CAPITOLUL 1

DEFINIŢIA, PREOCUPĂRILE, ISTORICUL

ŞI ORGANIZAREA REŢELEI DE MEDICINĂ LEGALĂ

1. ISTORIC
Medicina legală este o specialitate medicală care aplică principiile si metodologia ştiinţelor
medicale la domeniul juridic (se afla la graniţa dintre medicina si ştiinţele juridice). Ea urmăreşte, in
interesul justiţiei, sa obiectiveze si sa evalueze la solicitarea organelor de justiţie sau a parţilor implicate
aspectele medicale conţinute in spetele juridice cu privire la omul in viata sau cel decedat oferind un
suport probatoriu ştiinţific expertal (probaţiune biologica).
Istoria medicinii legale se împleteşte cu istoria ştiinţelor biologice şi medicale, precum şi cu cea
a ştiinţelor juridice. Una dintre cele mai vechi dovezi care atestă colaborarea medicilor cu justiţia, o găsim
in Codul lui Hamurabi (1792-1759 IC). Aceasta conţine o serie de articole referitoare la răspunderea
medicilor, prevăzând şi sancţiuni pentru greşeli în intervenţiile terapeutice. In Grecia Antica o contribuţie
importanta la dezvoltarea medicinii legale a avut-o Hipocrate, părintele medicinii, care a constituit la Kos
prima şcoală medicală importantă a antichităţii. Caracteristicile principale ale medicinii hipocratice au fost
determinate de faptul că ea se sprijină pe observaţia directă în stabilirea diagnosticului, precum şi pe
concepţia că boala reprezintă o afecţiune a întregului organism.
Primul tratat de medicina legala îl găsim in sec. XVI gratie lui Ambroise Pare, care tratează
despre răni mortale, asfixii, morţi subite, intoxicaţii, iar in sec. XVII Paulo Zacchia elaborează o opera in
10 volume de medicina legala. Spre sfârşitul secolului se remarca iluştrii profesori de medicina legala
dintre care amintim pe reprezentantul scolii pariziene de medicina legala profesorul Bruardel, care a fost
profesorul lui Mina Minovici.
In România, primele referiri la medicină legală le găsim în scrierile lui Matei Basarab si Vasile
Lupu, evidenţiate in „Cartea Românească de Învăţătură de la pravilele împărăteşti” din 1649 şi
„Îndreptarea legii” din 1652. In aceste scrieri se făceau referiri la necesitatea expertizării in cazurile de
otrăvire, rănire, deflorare, sodomie, nebunie, pruncucidere.
In anul 1856 Carol Davila înfiinţează Şcoala Naţională de Medicina si Farmacie unde s-a predat
si medicina legala. În anul 1865 odată cu apariţia Codului Penal şi de instrucţie Criminală, a fost stabilit
rolul medicului într-o serie de cauze judiciare.
Primul profesor de medicină legală a fost Gheorghe Atanasovici, numit în acest post la
facultate în anul 1861, iar în anul următor, medic legist al Capitalei. În anul 1890, postul de medic legist
al Capitalei este ocupat de dr. Mina Minovici care este numit profesor de medicină legală.
Medicina legală şi-a câştigat dreptul la existenţă ca disciplină aparte în cadrul ştiinţelor
medicale, cuprinzând în domeniul ei cunoştinţe din toate specialităţile medicale şi în primul rând din
anatomia patologică, toxicologia, psihiatrie şi traumatologie, căpătând în acelaşi timp o deosebită
importanţă în educaţia profesională şi morală a medicilor.
2. DEFINIŢIE, PREOCUPĂRI ŞI ORGANIZAREA REŢELEI DE MEDICINĂ LEGALĂ ÎN
ROMÂNIA.
Ca definiţie medicina legală reprezintă o disciplina medicală de sinteză care îşi pune
cunoştinţele in slujba justiţiei ori de cate ori pentru lămurirea unor cauze sunt necesare precizări
de ordin medical. Medicina legala nu este un auxiliar al justiţiei ci un colaborator independent al acesteia
aducând in fiecare caz juridic un plus de obiectivitate prin prezentarea expertală a perspectivei medicale.
Exista un raţionament medico-legal, specific acestui domeniu de activitate, care îmbină raţionamentul
medical al clinicianului si al morfopatologului cu raţionamentul judiciar al procurorului criminalist si al
judecătorului, raţionament ce are ca fundament verificarea si obiectivarea tuturor datelor medicale si a
ipotezelor cauzale, simpla lor acceptare fiind exclusa.
Prestaţia medico-legala trebuie sa fie obiectiva (se bazează numai pe date ce se pot
demonstra), ştiinţifică (raţionament apt de a fi reprodus) si imparţială, adică de tip expertal.
 In România, reţeaua de medicina legala este organizata la nivel naţional si are o structură
piramidala,fiind compusa din următoarele nivele de competenţă:
I) Institutele de medicină legală situate în principalele centre universitare: Bucureşti, Iaşi,
Craiova, Târgu – Mureş, Cluj, Timişoara. Sunt unităţi cu personalitate juridica aflate în subordinea
administrativă a Ministerului Sănătăţii.
