hemoragia subarahnoidiană poate apărea în traumatisme minore, cel mai frecvent sângele se
resoarbe în timp, având o periculozitate pentru viață redusă.
Leziunile creierului
Sunt cele care afectează neuronii din componența acestuia. Leziunile creierului apar în orice loc
din creier fiind întâlnite la locul de impact, de obicei în agresiuni, în partea opusă impactului mai
ales în căderi sau pe fața inferioară a creierului prin vibrarea acestuia în cutia craniană și lovirea
lui de asperitățile și proeminențele de pe baza craniului. Leziunile creierului pot fi:
Contuzia cerebrală – reprezintă ruperea vaselor mici din substanța cerebrală. În funcție de
numărul vaselor de sânge rupte și de calibrul acestora, contuzia cerebrală poate fi minoră, medie
sau gravă. Contuzia gravă duce la deces, cea medie are un prognostic rezervat, iar cea minoră sau
mică se vindecă, de obicei, fără sechele. La autopsie, vom întâlni în substanța albă a creierului,
niște punctișoare roșii de mărimea unui vârf de ac și care nu dispar la radere cu cuțitul. Contuzia
cerebrală însoțește sau poate însoți orice tip de traumatism cranio-cerebral putând fi o cauză de
deces prin ea însăși sau în combinație cu celelalte leziuni.
Dilacerarea cerebrală - reprezintă distrugerea masivă a substanței cerebrale ce afectează
ireversibil țesutul cerebral determinând apariția unor zone în care acesta lipsește. Dilacerarea
cerebrală apare în traumatisme cranio-cerebrale grave cu fracturi craniene importante și cu
hemoragie masivă.
Hematomul intracerebral – reprezintă o colecție de sânge ca și în cazul celorlalte hematoame,
dar care este situat în grosimea creierului, cel mai frecvent, hematomul intracerebral este de
cauză patologică și apare la persoane în vârstă prin ruperea unui vas de sânge, consecință a
aterosclerozei și a hipertensiunii arteriale. Apare brusc, iar persoana instalează o paralizie pe
jumătate din corp cu care nu mai poate executa mișcări, dar nici nu o mai simte. Dacă
hematomul apare în emisferul drept paralizia va fi pe stânga și invers, deoarece căile nervoase se
încrucișează la ieșirea din creier spre măduva spinării. Rar, hematoamele intracerebrale pot fi și
de cauză traumatică, dar, din punct de vedre medico-legal este dificil de evidențiat un hematom
posttraumatic de unul patologic, singurul element care ne poate orienta este prezența unor mărci
traumatice la nivelul capului care au aspect de leziuni de lovire.
În concluzie, decesul în traumatismele cranio-cerebrale poate fi consecința leziunilor cerebrale în
sine, dar nu rare ori, imobilizarea prelungită la pat determină apariția unor infecții pulmonare mai
ales la persoane în vârstă, decesul fiind consecința acestora.
Felul morții în traumatismele cranio-cerebrale
Moartea poate fi violentă, cel mai frecvent, adică crimă, sinucidere sau accident. Trebuia să fim
atenți la faptul că adesea lovirea este urmată de cădere, iar traumatismul cranio-cerebral este
consecința căderii și nu al lovirii propriu-zise. La cadavru vom întâlni semne de lovire, adică
echimoze, excoriații sau plăgi și în partea opusă, de obicei în regiunea occipitală vom întâlni
leziunea cranio-cerebrală mortală datorată căderii. În unele situații căderea se poate datora și
altor stări patologice și nu neapărat unui traumatism. Ne referim aici la stări de ebrietate sau la
unele pierderi de conștiință generate de alte cauze cum ar fi o boală. Prin analiza aspectului
intensității și localizării leziunilor vom opinia pentru un anumit tip de moarte cum ar fi: o lovire
activă, o cădere sau o moarte patologică.
Evaluarea datei lovirii
Se poate aprecia după aspectul infiltratelor hemoragice ale scalpului adică gradul de resorbție a
sângelui și virarea culorii acestora. Dacă avem și un hematom extradural sau subdural, ne putem
orienta și după gradul de coagulare a sângelui din hematom. Astfel hematomul subdural timp de
trei patru zile apare ca o colecție de sânge și le denumim hematoame acute. Între 4-14 zile
formează în jurul lor o capsulă, între 14-20 de zile are loc resorbția sângelui din hematom care se
transformă într-un lichid clar, transparent și poartă numele de hematoame cronice. După luni de
zile capsula se poate calcifica, iar hematomul devine un chist purtat de pacient până la deces.
