MEDICINĂ LEGALĂ

Capitolul I - Notiuni introductive

1. Definitia medicinei legale
2. Terminologie
3. Domeniul de activitate al medicinei legale
4. Institutiile medico-legale
a. Structura retelei de medicina legala
b. Consiliul Superior de Medicina Legala (componenta)
Capitolul II - Elemente de cauzalitate in activitatea practica medico-legala
1. Legatura de cauzalitate
2. Raportul de cauzalitate
Capitolul III - Reactia vitala
1. Definitie
2. Reactii vitale propriu-zise
a. Reactii vitale propriu-zise locale
b. Reactii vitale propriu-zise generale
Capitolul IV - Tanatologie medico-legala
1. Generalitati, definitii
2. Tanatopatogenie
a. Agonia
b. Moartea clinica
c. Moartea biologica
3. Tanatoetiologie
a. Moartea violenta
b. Moartea neviolenta
c. Moartea suspecta de a fi violenta
4. Tanatomorfologie
a. Autopsia medico-legala
Capitolul V - Asfixiile de aport
1. Asfixiile mecanice
a. Elemente introductive
b. Asfixiile mecanice prin comprimare
c. Asfixiile mecanice prin obstructie
2. Asfixiile chimico-atmosferice
3. Asfixiile hipochinetice
Capitolul VI - Leziunile si moartea prin arme de foc
1. Armele de foc cu glont
a. Leziunile traumatice produse de factorii primari
b. Leziunile induse de factorii secundari
c. Leziunile determinate de factorii cuaternari
2. Armele de foc cu alice
Capitolul VII - Traumatisme produse de mijloace de transport
1. Mecanisme de producere a leziunilor traumatice
a. Mecanisme simple
b. Mecanisme asociate
c. Mecanisme complexe
2. Leziuni traumatice produse de autovehicule
a. Ocupanti
b. Pietoni
Capitolul VIII - Traumatisme produse prin cadere
1. Definitie
2. Clasificare
3. Fazele caderii
4. Caracteristicile leziunilor traumatice
Capitolul IX - Clinica medico-legala
1. Documente medico-legale
a. Certificatul medico-legal (C.M.L)
b. Raportul de expertiza medico-legala (R.E.M.L)
c. Raportul de noua expertiza medico-legala (R.N.E.M.L)
d. Avizul medico-legal
Capitolul X - Traumatologie medico-legala generala
1. Clasificarea agentilor traumatici
2. Obiectivele examinarii medico-legale in traumatismele nemortale
3. Criteriile medico-legale de evaluare a gravitatii unui traumatism
a. Numarul de "zile de ingrijire medicala"
b. Infirmitatea posttraumatica
c. Prejudiciu estetic grav si permanent
d. Punerea in primejdie a vietii persoanei
e. Avortul posttraumatic
Capitolul XI - Traumatisme produse prin actiunea agentilor traumatici mecanici
1. Definitie
2. Clasificarea agentilor traumatici mecanici
3. Modalitati de realizare a leziunilor traumatice
4. Circumstante de producere a leziunilor traumatice
5. Leziunile traumatice
a. Leziuni traumatice externe
Capitolul XII - Traumatisme produse prin actiunea agentilor traumatici fizici
1. Temperatura
a. Temperatura inalta
b. Temperatura scazuta
2. Presiunea atmosferica
a. Presiunea atmosferica scazuta
b. presiunea atmosferica crescuta
3. Radiatiile
a. Radiatiile neionizate - ultravioletele
4. Curentul electric
a. Electrotrauma artificiala
b. Electrotrauma atmosferica
Capitolul XIII - Traumatisme produse prin actiunea agentilor traumatici toxici
1. Intoxicatia cu alcool etilic
2. Intoxicatia cu oxid de carbon
Capitolul XIV - Comportamentul duplicitar
1. Simularea
a. Clasificare
b. Modalitati de simulare
c. Comportamentul simulat
2. Disimularea
Capitolul XV - Evaluarea medico-legala psihiatrica
1. Definitie
2. Responsabilitatea juridica si discernamantul
3. Particularitatile evaluarii medico-legale psihiatrice
4. Obiectivele evaluarii medico-legale psihiatrice
5. Raportul de expertiza medico-legala psihiatrica
6. Masurile de siguranta cu caracter medical
a. Generalitati
b. Obligarea la tratament medical
c. Internarea medicala obligatorie