Institutul de Medicina legala "Prof. Dr. Mina Minovici" Bucureşti, precum si celelalte institute de
medicina legala, în limitele competentei lor teritoriale, au următoarele atribuţii principale:
a) controlează din punct de vedere ştiinţific si metodologic un anumit număr de laboratoare
judeţene;
b) efectuează, din dispoziţia organelor de urmărire penala, a instanţelor judecătoreşti sau la
cererea persoanelor interesate, expertize si constatări, precum si alte lucrări cu caracter medico-legal;
c) efectuează noi expertize medico-legale dispuse de organele de urmărire penala sau
instanţele judecătoreşti, precum si în cazurile de deficiente privind acordarea asistentei medicale ori în
cazurile în care, potrivit legii, sunt necesare expertize medico-legale psihiatrice;
d) executa examene complementare de laborator, solicitate de serviciile de medicina legala
judeţene, de organele de urmărire penala, de instanţele judecătoreşti sau de persoanele interesate;
e) efectuează cercetări ştiinţifice în domeniul medicinii legale si pun la dispoziţie învăţământului
universitar si postuniversitar materiale documentare, precum şi alte mijloace necesare procesului de
învăţământ;
f) contribuie la sprijinirea asistentei medicale atât prin analiza aspectelor medico-legale din
activitatea unităţilor sanitare, la cererea lor, cât si prin analiza unor probleme constatate cu ocazia
desfăşurării activităţii de medicina legala;
g) propun Consiliului superior de medicina legala măsuri corespunzătoare în vederea asigurării,
din punct de vedere metodologic, a unei practici unitare în domeniul medicinii legale pe întreg teritoriul
tarii;
h) avizează funcţionarea, în condiţiile legii, a agenţilor economici care desfăşoară activităţi de
îmbălsămare si alte servicii de estetica mortuara..
In cadrul institutelor de medicina legala din centrele medicale universitare, precum si în cadrul
Institutului de Medicina Legala "Prof.Dr.Mina Minovici" funcţionează Comisia de avizare si control al
actelor medico-legale, iar în cadrul IML „Mina Minovici”, Consiliul Superior de Medicină Legală.
II) Servicii medico-legale judeţene
Funcţionează in oraşele reşedinţa de judeţ fiind subordonate, din punct de vedere administrativ,
direcţiilor de sănătate publica.
Serviciile medico-legale judeţene pot organiza Cabinete medico-legale in localităţile mai
importante din judeţul respectiv sau pot decide numirea unui medic de alta specialitate ca medic legist
delegat (temporar).
Serviciile de medicina legala judeţene au următoarele atribuţii principale:
a) efectuează expertize si constatări medico-legale din dispoziţia organelor de urmărire penala sau a
instanţelor judecătoreşti, precum si în cazurile de deficiente în acordarea asistentei ori in cazurile in care,
potrivit legii, sunt necesare expertize medico-legale psihiatrice;
b) efectuează orice alta expertiza sau constatare medico-legala, în cazul în care se apreciază
ca aceasta nu poate fi efectuata de cabinetul de medicina legala;
c) efectuează, cu plata, examinări medico-legale, la cererea persoanelor interesate, precum si
orice alte lucrări medico-legale, cu excepţia celor care intra în competenta cabinetului de medicina legala;
d) efectuează noi expertize medico-legale, cu excepţia celor care intra în competenta
institutelor de medicina legala;
e) pun la dispoziţie catedrelor de medicina legala din universităţile de medicina si farmacie, în
condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale, de deontologia medicala si de reglementările privind drepturile
omului, materiale documentare, cadavre, ţesuturi si alte produse biologice necesare procesului didactic;
 f) pun la dispoziţia Institutului de Medicina Legala "Prof.Dr.Mina Minovici" si a institutelor de
medicina legala materiale necesare pentru cercetarea ştiinţifică;
g) contribuie la ridicarea nivelului de acordare a asistentei medicale din unităţile sanitare,
comunicând organului ierarhic superior al acestor unităţi deficientele constatate cu ocazia desfăşurării
activităţii de medicina legala;
h) participa, la cererea instituţiilor sanitare si a Colegiului Medicilor din România, la lucrările
comisiilor de ancheta, instituite de acestea si contribuie, atunci când diagnosticul este incert, la
clarificarea cauzelor care au provocat vătămarea integrităţii corporale, a sănătăţii sau decesul bolnavilor.
III) Cabinetele de medicina legala
Au următoarele atribuţii principale:
a) efectuează orice expertiza si constatare medico-legala, din dispoziţia organelor de urmărire