Data lovirii se mai poate aprecia prin lungimea intervalului liber ce se găsește între impact și
intrarea în stare de comă. Astfel, la hematomul extradural intervalul liber este de ore, în timp ce
la hematomul subdural poate fi de zile. Stabilirea datei morții este ușoară în traumatismele
cranio-cerebrale grave când decesul survine imediat după traumatism, dar, uneori, decesul poate
să apară la distanță situație în care este dificil de stabilit o legătură de cauzalitate între
traumatism și deces.
 Gravitatea leziunilor
Este proporțională cu energia cinetică eliberată asupra capului victimei. Uneori întâlnim însă
leziuni externe impresionante fără afectarea importantă a substanței cerebrale sau invers.
Gravitatea leziunilor poate fi accentuată de unele afecțiuni anterioare ale victimei cum ar fi
ateroscleroza sau unele anevrizme. Ca principiu, însă, este greu de apreciat gravitatea leziunilor
în traumatismele cranio-cerebrale fiind necesară consultarea unui specialist.
Latura obiectivă – obiectul vulnerant
Obiectele vulnerante în traumatismele cranio-cerebrale pot fi foarte diverse. Totuși, putem face
următoarele observații:
• Orice lovire a capului trebuie să lase o urmă pe partea externă sau internă a scalpului, în lipsa
acestei urme ori traumatismul este imaginar ori s-a produs cu mult timp înainte ori capul a fost
bine protejat.
• Uneori, obiectele cilindrice sau cu muchii produc prin lovire o categorie de plăgi numite plăgi
plesnite, care prin forma lor imită o plagă tăiată sau despicată. Confundarea acestora poate pune
ancheta pe o pistă greșită.
• Uneori, un obiect contondent de formă geometrică de exemplu un ciocan își poate imprima
forma pe pielea nepăroasă a capului ca o excoriație sau echimoză cu formă regulată care de fapt
constituie o leziune marcher și poate ajuta la identificarea obiectului.
• Pe calota craniană, care este un os lat, obiectul vulnerant poate produce leziuni sub formă de
fracturi variate simple sau ramificate, cominutive sau necominutive cu înfundare, iradiate de la
calotă la baza craniului și care, în funcție de forma obiectului imprimată în fractură, ajută la
identificarea lor.
Mecanismul de producere a leziunilor canio-cerebrale
Leziunile cranio-cerebrale se pot produce prin mecanisme directe și mecanisme indirecte.
Mecanismele directe sunt reprezentate de lovire, adică accelerație și cădere, adică decelerație.
Mecanismele indirecte pot fi împingere urmată de cădere fără existența altor leziuni sau căderi
repetate, de aceea ca elemente de bază, trebuie să reținem că
- în loviri – zona vizată va fi parietală sau temporală, impactul va fi unic sau multiplu, infiltratul
hemoragic de pe scalp va indica locul lovirii, fractura craniană va coincide cu infiltratul, iar
hematomul va fi hematom extradural situat în același loc
- în cădere – zona vizată va fi cea occipitală sau la nivelul feței, infiltratul scalpului va fi la locul
căderii, fractura craniană poate exista sau nu, hematomul subdural va fi în același loc sau în
partea opusă, leziunile creierului vor fi de partea opusă.
Asfixii mecanice
Asfixiile mecanice sunt tulburări ale metabolismului gazos caracterizate prin privarea bruscă de
oxigen și creșterea concomitentă a bioxidului de carbon. Termenul corect este de anoxii acute,
dar termenul de asfixie se utilizează în continuare. Asfixiile sunt de 3 feluri
• De aport – blocarea pătrunderii oxigenului în căile respiratorii și în cord
• De transport – adică blocarea transportării oxigenului de către sânge la țesuturi
• De utilizare - blocarea utilizării oxigenului la nivel celular
 Medicina legală se ocupă în principal de anoxiile de aport. Acestea pot fi de două feluri:
• Patologice adică, în situațiile în care sângele nu poate pătrunde în corp datorită unor boli, cum ar
fi tumori ale laringelui sau pneumonii, în special pneumonia COVID și pot fi violente, care
poartă numele de asfixii mecanice și care apar prin mai multe mecanisme: spânzurare,
sugrumare, ștrangulare, obstrucția căilor respiratorii externe, obstrucția căilor respiratorii interne,
compresiunea toraco-abdominală și înecul.