Capitolul I – Noţiuni introductive

Definiţia medicinei legale

= disciplină medicală de sinteză, situată la graniţa dintre ştiinţele medico-biologice (în
general concrete) şi cele socio-juridice (de regulă abstracte), ce are drept scop sprijinirea
competentă şi în mod obiectiv a justiţiei ori de câte ori pentru lămurirea unei cauze judiciare
sunt necesare elemente probatorii din sfera medicală a biologicului uman.
Terminologie
Din punct de vedere terminologic denumirea de „medicină legală” este utilizată mai ales
în ţările de limbă spaniolă şi portugheză, în Franţa, Italia.
În ţările de limbă germanică sau engleză, precum şi în Rusia, este folosită cu precădere
denumirea de „medicină judiciare”.
Ambele sintagme semnifică acelaşi lucru, conturând domeniul de activitate al cărui
laitmotiv îl constituie lupta pentru aflarea adevărului medico(bio)-juridic.
În România, până în anul 1953 a fost folosită denumirea de „medicină legală” refelctată şi
în titulatura principalei instituţii moderne la acea vreme, de specialitate, a cărei construcţie a
fost iniţiată şi realizată după planurile prof. Mina Minovici şi inaugurată la data de 20
decembrie 1892 sub numele (noua) Morgă a oraşului Bucureşti, care în anul 1898 devine
Institutul medico-legal.
După anul 1953, Institutul medico-legal se trabsformă în Institutul de cercetări ştiinţifice
medico-judiciare, iar disciplina adoptă denumirea de „medicină judicară”, ce se va menţine
până în anul 1965 când revine la denumirea de „medicină legală”.
Domeniul de activitate al medicinei legale
Obiectul medicinei legale se concretizează în efortul depus de către expertul medic legist
de a reliefa adevărul tehnic sau ştiinţific util actului de justiţie, prin aplicarea atât a noţiunilor
specifice medico-legale, cât şi a celor generale, medico-biologice, în cadrul unei activităţi
complexe numită generic expertologie medico-legală.
În ceea ce priveşte domeniul sau obiectul activităţii de medicină legală, acesta poate fi
împărţit în:

a) Tanatologie medico-legală (sau patologia medico-legală morfologică) care studiază

 - aspectele legate de moarte: felul morţii, cauzele morţii, semnele morţii etc.);
- activitatea prosecturala care se desfăşoară în cadrul acestui sector medico-legal este
reprezentată de examinarea (externă şi internă) a cadavrului uman (corpul uman fără
viaţă, omul mort);
- fragmentele de cadavru (indiferent de intervalul de timp postmortem) care a trecut de
la decesul persoanei până la examinarea medico-legală.

b) Clinica medico-legală sau (patologia medico-legală clinică) ce are ca obiect de