penala sau a instanţelor judecătoreşti, cu excepţia celor ce intra în atribuţiile serviciilor de medicina
legala;
b) asigura, cu plata, efectuarea examinărilor medico-legale, la cererea persoanelor interesate;
c) asigura, cu plata, efectuarea altor lucrări medico-legale.
Medicina legală cuprinde următoarele domenii de activitate:
 Autopsie medico – legală.
 Examinări medico – legale a leziunilor traumatice, aprecierea capacităţii de muncă sau a
stării de sănătate având ca scop stabilirea aptitudinilor unei persoane de a exercita o anumită activitate
sau profesie.
 Expertiza medico – legală psihiatrică.
 Expertiza medico – legală în sfera genitală: viol, probarea virginităţii, stabilirea sexului şi a
vârstei biologice.
 Examinări complementare medico – legale de toxicologie, serologice, histopatologice,
tanatochimie, imunologie, bacteriologie.
 Serologie medico – legală ( filiaţia )şi genetica medico – legală ( profilul ADN ).
 Cercetare criminalistică şi judiciară: spermă, fir de păr, sânge, explozibili, urme, împuşcare.
 Antropologie medico – legală şi odontostomatologie medico – legală.
 Verificare autenticităţii şi a corectitudinii întocmirii actelor medicale.
 Bioetică şi deontologie medicală.
 Cercetare ştiinţifică.
 Învăţământ medical.
Din acest domeniu de activitate medico – legală ne vom referi in cele ce urmează la prezentarea
principalelor tipuri de examinări medico – legale. Constatările şi expertizele medico – legale constau în
ansamblu din :
 Examinări şi cercetări privind cadavre umane sau părţi din acestea (autopsia medico –
legală).
 Examinări şi cercetări privind produse biologice şi cadaverice( examinări complementare).
 Examinări şi cercetări privind persoane în viaţă.
Certificatul medico-legal se eliberează persoanei fizice interesate la cererea sa, contra cost,
in funcţie de competenţa teritorială. În general, în majoritatea cazurilor, CML se eliberează pentru a
constata existenţa leziunilor traumatice. Acest lucru se face înainte de dispariţie leziunilor traumatice şi
nu la mai mult de 1 lună.
Concluziile CML, eliberate fie imediat, fie după un timp scurt în condiţiile în care leziunile impun
consult de specialitate, trebuie să precizeze conform CP următoarele aspecte:
1. realitatea traumatismului;
2. mecanismul de producere;
3. natura agentului traumatic;
4. data probabilă a traumatismului;
 5. aprecierea gravităţii traumatismului exprimată prin durata tratamentului medical (nr. de
zile de îngrijire medicală).
Constatările medico-legale sunt efectuate in anumite cauze penale si care au o importanta
majora in aflarea adevărului. Sunt situaţii in care cauza penala reclama urgenta, întrucât mijloacele de
proba pot dispărea sau sa schimbe o situaţie de fapt, organele de urmărire penala dispun din oficiu sau
la cerere efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice prin folosirea cunoştinţelor unui specialist. Organul
de urmărire penala stabileşte obiectivul acesteia formulând întrebări la care se solicita răspunsuri.
Constatarea se face numai in cursul urmăririi penale. De multe ori, pentru rezolvarea urgentei cazului se
efectuează constatării provizorii sau concluzii provizorii medico-legale, urmând ca ulterior sa se detalieze
sub raport tehnico-ştiinţific aspectele medico-legale. Constatarea medico – legală se efectuează în
situaţiile când se cere stabilirea stării de virginitate, a capacităţii sexuale, precum şi a elementelor
necesare stabilirii filiaţiei. Alte situaţii când se impune efectuarea unei constatări medico – legale sunt:
constatarea leziunilor traumatice mai vechi de 1 lună de zile (este o expertiză pe acte
medicale),constatarea stării obstetricale (sarcină, avort, naştere, lehuzie), pentru evaluarea stării de
sănătate având ca scop stabilirea aptitudinilor unei persoane de a exercita o anumită activitate (şofer,
pilot).
Expertiza medico-legală poate fi facultativă sau obligatorie fiind dispusă fie la cererea părţii
interesate fie la solicitarea organelor judiciare. Este obligatorie in următoarele situaţii:
- omor deosebit de grav
- stabilirea stării psihice a învinuitului sau inculpatului care vizează răspunderea penala a
acestora.
- în cazul amânării sau întreruperii executării pedepsei cu închisoarea.
Aceste expertize pot fi:
 expertize simple sau oficiale.
 expertize complexe in care experţii sunt aleşi si numiţi de către organele judiciare sau de
către parţi. Acesta expertiza este mult mai complexa din punct de vedere metodologic, putându-se coopta
pe lângă medici legişti si alţi experţi medicali oficiali din diferite specialităţi medicale.