Asfixiile determină simptome clinice în funcție de viteza de instalare a lipsei de oxigen și de
eventuala rezervă de oxigen pe care o mai au țesuturile, simptomele clinice în asfixii survin în
decurs de aproximativ cinci minute până la instalarea stării de comă. Aceste tulburări au mai
multe etape:
• Faza preasfixică – reprezintă o fază de excitare a funcțiilor vitale caracterizată prin mișcări
dezordonate, care durează circa un minut și se încheie cu pierderea conștiinței. În această fază
victima este conștientă, încearcă să-și țină respirația dacă se află în apă, sau să-și elibereze gâtul
din strânsoarea agresorului în cazurile de agresiuni.
• Faza convulsivantă – în această fază, datorită lipsei de oxigen la nivelul creierului, persoana își
pierde conștiința, dar apar unele contracții spasmotice ale mușchilor, necontrolate.
• Faza terminală, caracterizată prin oprirea respirației și care reprezintă echivalentul unei morți
aparente. În general, în asfixii, oprirea bătăilor inimii are loc după oprirea respirației ceea ce este
un element favorabil pentru resuscitare existând șanse mai mari ca funcțiile vitale să fie reluate.
Aceleași simptome clinice se observă și în înec, aici întâlnim o primă fază de apnee voluntară în
care victima încearcă să își țină respirația cât mai mult timp, acest lucru este posibil timp de 30
de secunde la majoritatea oamenilor putând merge până la un minut. A doua fază este faza de
inspir forțat, la un moment dat, după 30 de secunde impulsurile creierului pentru a respira devin
extrem de puternice, astfel încât individul nu își mai poate menține apneea. În această fază,
persoana inspiră apă în loc de aer și apa pătrunde în plămâni. A treia fază este faza convulsivantă
când apar mișcări disperate ale victimei, aceasta fiind observată ca apărând ți dispărând de la
suprafața apei. Și ultima fază reprezintă faza de deprimare a funcțiilor vitale când cadavrul cade
la fundul apei fiind transportat ca un corp inert de către apă dacă este curgătoare și lovirea lui de
pietrele și obiectele de pe fundul apei. Bărbații înecați stau cu fața în jos, iar femeile cu fața în
sus.
Leziunile de asfixie mecanică
La examenul extern al cadavrului vom întâlni două tipuri de leziuni:
• Leziuni comune de asfixie care se întâlnesc în toate cele șapte tipuri de asfixie mecanică descrise
mai sus. Acestea sunt: cianoza feței și a extremităților, mici hemoragii cu aspect negricios pe
conjunctive ochilor și pe piele mai ales pe gât și pe umeri, lipsa de control al sfincterelor și a
veziculelor seminale, frecvent bărbații spânzurați fiind găsiți cu urme de ejaculare și un ultim
semn lividitățile cadaverice sunt mai închise la culoare.
• Leziunile specifice de asfixie:
• În spânzurare lividitățile cadaverice se formează în jumătatea inferioară a corpului. Pe cap sau
pe membre putem întâlni echimoze sau excoriații produse în faza convulsivantă prin lovirea
corpului de unele obiecte din jur. Și un ultim semn specific este șanțul de spânzurare care este
situat în partea superioară a gâtului sub mandibulă, este oblig ascendent și întrerupt la nivelul
nodului. În funcție de poziția nodului, spânzurarea poate fi tipică, când nodul este situat posterior
la ceafă și atipică, când nodul este situat lateral sau anterior. În funcție de poziția corpului,
 spânzurarea poate fi completă, când corpul atârnă în doar în lațul de la gât sau incompletă când
mai există un alt punct de sprijin cum ar fi spânzurarea în genunchi sau cu tălpile pe podea.
