UNIVERSITATEA " DANUBIUS"

FACULTATEA DE DREPT
Specializarea "ŞTIINŢE JURIDICE"

Lucrare de licenţă
la disciplina
MEDICINĂ LEGALĂ

„Consideraţii medico-legale asupra pattern-ului

clinic şi a celui morfologic in suicidologie”

Coordonator, Absolvent,
Dr.Radu Priboi Buruiană Marioara

2004
 Consideraţii medico-legale asupra pattern-ului
clinic şi al celui morfologic în suicidologie

I. Introducere
1. Elemente antropo- culturale şi antropo-sociale - pag 4
2. Frustrare şi agresivitate - pag 7
3. Autoagresivitate - pag 8
4. Morţi violente - diagnostice diferenţiale - pag 10
5. Suicid, suicidologie, pattern - pag 11

II. Pattern-uri clinice şi psihologice

1. Normalitate, sănătate - pag 27
2. Personalitate, conştiinţă - pag 29
3. Imagine, identitate, intercomunicare, ataşament - pag 34
4. Modulul conativ - pag 36
5. Anormalitate, boală, categorii nosologice , - pag 38
Personopatie, depresie, anxietate, idee suicidară

III. Pattern-uri morfologice lezional- suicidare

1. Elemente tanatologice - pag 43
2. Elemente traumatologice - pag 45
3. Principalele modalităţi de sinucidere - pag 47

2
IV. Risc şi prevenţie - pag 51
1. Factori biologici
2. Factori psihologici
3. Factori grupali

V. Formulări concluzive - pag 61

VI. Cazuistică - pag 63

VII. Bibliografie - pag 68

3
 I.INTRODUCERE

1. ELEMENTE ANTROPO-CULTURALE ŞI ANTROPO-SOCIALE

Teza sociologică ( elaborată de Durkheim) susţine, că sinuciderea este

determinată numai de factori sociali (rasă, stare civilă, religie, profesie, domiciliu,
circumstanţe economice, etc) având prin urmare întotdeauna o origine socială, nu
este important să se precizeze natura suicidului: normal sau patologic. În funcţie de
gradul de integrare a individului în grupul social, în colectivitate, Durkheim a
descris trei tipuri de sinucidere:
- suicidul egoist, când insul nu este bine integrat într-un grup social (familie, religie,
comunitate);
- suicidul altruist, când există o integrare "excesivă" într-un grup, un ataşament
extrem al insului la grup (suicidul unuia din soţi la moartea celuilalt, moartea
bătrânului la o anumită vârstă);
- suicidul anomic, legat de aşa-zisa stare de anomie, adică o revoltă împotriva
disciplinei colective, o tulburare în balanţa integrării individului în societate.
Teza biologica elaborată de RITTI (1884) consideră că suicidul este ereditar
dar alţi autori consacraţi susţin că nu suicidul este ereditar ci afectiunile psihice.
Teza psihologica elaborata de DELMAS (1932) susţine că suicidul este
intodeauna consecinţa unei boli psihice, a ruperii echlibrului mintal. Se pot distinge
trei tipuri de sinucidere:
- suicid fals accidental;
- suicid fals din stările contuzo-demenţiale;
- suicid fals eutanasic;

4
 Mediul rural şi urban

În mediul urban, numărul sinuciderilor este de obicei mai mare decât în mediul
rural. De la o epocă la alta, raportul sinuciderilor s-a diminuat treptat, pentru ca în
prezent, în S.U.A., diferenţa oraş-sat să fie neglijabilă; în urmă cu 30 de ani situaţia se
prezenta ca şi în celelalte ţări.
Religia
În ţările predominant catolice (Italia, Spania, Irlanda), procentul sinuciderilor
este mai redus decât în ţările cu o populaţie predominant protestantă, bineînţeles cu
unele excepţii (Norvegia şi Olanda sunt ţări protestante şi au un număr mic de
sinucideri; Austria este catolică şi are unul din cele mai mari procente de sinucideri
din lume).
H. EY (1974) considera că sinuciderile nu sunt declarate întotdeauna la catolici din
motive religioase.
Rasa
La populaţia de culoare, procentul sinuciderilor este mai mic decât la albi, însă în
S.U.A., în centrele urbane, procentul de sinucideri la pupulaţia de culoare este
apropiat de cel al populaţiei albe.
Tipul constituţional
La sinucigaşi predomină tipul leptosam astenic; aceştia recurg mai frecvent la
spânzurătoare ca mijloc de autoliză, în timp ce picnicii recurg mai frecvent la inec si
substanţe toxice.
Starea civilă
Sinuciderile sunt mai puţin frecvente la cei căsătoriţi şi mai ales la cei cu copii în
comparaţie cu cei necăsătoriţi, văduvi sau divorţaţi ( procentul de sinucideri la
celibatari este de 2 ori mai mare decât la căsătoriţi, iar la văduvi şi divorţaţi de 4-5 ori
mai mare decât la populaţia căsătorită).

5
 Alţi factori:

Profesia
În S.U.A. procentul sinuciderilor este mai mic la muncitorii cu înaltă calificare şi
intelectuali, pe când în Europa, situaţia este inversă: un mare număr de sinucideri se
întâlneşte la " grupurile profesionale" (medici, de exemplu).

Factorii meteorologici
Procentul cel mai mare de sinucideri se observă primăvare şi toamna, frecvenţa
mai scăzută înregistrându-se iarna.
Tendinţa de sinucidere mai poate fi marcată de începutul verii, poate fi pusă pe
seama unor factori fizici (căldura) şi a unor factori sociali (viaţa socială este mai
activă în lunile de vară când şi durata zilei este mai mare).

6
 I.2. Frustrare şi agresivitate

Frustrarea este sentimentul de a fi fost privat de ceea ce i-se cuvenea, de ceva

la care se aştepta sau la care aspira insul. Sentimentul de frustrare poate fi:
- între cauze: - pierderea unui obiect al ataşamentului;
- eşec în conservarea identităţii;
- eşec în protecţia imaginii;
- eşec în intercomunicare.
- între consecinţe: - heteroagresivitate;
- fuga (eschivare, evaziune);
- autoagresivitate (automutilare, suicid).
Diferite forme de agresivitate
Agresivitatea nu se reduce la comportamentele agresive.
Wildocher a descris :
- conduite agresive ; fantasme agresive ;intenţii agresive.
În funcţie de cele trei laturi ale personalităţii se pot descrie:
- acţiuni agresive sau comportamente agresive
- gânduri agresive
- sentimente, afecte agresive.
Forme evidente şi forme camuflate de comportamente agresive:
a) forme evidente :
- violenţă fizică, loviri, spargeri;
- violenţă verbală: injurii, insulte, ameninţări;
- comportamente de agitaţie psihomotorie;
- atitudini negative (negativism verbal, alimentar).
b) Forme camuflate : uneori agresivitatea este ascunsă şi poate fi bănuită doar din
tendinţa individului de a-i ironiza pe ceilalţi sau chiar în spatele unei atitudini
protectoare.

7
 I.3. Autoagresivitatea

Cuvântul agresivitate provine din latinescul „ad gressus” care inseamnă a merge
către cineva şi a-i încălca teritoriul, a trece in mod ilicit frontierele individuale sau
comunitare, a incălca drepturile celuilalt cu o intenţie ostilă, marcând un
comportament social inadecvat, o deviaţie de la normele sociale şi relaţii individuale.
Definiţia mai poate fi dată de două accepţiuni:
- în sens larg, agresiunea reprezintă o acţiune care primejduieşte echilibrul şi
integritatea unui sistem viu.
- în sens restrîns, psihologic şi etiologic se spune ca agresiunea este o atitudine
intolerantă şi ofensivă a unui animal faţă de un individ de altă specie.
În condiţiile vieţii actuale, autoagresivitatea se constituie ca o latură a omului şi
societăţii ce nu poate fi neglijată.
Autoagresivitatea este întâlnită la majoritatea cazurilor de depresie, nevroze,
schizofrenie, alcoolism şi toxicomanii.
Cele mai frecvente cazuri de autoagresivitate sunt întâlnite în schizofrenie,
alcoolism, tulburări de personalitate.

Schizofrenia
În schizofrenie au fost observate următoarele tipuri de comportamente
autoagresive :
- castrarea, modalitatea cea mai frecventă de automutilare;
- sinuciderile bizare, nemotivate, care apar în faza de debut;
- raptusul suicidar, întâlnit în formele hebefrenocatatonice;
- sinuciderea halucinatorie imperativă (la comanda unei "voci");
- sinuciderea delirantă;

8
- sinuciderea depresiv-reactivă, observată în faza de remisiune, în urma unor traume
afective, legate de dificultăţile de adaptare;
- sinuciderea depresivă-farmacogenă (unele droguri psihotrope provoacă stări
depresive).

Alcoolismul

Alcoolismul constituie unul dintre factorii implicaţi frecvent în comportamentele

autoagresive. După Deshaies (citat de H.EY), 20% dintre alcoolici fac tentative de
sinucidere şi 10% dintre cazurile cu tentative de sinucidere sunt reprezentate de
bolnavii alcoolici. Amintim ca prin comportamentul său autodistructiv, alcoolicul (ca
orice toxicoman) este considerat un "sinucigaş cronic".
La alcoolici, tipurile de conduite autoagresive mai frecvente sunt:
- automutilarile;
- raptusurile suicidare;
- sinuciderea în stare confuz-onirică, considerată de unii autori ca "false sinucideri",
deoarece comportamentele sinuicidare în aceste stări sunt nepremeditate şi, de
obicei, amnezice: de exemplu, bolnavul se aruncă pe fereastră pentru a scăpa de
"urmăritori";
- sinuciderea depresivă. Alcoolismul determină stări depresive de intensitate
psihotică în cursul cărora comportamentele autoagresive sunt frecvente. De
asemenea, stările depresive reactive asociate cu alcoolismul constituie o cauză
destul de des întâlnită în practica psihiatrică. Şi alţi bolnavi psihici (psihotici,
epileptici, psihopaţi) recurg la consumul de alcool înainte de a trece la actul de
autoliză;
- sinuciderea asociată cu omucidere.

9
 I.4. MORŢI VIOLENTE -DIAGNOSTICE DIFERENŢIALE

ELEMENTE DE DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL ÎNTRE CRIMĂ-

SINUCIDERE-ACCIDENT
1 ) La împuşcare:
a) Heteroagresiuni (violenţe internotionate sau culpabile):

-frecvent pe zone accesibile victimei

-de regulă din afara zonei de acţiune a factorilor secundari
Probe criminalistice: striuri pe glonţ, pulbere pe agresor
b) Autoagresiuni (sinucidere sau autovătămări corporale):
- pe zone accesibile
- cu ţeava lipită de corp sau din interiorul zonei de acţiune a factorilor secundari
- împuşcare în cavităţi
- factori secundari pe mâna victimei
c) Accidente violente sau patologice:
- situaţii poliforme
2) La spânzurare:
a) Heteroagresiuni (violenţe internotionate sau culpabile):
- comoţia victimei
- alte leziuni corporale
- reacţii locale vitale
b) Autoagresiuni (sinucidere sau autovătămări corporale :
- spânzurări atipice mai frecvent, (spânzurări atipice mai solitare)
- reacţii vitale locale
- rol preparator al alcoolului
- eventual adăugare de greutăţi
c) Accidente violente sau patologice:
- leziuni locale particulare la alpinişti, copii ori persoane în stare de ebrietate.