CAPITOLUL 2
TANATOLGIA MEDICO - LEGALĂ

1. DEFINIŢIE
In cursul vieţii exista diverse transformări fiziologice in care anumite elemente mor. Acest lucru
poate fi definit ca o regenerare perpetuă.
După unii autori,moartea este încetarea vieţii. După alţii, începem sa murim de când ne-am
născut. Celulele îmbătrânesc si mor pe parcursul vieţii. Practic moartea poate fi definita, conform OMS,
ca încetarea ireversibila a trepiedului vital, respiraţie, circulaţie si activitate cerebrala.
Tanatologia medico - legală este un capitol al medicinii legale care studiază problemele legate
de moartea organismului uman, în sensul cunoaşterii mecanismelor morţii, manifestărilor ei în diferitele
stadii ale proceselor cadaverice, cu metodele de examinare ale cadavrelor, căutând să stabilească felul
şi cauza morţii (cauza tanatogeneratoare), precum şi mecanismul etiopatogenic (tanatogeneza).
Tanatologia elucidează aspecte importante puse in actul justiţiei, cum ar fi:
- diagnosticul corect al morţii, evitându-se astfel înhumările precipitate în morţile aparente;
- diferenţierea semnelor morţii reale de leziuni traumatice, permiţând astfel semnalarea
obligatorie a cazurilor medico – legale organelor de urmărire penală;
- interpretarea fenomenelor vitale şi letale, în vederea susţinerii prin mijloace terapeutice
a manifestărilor vitale şi a combaterii celor letale;
 - stabilirea momentului exact al morţii, ceea ce permite întreruperea la timp a reanimării
şi eventuala recoltare de organe în vederea transplantului.
Obiectivul medicinii legale in cadrul expertizei pe cadavre este studierea şi cercetarea cauzelor
şi condiţiilor de producere a morţilor violente, a morţilor determinate sau declanşate de agenţii externi.
2. CLASIFICAREA MORŢII. MOARTEA SUBITĂ
Din punct de vedere al felului morţii, aceasta se clasifică în:
- Moarte neviolentă – cauzată de cauze intrinseci organismului, anumite afecţiuni ale
organelor interne.
- Moarte violentă – consecinţa acţiunilor traumatice din mediul extern asupra
organismului: sinucideri, accidente şi omucideri.
La limita dintre moartea violentă şi cea neviolentă se află moartea suspectă. În cadrul acesteia
se distinge moartea subită (MS), care este o formă particulară de moarte neviolentă, care se
caracterizează prin:
 Durată scurtă de timp dintre apariţia simptomelor şi deces.
 Caracterul imprevizibil, faptul că apare în plină stare de sănătate aparentă sau la o
persoană bolnavă care, în orele sau zilele precedente, nu a acuzat simptome care să trădeze o agravare
a bolii de bază sau evoluţie spre o complicaţie mortală; de aceea ea survine în cele mai variate locuri.
 Instalarea ei poate să fie sau nu precedată de acuze prealabile; atunci când acestea
există, ele sunt minore şi nespecifice.
 La autopsie se relevă totdeauna o cauză tanatogeneratoare, prin care moartea subită
aparţine morţilor neviolente.
Morţile subite se clasifică în :
 Morţi subite cu leziuni organice incompatibile cu viaţa :hemoragii cerebrale, infarct
miocardic, rupturi anevrismale, trombembolii, pneumopatii, meningoencefalite.
 Morţi subite cu leziuni cronice: ATS,miocardoscleroză, scleroze pulmonare şi renale.
 Morţi subite cu tablou lezional nespecific pentru o boală.
Una din formele particulare şi la limita dintre moartea violentă şi cea neviolentă este moartea
prin inhibiţie. Este forma de moarte care survine imediat după un traumatism(chiar minor)pe o zonă a
corpului considerată reflexogenă şi la care autopsia nu relevă nici o modificare care să explice moartea,