• Ștrangularea reprezintă obstruarea orificiilor respiratorii externe prin strângerea gâtului cu un
laț. Ca semne specifice vom întâlni șanțul de ștrangulare care este jos situat pe gât, sub laringe,
este orizontal, este neîntrerupt și poate fi unic sau multiplu în funcție de numărul de spire ale
lațului pe gâtul victimei. Un al doilea semn specific este reprezentat de semne de luptă pe corm
în încercarea victimei de a se elibera. Și excoriații pe gâtul victimei în încercarea acesteia de a-și
detașa lațul de pe gât.
• Sugrumarea se realizează de către un agresor prin comprimarea gâtului victimei cu una sau
ambele mâini. În sugrumare vom întâlni: echimoze ovalare de mărimea pulpelor degetelor, pe
gâtul victimei, una pe partea dreaptă și patru pe partea stângă dacă sugrumarea se realizează cu o
mână de obicei dreapta sau două pe partea anterioară a gâtului și opt pe partea posterioară la
nivelul cefei dacă se realizează cu ambele mâini. Un alt semn: excoriații verticale neregulate pe
partea anterioară a gâtului victimei în încercarea acesteia de a se detașa din strângere. Mai putem
întâlni semne de luptă pe corp și uneori putem întâlni o echimoză mare pe gât posterior apusă
leziunilor directe de sugrumare prin comprimarea gâtului victimei în momentul sugrumării pe un
plan dur cum ar fi diverse proeminențe, marginea unui pat etc.
• Ocluzia orificiilor respiratorii externe – în acest caz acest lucru se poate realiza cu mâna sau
cu obiecte moi cum ar fi perne, fulare. Astfel aerul nu mai poate intra în corp pe nas sau pe gură.
În cazul apăsării cu mâna vom întâlni fracturi ale piramidei nazale cu urme de hemoragie pe nas,
infiltrate hemoragice și plăgi pe fața internă a buzelor prin comprimarea acestora pe dinți și
echimoze sau excoriații pe brațele victimei în încercarea de imobilizare a cesteia de către agresor.
• Ocluzia orificiilor respiratorii interne – acest mecanism presupune pătrunderea unor corpi
străini în căile respiratorii respectiv laringe, trahee și bronhii. Vom întâlni acești corpi străini la
nivelul laringelui și corzilor vocale. Un alt element este reprezentat de leziunile produse de
corpul străin la nivelul laringelui și traheii. Și al treilea element este cianoza cadavrului, se
învinețește în special la nivelul feței.
• Compresiunea toraco-abdominală – se realizează prin căderea peste corpul victimei a unor
obiecte grele, dar nu suficient de grele încât să producă leziuni interne ci care, doar, nu permit
toracelui să execute mișcările respiratorii. Situația apare frecvent la persoanele care sapă șanțuri
și sunt prinse sub maluri de pământ sau în răsturnări de autoturisme cu prinderea victimei sub
autoturism. Vom întâlni echimoze și excoriații pe corp, fracturi costale cu crepitații osoase,
pătrunderea aerului sub piele cu crepitații gazoase și cianoza intensă a feței.
• Înecul – vom întâlni leziuni pe cadavru cu prezența sau absența reacțiilor vitale în funcție de
momentul producerii lor înainte sau după deces. Un alte element este macerarea pielii începând
de la palme și tălpi și care ne dă date importante privind timpul de ședere în apă: după 3-6 ore
pielea palmelor devine albă și se încrețește la nivelul degetelor, după 3-5 zile se încrețește
întreaga palmă și poartă numele de mână de spălătoreasă, după 6-8 zile același proces are loc la
nivelul tălpilor, după 10-15 zile pielea de pe mâini începe să se detașeze în lambouri și începe să
se detașeze și părul, la 15-25 de zile pielea se detașează în totalitate, iar detașarea de pe mâini se
face sub formă de mănușă, la 30-40 de zile survine detașarea unghiilor, 8-10 luni, după acest
timp de ședere în apă pielea se detașează complet, iar grăsimea de sub piele intră în contact cu
sărurile minerale din apă survenind o reacție de saponificare, este o reacție similară metodelor
prin care, în mediul rural, se făcea săpun din grăsime de porc în reacție cu sodă caustică. Astfel
cadavrul este învelit în grăsimea saponificată ce devine dură cu miros rânced, iar la scoaterea din
apă devine cenușie, iar în aer se usucă devenind sfărâmicioasă. În apele calde, cadavrul cade la
fundul apei, iar după ce încep procesele de putrefacție adică 2-3 zile se produc gaze în interiorul
cadavrului ceea ce îl ridică la suprafață. În apele reci, putrefacția poate fi mult întârziată, motiv
pentru care cadavrul stă la fundul apei perioade mai lungi de timp. Saponificarea are un rol
 pozitiv din punct de vedere medico-legal, deoarece conservă leziunile de pe corpul victimei
perioade lungi de timp.