10
 I.5. SUICID, SUICIDOLOGIE, PATTERN

Motto :
Oare îşi va găsi sinucigaşul dincolo de
hotarele vieţii un loc de linişte şi pace după ce a
părăsit lumea în mod voluntar neîmpăcat cu ea şi cu
sine? NICIODATĂ pentru că a făcut-o într-o criză
de disperare şi durere în care rămâne încremenit
pentru totdeauna! (DINU FLĂMÂND)

Dacă în secolele trecute suicidul era denumit prin expresia de "ucidere de sine"
şi abia din secolul al XVIII-lea s-a utilizat termenul de "suicid" definirea şi
interpretarea lui a fost destul de diferită. Astfel, la sfârşitul secolului al XIX- lea era
etichetat ca "suicid" fiecare caz de deces derivat direct sau indirect dintr-o acţiune
pozitivă sau negativă comisă de victimă care era conştientă de efectele ei secundare
(DURKHEIM 1897). DESHAIES(1947) ca şi SCHNEIDER (1954), relevând rolul
conştiinţei şi motivaţiei în suicidogeneză, arată că "Suicidul este un act de a te ucide
într-o manieră conştientă considerând moartea ca un mod sau ca un sfârşit". Iar OMS
(1968) defineşte tentativa suicidară ca fiind "un atentat contra propriei vieţi, cu un
grad variabil în intenţia de a muri" şi "suicidul ca un act suicidar cu sfârşit letal".
Prin termenii de "comportament suicidar" şi "conduite suicidare" se înţeleg atât
tentativele suicidare cât şi suicidul.
BEHKET AL(1973) prin alţi termeni delimitează următoarele conduite
suicidare:
- sinucideri reuşite
- tentative de suicid
- idei suicidare

11
 Pornind de la semnificaţia evaluării subiective a riscului pe care îl implică
conduitele autolitice , STENGEL (1972) conchide că "suicidul este un act deliberat de
autodistrugere în care cel ce săvârşeşte nu poate fi sigur de supravieţuire".
De fapt, suicidul este expresia unui impas existenţial indus de conflicte
interpersonale sau intra-psihice realizat în cadrul unei crize de conştiinţă şi disperare.
Termenul de sinucidere provine din latinescul "sui" (de sine, pe sine) şi "caedere"
(a ucide) adică "a te ucide pe tine". Acest termen este sinonim cu "suicid", "autoliză",
"egoliză", "autokirie", "autoagresiune", "autodistrugere",etc. El mai poate fi definit şi
ca o "acţiune premeditată de întrerupere voluntară a propriei vieţi". Premeditarea se
poate opri la nivelul de intenţie (preocupare) nerealizată faptic, tentativă eşuată sau la
suicidul reuşit.
Deşi contravine instinctului de conservare, fenomenul suicidar este privit azi nu
numai ca o conduită psihopatologică ci şi ca un comportament înscris în sfera
normalităţii. Suicidul ca act banal, omenesc şi universal, poate fi definit ca fiind un
deces produs printr-o acţiune voluntară, iar tentativa este un eşec al actului suicidar
sau mai bine zis un comportament autolitic a cărui etimologie şi semnificaţie
psihopatologică nu sunt superpozabile cu suicidul. În general, comportamentul
autolitic reprezintă cel mai ridicat şi aproape singurul risc vital legat în mod direct de
evoluţia tulburărilor psihice.
Definiţia sinuciderii
Conceptul de sinucidere se referă la suprimarea propriei vieţi, la acţiunea de a-şi
lua singur viaţa, de a se omorî.În sens mai larg, sinucidere înseamnă orice acţiune,
tendinţă, comportament de autoagresiune (aici incluzându-se şi aşa numita "sinucidere
cronică a toxicomanilor, alcoolicilor, a persoanelor cu anorexie mintală), iar în sens
mai restrâns, sinuciderea este actul de autodistrugere globală, de suprimare bruscă a
propriei vieţi, în mod intenţionat, voit, conştient şi privind moartea ca pe un sfârşit
total.

12
 TIPURI DE SINUCIDERE (PATTERN-URI)

Clasificarea suicidului cel mai frecvent întâlnită în literatura de specialitate este

cea pe care DURKHEIM a elaborat-o pe baza datelor statistice, socio-structurale şi
relaţionale în 1897, în funcţie de care a delimitat următoarele forme:
a) Sinuciderea egoistă a căror factori suicidogeni se pot rezuma la dificultăţile şi
nereuşitele subiecţilor de a se încadra în mod adecvat în structura socială din
care fac parte. Referitor la familie, religie şi alte categorii sociale, culturale,
politice şi profesionale, DURKHEIM evidenţiază faptul că familiile cu un
număr mai mare de membri şi cu relaţii armonioase constituie cele mai bune
condiţii de încadrare socială şi de "imunitate" antisuicidară; în timp ce
societăţile în care concurenţa şi tendinţele egoist-individualiste sunt foarte
accentuate şi prevalenţa suicidului este mai ridicată.
Prin suicidul egoist, DURKHEIM înţelege decesele autoproduse sub
imperiul unor relaţii "forţate" între individ şi grupul social organizat. În cadrul
acestor relaţii concentrate asupra propriei conştiinţe prin asumarea unor
responsabilităţi mari pentru propriile lui acte în aşa fel încât el nu se mai poate
bizui pe reguli sau ritualuri care să-i permită să se poată detaşa din când în când
de la poziţia şi responsabilitatea personală.
Cauza principală a suicidului egoist este individualismul excesiv. Ea
coexistă cu suicidul anomic generat de diferite motive sociale. Egoismul şi
anomia joacă un rol important în sinuciderea personalului sanitar dar şi la alte
categorii profesionale (avocaţi, actori, furnizori, etc). Individualismul excesiv
ne ajută să explicăm frecvenţa ridicată de sinucideri şi a consumului de droguri
la persoanele cu o pregătire strălucită în facultăţi prestigioase, dar a căror

13
 capacităţi şi calităţi după ani de zile de la absolvire nu au fost răsplătite
(conform celor învăţate în timpul studenţiei) iar posibilităţile lor nu s-au validat.
Aceste persoane simt o pierdere, indispoziţie tristă, revoltă, anxietate şi idei
de inutilitate şi în cele din urmă chiar preocupări suicidare, mai ales atunci când
se abat asupra lor şi alte evenimente stresante .
Putem considera că majoritatea sinuciderilor îmbracă această nuanţă egoistă,
pentru că acest tip de suicid se intâlneşte frecvent la persoanele singure şi lipsite
de un suport social corespunzător.
Suicidul egoist ar fi o rezultantă a nereuşitei individului de a se integra în
societate.
b) Suicidul altruist are un caracter şi o motivaţie diametral opuse celei egoiste,
prin faptul că aici avem de-a face cu indivizi bine inseraţi în familie şi societate,
a căror norme de convieţuire socială, scrise şi nescrise, le respectă fiind
disciplinaţi şi ataşaţi comunităţii din care fac parte, punând mai presus
interesele acesteia decât cele personale. Persoanele din această categorie sunt
capabile de sacrificii mari, chiar supreme, dându-şi viaţa pentru o anumită
cauză în care au o credinţă nemărginită.
Prin suicidul altruist, DURKHEIM înţelege decesele autorealizate de persoane
cu un ataşament disciplinar la un grup social, ataşamentul având o aşa amploare
însă obligaţiile faţă de grup sunt mult mai presus decât interesele personale,
chiar mai presus decât propria viaţă. Pentru a demonstra acest tip de suicid,
autorul vine cu date statistice obţinute de la diferite armate europene.
În general, suicidul altruist este urmarea unei "insuficiente individualizări" când
impulsul spre suicid izvorăşte mai degrabă dintr-o integrare excesivă într-un
grup, care la un moment dat se consideră ca fiind poveri pentru familiile lor.
Aici obiceiurile şi regulile grupului impun suicidul într-o anumită circumstanţă
sau situaţie în care subiectul nu are altă alternativă şi ca atare decesul prin
suicid este mai onorabil decât continuarea unei vieţi ruşinoase.

14
Sinuciderea altruistă, ca antiteză a sinuciderii egoiste, reprezintă instanţa în care
individul este prea mult încorporat în societate. Suicidul altruist se leagă de
convingerea subiectului că sacrificiul lui este o datorie de onoare fie în interesul
comunităţii fie atunci când ei se consideră o povară pentru alţii sau în cazul
unor ceremonii religioase.
Termenul de "anomie" (de etimologie greacă "aâfără" şi nomosâlege") a fost
introdus în literatura de specialitate de DURKHEIM cu scopul de a demonstra
că în situaţiile de tranziţie de la o formă la alta de solidaritate umană
tradiţională la alta se instalează vremelnic o stare socio-relaţională intermediară
între pierderea puterii normale legale vechi, în vreme ce normele noi adecvate
situaţiei coeziunii sociale este determinată de diferitele contradicţii interne mai
mult sau mai puţin ireconciliabile, care la rândul lor facilitează apariţia unor
acţiuni individuale sau de grup, contrare legilor în vigoare şi normelor de
existenţă socială. Printre aceste acţiuni, un rol important îl ocupă
heteroagresivitatea şi autoagresivitatea (suicidul). În acest sens MERTON
(1957) a demonstrat valoarea "anomiei" în studiul comportamentelor deviante.
După MERTON, devianţa indusă de anomie nu se concentrează asupra
caracterului subiectului ci asupra poziţiei pe care o are în ierarhie socială, ceea
ce generează "conflictul" între individ şi societate. Anomia întâlnită la diferite
nivele: macrosocial (şomaj, îngrădiri, dezrădăcinări, etc) microsocial (conflicte,
alcoolism, relaţii dizarmonice intrafamiliale etc) şi instituţional (corupţie,
nedreptate, etc) este asociată cu frustrări anomice care joacă rolul de factori
predispozanţi ai suicidului (şi chiar a actelor heteroagresive antisociale).
DURKHEIM (1897) reliefează efectele patologice generate de o societate în
declin relaţional şi care, concomitent cu normele de convieţuire imperfecte,
augmentează şi mai mult declinul solidarităţii sociale.
După HENNRY şi SCHORT (1954) comportamentul suicidar ar fi
impulsionat de:

15
- factori economici (creşterea prevalenţei suicidului în perioada crizelor
economice);
- factori psihogeni (de ordin social cum ar fi comunităţile cu sisteme relaţionale
slabe şi cu diferite tipuri de restricţii);
- factori personologici (fragilitatea sau vulnerabilitatea persoanelor anomice).
În acest context anomia ar reprezenta o devalorizare a personalităţii dublată de
disociabilitate şi aplatizarea sentimentelor etico-morale.
c) Suicidul anomic este generat de diminuarea sau pierderea orientării sociale în
care a trăit sau trăieşte subiectul în mod obişnuit. În acest context, suicidul se
poate realiza în două condiţii: fie prin lărgirea bruscă a orizontului (achiziţii
bruşte şi neaşteptate de bogăţii) sau îngustarea lor la fel de bruscă şi pe
neaşteptate (pierderea de persoane iubite, bunuri materiale, funcţii sociale,
eşecuri legate de standardele lor morale de viaţă etc) situaţii la care individul nu
poate face faţă.
Deci, suicidul anomic ar rezulta dintr-o tulburare severă în echilibrul societăţii,
care în acelaşi timp perturbă şi echilibrul de integrare a persoanei în cultura sa,
lăsându-l astfel lipsit de normele obişnuite de comportament.
d) Suicidul fatalist este realizat de persoane al căror viitor este întunecat şi fără
nici o perspectivă. Include: prizonieri, condamnaţi la detenţie ani îndelungaţi
sau pe viaţă şi pe cei cu maladii incurabile şi handicapante.
În stările depresive, aceste fenomene sunt trăite la dimensiuni mari şi prelucrate
doar pe plan imaginar, ceea ce creşte riscul suicidar.
DURKHEIM (1897), pe baza unui studiu statistic pertinent care i-a permis să
definească sinuciderea ca fiind o moarte survenită în urma unui act negativ efectuat
de subiect, delimitează două categorii de factori suicidogeni determinaţi de două
particularităţi ale vieţii colective şi anume:
 integrarea membrilor societăţii într-un ansamblu unitar
 intervenţia reglatoare a societăţii asupra conduitelor şi sentimentelor membrilor
săi.
16
 Această clasificare axată mai ales pe studiul şi explicarea sociologica a
comportamentului suicidar, are o aplicabilitate mai redusă în activitatea
clinicianului aflat în "linia de foc" cu tentatorii sau cu cei cu risc suicidar
crescut.
MENNINGER (1938) a elaborat o schemă în funcţie de sursele impulsurilor
suicidare: dorinţa de a ucide, de a fi ucis, de a muri, etc. Astfel el a delimitat
următoarele trei forme:
1. suicidul cronic de lungă scadenţă (ascentism, martiriu, adictiv, invaliditate,
psihoze, toxicomanii);
2. suicidul focal (automutilări, operaţii şi accidente multiple, hipocondrie,
impotenţă şi frigiditate);
3. suicidul organic (cu implicarea factorilor psihici în bolile cronice).
Există şi alte clasificări de nuanţă psihico-analitică, cum sunt cele elaborate de
JACKSON (1957), MERLOO (1962) şi HENDIN (1964) în care pe primul loc se
situează suicidul ca model de comunicare, suicidul ca razbunare, suicidul ca
reuniune magică sau recunoaştere şi suicidul ca reînviere şi restituire.
FREUD (1917) în "Doliu şi melancolie" a emis o ipoteză psihologică în
conformitate cu care "suicidul se manifestă printr-o agresivitate primitivă dirijată
împotriva pierderii "Obiectului iubirii" şi apoi în mod secundar convertită într-o
agresivitate dirijată contra sinelui.
În această perspectivă psihodinamică, după HENDIN (1963) putem delimita:
1. Suicidul, ca atitudine de revanşă sau represalii secundare unui abandon, prin
care sinucigaşul trăieşte un sentiment iluzoriu de omniprezenţă, ca prin moarte
el poate controla şi depăşi situaţia de respingere;
2. Suicidul ca moarte reflexă, realizat de indivizi violenţi prin conduite suicidare şi
explozive ca expresie a luptei intrapsihice împotriva dorinţei de a ucide;
3. Suicidul în care moartea este considerată ca un act de reunire (după pierderea
unei persoane iubite sau sfârşitul unei relaţii foarte importante, în care moartea
ar constitui mijlocul de reînoire şi renaştere);