studiu:
- persoana (omul viu);
- documentele medicale ce aparţin acesteia, în scopul probării unor violenţe exercitate
asupra sa (examinarea medico-legală traumatologică) / a posibilităţii executării
pedepsei privative de libertate (expertiza medico-legală pentru amânarea/întreruperea
executării pedepsei ori a suspendării urmăririi penale/judecăţii pentru motive
medicale), existenţei discernământului sau a competenţei psihice (expertiza medico-
legală psihiatrică).
Instituţiile medico-legale
a) Structura reţelei de medicină legală
Activitatea medico-legală în România se desfăşoară în următoarele instituţii:
 Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” Bucureşti – unitate cu
personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Sănătăţii, condus de către un
director general numit prin ordin al ministrului sănătăţii, pe bază de concurs.
În cadrul I.N.M.L. „Mina Minovici”:
- Sunt organizate laboratoare (interioare) de: prosectură (tanatologie) medico-legală,
medicină legală clinică, toxicologie, serologie, anatomie-patologică, genetică;
- Îşi desfăşoară activitatea Comisia de control şi avizare a actelor medico-legale şi
Comisia superioară medico-legală.
 Institutele de medicină legală în număr de 5, din centrele medicale universitare:
Cluj-Napoca, Craiova, Iaşi, Târgu-Mureş şi Timişoara. Sunt conduse de către un
director, numit prin ordin al ministrului sănătăţii, pe bază de concurs; institutele
medico-legale au personalitate juridică şi se află în subordinea Ministerului Sănătăţii.
 Serviciile de medicină legală, aflate în structura organizatorică a serviciilor de
medicină legală judeţene sau a institutelor medico-legale sunt înfiinţate în judeţele
mari, cu o populaţie mai numeroasă, şi îşi au sediul în alte localităţi decât cele
reşedinţă de judeţ. În prezent există 13 cabinete de medicină legală.
b) Consiliul superior de medicină legală
Această structură coordonează activitatea de medicină legală din punct de vedere metodologic
şi ştiinţific împreună cu Ministerul Sănătăţii, pentru asigurarea unei activităţi practice,
medico-legale unitare este alcătuit din:
- Directorii institutelor de medicină legală;
- Profesorii de medicină legală încadraţi în instituţiile reţelei de medicină legală din
România;
- Preşedintele comisiei de specialitate din Ministerul Sănătăţii;
- Şeful comisiei de specialitate a Colegiului Medicilor din România;
- 3 medici legişti din diferite servicii de medicină-legală judeţene, numiţi prin ordin al
ministrului sănătăţii la propunerea directorului general al I.N.M.L. „Mina Minovici”
Bucureşti;
- Un reprezentant al Ministerului Sănătăţii numit prin ordin al minstrului sănătăţii;
- Un reprezentant al Ministerului Justiţiei numit prin ordin al ministrului justiţiei;
 - Un reprezentant al Ministerului Public numit prin ordin al procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
- Un reprezentant al Ministerului Afacerilor Interne numit prin ordinul ministrului de
resort;
Consiliul superior de medicină legală îşi are sediul în I.N.M.L. „Mina Minovici” din
Bucureşti şi este condus de un preşedinte, care nu poate fi decât unul dintre directorii
institutelor de medicină legală, fiind desemnat prin votul majorităţii membrilor consiliului, pe
o perioadă de 2 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului.

Capitolul II – Elemente de cauzalitate în activitatea practică medico-legală

Legătura de cauzalitate
= noţiune ce exprimă corelaţia (dependenţa) dintre traumatism şi prejudiciul generat (leziune
traumatică sau deces); defineşte relaţia ce se poate stabili între acţiunea traumatică şi efectul
(posttraumatic) constatat, implicând o anterioritate în timp a cauzei faţă de efect, privită în
sens unic.
Legătura de cauzalitate poate fi:
1. Primară sau directă cu 2 variante:
a) Imediată/necondiţionată – calificată ca atare ori de câte ori între traumatism şi efect nu
se interpune nimic, efectul fiind numai urmarea acţiunii cauzei;
Ex: aplicarea unei lovituri cu toporul la nivelul capului, împuşcarea în inima
b) Mediată/condiţionată – ce se stabileşte atunci când între traumatism şi consecinţele
posttraumatice acţionează/se interpun factori preexistenţi cu rol favorizant; în lipsa acestor
factori preexistenţi elementul traumatic nu ar fi fost suficient să genereze efectul.