chiar după efectuarea examenelor complementare de laborator. Datele de anchetă sunt aici importante
pentru înţelegerea împrejurărilor în care a survenit (lovituri la nivelul gâtului, în abdomen, testicule,etc.).
3. ETAPELE MORŢII
Etapele morţii: moartea parcurge mai multe etape sau faze evolutive,care au putut fi
individualizate datorita manifestărilor constatate la muribunzi,cu excepţia situaţilor în care moartea a fost
instantanee. Moartea se instalează în 3 etape succesive şi anume: agonia, moartea clinică şi moartea
biologica sau definitivă.
Preagonia: etapă premergătoare agoniei,în care manifestările psihice sunt relativ specifice,
fiind influenţate de factori individuali ca: vârsta, felul bolii, structura psihică. Semnele vitale sunt diminuate
şi are durată variabilă.
Agonia: numită şi viaţa redusă este o etapă premergătoare morţii, o etapă de luptă (agon –
luptă)în care fenomenele tanatologice se impun în faţa celor biologice. În consecinţă funcţiile vitale se
diminuează iar funcţiile vieţii de relaţie se alterează până dispar cu totul.
Fazele agoniei sunt:
 euforică sau de preagonie când individul prezintă o stare de agitaţie psiho-motorie, este
neliniştit, logoreic,cu respiraţie rapidă şi superficială,dar regulată.
 de „privire fixă” când apar transpiraţii reci, cianoza extremităţilor, respiraţia devine
neregulată,pulsul slab.
 de imobilitate,când extremităţile se răcesc şi simţurile dispar progresiv(primul dispare
văzul,ultimul auzul).
Formele agoniei:
  Conştientă sau lucidă,când individul este prezent în mediu, poartă conversaţii,îşi
urmăreşte parametrii funcţionali.
 Inconştientă sau delirantă,cu exprimări incoerente,halucinaţii.
 Alternantă, combinaţii ale celor doua.
Agonicii sunt consideraţi iresponsabili,datorită tulburărilor psihice care apar. Actele încheiate
au valoare legală daca se poate demonstra ştiinţific că persoana a avut capacitate psihică în momentul
respectiv. Acest lucru se face în urma expertizei medico-legale psihiatrice.
Durata agoniei poate fi absentă, scurtă sau lungă.
Moartea clinică este un diagnostic care semnifică oprirea funcţiilor vitale. Poate evolua fie
spre moarte cerebrală, fie, prin manevre de resuscitare spre viaţă. Are o durată de 5 – 6 minute iar în
condiţii de temperatură scăzută poate ajunge la 15 – 20 minute.
Moartea cerebrală (juridică): se caracterizează prin apariţia leziunilor morfologice ireversibile
la nivelul neuronilor corticali. Este o moarte a întregului creier, inclusiv a trunchiului cerebral. Absenţa
circulaţiei cerebrale arteriale evidenţiată prin arteriografie cerebrală permite diagnosticul de certitudine al
morţii cerebrale. Este etapa în care se pot recolta organe pentru transplant.
Moartea reală: constă în oprirea metabolismului celular şi apariţia semnelor morţii reale. Pentru
o perioadă scurtă de timp persistă manifestările postvitale, care reprezintă viaţa reziduală a unor celule,
ţesuturi, sau organe, după încetarea vieţii. Aceste manifestări constau în: contracţii musculare la stimuli
electrici, dilatarea pupilei la atropină, etc.
4. SEMIOLOGIA TANATOLOGICĂ (NECROPSIA)
Tanatosemiolgia studiază semnele morţii astfel încât pe baza semnelor să se poată confirma
realitatea decesului, estimarea intervalului de timp care a trecut de la deces până la examinarea
cadavrului. Tanatosemiolgia operează cu 2 categorii de semne: semne negative de viaţă şi semne ale
morţii reale(semne pozitive).
Semnele negative de viaţă au următoarele caracteristici:
 Apar imediat după încetarea funcţiilor vitale.