17
4. Suicidul ca fenomen de renaştere, prin care moartea ar şterge eşecurile şi de
reîncepere a unei noi reuniuni cu "obiectul iubit";
5. Suicidul etichetat ca o pedeapsă cu sacrificarea obiectului, ca o singură
modalitate de a-l recupera (întâlnit în depresii melancoliforme şi la deliranţi);
6. Suicidul în care pacientul se crede deja mort. Această "moarte emoţională" este
tipică în "Sindromul Cotard".
În anul 1932, DELMAS delimitează următoarele două tipuri de comportament
suicidar:
a) Pseudosinuciderile (sau suicidul fals) în care se încadrează:
- morţile accidentale;
- conduitele suicidare confuze (întâlnite la demenţi şi la copii mici care nu prevăd
rezultatele propriilor acţiuni);
- suicidul prin constrângere (situaţie în care individul nu are de ales altă soluţie,
ca de exemplu în condamnările la moarte, individul are dreptul să se sinucidă;
sacrificiul impus sclavilor; ritualuri -soţia urmează defunctul, etc);
- suicidul eutanasic (realizat cu scopul de a scăpa de o suferinţă gravă, dureroasă,
incurabilă şi urmată de o moarte sigură);
- suicidul ca act de sacrificiu (moartea pentru patrie; torpile şi bombe umane);
- suicidul "etic", adică din raţiuni morale, în care, într-un fel sau altul, moartea
este impusă fără ca persoana să aibă dorinţa de a muri, ci de a scăpa de o
anumită realitate;
- suicidul electiv determinat de prezenţa unui suicidotropism intâlnit lai ales în
tulburările psihice.
b) Sinuciderile veritabile (sau adevărate) în categoria cărora intră actele suicidare
voluntare comise sub impulsul şi dorinţa de moarte pentru care optează în plină
libertate, fără vreo obligaţie etico-morală sau de altă natură.
Pornind de la ideea că omul este guvernat de instinctul de conservare şi al
păstrării integrităţii organismului rezultă că suicidul veritabil reprezintă o
manifestare psihopatologică. În cazul suicidului veritabil, autorul face referiri la

18
"voinţă" pe care o consideră ca fiind una din caracteristicile esenţiale ale acestui
fenomen.
DESHAIES (1947) afirmă că actul suicidar are o determinare multifactorială, ca
oricare ale conduite şi atitudini umane. După el, comportamentul autolitic poate
constitui primul semn al debutului schizofreniei.
După modul de realizare a suicidului , în 1950 H.EY a elaborat următoarea
clasificare:
a) Suicidul automat inconştient care se caracterizează prin apariţia spontană şi fără
intervenţia directă a subiectului a unui act suicidar, realizat prin spânzurare,
aruncare în faţa trenului, a altor mijloace de circulaţie sau aruncarea din ele în
timpul mersului, aruncarea în gol de la înălţime, înecarea, înţeparea sau
producerea de leziuni grave cu obiecte tăioase şi altele fără să dorească acest
lucru şi fără să fie conştient de cele întâmplate. Dacă individul supravieţuieşte
acestui comportament autoagresiv, datorită amneziei asupra episodului, rămâne
surprins şi perplex de cele întâmplate.
Primele cazuri ale acestui mod suicidar au fost publicate de PICARD(1927),
MARCHAND şi AJUARIAGUERRA (1941), dar aceste acte nu sunt comise
numai de epileptici, ele putându-se întâlni şi la debili, demenţi, traumatizaţi
cranieni, ebrietate, confuzii mintale, crize de panică anxioasă, etc.
Dacă starea de vis reprezintă un versant fascinant al "psihoepilepsiilor",
automatismele comitiale constituie celălalt versant al acestor epilepsii zise
"psihice" care au fost studiate în mod deosebit de psihiatrii PICARD(1927),
MARCHAND şi AJUARIAGUERRA (1941), H.EY(1950).
b) Suicidul automat conştient are caracterul unui impuls puternic pe care subiectul,
deşi este conştient, îl realizează fără să vrea, bolnavul trăind sentimentul de a fi
"acţionat" de o forţă xenopatică în această direcţie. Asemenea acte autolitice se
pot întâlni în tulburările halucoinator-delirante, onirice, psihoze episodice
temporale, nevroze anxios-obsesionale,etc.

19
c) Suicidul emotiv se caracterizează printr-o dezordine emoţională şi un impuls
suicidar conştientizat indus de un discomfort intern şi relaţional dominat de
anxietate, angoasă, criză de panică, disperare sau furie şi revoltă autodistructivă.
Din această categorie fac parte : timizii, susceptibilii, scrupuloşii, neliniştiţii şi
alte persoane cu imaturitate afectivă care îşi pot disimula vulnerabilitatea
emoţională prin reacţii antinomice de opoziţie, mânie, violenţă şi de fugă.
d) Suicidul pasional este generat de o mare dezamăgire a neputinţei sau nereuşitei
realizării unei pasiuni arzătoare.
Suicidul reactiv-pasional este realizat în condiţiile unei conştiinţe obnubilate
sau tubular îngustate, dominată de un "automatism psihomotor" cu caracter
autodistructiv, situaţii în care (din frica de a nu fi părăsit, abandonat, pedepsit,
frustrat sau după un deces etc) subiectul neputându-si autocontrola reacţiile
impulsive, comite actul suicidar fără să ţină cont şi de consecinţele lui.
e) Suicidul raţional asemănător oarecum cu sinuciderea logică, dar cu deosebirea
că această formă o întâlnim de obicei la persoane normale, aflate în situaţii de
disperare din care nu întrevăd nici o cale, mai mult sau mai puţin onorabilă de
ieşire, în afara sinuciderii. Această formă de sinucidere întâlnită la bonavii cu
suferinţe organice incurabile şi insuportabil de dureroase, precum şi la
condamnaţii la zeci de ani de detenţie sau cu alte situaţii lipsite de orice
speranţă, mai poartă denumirea de:
- sinucidere preventivă;
- sinucidere curativă;
- sinucidere eutanasică
- sinucidere asistată.
f) Suicidul paralogic . Acest tip de suicid este o consecinţă a logicii interne a
bolnavului influienţată de idei delirante (micromanice, interpretative),
halucinaţii, sentimente dureroase şi alte fenomene psihopatologice, întâlnite la
depresivi, schizofrenici, deliranţi,etc.

20
g) Suicidul colectiv – realizat sub forma “pactului autolitic” sau cea a
“heterosuicidului”. “Pactul suicidar” dintre două sau mai multe persoane se
bazează pe următoarele criterii:
 relaţii afective strânse;
 însuşirea aceloraşi idei, convingeri şi potenţarea lor reciprocă;
 inducerea, întreţinerea şi pregătirea actului suicidar de către o persoană
(patologică) activă, persoanei (sau persoanelor) pasive (de regulă dependentă
afectiv şi material, debilă mintal sau infantilă).
În plus, suicidul colectiv sau heterosuicidul, se întâlneşte foarte rar şi are trei
modalităţi de realizare:
 fiecare partener (sau membru al grupului ) se sinucide individual şi voluntar;
 subiectul activ şi inductor (de obicei bolnavul ) îşi convinge(obligă) partenerul
care îl urmează în mod pasiv;
 subiectul sinucigaş, fără consimţământul partenerului sau altor persoane
apropiate pregăteşte condiţiile unei morţi comune, adică un “suicid altruist”.
Suicidul în doi este un model de autoliză la care participă şi o a doua
persoană mai mult sau mai puţin ferm intenţionată.
Heterosuicidul, considerat de clasicii psihiatriei ca un act “altruist” de tip
defensiv faţă de persoanele apropiate se întâlneşte mai frecvent în depresiile
tardiv- melancoliforme , şi mai rar la deliranţii cronici şi la fanatici.
Acest tip de suicid prezintă o mare importanţă psihiatrico- legală şi aceasta
cu atât mai mult cu cât el se întâlneşte mai frecvent la pacienţii cu depresii
tardive de tip melancoliform, schizofrenici, deliranţi şi fanatici.
Orientarea colectivă şi coeziunea de grup sunt două faţete defavorabile ale
societăţii japoneze care se răsfrâng şi asupra conduitelor suicidare în această
ţară, în care suicidul colectiv este dihotomizat în:
1. Suicidul de grup în care sunt încadrate persoane fără legături de rudenie sau
de dragoste.

21
 2. Suicid colectiv denumit "SHINJU" care la rândul lui este divizat în:
- "joshi" ce reprezintă un pact suididar realizat între îndrăgostiţi;
- "ikka shinju", suicid realizat între membrii familiei
Astfel, un îndrăgostit poate să-şi omoare partenera sau partenerul şi apoi să se
sinucidă şi el.
În cazul suicidului familial, unul din părinţi (sau amândoi) îşi ucide (ucid) copii
şi apoi se sinucide şi el (ei). În ambele cazuri este vorba de o combinaţie homicid-
suicid (TOZOMASA FUSE 1980).
Prin faptul că acest tip de sinucideri poate masca acte criminale (omucideri), el
are o mare importanţă medico-legală.
h) Suicidul post-agresiv, cu o oarecare semnificaţie de autopedepsire sau sacrificiu
după comiterea unei agresiuni şi mai ales a unei crime, se întâlneşte mai
frecvent la criminali. Asemenea conduite suicidare se pot întâlni la
schizofrenici, epileptici, personalităţi dizarmonic-antisociale, hiposexuali,
alcoolişti şi drog-dependenţe, deliruri cronice şi alte dezechilibre mintale. Acest
tip de sinucidere reprezintă, frecvent, o reacţie autoagresivă de profundă
nemulţumire, dezaprobare sau teamă de repercursiuni în urma comiterii unor
acte antisociale grave (omucideri, etc).
i) Suicidul travestit sau "fardat" este comis de persoane care vor să simuleze
suicidul cu o moarte naturală, accidentală sau chiar criminală. În acest scop
realizează adevărate scenarii pentru ca suicidul să pară o moarte naturală sau
accidentală cum ar fi căderea dintr-un pom sau de la înălţime. Acest tip de
suicid se întâlneşte la persoane care vor să beneficieze de o înmormântare
creştinească, obţinerea pentru familie a unor despăgubiri de la sigurările sociale,
etc.
j) Echivalente suicidare sau pseudosinuciderile sunt etichetate ca fiind acte
incomplete, simbolice şi lente cu o importanţă semnificativă autodistructivă
(cum sunt automutilările nerituale şi neutilitare).

22
 Subalimentaţia voluntară mai mult sau mai putin motivată, refuzul alimentar al
tratamentului şi al îngrijirilor medicale, al vestimentaţiei adecvate condiţiilor
climaterice şi al celei de protecţie în condiţii de muncă cu riscuri accidentale,
frenezia vitezei la conducătorii auto, imprudenţa şi neevitarea pericolelor , alcool
si/sau drogdependenţele şi altele, reprezintă de fapt conduite suicidare deghizate
mai mult sau mai puţin inconştiente.
Automutilarea se întâlneşte şi în maladiile psihice în special halucinator-
delirante, cum este cazul schizofrenicilor (cu autolezări motivate foarte bizar),
homosexualilor deliranţi (care se autocastrează), transsexualilor (care îşi schimbă
sexul), psihopaţilor impulsivi, demenţilor şi debililor mintali inferiori. Cea mai
evidentă expresie psihopatologică a automutilării este dată de schizofrenici,
depresivi (în scop de autopedepsire) şi alte psihoze halucinator-delirante pe care
MENNINGER(1940) le denumea “sinucideri locale.
k) Sinuciderea simulată este reprezentată prin tentative suicidare comise cu o
dorinţă nemărturisită de eşec. Acest tip de comportament suicidar cu evidente tente
de teatralitate se întâlneşte mai frecvent la subiecţii cu unele predispoziţii şi
conduite particulare cum sunt personalităţile dizarmonice, istrionice, imature
afectiv, mitomane şi dezechilibrate. Oricum nu trebuie neglijat faptul că “jocul cu
moartea” e foarte riscant şi că nu întotdeauna salvatorul apare la timp.
l) Suicidul infantil, după majoritatea autorilor, suicidul la copii sub vârsta de 10 ani
se întâlneşte destul de rar, iar din studiul lui LE MOAL(1944) efectuat între anii
1900-1934 asupra unui număr de 908 copii şi adolescenţi sub vârsta de 19 ani care
s-au sinucis, rezultă că sub vârsta de 10 ani a întâlnit doar 3 cazuri în timp ce
raportul dintre băieţi şi fete a fost de 3 la 2. După H.EY, suicidul infantil în Franţa
are o pondere de 0,5% din totalul actelor suicidare reuşite.
La copii conduitele suicidare se pot desfăşura sub mai multe forme şi anume:
 sinuciderea emotiv impulsivă realizată de frică, ciudă, mânie, răzbunare,
necaz,etc; corespunde foarte bine cu reacţiile spontane şi generale ale copilului
(MOREAU, 1966);