2. Secundară sau indirectă

Se consideră legătură de cauzalitate indirectă, atunci când între traumatism şi efect se
interpune o complicaţie care agravează evoluţia, generând o consecinţă posttraumatică mult
mai severă sau chiar moartea victimei.
Această complicaţie trebuie înţeleasă ca un incident care nu face parte din evoluţia
posttraumatică obişnuită, deci un element supraadăugat ce perturbă evoluţia fiziopatologică
scontată.
Ex: în cazul unei plăgi abdominale profunde, ce perforează intestinul, peritonita care se
produce este o consecinţă (firească şi obligatorie) a contaminării cavităţii abdominale cu
germeni intraintestinali şi nu o complicaţie care să permită stabilirea unei legături de
cauzalitate indirectă.
Legătura de cauzalitate secundară poate fi:
- Cu determinare predominant violentă sau traumatică, situaţie în care traumatismul
este responsabil şi de producerea leziunii traumatice iniţiale, dar şi a complicaţiei;
Ex: o agresiune urmată de abandonul victimei în frig, care decedează prin hipotermie datorită
imposibilităţii (posttraumatice) de a se deplasa.
- Cu determinare predominant neviolentă sau patologică, când pe fondul organismului
traumatizat se suprapune o patologie care în alte împrejurări nu s-ar fi instalat;
Ex: un politraumatism de trafic rutier urmat de imobilizarea la pat, în decubit dorsal, cu
apariţia unei suprainfecţii respiratorii şi deces;
- Cu determinare mixtă, violentă-traumatică şi neviolentă-patologică, şi anume atunci
când complicaţia ce întunecă prognosticul este consecinţa întrepătrunderii efectului
agentului traumatic cu o patologie supraadăugată;
Ex: victima politraumatizată este abandonată fără a i se acorda ajutor, iar ulterior, când este
descoperită şi transportată la spital, se constată, pe lângă leziunile traumatice, şi apariţia unor
complicaţii infecţioase care, dacă victima ar fi beneficiat de asistenţă medicală în timp util, nu
s-ar mai fi constituit şi nu ar fi generat decesul.

3. Terţiară sau asociativă

Se poate stabili atunci când, la realizarea efectului, participă, pe lângă elementul
traumatic, atât patologia preexistentă, cât şi o complicaţie, ce apare posttraumatic şi a cărei
etiopatogenie este greu sau chiar imposibil de apreciat în ce măsură s-ar datora fondului
patologic preexistent, în evoluţia căruia o astfel de complicaţie era previzibilă (spre exemplu,
în cazul diabetului zaharat, unde pe fondul arteriopatiei diabetice apar complicaţii
infecţioase).

Nu există legătură de cauzalitate atunci când elementul traumatic nu poate fi

interpretat ca o cauză, condiţie sau circumstanţă.
Ex: traumatism de mică intensitate la un bolnav de cancer în stare terminală, cu decesul
acestuia la câteva zile posttraumatic.
În cazurile în care medicul legist nu poate preciza tipul de legăturii de cauzalitate sau,
uneori, nici chiar existenţa acesteia, poate fi emisă o opinie cu valoare de prezumţie care va
putea fi interpretată de jurist în contextul general al speţei prin corelarea tuturor elementelor
de care dispune, din dosarul cauzei.

Raportul de cauzalitate
= noţiune ce presupune compararea diferitelor leziuni traumatice decelate interpretate prin
prisma obiectelor traumatice care le-au generat, pentru ierarhizarea lor în funcţie de gravitatea
individuală a fiecărei leziuni traumatice, ceea ce va permite o discriminare între cauzele
concuratoare.
 O plagă perforată a obrazului produsă cu un obiect dur, de tip înţepător,
conferă o anumită gravitate faptei agresorului, spre deosebire de lovirea cu
pumnul în regiunea feţei victimei şi fractura dublă de mandiblă consecutivă, de
care este învinuit un altul, ori echimoza fesieră rezultată după o lovitură cu
piciorul, indiferent dacă leziunile traumatice au produs în aceeaşi împrejurare
traumatică ori la momente diferite.
Concluzionând putem afirma că raportul de cauzalitate va fi utilizat de medicul legist pentru a
clasifica leziunile traumatice după criteriul gravităţii, în timp ce pentru jurist va constitui un
element util pentru individualizarea pedepsei potrivit formei de vinovăţie.

Capitolul III - Reacţia vitală

= totalitatea modificărilor locale (ţesuturi, organe) şi/sau generale (ale întregului corp)
ce apar în organismul uman viu, ca răspuns la acţiunea unui agent traumatic –
mecanic, fizic, chimic, biologic, psihic.

Reacţii vitale propriu-zise

În această grupă sunt incluse modificările posttraumatice cu caracter cert vital, deci care în
mod sigur ar fi survenit în timpul vieţii. Cu toate că, în urma acţiunii unui agent traumatic,
organismul uman reacţionează ca un întreg în vederea elaborării unei reacţii de răspuns la
agresiune, încercând, în funcţie de particularităţile sale biologice, să limiteze efectul
posttraumatic, doctrina, consideră că se poate vorbi de o reacţie vitală locală şi una generală.