Subiectul infracțiunii se probează prin următoarele metode:

1.Examene de laborator:
Sunt necesare ori de câte ori leziunile pe care le vedem cu ochiul liber nu sunt concludente, astfel
putem preleva fragment de piele din șanțul de spânzurare, de ștrangulare sau din zona de
sugrumare pentru examen microscopic, se pot preleva fragmente de țesuturi moi ale gâtului cum
ar fi mușchi, laringe sau os hioid pentru examen microscopic. Se mai prelevă sânge pentru
determinarea alcoolemiei, se prelevă sânge, fragment de ficat, rinichi, stomac și conținut gastric
pentru determinarea unor eventuale toxice și a înlătura ipoteza unei intoxicații criminale a
victimei urmată de punerea acesteia în laț pentru simularea unei spânzurări. Se mai recoltează
fragmente de organe pentru evidențierea modificărilor produse de lipsa de oxigen. În cazul
ocluziei orificiilor respiratorii externe se recoltează fragmente de buze și nas pentru evidențierea
infiltratelor hemoragice. De asemenea, fragmente de organe pentru evidențierea leziunilor
produse de lipsa de oxigen, examen microscopic pentru identificarea unor boli anterioare ce ar fi
putut duce la deces și recoltare de sânge pentru determinarea alcoolemiei. În înec una din
principalele metode de stabilire dacă înecul s-a produs în timpul vieții sau este vorba de un
cadavru aruncat în apă, deci este metoda identificării diatomeelor, acestea sunt niște
microorganisme cu un înveliș de siliciu de diferite forme care trăiesc în apă. La o persoană ce se
îneacă în timpul vieții, diatomeele pătrund în plămâni odată cu apa, din plămâni trec în sânge și
din sânge ajung la organele din tot corpul. De obicei se examinează la microscop un fragment din
osul stern unde vom putea pune în evidență prezența diatomeelor. În cazul aruncării unui cadavru
în apă, deoarece inima nu mai bate, chiar dacă diatomeele ajung, odată cu o cantitate mică de apă
în plămâni, de aici ele pot trece în sânge, dar nu vor putea ajunge la organe, deoarece sângele nu
mai circulă. Astfel, la examenul microscopic al sternului nu vom găsi diatomee. Un alt rol
important al diatomeelor este reprezentat de locul în care a survenit înecul. Se prelevă o sticlă de
apă din zona unde a fost găsit cadavrul și comparând forma diatomeelor găsite în cadavru cu
forma diatomeelor găsite în apă, dacă acestea sunt identice, înseamnă că înecul a avut loc în zona
respectivă. Dacă nu sunt identice înseamnă că înecul s-a produs în altă parte, iar cadavrul a fost
transportat până în locul unde a fost găsit.
2.Felul morții
În asfixiile mecanice, moartea este întotdeauna violentă (crimă, sinucidere, accident). Poate
exista și posibilitatea unei morți violente secundare, când o afecțiune patologică prin
simptomatologia ei poate favoriza asfixia ce survine ca urmare a unei cauze traumatice. De
exemplu: o persoană care suferă o compresiune toraco-abdominală poate avea anterior
accidentului un chist sau un acces pulmonar care să se rupă și să grăbească instalarea asfixiei.
Un alte element se referă la cauza morții. Ea poate fi:
• Primară, prin mai multe mecanisme, prin lipsa de oxigen a organelor vitale, în primul rând al
creierului sau prin reflexe inhibitorii bruște cum se întâmplă în cazul centrilor reflecși de la
nivelul carotidei prin excitarea lor de lațul de spânzurare. În acest caz stopul cardiac este brusc,
pacientul decedând înainte de instalarea asfixiei. Și a treia formă de moarte primară este tot
reflexă prin sincopă termodiferențială ce survine în înec la persoane ce sar în apă foarte rece
 dintr-un mediu extrem de cald.