 Au valoare orientativă, nepermiţând susţinerea diagnosticului de moarte reală, deoarece
sunt prezente şi în sincope,lipotimii.
 Se datorează alterării trepiedului vital: creier, cord, plămân.
Ca semne negative de viaţă se descriu:
- aspectul şi poziţia corpului, determinate de pierderea tonusului, însoţite uneori de relaxarea
sfincterelor; facies imobil,pleoapele întredeschise, gura deschisă,musculatura flască,degetele mâinilor în
semiflexie.
- midriază fixă – nu răspunde la stimulii luminoşi.
- dispariţia sensibilităţii obiective superficiale: tactilă, termică şi dureroasă.
- lipsa respiraţiei
- lipsa activităţii cardio-vasculare.
Semnele pozitive de moarte reprezintă semnele de certitudine ale decesului. În funcţie de
momentul apariţiei, acestea pot fi precoce sau tardive.
A)semne precoce:
- răcirea cadavrului (algor mortis): reprezintă scăderea temperaturii cadavrului sub temperatura
fiziologică a organismului viu, cu egalizare faţă de temperatura mediului ambiant. Temperatura scade de
la exterior spre interior,zonele descoperite răcindu-se mai uşor. Se admite că,în cazul unui cadavru
normostenic,la o temperatură a mediului de aproximativ 15 grade, răcirea se face cu 1 grad/ora în primele
4 ore apoi cu 2 grade/oră. Diagnosticul de moarte reală se pune atunci când temperatura
intrarectală este de 200 C.
Aprecierea intervalului post – mortem (IPM) este posibil cu ajutorul formulei lui Moritz:
IPM = 98,6 0F – T. intrarectală/1.5; 1 0F = 1 0C x 9/5 + 32; 1 0C = 33,8 0F;
- deshidratarea cadavrului: este fenomenul de reducere, diminuare a lichidelor, prin evaporare,
din zonele superficiale ale pielii în condiţiile întreruperii circulaţiei sanguine. Acest proces apare în zonele
unde pielea este mai subţire, în zonele traumatice. Prin deshidratare cadavrul pierde din greutate, iar în
condiţii de temperatură crescută şi în lipsa umidităţii are loc blocarea putrefacţiei şi apariţia mumificării.
Prin deshidratare cadavrul pierde în greutate, poate pierde până la 10 kg în 24 ore, iar nou – născutul
300 – 400 g/24 ore.
- lividităţile cadaverice (livor mortis) sunt reprezentate prin pete sau zone roşietice-violacei ce
apar în zonele declive ale corpului sub acţiunea acceleraţiei gravitaţionale şi în lipsa circulaţiei sângelui.
În evoluţia lor,lividităţile cadaverice parcurg următoarele faze:
1. faza de hipostază – numită şi faza de coborâre a sângelui: la aproximativ 30-60 min de la
deces apar pete roşietice dispersate,ulterior se întind progresiv şi vor conflua; sunt complet instalate la 8
- 12 ore; la digitopresiune ele dispar şi reapar la încetarea presiunii; dacă se modifică poziţia cadavrului
lividităţile reapar în noua poziţie; dacă se secţionează pielea în zona lividă, sângele care apare se spală(
spre deosebire de echimoză).
2. faza de difuziune – o parte a sângelui începe să iasă din vas difuzând în ţesuturile adiacente;
se instalează la 18 ore de la deces; la digitopresiune lividităţile pălesc iar dacă se schimbă poziţia
cadavrului, lividităţile iniţiale persistă apărând altele noi în noile zone declive. În această fază petele
cadaverice confluează şi apar şi pe părţile laterale ale cadavrului aflat în poziţia de decubit dorsal.
3. faza de imbibiţie – cea mai mare parte a sângelui se află în ţesuturi, apar la 20 - 24 ore de
la deces,interval ce se poate suprapune cu putrefacţia; lividităţile sunt omogen colorate iar dacă se
schimbă poziţia cadavrului lividităţile îşi păstrează dispoziţia iniţială. La digitopresiune nu apar modificări
de culoare (fig. 1)