1. Reacţii vitale propriu-zise locale

Din categoria reacţiilor vitale locale de certitudine, descrise cu precădere în morţile lente, cu
agonie îndelungată, fac parte:
a) Hemoragia tisulară – leziune infiltrativ-hemoragică, numită frecvent în activitatea
practică „infiltrat sanguin”. Poate fi pusă în evidenţă la nivelul:
 Ţesutului moale: muşchi, ţesut subcutanat, organe;
 Ţesutul dur: oase, dinţi;
Reprezintă consecinţa fisurării vaselor de sânge (indiferent de calibru), cu extravazarea1
consecutivă a sângelui, care se fixează în ţesuturile din jur. Apare ca o zonă roşiatică-
negricioasă ce contrastează cu aspectul structurilor biologice din jur şi care nu poate fi
îndepărtată de jetul de apă („prin spălare”), fiind aderentă la ţesut.
b) Coagularea – proprietate a sângelui care se pierde după aproximativ 30 minute (30-60
min) de la încetarea activităţii cardiace timp în care are loc coagularea postmortală.
c) Crusta – etapă în evoluţia spre vindecare a plăgilor sau excoriaţilor care necesită un
interval mai mare de supravieţuire pentru a se putea forma. În aceeaşi categorie poate
fi inclusă şi cicatricea.
d) Retracţia ţesuturilor secţionate – îndepărtarea marginilor plăgii, ce dă impresia de
lipsă de ţesut.
e) Inflamaţia – reacţia de răspuns (de protecţie) a organismului viu la acţiunea unor
factori sau agenţi ai mediului, având drept scop anularea sau diminuarea consecinţelor
posttraumatice (repararea ţesutului lezat).
f) Transformările hemoglobinei2 - în funcţie de etapele de degradare a hemoglobinei,
pot fi descrise o serie de variaţii de culoare.
g) Reacţii enzimatice – prin care pot fi diferenţiate infiltratele sanguine de lividităţi
cadaverice, reacţii utile în special pentru infiltratele sanguine situate în zonele de
hipostază.

2. Reacţii vitale propriu-zise generale

Sunt considerate reacţii cert vitale, generale:
a) Aparatul pulmonar – punerea în evidenţă la nivelul alveolelor pulmonare3 a
diferitelor elemente: sânge, conţinut gastric, funingine, apă, pământ, face dovada
existenţei respiraţiei în momentul contactului cu materialul aspirat.
b) Conţinutul gastric – prezenţa în stomac şi/sau duoden4 de sânge, funingine, apă,
pământ, poate fi interpretată ca reacţie vitală deoarece înghiţirea nu se poate produce
decât în timpul vieţii, dar cu anumite rezerve.
c) Embolia – prezenţa în vasele de sânge a unui element/material care, în mod normal,
nu face parte (nu se găseşte) în sânge, denumit embol.
d) Anemia – consecinţă a unor pierderi mari de sânge, (hemoragie internă/externă), cu
expresie necropsică macroscopică (aspect palid, decolorat) şi microscopică.

1
Despre sânge – a se vărsa din canalele sale
2
Hemoglobina este un pigment sanguin de culoare roşie, conţinută în hematii (eritrocite), având rol în fixarea
oxigenului, în vederea transportului acestuia către locurile de utilizare (celule).
3
Ultimele ramificaţii ale căilor respiratorii, acele mici cavităţi care în mod normal conţin doar aer
4
Prima porţiune a intestinului subţire, care este separată de stomac prin sfincterul piloric, ce se contractă
postmortem în cadrul procesului general al rigidităţii cadaverice şi astfel nu mai permite trecerea conţinutului
gastric în intestin)
 e) Septicemia – infecţie generalizată a organismului, caracterizată prin triada focar
septic primar (unde debutează infecţia, locul unde se multiplică germenii) + prezenţa
persistentă a microbilor în sânge + însămânţări septice la distanţă (in diverse organe).