• Secundară, când persoana este salvată în urma asfixiei propriu-zise, dar, ulterior, dezvoltă
pneumonii sau pneumonii cu corpi străini datorită obiectelor pătrunse în tractul respirator sau
leziunilor produse de asfixia inițială.

• Data producerii asfixiei

Asfixiile fiind aproape întotdeauna mortale, momentul asfixiei coincide, de obicei cu momentul
morții. Există situații însă, în situații rare când victima supraviețuiește, cum ar fi în înec sau
tentative de sugrumare când putem lua în considerare datele de anchetă cu declarațiile martorilor
și a victimei precum ți aspectul echimozelor și excoriațiilor lăsate pe gâtul victimei în tentativa
de sugrumare. În aceste cazuri, momentul asfixiei nu mai coincide cu momentul decesului.
• Data morții
Se stabilește pe baza semnelor de moarte după metodele utilizate în celelalte tipuri de moarte
violentă. Aprecierea datei morții este mai dificilă în înec datorită variațiilor mari de timp
generate de temperatura apei. În aceste cazuri ne orientăm după stadiul macerării pielii până la
apariția saponificării, momentul producerii mâinii de spălătoreasă, momentul căderii părului și
momentul denudării pielii. Trebuie să fim atenți că toți acești factori se apreciază în funcție de
anotimp, natura și temperatura apei.
• Gravitatea leziunilor
De obicei, decesul survine imediat datorită gravității mari a leziunilor, uneori însă, decesul poate
surveni și în timp prin complicații apărute ca urmare a asfixiei inițiale.
• Caracterul vital al leziunilor
În aceste cazuri caracterul vital se referă la producerea leziunilor constatate la cadavru în timpul
vieții sau după decesul acestuia. În unele situații precizarea caracterului vital este dificilă și
anume: în înecul prin hidrocuție, în spânzurarea cu deces prin reflex carotidian sau când
fenomenele de putrefacție sunt avansate. Uneori semnele de asfixie sunt greu vizibile ceea ce
face stabilirea diagnosticului de asfixie mecanică extrem de dificil. În aceste situații ne bazăm pe
examenele complementare cum ar fi examenul diatomeelor și pe datele de anchetă.
• Diagnosticul diferențial al formelor de asfixie
• În spânzurare vom întâlni urma șanțului de spânzurare precum și infiltrate hemoragice în
țesuturile de la acest nivel
• În ștrangulare vom găsi șanțul de ștrangulare cu diferențele acestuia față de șanțul de spânzurare
• În sugrumare urme de degete și unghii pe pielea gâtului
• În compresia toraco-abdominală, leziuni ale scheletului toracic și organelor interne
• În obstrucția orificiilor respiratorii externe vom observa pe tegumente semnele locale de
compresiune la nivelul nasului și buzelor.
• În ocluzia căilor respiratorii interne vom identifica corpul străin în arborele respirator și reacțiile
vitale la locul obstrucției.
• În înec vom întâlni semnele externe în funcție de durata șederii în apă, vom întâlni spumă la
 nivelul orificiului bucal și nazal și plancton acvatic în traheele și alveolele pulmonare
Latura obiectivă
• Obiectul ce a produs decesul – poate fi un laț în ștrangulări și spânzurări, trebuie să lase la
nivelul gâtului victimei o formă identică pe tegumente. Lațurile moi cum ar fi fular sau eșarfă nu
lasă astfel de urme. În cazul sugrumărilor, obiectul ce a produs decesul este mână agresorului și
vom putea găsi resturi de țesuturi de sub unghiile acestuia ce pot fi examinate criminalistic și
serologic. Și un at tip este obiectul ce blochează orificiul glotic și care poate fi bol alimentar,
căluș sau alte corpuri străine.
• Cauza leziunilor - în caz de deces există 3 situații: când asfixia în sine este cauza decesului,
când decesul se produce prin alt mecanism, iar asfixia este doar simulată și când asfixia a
concurat la producerea decesului împreună cu alte afecțiuni. Există factori favorizanți ai asfixiei
ca de exemplu în asfixia cu bol alimentar, tulburări de masticație ale victimei, starea de ebrietate,
vârsta înaintată, abuzul de medicamente sedative, unele boli psihice și existența unor corpi străini
mici, rotunzi ce pot pătrunde ușor în căile respiratorii (tablete, semințe). În înec factori
favorizanți pot fi starea de ebrietate, unele afecțiuni ale mersului, unele afecțiuni neurologice și
de echilibru sau factori externi din mediu.