23
 sucidul imaginativ, imitativ, ludic şi din curiozitate;
 suicidul pasional (la adolescenţi);
 suicidul simulat în scopul şantajării şi manevrării parinţilor, cadrelor didactice
sau a altor persoane.
Conduitele parasuicidare întâlnite la copii şi adolescenţi au o mare semnificaţie
în conturarea şi maturizarea personalităţii lor, motiv pentru care trebuie să le
acordăm o atenţie deosebită şi să luăm cele mai propice măsuri preventive.
O altă clasificare a comportamentului suicidar bazată pe evaluarea aspectelor
structurale şi semantice ale comunicării a fost elaborată de SHNEIDMAN (1961).
Luând în considerare semnificaţia comunicării cu aspectele ei structurale şi
semantice, ajungem la ipoteza că modurile în care gândim şi percepem sunt până la
urmă dependente de structura limbajului nostru.
O altă clasificare a actelor suicidare este realizată în stilul cognitiv şi logic care
se bazează pe valoarea aspectelor structurale şi semantice ale comunicării
suicidare. S HNEIDMAN delimitează următoarele trei tipuri de suicid: logic,
paleologic şi catalogic.
 Suicidul logic ar fi caracteristic subiecţilor cu dureri fizice de mare intensitate,
care nu prezintă însă aberaţii în gândirea lor şi ca atare nu se lasă în voia unor
greşeli deductive sau semantice.
 Suicidul paralogic sau patologic se întâlneşte la subiecţi cu tulburări de gândire,
deziluzionaţi şi cu modele deductive de judecată mai primitive cum este
silogismul în termeni atribuiţi predicatului asa cum reiese din silogismul extras
din scrisoarea unui sinucigaş: ”moartea e suferinţă, eu sufăr, de aceea, deci,
trebuie să mor”.
 Suicidul catalogic se caracterizează prin faptul că suicidarii ar fi victimele
propriilor erori semantice şi în special ale propriilor tendinţe spre judecăţi
dihotomice.
BAECHER (1975) a clasificat suicidul în următoarele 4 forme:

24
a) Suicidul escapist caracterizat prin tendinţa de a evada din realitatea vieţii
familiare în inexistenţă. Refugiul în atemporalitate sau în nefiinţă se întâlneşte
la subiecţii ce se află în situaţii dificile greu de suportat cum ar fi: pierderea
elanului vital sau a unor persoane şi bunuri, a unor funcţii sociale, profesionale
sau fizico-psihice, culpabilitate imaginară sau reală. Suicidul escapist este
favorizat de impulsurile de a evada din faţa unor situaţii intolerabile;
b) Suicidul agresiv- a cărui factor suicidogen îl constituie tendinţele impulsive de
răzbunare culpabilizantă a altei persoane, şantaj, etc;
c) Suicidul oblativ – decurge atât din spiritul de sacrificiu pentru a salva alte
valori pe care le consideră superioare propriei lor vieţi sau din convingerea că
dincolo de condiţia morţii se vor afla într-o stare mai bună;
d) Suicidul ludic care se manifestă prin conduite riscante, supunându-se benevol
unor întâmplări incerte şi periculoase: “de a fi sau a nu fi”.
Nu trebuie neglijat faptul că numeroşi autori pe baza sistemului motivaţional
dihotomizează suicidul în “nonpatologic” şi patologic” în cadrul cărora se
încadrează mai multe forme.
Dezvolarea conceptului de “suicid nonpatologic” porneşte de la premisa
libertăţii de alegerea unei soluţii din mai multe posibile, chiar dacă aceasta
reprezintă sinuciderea alegătorului. Subiectul are libertatea alegerii conştiente şi
motivate a unei soluţii finale de a ieşi dintr-o situaţie limită pe care o consideră
insuportabilă. Acestui tip de suicid i se adaugă atributul de “raţional”.
În categoria “suicidului raţional” se încadrează : suicidul eutanasic (comis de
bolnavi cu suferinţe dureroase şi incurabile, handicapaţi fizici şi psihici, etc),
suicidul reactiv, suicidul de protest, suicidul de sacrificiu, etc. În general,
considerăm că motivele suicidului nonpatologic sau patologic au un substrat
multifactorial ce interferează cu toate sferele existenţiale (psiho-somatice, etico-
morale, culturale şi de cauzalitate economică, politico-sociale, religioase,
relaţionale şi de suport social) la care trebuie să adăugăm dezvoltarea şi
structurarea longitudinală a personalităţii cu evenimentele de viaţă stresante sau

25
nestresante, raportate la analiza transversală a situaţiei personale şi conjuncturale în
care se află în momentul decizional al comiterii actului suicidar.
Suicidul patologic este caracteristic persoanelor cu variate forme de tulburări
psihice, în centrul cărora, la un moment dat, se poate instala un dezechilibru marcat
în balanţa dintre “eros” şi “tanatos”, situaţii în care impulsul spre moarte eclipsează
în totalitate instinctul vieţii. În acest context putem spune că tulburările psihice,
suicidul reprezintă cu mare aproximaţie singurul risc vital. În raport cu structura
nosologică a maladiilor psihice, în literatura de specialitate s-au descris trei
categorii de suicid: psihotic, psihopatic şi nevrotic.
 În categoria suicidului psihotic intră comportamentul autolitic al depresivilor,
schizofrenicilor, deliranţilor, halucinatorilor, alcoolicilor, toxicomanilor,
epilepticilor, oligofrenicilor şi a altor indivizi cu tulburări psihotice.
 În categoria suicidului psihopatic se încadrează actele autolitice comise de
persoane dizarmonic structurate: antisociale, evitante, dependente, bordeline,
histrionice, narcisistice, obsesiv-compulsive, paranoide, schizoide, schizotipale
şi perverse;
 În grupa suicidului nevrotic se încadrează conduitele suicidare ale pacienţilor
nevrotici: obsesivi-compulsivi anxioşi cu sau fără atacuri de panică, obsesivo-
fobici, dismorfobici, histerici, anorexici, bulimici şi alte tulburări somatoforme
şi disociative.

26
 11.PATTERN-URI CLINICE ŞI PSIHOLOGICE

II.1 NORMALITATE

Normalitatea reprezintă starea de sănătate fizica şi psihică a unei persoane.

Omul este o fiinţă structurată ontologic cuaternar; latura spirituala îi conferă
libertatea , tristeţea înţelegerii ei şi morala acceptârii limitelor libertăţii.
Nici psihologia, nici sociologia, nici psihopatologia nu poate explica de ce unii
oameni suportă mai greu pierderile, acceptând în schimb pierderea propriei
persoane pentru ceilalţi, deşi omul prin structură este social; mai mult, terapiile
biologice şi psihoterapii cognitiv-comportamentale demonstrează intricarea soma-
psihologic-social, atât în simptomatologia delimitată cât şi în fenomenul suicidar.
Pentru explicarea sinuciderii au fost formulate mai multe teze sau doctrine, care
se deosebesc în primul rând prin răspunsul la întrebarea: actul sinuciderii este un
fenomen care ţine de normal sau de patologic?
 Teza psihiatrică (lansată de ESQUIROL (1772-1840) şi apărată de DELMAS
(1932) susţine că sinuciderea este întotdeauna consecinţa unei boli psihice, a
ruperii echilibrului mintal. Amintim însă că psihiatrii nu neagă eventualitatea
suicidului aşa-zis normal, căruia însă fie îi subliniază raritarea, fie îi reduc sfera
la cazurile patologice (pe care le consideră sinucideri adevărate) excluzând o
serie de situaţii numite pseudosinucideri, sinucideri false, accidentale produse
din “eroare”, sinuciderile false din stările confuzo-demenţiale, sinuciderile false
“prin constrângere”, sinuciderile false “eutanasice” (pentru a scăpa de durere
sau de torturi), sinuciderile false “etice”(din eroism).
Potrivit acestei concepţii, “comportamentul” suicidar adevărat este un act în
care individul îşi doreşte “moartea pentru moarte”, un act în care dacă el poate să
trăiască, îşi alege moartea în afara oricărei obligaţii etice (A.DELMAS).

27
 Tezele genetice. RITTI (1884) considera că sinuciderea este ereditară, dar
P.SCHNEIDER arată că până astăzi nu s-a adus nici o probă sigură despre rolul
eredităţii în actul de autodistrugere; MICHAUX subliniază şi el că nu suicidul
este ereditar ci afecţiunile psihice.
Măsurile generale de promovare a sănătăţii mintale a populaţiei se vor repercuta
pozitiv asupra frecvenţei de manifestare a comportamnetului autodistructiv. Merită
subliniate două aspecte :
- necesitatea formării la copil, încă din primii ani de viaţă a unui tonus afectiv
pozitiv, în acest sens fiind foarte importantă acordarea unei atenţii deosebite
copiilor care provin din familii dezorganizate;
- aplicarea unor măsuri psihoprofilactice active la nivelul tineretului
adolescentin, între care un rol deosebit revine orientării şcolare şi profesionale
adecvate, psihoigienei, procesului de învăţământ.
Apărarea şi promovarea sănătăţii mintale presupune colaborarea medico-socială
a psihiatrului cu reţeaua de medicină generală şi cu organismele sociale,
determinând integrarea psihiatriei în practica generală a medicinei.
Problema normalităţii sau patologicului conţinut în actul suicidar este extrem de
delicată şi controversată. În ultimul timp majoritatea autorilor tind să includă
comportamentul suicidar în sfera patologicului deoarece aşa cum sublinia PEIGNE
“oricare sinucidere implică cel puţin o reacţie patologică a personalităţii în faţa
unei situaţii socotită aparent fără ieşire căci nu există practic situaţii fără ieşire,
limitele omului psihic sănătos fiind infinite”

28
 II.2. PERSONALITATE- CONŞTIINŢĂ

Personalitatea, concept psihologic constituie reperul teoretic de la care se

porneşte şi criteriul pragmatic de la care se reîntoarce gândirea clinică.
Noţiunea de personalitate ocupă un loc prioritar, ea deţinând dimensiunea
biologică şi psihologică a persoanei făptuitorului. Trăsăturile personalităţii sunt
considerate ca fiind variabile. Trăsăturile de personalitate evoluează în cursul vieţii
individului deoarece el este in permanentă interacţiune cu mediul social şi cu cel
fizic, în continuă transformare.
Conştiinţa reprezintă definirea stării psihice a făptuitorului şi argumentarea
ştiinţifică a cauzalităţii dintre faptă şi persoana făptuitorului.
În literatura de specialitate autori Gh. Ciobanu, Cristinela Dorohoi,L.Turcu
au încercat să determine prin lucrarea intitulată:”Necesitatea asistenţei psihiatrice
în conduita suicidară” au încercat să determine o frecvenţă a tentativelor suicidare
precum şi a suicidului pe baza unui studiu.
Acest studiu cuprinde un număr de 124 de cazuri de tentative suicidare
internate în spital care au fost analizate în funcţie de anumiţi parametri cum ar fi :
sexul, vârsta, anotimpul, statut marital, modalitatea suicidară comparativ cu
sinuciderile (reuşite) înregistrate în aceeaşi perioadă. Se constată astfel că
majoritatea tentativelor sunt comise de sexul feminin – în proporţie de 79% - fapt
semnalat în toate statisticile de până acum, din acest punct de vedere putem afirma
că ne încadrăm în conduita suicidară de tip tradiţional.
Dacă tentativele de sinucidere sunt de 4 ori mai frecvente la femei, raportul
se inversează când ne referim la sinucideri unde reuşitele sunt de 4 ori mai
frecvente la bărbaţi. O explicaţie ar constitui-o faptul că femeile folosesc mai mult
substanţe medicamentoase în timp ce bărbaţii aleg metode mai drastice care nu le
permit timp şi posibilitatea de a se răzgândi.

29
 Grupa de vârstă cea mai vulnerabilă conduitei suicidare s-a dovedit a fi cea
cuprinsă între 20-29 ani cu o prevalenţă de 37,6% în cazul tentativelor şi 23,4% în
sinucideri. O frecvenţă destul de ridicată s-a înregistrat şi la grupa cea mai tânără
de vârstă, sub 20 de ani, cu 23,2% tentative, respectiv 14,9% sinucideri, pubertatea
şi adolescenţa cu modificările neuro-edocrine caracteristice favorizând instalarea
unor stări de dezechilibru psihic care în condiţiile nefavorabile de mediu
favorizează tentativele de sinucidere.
La adolescenţi unde se întâlnesc frecvent imaturitatea psiho-afectivă şi
toleranţa redusă la frustraţii, tentativele de suicid reprezintă un semnal de alarmă
sau un strigăt de ajutor, un apel către cei din jur.
Odată cu creşterea vârstei, pericolul de suicid este mai mare şi mai serios,
suicidul la bătrâni având semnificaţia renunţării la o lume care nu le mai poate
aduce nici o bucurie, de la care nu mai au ce aştepta. După vârsta de 50 de ani,
numărul tentativelor scade, iar a sucidului împlinit creşte vertiginos realizând cel
mai mare procent din totalul sinuciderilor.
Trecând de la mediu de provenienţă, se constată că mediul urban deţine
întâietatea în privinţa tentativelor de suicid cu 68%, iar în mediul rural de 65%.
Trecând la analiza în funcţie de statutul marital, constatăm că, spre deosebire
de studiile menţionate în literatura de specialitate, numărul mai mare de tentative
66,4% îl găsim la cei căsătoriţi faţă de necăsătoriţi şi divorţaţi cu mai puţine
conduite suicidare .
Referitor la anotimpul în care se înregistrează cel mai mare număr de
tentative, procentul cel mai mare de sinucideri se observă primăvara şi toamna,
frecvenţa mai scăzută înregistrându-se iarna.
Tendinţa de sinucidere mai poate fi marcată de începutul verii, poate fi pusă
pe seama unor factori fizici (căldura) şi a unor factori sociali (viaţa socială este mai
activă în lunile de vară când şi durata zilei este mai mare).