Capitolul IV – Tanatologie medico-legală

1. Generalităţi, definiţii
Tanatologia medico-legală analizează fenomenele ce preced şi succed decesului abordând
problematica morţii oranismului uman şi din perspectiva bio-medicală, dar şi juridică, astfel
încât, prin examinarea cadavrului, medicul legist să poată oferi justiţiei răspunsuri pertinente
şi utile în legătură cu decesul unei persoane sub forma mijlocului de probă reprezentat prin
raportul medico-legal de necropsie.
Din perspectivă medico-legală, dar şi juridică, moartea (abioza) şi viaţa (bioza),
reprezintă:
Moartea = proces fiziologic, declanşat de cauze violente sau neviolente, caracterizat prin
încetarea completă şi definitivă a funcţiilor vitale (cardio-circulatorie şi respiratorie), ce
determină constituirea leziunilor ireversibile (necrobioza5) la nivelului sistemului nervos (cu
sistarea funcţiilor creierului, inclusiv ale trunchiului cerebral), şi în final, dispariţia individului
ca entitate biologică. Simplificând, moartea semnifică sfârşitul vieţii.
Viaţa = formă superioară de mişcare a materiei, reprezentând o sinteză a tuturor
proceselor mecanice, fizice, mecanice, care au loc în organism şi care se caracterizează prin
metabolism, reproducere, reactivitate/excitabilitate, variabilitate şi evoluţie.
Caracterizarea MORŢII: inevitabilitate, imprevizibilitate, ireversibilitate.

2. Tanatopatogenie
= etapele parcurse de organismul uman de la declanşsarea procesului tanatogenerator şi până
la instalarea morţii definitive.
Etapele succesive în care se instalează moartea sunt: agonia, moartea clinică, moartea
biologică sau definitivă.
a) Agonia – „viaţa redusă”, este o etapă premergătoare sau iniţială a morţii, o etapă de
„luptă”, în care fenomenele tanatologice se impun în faţa celor biologice şi, în
consecinţă, se produce, diminuarea funcţiilor vitale (cardio-circulatorie şi respiratorie)
şi alterarea până la dispariţie a funcţiilor vieţii de relaţie.
Fazele agoniei: euforică (individul prezintă o serie de excitaţie psiho-motorie [mişcări
dezordonate], este neliniştit, uneori logoreic, cu respiraţie rapidă şi superficială, dar regulată).
de „privire fixă”(apar transpiraţii reci, cianoza extremităţilor, respiraţia devine
neregulată, pulsul slab).
de imobilitate (când extremităţile se răcesc şi simţurile se răcesc şi simţurile
dispar progresiv, primul dispare văzul, ultimul auzul).
Formele agoniei: agonie conştientă sau lucidă (individul este prezent în mediu, poartă
conversaţii, îşi urmăreşte parametrii funcţionali: puls, ritm respirator etc.);
agonie inconştientă sau delirantă (exprimări incoerente, halucinaţii);
agonie alternantă (perioadele de luciditate alternează cu cele delirante).
Durata agoniei – semnifică perioada de timp de la perturbarea până la încetarea funcţiilor
vitale. Pot exista agonii lungi (ore minute);
scurte (minute, secunde);
absente (cazul zdrobirii organelor vitale).

5
Moarte a celulelor într-un ţesut viu
 b) Moartea clinică – denumită şi moarte relativă, aceasta este o etapă intermediară (între
moartea-agonie şi moartea definitivă, de fapt între viaţa care a încetat sub aspectul
funcţiilor vitale şi moartea care încă nu a cuprins creierul), caracterizându-se prin
încetarea funcţiilor vitale. Această etapă se succede agoniei (atunci când această etapă
există în procesul tanatopatogenic), durează din momentul încetării funcţiilor vitale
până la instalrea leziunilor ireversibile la nivelul sistemului nervos central (moartea
creierului fiind criteriul morţii organismului uman).
c) Moartea biologică – moartea reală sau definitivă, este o etapă ireversibilă a
procesului tanatogenerator, ce succede morţii clinice şi se caracterizează prin încetarea
funcţiilor vitale şi apariţia leziunilor ireversibile la nivelul sistemului nervos central.
După instalarea morţii reale pot fi în evidenţă semnele morţii şi, pentru un timp mai persistă
manifestările postvitale. Totalitatea acestor manifestări postvitale, reprezintă consecinţa
rezistenţei diferite la lipsa de oxigen a diferitelor structuri componente ale organismului
uman, ce e desfăşoară, aşa cum s-a precizat, după instalarea morţii biologice şi implicit
juridice, sunt reunite sub termenul de viaţă intermediară.
Fazele morţii
1. Moartea aparenta (letargie);
2. Viaţa vegetativă;
3. Coma depăşită;
4. Coma (somnul profund şi prelungit) – comă grad I (subcomă);
comă grad II (comă propriu-zisă)
comă grad III (comă profundă)
comă grad IV (comă depăşită)
5. Sincopa;
6. Lipotimia (leşinul).