Fig. 1

Lividităţile cadaverice au o importanţă deosebită şi anume:

 Reprezintă cel mai sigur şi precoce semn al morţii reale; apariţia lor dictează întreruperea
manevrelor de resuscitare.
 Pot indica, împreună cu celelalte semne ale morţii şi în special cu rigiditatea cadaverică,
timpul care a trecut de la deces.
 Poziţia sau modificarea poziţiei cadavrului (fig. 2)
 Fig. 2
 Uneori orientează asupra cauzei morţii: în intoxicaţia cu oxid de carbon sau cu cianuri
sunt roşii – carmin, în intoxicaţia cu nitriţi sunt brune.
 Rigiditatea cadaverică (rigor mortis) (fig.3) constă în întărirea/contractura muşchilor
datorită: scăderii cantităţii de ATP (adenozin trifosfat) care nu se mai poate reface (datorită
anoxiei),acumularea de acid lactic, reducerii cantităţii de lichide de la nivelul muşchilor. Rigiditatea se
pune în evidenţă la nivelul articulaţilor, se instalează în sens cranio-caudal (legea lui Nysten) şi dispare
în aceeaşi ordine în care s-a instalat.

Fig.3
Condiţiile de mediu influenţează particularităţile rigidităţii cadaverice,în sensul că un mediu
uscat,cu temperatură crescută, rigiditatea apare rapid,este intensă şi de scurtă durată, în timp ce un
mediu umed şi rece va avea o influenţă contrară asupra rigidităţii care va debuta tardiv şi va avea o
durată mai lungă.
Rigiditatea parcurge următoarele etape sau stadii:
 de instalare, apare la 1-3 ore de la deces, iniţial la muşchii masticatori şi muşchii cefei,
pentru ca ulterior să se extindă în sens descendent şi celelalte grupe musculare; de fapt rigiditatea
cuprinde toate grupele musculare dar este mai evidentă la grupele mici. La aproximativ 4-6 ore corpul
devine rigid, se poate „rupe” uşor, dar se instalează imediat.
 de stare, apare la 14-24 ore post-mortem,este completă şi totală, se “rupe”cu greutate,
după care nu se mai instalează la articulaţia respectivă.
 de rezoluţie, începe la 24-48 ore postmortem, durează 1-2 zile, timp în care diminuează
treptat, dispariţia rigidităţii s-ar datora degradării fibrelor musculare prin autoliză şi putrefacţie.
Particularităţi ale rigidităţii cadaverice:
 spasmul cadaveric sau rigiditatea cataleptică, apare imediat după morţi rapide, în special
prin leziuni la nivelul trunchiului cerebral sau măduvei spinării, aşa cum se întâmplă spre exemplu în
electrocuţii,decapitări.
  rigiditatea prin decerebrare este caracterizată prin contractura muşchilor extensori.
 Autoliza cadaverică este un fenomen cadaveric distructiv precoce care apare în absenţa
microbilor dar sub influenţa enzimelor proprii organismului, precedând astfel putrefacţia. În această etapă
are loc ramolirea şi lichefierea ţesuturilor şi a organelor. Cel mai rapid, autoliza se manifestă la nivelul
glandelor suprarenale, stomacului, splinei şi sângelui.
Medicul practician trebuie să cunoască implicaţiile juridice ale stărilor particulare dintre viaţă şi
moarte, diagnosticul morţii reale fiind stabilit pe baza semnelor cadaverice precoce pentru a respecta în
timp optim prevederile legislative privind prelevarea de organe, celule şi ţesuturi de la donatorul decedat.
Semnele pozitive tardive de moarte pot fi distructive şi conservatoare.
 Modificări distructive:
 Putrefacţia – este o modificare cadaverică distructivă de natură microbiană, prin care
substanţele organice se transformă în substanţe anorganice. Ea continuă autoliza, aspectul şi evoluţie
fiind determinate în primul rând de condiţiile mediu în care se găseşte cadavrul. Putrefacţia se desfăşoară
în 2 faze: faza gazoasă (are loc descompunerea glucidelor şi apariţia gazelor de putrefacţie) şi de
lichefiere (liza proteinelor cu apariţia aminelor cadaverice, cadaverină şi putresceină. Principalele semne
externe ale putrefacţiei sunt:
a) pata verde de putrefacţie – apare iniţial în fosa iliacă dreaptă,prin combinarea hidrogenului
sulfurat cu hemoglobina. Se formează sulfhemoglobină care are o culoare verde, ce colorează
abdomenul inferior într-o nuanţă verzuie (fig. 4). Pata verde de putrefacţie este evidentă la circa 20 ore
vara şi la aproximativ 48-72 ore iarna.

Fig. 4

b) circulaţia postumă – evidenţierea desenului vascular(venos)superficial sub forma unor dungi

de culoare roşietică sau cafenie-murdară, iniţial la rădăcina membrelor,pereţii laterali ai trunchiului (fig.
5) sau în jurul plăgilor; procesul se datorează difuzării sângelui hemolizat în afara vasului de sânge.