30
 În privinţa modalităţii de realizare a conduitei suicidare mai des întâlnită în
tentative este ingestia de substanţe medicamentoase (65,5%) şi de substanţe toxice
(22,8%).
Suicidul se realizează cel mai des prin spânzurare (70,1%) urmat la distanţă
semnificativă de ingestia de substanţe toxice (14,9%) şi accidente feroviare (9%).
S-au mai inregistrat ingestia de substanţe medicamentoase (3%),
defenestrarea (1,5%) , asfixia cu dioxid de carbon (1,5%).
BERNARD (1974) distinge, în funcţie de gravitate, trei stadii ale reacţiei
suicidare, toate constituind modificări ale instinctului de conservare:
a) tendinţa (sau dorinţa) de sinucidere: dorinţa de a muri, ideile de sinucidere,
ameninţarile de sinucidere;
b) tentativa de sinucidere: veleităţile de sinucidere (situaţia în care actul este doar
schiţat), actele “ratate”;
c) sinuciderea propriu-zisă (realizarea actului).
Momentul de conştiinţă (oboseală, indigestia de alcool, bolile concomitente)
sau circumstanţele psihopatologice (ameninţarea, frica, izolare) pot oferi informaţii
asupra acestei stări.
În structura conştiinţei se pot deosebi patru niveluri:
1. Conştiinţa elementară, care asigură nivelul de veghe, vigilenţa şi nivelul de
prezenţă temporaro-spaţială;
2. Conştiinţa operaţional-logică prin care procesele intelectuale, perceptuale şi de
gândire au coerenţă şi reflectă obiectiv realitatea;
3. Conştiinţa etică prin care subiectul este capabil să discearnă binele sau răul pe
care faptele sale le pot produce societăţii.

31
 FACTORII BIOLOGICI, PSIHOLOGICI ŞI GRUPALI CARE
INFLUIENŢEAZĂ INCIDENŢA SINUCIDERILOR

SEXUL
Sinuciderile sunt mult mai frecvente la bărbaţi, aşa încât unii autori consacraţi
considera că “suicidul este un mod de reacţie masculină”. În medie se sinucid 30
de femei la 100 de bărbaţi.
Tentativele de sinucidere sunt însă mai frecvente la femei decât la bărbaţi.
Frecvenţa crescută a sinuciderilor la bărbaţi este legată de tendinţa acestora de a
alege metode radicale de suicid (defenestrare, spânzurare).

 VÂRSTA
Toate statisticile au relevat frecvenţa mai mare a sinuciderilor la persoanele
vârstnice comparativ cu cele mai tinere. Mai mult de o treime din sinucideri survin
după 60 de ani, fenomen datorat unor factori ca: frecvenţa mai mare a bolilor
somatice şi psihice, frecvenţa situaţiilor psihotraumatizante legate de decesul
partenerului, al rudelor şi prietenilor, izolarea legată de întreruperea activităţii
profesionale şi de pierderea unor roluri sociale importante.
La copii sub 10 ani, reacţia suicidară lipseşte sau este extrem de rară. La copii
mari (11-15 ani), cazurile, dealtfel rare, de sinucidere pot marca debutul precoce al
schizofreniei sau al stărilor depresive endogene şi reactive. La adolescenţi
sinuciderea este de 5-6 ori mai frecventă decât la copii.

 ANOTIMPUL ŞI LUNA ANULUI

În timpul verii s-a constatat procentul cel mai mare de sinucideri, cu un

maximum la sfârşitul primăverii şi începutul verii. După T.VASILIU incidenţa mai
ridicată se observă în iunie şi iulie, iar cea mai scăzută, în ianuarie şi februarie.
Tendinţele suicidare mai accentuate din timpul verii sunt explicate prin acţiunea

32
factorilor fizici (căldura) asupra excitabilităţii sistemului nervos, şi de alţii
(DURKHEIM) prin acţiunea unor factori sociali (viaţa socială este mai activă, mai
intensă în lunile de vară, cand şi durata zilei este mai mare).

 PERIOADA MENSTRUALĂ

La femei, incidenţa sinuciderilor este mai mare înainte şi în perioada

menstruaţiei.

 ALŢI FACTORI

Sinuciderile sunt mai frecvente la emigranţi în comparaţie cu populaţia

originară din ţara respectivă.
Sinuciderile sunt mai frecvente în timpul crizelor economice şi mai puţin
frecvente în timp de război (se pare însă că în timpul războiului, multe sinucideri
sunt camuflate de comportamentele eroice şi de sacrificiu).
S-a observat o corelaţie între tensiunea arterială şi suicid: mortalitatea prin
suicid creşte când presiune sistolică scade şi cea diastolică creşte, adică atunci când
presiunea arterială este “pensată” (SCHAFFERT).

33
 II.3. IMAGINE, IDENTITATE, INTERCOMUNICARE, ATAŞAMENT

Imaginea reprezintă reflectarea personalităţii fizice şi psihice a individului

percepută de el insuşi şi de cei din jur.
Identitatea reprezintă ansamblul de date prin care se identifică o persoană.
Intercomunicarea reprezintă comunicarea dintre doua sau mai multe persoane.
Ataşamentul este afecţiunea puternică şi durabilă faţa de cineva sau de ceva.
Sinuciderea fiind un act nenatural, mulţi consideră că cel care se sinucide este
anormal, bolnav mintal. În realitate însă nu este aşa. Există o serie de concepte
populare, în mare parte greşite, privitoare la sinucidere:
1. Persoanele care vorbesc despre suicid nu doresc în mod real sa-l pună în
aplicare şi, de aceea, nu se vor sinucide niciodată.
2. Suicidul se întâmplă fără nici un fel de înştiinţare sau alarmă.
3. Persoanele sinucigaşe vor întotdeauna să moară.

BANCHLER(1975) a diferenţiat următoarele tipuri de sinucideri:

- sinuciderile –scăpare : “fuga” (eliberarea de o situaţie insuportabilă), doliul
(scăparea de sentimentul pierderii unui element primordial), pedeapsa (ispăşirea
unei greşeli reale sau imaginare);
- sinuciderile agresive: răzbunarea (pentru a provoca remuşcări altor persoane),
şantajul (presiune asupra altei persoane), semnal de alarmă (“strigăt de ajutor”);
- sinucideri ablative (jertfa): sacrificiul;
- sinuciderile ludice (la copii): sinuciderea- joc, sinuciderea-pariu.

Se mai cunoaşte o altă clasificare a suicidului:

a) Suicidul ameninţare
Indivizii care ameninţă cu suicidul, vor mai mult să trăiască decât să moară, iar
ameninţările lor sunt folosite drept mijloace de atingere a anumitor scopuri în viaţă.

34
 Aceasta nu înseamnă însă că ei niciodată nu vor pune în aplicare ameninţările
lor, mai ales atunci când există în mod real pericolul de a nu-si atinge scopurile
propuse.

b) Suicidul-tentativă
Spre deosebire de cei care ameninţă, care în mod clar vor mai mult să trăiască
decât să moară, cei care încearcă să se sinucidă, sunt mai ambigui în intenţia lor.
Foartea adesea ei afirmă că “nu-mi pasă dacă mor sau trăiesc”. Ei sunt mai puţin
expliciţi în comunicarea sentimentelor lor suicidare. Ei pot numai să arate altora
cât sunt de depresivi sau că nu pot dormi, dar evită utilizarea cuvântului suicid. De
aceea, cei mai mulţi dintre ei nu reuşesc în comunicarea intenţiilor lor către alte
persoane.
c) Suicidul reuşit
Sinucigaşii reuşiţi sunt o catagorie mixtă care cuprinde acele persoane care,
încercând să se sinucidă au fost salvate la timp, precum şi acele persoane care au
fost în mai mare măsură hotărâte să se sinucidă. Cei mai mulţi dintre ei au
comunicat direct sau indirect ideea lor suicidară altor persoane.

35
 II.4. MODULUL CONATIV

Motivaţie – voinţă- acţiune

Motivaţia reprezintă totalitatea motivelor sau mobilurilor (conştiente sau
nu) care determina pe cineva sa efectueze o anumită acţiune sau să tindă spre
anumite scopuri.
Voinţa reprezintă funcţia psihică caracterizată prin orientarea conştientă a
omului spre realizarea unor scopuri şi prin efortul depus pentru atingerea lor.
Manifestarea prin decizie fermă şi perseverenţă in invingera piedicilor, greutăţilor,
incurcăturilor de orice fel: intenţie, scop, ţel, ţintă, dorinţa, chef, pofta.
Acţiunea reprezinta desfăşurarea unei activităţi pentru atingerea unor
scopuri.
Aproximativ 2/3 din cei care se sinucid sunt cunoscuţi a fi, având cel puţin o
tentativă suicidară în perioadele anterioare. De asemenea, cei mai mulţi dintre ei au
comunicat, direct sau indirect, ideea lor suicidară altor persoane. Sinucigaşii reuşiţi
sunt o categorie mixtă care cuprinde acele persoane care, încercând să se sinucidă,
au fost salvaţi la timp, precum şi acele persoane care au fost în mai mare măsură
hotărâte să moară.
Pornind de la notele lăsate de către sinucigaşii reuşiţi şi de la relatările celor
care încearcă să se sinucidă, putem discerne patru tipuri de sentimente suicidare:
a) Sinucigaşii pot avea sentimente de scuză şi apărare în raport cu unele persoane.
De exemplu, în notiţa care o lasă, sinucigaşul îşi cere scuze soţului, tatălui,
mamei.
b) Sinucigaşii pot avea sentimente vindicative faţă de unele persoane sau faţă de
sine. Acuzând pe alţii pentru mizeria şi distrugerea lor, ei caută să se răzbune,
“pedepsind” pe cei care-i lasă în urma lor.
c) Unii sinucigaşi se pot simţi foarte supăraţi pe ei înşişi, deoarece au făcut ceva

36
foarte rău şi din acest motiv s-au hotărât să se sinucidă şi, în felul acesta, să se
pedepsească. De exemplu, un om se poate sinucide după ce ucide altă persoană.
Acest tip de suicid este suicidul –remuşcare.
d) Sinucigaşii pot deveni mărinimoşi şi generoşi faţă de lumea pe care o
abandonează.
În notiţele pe care le lasă, ei cer ca după ce mor, cadavrul să fie donat scolilor
medicale, sau dacă sunt bogaţi, cer ca banii şi averea să fie donate instituţiilor de
caritate.
e) Sinucigaşii pot deveni inundaţi de sentimente suprarealiste şi aceasta se poate
întâmpla chiar în momentele de sfârşit ale vieţii. Tensiunea puternică ce i-au
condus spre suicid începe să scadă şi un calm copleşitor pune stăpânire pe ei. În
timpul stării de calm, ei sunt dominaţi de sentimente suprarealiste. De exemplu,
cei care-şi taie venele spun că n-au simţit durere deloc şi că vederea şi mirosul
sângelui l-au determinat să se întoarcă la realitate şi la viaţă. Unii sinucigaşi au
avut chiar orgasm, urmat de un sentiment liniştitor de relaxare şi apoi somn
confortabil şi adânc.

37
 II.5. ANORMALITATE,BOALĂ, CATEGORII NOSOLOGICE

Anormalitatea este faptul sau insuşirea de a fi normal, contrar regulilor normelor

obişnuite.
Persoanele cu infirmităţi fizice şi psihice sunt cele mai predispuse la suicid.
Întrucât normalitatea nu este o stare liniară şi definitivă, iar între stările de
sănătate (sănătate optimă, sănătate suboptimă) şi cele de boală (boala compensată
şi boală de decompensată) există stări intermediare (stări de subsănătate şi stări de
preboală), depistarea maladiilor mintale în stadiile incipiente este o sarcină destul
de dificilă.
Acţiunile sunt legate de :
- toleranţa sau intoleranţa mediului socio-cultural;
- nivelul de educaţie sanitară a populaţiei;
- nivelul de pregătire al tuturor medicilor în problemele practice ale psihiatriei.