3. Tanatoetiologie
= studiul cauzelor, al condiţiilor şi circumstanţelor ce intervin în determinismul morţii în
vederea clasificării medico-legale şi juridice a decesului unei persoane, respectiv pentru a se
putea stabili felul morţii.
Sub aspect medico-legal şi juridic moartea poate fi considerată violentă sau
neviolentă.
Cu titlu de excepţie şi numai până la finalizarea investigaţiei medico-legale necropsice
(autopsia), de regulă cu ocazia cercetării ce se efectuează la faţa locului, se acceptă o
formulare intermediară, cu caracter provizoriu, între cele 2 feluri de moarte menţionate, şi
anume moartea suspectă de a fi violentă.
a) Moartea violentă – poate fi definită din perspectiva medico-legală şi juridică ca fiind
moartea care se produce ca urmare a nerespectării dreptului la viaţă al fiinţei umane.
Cel mai frecvent, moartea violentă este consecinţa intervenţiei unui agent traumatic extern
organismului ce poate acţiona în împrejurări diferite.
Moartea violentă poate surveni în următoarele împrejurări:
1. Accident;
2. Sinucidere;
3. Omor;
4. Eutanasie.

b) Moartea neviolentă – moarte ce se produce fără a se încălca dreptul la viaţă al fiinţei

umane şi de regulă fără intervenţia unui agent traumatic extern organismului;
determinată exclusiv de cauze interne:
 1. Naturală (moartea „de bătrâneţe);
2. Patologică (moartea ca moment final al evoluţiei unei afecţiuni, a unei cunoscute,
diagnosticată sau neinvestigată medical.

c) Moartea suspectă de a fi violentă

În categoria morţilor suspecte de a fi violente sunt incluse:
1. Decesul unei persoane a cărei sănătate, prin natura serviciului, a fost verificată
periodic din punct de vedere medical;
2. Decesul care survine în timpul unei misiuni de serviciu ori în incinta unei întreprinderi
sau instituţii;
3. Decesul care se produce în custodie, cum ar fi moartea persoanelor aflate în stare
privativă de libertate, sau moartea persoanelor internate în spitale psihiatrice;
4. Moartea care poate fi asociată cu acţiunile organelor de ordine sau ale armatei ori
moartea care survine în timpul unor manifestaţii publice;
5. Moartea care ridică suspiciunea nerespectării drepturilor omului, cum ar fi aplicarea
torturii sau orice altă formă de tratament degradant sau inuman;
6. Multiple decese, repetate, în serie sau concomitente, într-o comunitate;
7. Cadavre neidentificate sau scheletizate;
8. Decese survenite în locuri publice sau izolate;
9. Decesul persoanelor tinere sau a celor în cazul cărora familia, rudele, nu pot confirma
prin documente medicale existenţa unei patologii susceptibile de a produce moartea;
10. Moartea subită, este moartea care se produce brusc, rapid (la cel mult 24 de ore de la
debutul simptomatologiei), în plină stare de sănătate.

4. Tanatomorfologie
= domeniul central al tanatologiei, care studiază cadavrul uman în vederea precizării cauzei
de deces, pentru a putea stabili felul morţii şi a face aprecieri cu privire la împrejurările în
care s-a produs decesul unei persoane. Metoda prin care se poate realiza acest obiectiv este
cunoscută sub denumirea de autopsie.
Autopsia = activitate specifică instituţiei medico-legale, care constă în examinarea
completă, externă şi internă, macroscopică şi de laborator (microscopică, toxicologică,
serologică) a cadavrului uman.