Fig. 5.

c) flictenele de putrefacţie – reprezintă acumulări de gaz de putrefacţie subepidermic. Aceste

flictene iniţial localizate pe diferite părţi ale corpului, se unesc determinând apariţia de flictene pe zone
întinse ale corpului cu decolarea tegumentului. Conţinutul flictenelor este reprezentat în mare parte de
gaze,restul fiind lichid vişiniu tulbure.
d) emfizemul de putrefacţie – are drept consecinţă umflarea cadavrului prin acumularea gazelor
rezultate din putrefacţia ţesuturilor şi organelor. Examinarea medico-legală evidenţiază balonarea
cadavrului, la nivelul capului apare o coloraţie verzui-negricioasă,ochii umflaţi (fig. 6) şi ieşiţi din
orbite,limba mărită de volum şi protruzionată prin arcadele dentare, faţa tumefiată, practic întreaga
fizionomie devine de nerecunoscut. Datorită presiunii exercitate de gazele de putrefacţie, are loc
eliminarea de fecale, urină, conţinut gastric şi sânge pe gură şi nas.

Fig. 6
Condiţiile care influenţează putrefacţia sunt:
 temperatura peste 20o C accelerează putrefacţia, pe când o temperatură de sub 20 o
încetineşte. La 0o putrefacţia este oprită. Temperaturile ridicate inhibă procesul de putrefacţie şi
favorizează apariţia mumificării. Ventilaţia bună şi umiditatea accelerează putrefacţia.
Reguli de apreciere cronologică a putrefacţiei:
 Cifra care indică zilele iarna,indică ore vara (regula Devergie).
 1 săptămână în aer echivalează cu 2 săptămâni de stat în apă şi cu 8 săptămâni de stat în
sol (regula Casper)
Putrefacţia influenţează examenul toxicologic efectuat pe materialul cadaveric,deoarece prin
putrefacţie pot fi distruse unele toxine (cocaina,aconitina) ori se pot forma unele substanţe ca alcoolul
etilic sau cianuri-urme.
 Modificări conservatoare – pot fi:
 Naturale:
 Mumificarea (fig. 7) – presupune deshidratarea generalizată a cadavrului. Apare în anumite
condiţii de mediu:temperatură crescută, ventilaţie bună, umiditate scăzută sau absentă. Exemplu:
cadavre înhumate în sol nisipos, uscat, în podurile caselor.
fig.7
 Tăbăcirea (fig. 8 ) – este o formă particulară de mumifiere, ce are loc în medii bogate în
acid tanic şi humic. Acizii distrug flora microbiană şi dizolvă proteinele şi calciul din oase. Cadavrul are
volumul redus,pielea este dură,brună aşa numitul cadavru lemnos. Ca exemplu este cadavrul din
Tollund,vechi de 2000 de ani,găsit într-o mlaştină din Danemarca,la care s-a păstrat aspectul feţei,şanţul
de spânzurare, conţinutul gastric (rapiţă şi boabe de orez).

Fig. 8
 Petrificarea (fig.9) – are ca substrat procesul de mineralizare postmortem(cu săruri de
calciu); apare în special la feţii morţi şi retenţionaţi intrauterin.
 Fig. 9
 Congelarea – cadavrul se păstrează ca atare pe perioade indefinite,după dezgheţare
putrefacţia este foarte rapidă, lividităţile sunt roşii aprinse.
 Saponificarea – apare după putrefacţie,care macerează pielea şi permite astfel contactul
apei cu ţesutul adipos, care în urma unor reacţii chimice se transformă în săpun de cadavru. Condiţiile
pentru apariţia saponificării sunt: mediu umed (bălţi,lacuri, latrine), oxigen în cantitate redusă sau absent
şi temperatură ridicată. Saponificarea nu apare la persoanele la care ţesutul adipos este slab reprezentat
sau lipseşte. De regulă saponificarea apare în zona care este în contact cu apa (fig. 10),celelalte părţi
ale corpului vor prezenta alte modificări în funcţie de condiţiile de mediu la care sunt expuse.

Fig. 10
 Artificiale:
- menţinerea în camere frigorifice.
- îmbălsămarea sau conservarea prin impregnarea cadavrului cu formol.

5. PROBLEME JURIDICE ALE STĂRILOR TERMINALE

În România, legea prevede că prelevarea de organe şi ţesuturi de la un cadavru se face numai
după confirmarea morţii biologice de către o comisie formată din cel puţin trei medici (dintre care unul
obligatoriu este medic legist). Comisia trebuie să includă un neurolog, un anestezist şi unul sau mai mulţi
specialişti, în funcţie de particularităţile cazului.
Pe de altă parte, în cursul agoniei se poate ridica problema discernământului muribunzilor la
încheierea actelor de adopţie, moştenire, vânzare, cumpărare, căsătorie şi a testamentelor. Expertiza
medico – legală trebuie să răspundă la întrebări formulate de justiţie cu privire la capacitatea psihică a
acestora în momentul întocmirii acestor acte.