 Psihozele depresive unipolare şi fazele de melancolie ale psihozei maniaco-

depresive

Dezgustul faţă de viaţă şi dorinţa de a muri fac parte din simptomatologia

principală a depresiei endogene (melancolie). Toţi bolnavii melancolici se gândesc
la moarte (pasiv, ca o eliberare, sau activ), iar riscul de sinucidere este considerabil
(2/3 dintre melancolici fac tentative de sinucidere izolate sau repetate şi
aproximativ 10% se sinucid).
Depresia endogenă se caracterizează prin inhibiţie psihomotorie, durere morală,
pesimism profund, idei de inutilitate, vinovăţie, autoacuzare.
Amintim însă că sinuciderile sunt mai frecvente în formele minore de
melancolie, deoarece, în aceste cazuri, pe de o parte bolnavii nu prezintă inhibiţie
psihomotorie marcată (care să-i impiedice să treacă la acţiune) şi, pe de altă parte
anturajul nu ia nici o măsură de supraveghere (familia apreciază tulburările ca

38
uşoare şi, chiar la indicaţia medicului, refuză instituirea unui tratament intens
antidepresiv). Din aceleaşi motive, riscul de sinucidere este mai mare în perioade
de debut şi în faza de ameliorare a bolii.
La bolnavii cu depresie se descriu următoarele tipuri de comportamente
autoagresive:
a) refuzul alimentaţiei, conduita autoagresivă pasivă, care în trecut determină un
număr important dintre decesele survenite la bolnavii psihic;
b) automutilarea, care reprezintă fie o sinucidere “neterminată” (evisceraţia
melancolicului cu simptome predominant ipohondrice) fie o sinucidere
simbolică (enuclearea oculară la cei cu idei de vinovăţie, amintind de gestul lui
Oedip);
c) raptusul suicidar este o impulsiune autoagresivă brutală, paroxistică, automată.
Un melancolic, profund inhibat de mai mult timp, execută pe neaşteptate, brusc
şi impulsiv gestul fatal: se defenestrează, se îneacă, se spânzură. Suicidul are
loc uneori pe fondul unei stări crepusculare, anxioase, astfel încât bolnavii
salvaţi întâmplător prezintă amnezie pentru episodul respectiv.
d) sinuciderea elaborată se referă la acele cazuri în care actul de autoliză a fost
pregătit cu minuţiozitate vreme îndelungată (acumulare de medicamente până la
doza toxică, confecţionarea unei frânghii prin ruperea lenjeriei, simularea
ameliorării pentru a obţine externarea din spital);
e) frenezia suicidară a fost descrisă în depresia anxioasă gravă: bolnavul prezintă
un comportament suicidar aparent demonstrativ, dar în realitate este cuprins de
o intensă “sete de moarte”: se loveşte cu capul de perete sau de pat, se muşcă,
îşi smulge părul, încearcă să se sugrume cu batista, încearcă să se spânzure, să
sară pe fereastră, să-şi secţioneze venele, înghite tot ce îi cade în mână (tinctura
de iod, medicamente). Aceste comportamente, deşi serioase, determină, în cele
mai multe cazuri, răniri şi foarte rar moarte.

39
 Stările confuzo-onirice infecţioase sau toxice

În afară de alcoolism şi toxicomanii, s-au înregistrat sinucideri în toate

varietăţile de confuzie mintală: encefalite, febră tifoidă, paludism, pelagra, porfirie
acută, ergotism.

 Epilepsia

Dacă în statisticele referitoare la sinucidere, epilepsia apare rar, clinicienii nu

uită să sublinieze importanţa comportamentelor suicidare la epileptici, “care
necesită o supraveghere aproape tot aşa de mare ca melancolicii”. Sinuciderea a
fost semnalată la 3% dintre epileptici de către DESHAIES, iar tentativele la 5-10%
din cazuri.
Sinuciderea la epileptici survine atât în faza critică (în timpul crizei, înainte sau
după o criză), cât şi în perioada interparoxistică,
În timpul fazelor crepusculare pre şi post critice s-a descris:
- suicidul impulsiv, inconştient şi amnezic (raptusul suicidar epileptic);
- suicidul impulsiv, conştient şi mnezic (în stările halucinatorii imperative);
În perioada intercritică au fost descrise:
- comportamentele suicidare reactive, determinate de instalarea unor stări
depresive prin neacceptarea statusului de bolnav epileptic;
- comportamentele de tipul santajului suicidar care apar pe fondul modificărilor
caracteriale epileptice.

 Demenţele

Sinuciderile şi tentativele de sinucidere au fost notate în toate formele de

demenţă: demenţă din paralizia generală progresivă, demenţă senilă,
40
arteriosclerotică. Sinuciderea este rară în perioada de stare (când comportamentele
suicidare sunt incoerente, lipsite de fermitate în execuţie: bolnavul deschide
robinetul de gaze, dar uită fereastra în lături) şi mai frecventă în faza de debut
(predemenţială), când autocritica este păstrată (mai ales în demenţa
aterosclerotică): suicidul depresiv, delirant, impulsiv, reactiv.

 Paranoia

La bolnavii paranoici, se întâlneşte fie:

- tipul de sinucidere delirantă ( suicid de protest, suicid de revendicare şi
răzbunare);
- sinucidere depresivă reactivă.

 Nevrozele depresive

În stările depresive nevrotice, riscul de sinucidere este mic, însă atunci când
depresia este intensă, comportamentele autoagresive sunt posibile (de obicei
tentative de sinucidere), mai ales în absenţa tratamentului.

 Depresiile farmacogene

Uneori comportamentele suicidare survin în urma administrării unor medicamente

care au ca efect secundar instalarea unei stări depresive: antibioticele,
antituberculastatice, hiposerpilul utilizat în tratamentul hipertensiunii arteriale,
medicamentele anorexiante folosite în tratamentul obezităţii.

41
 Nevroza obsesivo- fobică

În acest tip de nevroză se întâlneşte mai des compulsiunea suicidară, adică obsesia
unei impulsiuni de sinucidere, teama de a nu comite un act de sinucidere.
Majoritatea autorilor consideră că bolnavii cu nevroza obsesivo-fobică nu ajung la
finalizarea actului aautoagresiv, iar cazurile de sinucideri semnalate ar fi, în
realitate, cazuri de obsesii şi fobii “melancolice”.

42
 III. PATTERN-URI MORFOLOGICE LEZIONAL-SUICIDARE

III.1. ELEMENTE TANATOLOGICE

Definiţie: tanatologia se ocupă cu studiul fenomenelor ce preced instalarea

morţii (stadiul stărilor terminale) şi a fenomenelor ce succed instalarea morţii.
Tanatologia studiază problemele legate de moartea organismului uman.
Cuvântul “TANATOLOGIE” provine din limba greacă “tanatos” fiind “zeul
morţii” iar “logos”-cuvânt, idee.
Tanatologia prezintă o deosebită importanţă în medicina legală deoarece
prin obiectivele sale răspunde problemelor ridicate de justiţie.
Aceste probleme sunt:
- diagnosticul corect al morţii
- cunoaşterea cauzei şi a patogeniei morţii
- evoluţia fenomenelor post-mortale
- stabilirea momentului morţii
Prin tanatogeneză înţelegem ierarhizarea şi stabilirea legăturii dintre factorii
cauzatori de moarte în dinamica procesului tanatologic prin precizarea şi
delimitarea acestora în diferitele etape ale aceluiaşi proces.
Din acest punct de vedere se disting trei categorii de factori tanatogeneratori:
a) factori tanatoreglatori (pot apărea drept cauză iniţială a morţii);
b) factori tanatointermediari (este veriga intermediară);
c) factori tanatoterminali (cauza directă, imediată).
Tanatologia include mai multe preocupări ca:
- tanatoetiologia (studiul cauzei morţii)
- tanatopatogenia (studiul mecanismelor morţii)
- tanatomorfologia (studiul evoluţiei fenomenelor cadaverice)
- tanatoprofilaxia (studiul morţii precoce)
- tanatoterapia (reanimarea din stările terminale)

43
- tanatopraxia (conservarea artificială a cadravelor)
- etnotanatologia (studiul obiceiurilor şi ritulurilor legate de moarte şi care au
mers până la transformarea morţii, inclusiv a morţii violente într-un eveniment
sacru)
Moartea şi viaţa reprezintă stări diferite de existenţă a materiei.
Moartea reprezintă :
- încetarea funcţiilor vitale
- triumful special asupra individului
- un fenomen de adaptare pentru progresul lumii organice
- moartea este o revanşă a speciei asupra individului.
Filozoful P.P.Negulescu afirma că :” Dacă moartea n-ar fi apărut, este foarte
probabil că omenirea n-ar fi existat, iar pământul ar fi rămas acoperit numai de
organisme monocelulare. Moartea a fost tot atât de utilă pentru evoluţia umanităţii
ca şi viaţa”.

44
 III.2. ELEMENTE TRAUMATOLOGICE

Suicidul sau tentativele de suicid produc asupra organismului uman diverse

traumatisme.
Prin “traumă” se înţelege o modificare lezionată sau funcţională produsă în
urma acţiunii unei forme de energie exterioară organismului.
Formele de energie pot fi:
- mecanice
- termice
- electrice
- radiante
- chimice
Termenul traumă poate echivala cu noţiunea de leziune.
Traumatologia reprezintă o deosebită importanţă de preocupare a expertizei
medico-legale în condiţiile vieţii moderne, traumatismele devenind din ce în ce
mai frecvente.
Agenţii traumatici pot fi :
1) mecanici
2) fizici
3) chimici
4) biologici
5) psihici
În modul de comitere a unui suicid, cele mai frecvente traume sunt cauzate de
agenţii trautatici mecanici şi chimici.
1) Agenţii traumatici mecanici produc leziuni prin energia lor cinetică, fie prin
lovirea corpului nemişcat, fie prin izbirea corpului în mişcare de un obiect dur; de
mai multe ori victima poate prezenta leziuni produse prin ambele mecanisme.

45
 2) Agenţi traumatici chimici sunt reprezentaţi de diferite substanţe care
produc leziuni sau moartea în cadrul intoxicaţiilor acute sau cronice ingerate de
persoane care doresc realizarea sau mimarea actului suicidal.
Practica medico-legală este interesată îndeosebi de intoxicaţiile acute,
morbiditatea şi mortalitatea prin intoxicaţii.
Prin toxic se înţelege orice substanţă străină care introdusă în organism
provoacă alterări organice sau funcţionale ce exprimă o stare patologică denumită
intoxicaţie.
Intoxicaţia este starea de reacţie a organismului faţă de agresiunea unei
substanţe toxice.

46
 III.3. PRINCIPALELE MODALITĂŢI DE SINUCIDERE

Dintre diversele mijloace de sinucidere amintim: intoxicaţia (otrăvirea) prin

ingestie de medicamente sau alte substanţe toxice, spânzurarea, ştrangularea,
aruncarea de la înălţime (defenestrare, precipitare), aruncarea înaintea vehiculelor
în mers (tren, tramvai, automobil, căruţă), electrocutarea, asfixia prin înec cu apă,
petrol, asfixia cu gaz aerian, oxid de carbon, împuşcarea cu arme de foc, tăierea cu
arme albe (instrumente tăioase şi înţepătoare utilizate pentru tăierea venelor,
gâtului, abdomenului, rănirea inimii), autolovirea cu obiecte dure (fractura
craniului cu toporul), arsuri.
Dintre substanţele toxice folosite în scop de suicid amintim:
acid acetic, azotic, cianhidric, clorhidric, fenil, oxalic, sulfuric, adrenalina, alcool,
alcool denaturat, alcool metilic, amoniac, arsenic, atropină, brom, chinină,
cloroform, clorat de potasiu, cianură de potasiu, cocaină, creolină, fenol,
fenobarbital, mercur şi săruri de mercur, sodă caustică, stricnină, sublimat coroziv.

Bolnavii psihici recurg de obicei la următoarele mijloace de sinucidere:

- spânzurare
- strangulare
- venesecţie
- defenestrare
- înec (în baie)
- intoxicaţii (prin acumulare de medicamente).

SPÂNZURAREA
Este o asfixie ubicuitară ca mod de extindere în timp şi spaţiu şi cel mai
frecvent constituie un act de suicid acceptat ca modalitate prin duritatea sa (mai
ales la bărbaţi).

47
 Spânzurarea este o asfixie mecanică produsă prin compresiunea gâtului cu
ajutorul unui lanţ acţionat de greutatea propriului corp. Este foarte rar accidentală
(mai ales la copii) sau criminală (mai ales asupra persoanelor care din motive fizice
nu se pot opune).
Se apreciază tipul spânzurării:
- tipică (nod situat simetric la spate, corp suspendat);
- atipică (nod anterior sau lateral);
- completă (corpul atârnă nesprijinit);
- incompletă (când atinge solul).
Spânzurarea accidentală este mai rar întâlnită, mai ales :
 la copii ce cad în corzile cu care sunt imobilizaţi de pat
 la alpinişti ce cad în corzi
Spânzurarea ca act de omucidere este rară şi presupune lovirea capului cu
comoţionarea victimei.
În figura de mai jos vom arăta unele modalităţi atipice de spânzurare.