• Numărul leziunilor, astfel leziunile pot fi anterioare asfixiei produse prin hetero sau auto
agresivitate, leziuni simultane asfixiei produse cu late mijloace de violență și leziuni ulterioare
asfixiei cum ar fi lovirea cadavrului de fundul apei sau devorarea acestuia de către animale.
• Succesiunea leziunilor este importantă, deoarece: aprecierea unor eventuale agresiuni anterioare
asfixiei sau cauzelor producerii asfixiei de exemplu căderea cu maluri de pământ a victimei în
apă. Leziuni produse în timpul asfixiei cum ar fi lovirea de pereți în timpul asfixiei și leziuni
ulterioare asfixiei prin mutarea cadavrului în altă parte sau devorarea de către animale.
• Legătura de cauzalitate între asfixie și deces – poate fi:
• Directă – când fenomenele asfixice au dus în mod direct și necondiționat la deces.
• Indirectă – când apare o complicație ca urmare la fenomenul asfixic, de exemplu o pneumonie
cu corp străin sau când asfixia acționează pe o boală pulmonară sau laringiană anterioară ce
determină victimei un grad de imposibilitate de a respira anterior fenomenul asfixic.
• Inexistentă – când asfixia nu a avut nici un determinism în cauzalitatea morții.
Latura subiectivă
Ne referim la mobilul asfixie (motivul) – trebuie apreciat atât la asfixiile hetero cât și la cele auto
agresive. Spânzurările constituie cea mai frecventă cauză de suicid în România, iar motivele sunt
foarte diverse cum ar fi: conflicte interfamiliale, condiții precare de trai, alcoolism sau depresii
sau alte afecțiuni psihice în antecedente. Al doilea element este legat de forma medico-legală de
moarte:
1. Sinucidere are loc cel mai frecvent prin spânzurare și îmbracă aspecte cu atât mai bizare și
atipice cu cât tulburarea psihică este mai gravă. Există și posibilitatea suicidului prin ștrangularea
cu lațul când victima elaborează unele sisteme de blocare strânsă a nodului. În cazul sugrumării
autosugrumarea nu este posibilă. Comprimarea toraco-abdominală este posibilă în suicid doar
atunci când victima își prăbușește un obiect greu peste corp. Sufocarea poate fi suicidară prin
aplicarea de benzi adezive pe gură și nas sau introducerea capului în pungi. Înecul este frecvent
un act de suicid solidar.
2.Accident. Spânzurările accidentale pot surveni în următoarele situații: la acrobați parașutiști
sau alpiniști. În spânzurările erotice, în compresiunile toraco-abdominale, în seisme, avalanșe,
aglomerații sau vehicule răsturnate. Există o sufocare accidentală la copii ce își introduc pungi pe
cap și apoi nu le mai pot scoate. Înecul poate surveni accidental în baie consecutiv stării de
ebrietate, electrocutare sau în ape de râu prin surparea malurilor.
3.Crima care în spânzurare putem să o bănuim dacă locul spânzurării este inaccesibil victimei și
dacă există urme de luptă pe corp. în ștrangulare 95 la sută sunt acte criminale, aici putem întâlni
leziuni de opoziție a victimei. Sugrumarea este întotdeauna un act crima. Sufocările simple sau în
cadrul agresiunilor sexuale constituie întotdeauna acte criminale. Trebuie să fim deosebit de
atenți la faptul că pot exista crime în care autorul încearcă simularea unei asfixii și anume
împingerea unei persoane în apă urmată de înec, simularea unui înec prin aruncarea cadavrului în
apă, simularea unei spânzurări prin atârnarea cadavrului în laț. În mod invers pot exista crime
prin asfixie, iar autorul încearcă să simuleze un alt tip de moarte ca de exemplu sugrumare sau
ștrangulare urmată de simularea unor accidente rutiere.
Agresiuni prin agenți fizici (căldură, frig, curent electric tehnic și
atmosferic)