Autopsia medico-legală – particularităţi

1. Se efectuează în conformitate cu prev. art. 185 CPP, care precizează:
- Autopsia medico-legală se dispune de către organul de urmărire penală sau de către
instanţa de judecată, în caz de moarte violentă ori când aceasta este suspectă de a fi
violentă sau când nu se cunoaşte cauza morţii ori există o suspiciune rezonabilă că
decesul a fost cauzat direct sau indirect printr-o infracţiune ori în legătură cu comiterea
unei infracţiuni. În cazul în care corpul victimei a fost înhumat, este dispusă
exhumarea pentru examinarea cadavrului prin autopsie;
- Procurorul dispune de îndată efectuarea unei autopsii medico-legale dacă decesul s-a
produs în perioada în care persoana se afla în custodia poliţiei, a Administraţiei
Naţionale a Penitenciarelor, în timpul internării medicale nevoluntare sau în cazul
oricărui deces care ridică suspiciunea nerespectării drepturilor omului, a aplicării
torturii sau a oricărui tratament inuman.
 Acest temei legal al examinării medico-legale necropsice a constituit motivul pentru
care autopsia medico-legală a fost numită si autopsie judiciară sau autopsie oficială.
2. Se efectuează, de regulă, înaintea declanşării fazei de urmărire penală, în etapa
preliminară a actelor/investigaţiilor premergătoare, ce permit completarea
 informaţiilor organelor de urmărire penală. Astfel încât să se poată aprecia dacă sunt
întrunite condiţiile începerii urmăririi penale („in rem” sau „in personam”, prin
rezoluţie);
3. Autopsia medico-legală se poate efectua numai în baza unui document scris, emis de
organ de urmărire penală respectiv ordonanţă sau rezoluţie motivată;
4. Se efectuează în conformitate cu principiul competenţei teritoriale, la instituţia
medico-legală, pe a cărei rază teritorială s-a produs decesul persoanei sau unde a fost
găsit cadavrul;
5. Este efectuată numai de către medicul legist, care poate fi asistat de personalul cu
pregătire medicală;
6. Autopsia medico-legală se efectuează fără a mai fi necesar acordul
aparţinătorilor/reprezentanţilor legali, fiind dispusă de organele judiciare abilitate ale
statului ; în conformitate cu prevederile procesual penale, autopsia medico-legală se
dispune de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată în
următoarele situaţii:
 Moarte violentă, indiferent de împrejurările în care s-a produs (omor, accident,
sinucidere), chiar şi atunci când a trecut o perioadă de timp, indiferent de durata între
evenimentul traumatic până la deces, iar moartea poate fi pusă în legătură cu acel
eveniment, ori se afirmă acest lucru;
 Moarte suspectă de a fi violentă;
 Moarte de cauză necunoscută;
 Există o suspiciune rezonabilă că decesul a fost cauzat direct sau indirect printr-o
infracţiune ori în legătură cu comiterea unei infracţiuni;
 Când decesul persoanei s-a produs în timpul în care aceasta se afla în custodia poliţiei,
a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor sau în timpul internării medicale
nevoluntare;
 Ori de câte ori se ridică suspiciunea nerespectării drepturilor omului, a plicării
torturiiori a oricărui tratament inuman;
 În cazul unui fetus sau nou-născut.
7. Autopsia medico-legală trebuie să fie sistematică şi completă, în sensul că presupune,
atât examenul extern cât şi intern al cadavrului, cele 3 cavităţi (craniană, toracică,
abdominală) fiind deschise în mod obligatoriu, chiar dacă felul şi cauza morţii sunt
evidente încă de la examenul extern;
8. Autopsia medico-legală se realizează cu respectarea eticii medicale şi a demnităţii
persoanei decedate;
9. Duoă autopsie se efectuează îmbălsămarea, iar organele examinate se reintroduc în
cadavru pentru a putea fi reexaminate cu altă ocazie;
10. Datele obţinute după efectuarea autopsiei sunt înscrise olograf de către medicul legist
într-un raport de expertiză medico-legală necropsică, numit şi raport de autopsie.