ÎNECUL

Motto :
“Ultima vorbă a înecatului
Bulbuceşte la suprafaţă
într-o limbă străină”
Dinu Flămând
Este asfixia realizată prin ocluzia alveolelor şi se produce în apa dulce sau
sărată dar şi în alte medii lichide sau semilichide. Înecul poate fi un act solitar fie
precedat de alte modalităţi ineficiente de suicid.
Din punct de vedere medico-legal, pentru suicid, se ia in considerare
existenţa unor plăgi ce pot fi corelate cu tentativele suicidale anterioare,
antecedentele psihopatologice, absenţa unor leziuni traumatice care să orienteze
48
spre crimă, prezenţa unor corpuri grele în buzunare sau legate de corp, legarea
mâinilor. Diferenţierea de accident sau crimă este foarte dificilă.
Dacă persoana este în stare de ebrietate, ea se poate îneca intr-un pumn de
apă.

PRECIPITAREA

- Este o modalitate de producere a unui traumatism mecanic.

- Este o trecere rapidă a corpului de pe un plan pe altul situat mai jos sub acţiunea
gravitaţiei. Diferenţierea prin accident sau crima impune cercetarea caracterului
vital al leziunilor.
Sinuciderea prin precipitare reprezintă ca frecvenţă al treilea mod de suicid
(după spânzurare şi otravire) şi implicit al doilea mod de suicid hotărât (în
apreciere nu contează şi înălţimea de la care s-a aruncat).
Se întâlnesc de asemenea numeroase cazuri de precipitări accidentale mai ales
ca accidente de muncă. Mai rare sunt precipitările omucideri.

ÎMPUŞCAREA

Leziunile şi moartea prin foc

Acest capitol cuprinde o serie de probleme care prezintă o deosebită
importanţă în medicina legală.
Reperele după care se apreciază că decesele prin împuşcare au fost comise
sunt precizabile specific. Cele mai frecvent întâlnite cazuri de suicid prin
împuşcare sunt la unităţile militare care deţin armament în dotare.
Împuşcarea accidentală este mai rar întâlnită în ţara noastră datorită
legislaţiei stricte privind deţinerea armelor de foc.

49
 AUTOINTOXICAŢII

Inhalarea de hidrocarburi (petrol, benzină) produce alecrozii pulmonare prin

neutralizarea surfactantului pulmonar sau produce ulcere digestive.
Barbituricile –produc intoxicaxii în scop de suicid, DML fiind de
aproximativ de 10 ori mai mare decât doza terapeutică.
Tranchilizantele, amfetaminele, cocaina produc fenomene cu halucinaţii,
comportament bizar şi violent.
HCN este un toxic celular ce paralizează fermenţii respiratori, moartea fiind
foarte rapidă.
Drogurile (LDS, cocaina, haşişul) se pot identifica toxicologic şi ridică
grave probleme medico-legale prin starea de anxietate, panică, angoasă de
personalizare, agresivitate şi bufee delirante ce urmează reveriei produse de drog.
În cazul suicidului prin intoxicaţie se precizează substanţa care a condus la
deces, prin examen toxicologic şi date de anchetă se stabileşte comorbiditatea, se
analizează timpul scurs dintre intoxicaţia voluntară şi deces (aspecte de starea de
sănătate a persoanei), condiţiile concrete în care s-a produs suicidul (se face
distincţia faţă de determinarea sau înlesnirea suicidului faţă de accident).

50
 IV . RISC ŞI PREVENŢIE

APRECIEREA RISCULUI DE SINUCIDERE

Este destul de greu de apreciat riscul de sinucidere, deoarece acest

comportament poate fi întâlnit la toate categoriile de afecţiuni psihice: psihoze
endogene, psihoze reactive, psihoze organice, nevroze, psihopatii, demenţe,
epilepsie, alcoolism, toxicomanie. Prin urmare, orice bolnav psihic este un
candidat la sinucidere, medicul trebuie să ştie să decidă care sunt cazurile care
trebuie neapărat ţinute sub observaţie.
Aprecierea riscului de autoagresiune se bazează pe anamneza atentă şi pe
investigarea somato-psihică completă a bolnavului.
Nu există un criteriu absolut care să permită să se afirme ca un anumit bolnav
se va sinucide sau nu, însă există unele elemente, unii factori biologici, psihologici
şi grupali care indică riscul crescut de sinucidere şi anume:
1. predispoziţie ereditară la sinucidere (sinucideri sau tentative de sinucidere în
familie);
2. afecţiuni psihiatrice la rude (în primul rând psihoze endogene, schizofrenie sau
psihoză maniaco-depresivă);
3. sinucidere în grupul social în care trăieşte (prieteni, colegi de serviciu, vecini);
4. tentativă de suicid anterioară şi mai ales o tentativă recentă de suicid;
5. depresie sau boală psihică anterioară (periodicitate);
6. exprimarea intenţiei de sinucidere prin cuvinte, acte, comportament;
7. ameninţare de sinucidere, scrisoare de adio;
8. existenţa unui plan, a unui proiect de suicid;
9. alegerea unei metode violente de autodistrugere;
10. tipul depresiei (depresia psihotică comportă cel mai mare risc);
11.începutul sau sfârşitul ("coada") fazelor depresive;
12.fluctuaţiile curbei depresive;

51
13.tipul de personalitate (personalităţi senzitive, timide, ambiţioase, rigide);
14.vârsta înaintată;
15.sexul masculin;
16.domiciliul într-un oraş mare;
17.locul în familie: copil unic sau prim-nascut;
18.sezonul : sfârşitul primăverii sau începutul verii;
19.situaţia de celibatar;
20.situaţia de divort sau de divorţat;
21.situaţia de văduvie;
22.neînţelegeri conjugale la cuplurile fără copii;
23.perioada de pubertate;
24.perioada de climateriu;
25.perioada de puerperiu;
26.perioada menstruală;
27.situaţia de doliu (pierderea unor fiinţe dragi);
28.situaţia de abandon;
29.situaţia de izolare şi singurătate;
30.situaţia de "dezrădăcinare" sau de emigrant;
31.abuzul de alcool, alcoolismul;
32.abuzul de medicamente, toxicomania;
33.boală somatică gravă, incurabilă, dureroasă;
34.boală "ruşinoasă", venerică;
35.sarcină nelegitimă;
36.eşec scolar sau profesional;
37.dificultăţi cu justiţia;
38.lipsa unei activităţi sistematice, a unui serviciu;
39.schimbarea impusă a locului de muncă;
40.lipsa unei activităţi impuse, pensionare de vârstă impusă (mai ales in primii doi
ani);

52
41.decesul părinţilor în copilărie;
42.familie disociată în copilărie ("broken home"): părinţi divorţaţi, separaţi;
43.inadaptare cronică;
44.traiectorie existenţială cu un lung şir de traume şi eşecuri;
45.griji financiare, pierderea unor surse de venituri sau bunuri;
46.alţi factori: suprasolicitare, intervenţii chirurgicale recente, homosexualitate,
ipohondrie, testament efectuat.
Din analiza tabloului psihopatic se desprinde un grup de simptome care indică
riscul accentuat de sinucidere, si anume:
- insomnia de lungă durată;
- insomnia mai ales în partea a doua a nopţii;
- somnul populat de vise autodistructive şi atotdistructive;
- agitaţia anxioasă intensă;
- rigiditatea afectivă şi agresivă;
- depresia accentuată dimineaţa;
- scăderea marcantă în greutate;
- ideile de inutilitate, sentimentul de a nu mai fi de folos la nimic şi nimănui;
- ideile de vinovăţie, autoreproşurile;
- sentimentele grave de autodepreciere, de inferioritate;
- sentimentele grave de autoacuzare;
- iponhodria accentuată, delirul somatic;
- teama obsedantă de a nu înnebuni, de a nu se da în spectacol, de a nu face cuive
rău;
- inhibiţia psihomotorie, pierderea iniţiativei şi a interesului pentru activitate;
- inhibiţia sexuală;
- sila de a vorbi de simptomele sale;
- insensibilitatea la influienţa mediului;
- halucinaţiile imperative.

53
 Cu cât vom întâlni, la acelaşi bolnav, mai multe elemente din cele enumerate,
cu atât riscul de sinucidere va fi mai mare. Alţi autori au luat în consideraţie un
număr mai mic de factori.
De exemplu, Solomon Philip a propus evaluarea riscului de sinucidere astfel:
1.1. Dorinţa şi ameninţările repetate de sinucidere;
2. Psihoză;
3. Depresie marcată;
2 4. Tentative de sinucidere anterioare;
5. Episoade psihotice anterioare;
6. Documente în care este exprimată ideea de suicid (scrisori de adio);
7. Alegerea unor metode violente de autodistrugere;
8. Boli cronice;
9. Intervenţii chirurgicale sau naştere recentă;
10. Dificultăţi (pierderi)serioase recente;
3. 11. Alcoolismul
12. Toxicomania
13. Ipohondria
14. Sexul masculin
15. Homosexualitatea
16. Depresia uşoară
17. Izolare specială
18. Neadaptare cronică
Slater şi Roth au propus pentru evaluarea riscului de sinucidere o listă de 12
factori, considerând că există un anumit risc de autoagresiune dacă întâlnim la
aceeaşi persoană doi factori şi că riscul este "serios" când se asociază mai mult de
doi factori:
1. Depresie cu sentimente de vinovăţie, autoacuzare, autodepreciere, idei nihiliste
şi o accentuată inhibiţie psihomotorie.
2. Insomnie severă

54
3. Preocupări ipohondre severe, asociate cu convingerea delirantă a existenţei unor
afecţiuni somatice (neoplasm, boală venerică, boală cardiacă)
4. Tentativa de sinucidere anterioară
5. Sexul masculin şi vârsta peste 55 de ani
6. Alcoolosmul şi toxicomania
7. Prezenţa unei infirmităţi, a unei afecţiuni dureroase sau grave (la o persoană
care anterior fusese activă, energică, robustă)
8. Izolarea socială şi atitudinea lipsită de înţelegere a rudelor (reală sau exagerată
de pacient)
9. Preocupări suicidale
10.Antecedente suicidare în familie
11.Lipsa unui serviciu şi dificultăţile financiare (în sensul unui declin, a decăderii
bruşte)
12.Faza finală a depresiei, când starea depresivă persistă, dar individul şi-a
redobândit iniţiativa şi capacitatea de decizie
Riscul de sinucidere face parte integrantă din depresia melancolică. În
aprecierea riscului de sinucidere un rol important îl joacă desigur anxietatea.

Riscul sinuciderii

În cercetarea fenomenului suicidar s-a pornit în primul rând de la pacienţii

care avuseseră o tentativă de sinucidere. Aceasta a făcut ca mult timp grupa
acestora să treacă drept grupa cu riscul suicidar nr.1. Astăzi s-a stabilit că grupul cu
riscul nr.1 nu este reprezentat de pacienţii care au în antecedentele lor o tentativă
de sinucidere ci de pacienţii depresivi.
Grupele cu risc suicidar crescut sunt:
1. Depresivii
2. Toxicomanii şi alcoolicii
3. Însinguraţii şi bătrânii

55
4. Presoanele care au atras atenţia prin anunţuri de sinucidere sau care au
ameninţat cu sinuciderea
5. Persoanele care au realizat deja o tentativă de suicid
Haenel (citat de Poeldinger) susţine că în grupele de risc 2 şi 5 se găsesc
numeroşi depresivi.
În ultimii 30 de ani, paralel cu sporirea cazurilor de depresii, s-a semnalat o
creştere îngrijorătoare a numărului de tentative de suicid şi suicid.
Suicidul la depresivi ocupă primul loc în cadrul suicidului psihotic, iar riscul
suicidar este prezent în toate formele de depresie şi în toate perioadele evolutive.
În problema suicidului, un aspect de maximă importanţă este cel al
predilecţiei, sarcina clinicianului fiind aceea de a evita riscul pe care-l prezintă un
pacient, pe baza unei examinări clinice atente.
Aprecierea riscului de sinucidere se pune zilnic în psihiatrie. Aprecierea
riscului suicidar este de fapt o problemă de practică medicală curentă. Personalul
medical trebuie să fie suficient de informat asupra rolului pe care îl poate juca în
prevenirea sinuciderilor.
Nu există un criteriu absolut care să permită să se afirme că un anumit
bolnav se va sinucide sau nu, însă există unele elemente, unii factori care indică
riscul crescut de sinucidere. Cu cât se vor întâlni mai mulţi factori, cu atât riscul
de sinucidere va fi mai mare.
Deşi în evaluarea riscului de sinucidere, există o doză de subiectivitate,
totuşi prezenţa sau lipsa unor factori îi permite medicului psihiatru să ia decizii
adecvate şi eficiente, diferite de la un caz la altul. Este foarte important modul de
acţiune al medicului în activitatea sa de prevenire a comportamentului suicidar.
Practicianul trebuie să ştie să asculte, de aşa manieră ca subiectul să poată
vorbi, să arate ezitările, motivaţiile suicidare, contradicţiile, lupta cu el însuşi.
Pentru suicid, motivarea psihopatologică este cel mai frecvent constituită de
stările depresive, iar pentru tentativele de suicid se desprinde rolul mare al

56
dizarmoniilor cronice ale personalităţii în situaţii de decompensări depresive,
elementul declanşator fiind de obicei o situaţie de frustrare.
Aplicarea coroborată a metodelor statistică şi experimentală a evidenţiat:
- pentru suicid este evidentă tendinţa spre accentuare a fenomenului, cu păstrarea
raportului între sexe (majoritatea masculină), a grupei de vârstă peste 50 de ani,
a mediului urban, a modalităţii mecanice de realizare (spânzurare) şi a
consumului de alcool cronic sau ocazional, asociat cu riscul de suicid. Dintre
cazurile cu antecedente psihiatrice aproximativ 1/3 sunt depresie diagnosticate.
Din punct de vedere meteorologic se păstrează asocierea clasică cu lunile de
primăvară-toamnă, cu variaţii dependente de oscilaţiile presiunii atmosferice.
- Surse din literatura de specialitate afirmă, pe baza unor analize statistice,
aceeaşi tendinţă spre progresie atât a fenomenului depresiv cât şi a tentativei de
suicid, în totalitate, majoritatea tentativelor de suicid fiind asociate cu depresia.
Numărul mare de depresii, frecvente peste 50 de ani, oferă factori de risc pentru
depresii şi suicid atât de ordin somatic, cât şi de ordin psiho-afectiv (văduvie,
celibat, lipsa unei ocupaţii stabile după pensionare, probleme economico-
sociale, etc).
- Pentru interferenţa depresie- comportament suicidar (tentative de suicid şi idei
suicidare), s-au obţinut : predominenţa netă a sexului feminin, a grupelor de
vârstă 20-29 ani şi 40-49 de ani, a statutului de căsătorit- la bărbaţi, de divorţat
şi necăsătorit la femei, a mediului urban, a nivelului de instruire mediu şi
submediu, dar cu prezenţa unui procent apreciabil de intelectuali şi studenţi.
Sunt prezente antecedentele personale psihiatrice (psihoză endogenă, alcoolism
cronic, tentative suicidare anterioare), tipul de personalitate cointeresat în mod
special este cel introvertit, modificat după model depresiv, asociat în
majoritatea cazurilor unui fond dizarmonic. Modalitatea de realizare preferată
rămâne intoxicaţia medicamentoasă
Partea clinico-experimentală a relevat că simptomele cele mai accentuate ale
fenomenelor depresive şi comportament suicidar sunt:

57
- anxietate psihică;
- suicid sub formă de tentativă suicidară, ideilor suicidare, inutilităţii vieţii;
- depresii prin tristeţe, pesimism, tendinţă la plâns;
- munca şi interesele- prin pierderea interesului pentru muncă, pierderea
eficienţei, incapacitatea de a face faţă aceloraşi eforturi;
- anxietate somatică- prin hiperactivitate autonomă a aparatelor respirator,
cardiac, digestiv, etc;
- simptome paranoide;
- sentimente de vinovăţie;

Deşi frecvenţa suicidului este în creşterepe plan modial şi au sporit şi lucrările

de specialitate, riscul suicidar a rămas practic foarte greu de determinat chiar şi în
condiţii spitaliceşti. O metodă de evaluare a pericolului autolitic se bazează pe
aprecierea sindromului presuicidar descris de Ringel în 1969. Semnul cardinal al
acestui sindrom îl constituie izolarea pacientului şi în primul rând retragerea
afectivă, lipsa reactivităţii afective adecvate. Un alt simptom este reprezentat de
agresivitatea orientată spre propria persoană. Cel de-al treilea semn este constituit
de ideile de autoliză şi dorinţa de a muri.
Orice intervenţie medico-socială utilă nu poate să aibă decât un caracter
preventiv. Prevenţia primului act autolitic constă din depistarea sindromului
presuicidar descris. În cazul profilaxiei recidivelor, prezenţa pulsiunilor suicidare
poate fi bănuită în următoarele circumstanţe:
- exprimarea directă sau indirectă a ideilor de autoliză;
- sentimente de culpabilitate, de nerealizare, anxietate, izolare;
- atmosferă tensionată la locul de muncă sau în familie;
- eşecuri profesionale şi maritale;
- existenţa cazurilor de suicid în familia sau anturajul pacientului

58
 Evaluarea riscului suicidar, realizata prin examenul anamnestic, instigarea
stomato-psihica si scarile de apreciere, este necesara in toate afectiunile psihice,dar
mai ales in starile depresiv-melancolice in care comportamentul suicidar face parte
din contextul psihopatologic.

Analiza cumulata a cazurilor de melancolie si stari depresive evidentiaza

ponderea crescuta a tentativelor suicidare, in grupele de vârsta 15-24, 25-34, 35-44.
Exemplificăm cele menţionate inserând graficul ce urmează:

-14 15-24 25-34 35-44 45-54 55-64 65-74 +75

Vârstă

Sex
BARBA 4 7 3 5 2 1
TI
FEMEI 2 19 17 12 6 5 2
TOTAL 2 24 25 16 11 7 2

25

20

15
BARBATI
10 FEMEI
TOTAL
5

0
-14 15- 25- 35- 45- 55- 65- 75
24 34 44 54 64 74

Graficul reprezinta analiza cumulata a cazurilor de melancolie si depresie.

59
 Prevenirea

Profilaxia pasivă în timpul internării constă în înlăturarea mijloacelor care ar

putea servi la sinucidere. Profilaxia activă constă în supravegherea permanentă a
bolnavilor cu risc crescut de sinucidere. Atitudinea corectă şi eficace nu este însă
simpla supraveghere, ci realizarea unui climat de încredere care poate constitui nu
numai un mijloc de a evita tentative de sinucidere şi chiar un veritabil tratament al
ideii de sinucidere. Se consideră de către mulţi specialişti că cea mai bună
profilaxie a suicidului constă într-un permanent contact afectiv între depresiv şi
medicul curant.
Dipensarizarea pacientului suicidar apare ca o necesitate, luarea în evidenţă şi
urmărirea periodică prin serviciile ambulatorii şi asistenţa de teren, fiind o măsură
profilactică de prim ordin.
Acţiunile de prevenire care privesc sinuciderea şi tentativa de sinucidere, se pot
organiza la nivel instituţional. Aceasta se realizează în practică, în timpul
consultaţiilor obişnuite pe care le întreprinde fiecare medic. De aceea astăzi, rolul
medicului generalist este reconsiderat, căci tocmai el este cel mai des chemat să
repereze printre pacienţii săi pe cei care au intenţii suicidare.
Acţiunile de prevenire se bazează în primul rând pe decelarea grupelor de
populaţie cu risc crescut şi acţiunea în focar. Aceste grupe cuprind în special
persoanele ce prezintă tulburări psihice de lungă durată, persoanele tributare
toxicomaniei, persoanele aparţinând diverselor colectivităţi socialmente
dezorganizate sau instabile, persoanele în vârstă care trăiesc singure, bolnavii
somatici gravi, persoanele cu antecedente repetate de tentative suicidare.

60
 V. FORMULĂRI CONCLUZIVE

In prezent studiile stiintifice au arătat că printre cauzele suicidului se numără şi

prezenţa unor hormoni în sânge cum ar fi serotonină şi melatonină care in funcţie
de concentraţie pot favoriza, sau din contra pot proteja persoana impotriva
suicidului.
Mai mult decât atât ultimele cercetari genetice pornesc de la teoria că există o
genă a suicidului a cărei prezenţa in genomul uman reprezintă un important factor
de risc în pornirea actului suicidar.
Comportamentul autolitic se intâlneşte in condiţiile unui reglaj social redus care
aduce după sine o frustrare acuta şi dureroasă.
Observând ulterior că incidenţa suicidului creşte atât in perioada de tranziţie si
declin socio-economic cât şi in prosperitate, Durkheim arată ca in situaţiile de
declin creşte frustrarea sociala în strânsă concordanţă cu instalarea sentimentului
că viaţa este inutilă şi ca atare nu are nici un rost să fie trăită.
Suicidul este un fenomen complex cu impact social major care prin
consecinţele negative existente în societate fac parte din sociopatologie.
In expertiza medico-legala începem de la conoaşterea frecvenţei fenomenului
respectiv, modul ales de victimă, caracterele personale psihopatologice şi nu in
ultimul rând distribuţia spaţială şi temporală în populaţie.
Suicidul nu este nu numai o problemă socială, abordarea va fi efectuată
ştiinţific de o echipă complexă care cuprinde: legişti, psihiatri, sociologi, psihologi,
şi criminalişţi.
Medicina Legală în teorie şi practică încearcă să găsească cauzele şi factorii de
risc ai suicidului, pentru metode profilactice mai bune în viitor şi găsirea unor noi
metode de a lupta împotriva acesteia.
Este foarte dificil când încercăm să găsim explicaţii în cazul unui dublu suicid
sau a unui multiplu suicid, în simularea unei omucideri sau disimularea unui
comportament autodistructiv, sau în cazul asocierii omuciderii cu suiciderea.

61
In urma studiului realizat, am ajuns la urmatoarele concluzii:
 Sinuciderea poate fi determinată de factori sociali, biologici si psihici. Din
analiza acestor factori rezultă că sinuciderea este determinată fie de gradul
de integrare a individului în societate, fie de caracterul ereditar, sau fie ca
este expresia unei boli mentale.
 Sinuciderea este intalnită mai frecvent la persoanele cu tulburari de
personalitate si la orice persoana care prezinta unele idei de suicid.
Sinuciderea poate fi influenţată de anumiti factori dintre care amintim:
sexul, vârsta, anotimpul şi luna anului.
 Cele mai frecvent întalnite modalitati de sinucidere sunt: spânzurarea,
autointoxicatia, precipitarea, inecul şi împuscarea. Spaânzurarea este cel mai
des întalnită la barbati, iar la femei, autointoxicaţia.
 În ceea ce priveste riscul sinuciderii, nu exista un indiciu prin care să ne dăm
seama dacă un bolnav se va sinucide sau nu. Medicul trebuie sa decida daca
persoana suferindă trebuie sa fie ţinuta sau nu sub supraveghere medicala.
Aprecierea riscului se bazeaza pe investigarea psihica completa a
bolnavului. Prevenirea nu se bazeaza numai pe supravegherea medicală a
pacientului ci şi crearea unui climat de încredere care poate constitui un
mijloc de a evita sinuciderea.

Tentative suicidare anuale în China de 2 milioane.

Pentru chinezi vârsta intr 15-34 ani prima cauza de deces
Sursa: Newsweek
November 2003
Paginile 42-43

62
 VI. CAZUISTICA

Abordarea comportamentului autolitic în concepte de biometeorologie a dus la

stabilirea unor inteerelaţii între unii factori meteorologici şi fenomenul clinic studiat:
sinucidere şi tentativă de suicid.
Urmărirea cazuisticii s-a făcut pe o perioaada de 5 ani, în cursul căreia au fost
studiate următoarele aspecte:
-presiunea atmosferică;
-temperatura aerului;
-umiditatea relativă;
-nebulozitatea;
-viteza aerului.
FLIESA si SWOBODA au descris trei ritmuri fundamentale care funcţionează
ciclic din momentul naşterii şi anume:
1. ritmul fizic (P) cu o durata de 23 zile;
2. ritmul emotional (S) cu o durata de 28 zile;
3. ritmul intelectual (I) cu o durata de 33 zile.
Pe parcursul celor 5 ani studiati am constatat o variaţie sezonieră a fenomenului
suicidar. Corelaţia cea mai semnificativă a suiciditatii a rezultat din calcule cu
presiunea atmosferică.

Indicele de meteotropism pentru zilele critice ale presiunii atmosferice

ANI 1930 1931 1932 1933 1934

TENTATIVE 1,3 1,9 2 1,5 1,7
SINUCIDERI 1,4 1,5 1,94 1,3 1,5

BIORITM TIPURI DE SINUCIDERI TENTATIVE

CONFIGURATII SINUCIDERI

63
 BIORITMICE
RITMUL P P 24,1% 33,3%
P+alte configuratii 10,3%¤ 18%
TOTAL P 34,4% 51,3% *
RITMUL S S 31% 20,5%
S+alte configuratii 17,2% 12,8%
TOTAL S 48,2% ** 33,3%
RITMUL I I 17,2% 18%
I+alte configuratii 20,8% 15,3%
TOTAL I 38% 33,3%

* p=0,02 ; ** p=0,04

Preconizam pentru viitor o colaborare sisematica cu o statie meteorologica

pentru intensificarea aplicarii masurilor de profilaxie la persoanele cu risc suicidar
crescut.
Vom prezenta mai jos două modele de suicid şi motivele pentru care cei doi s-
au sinucis. Un prim caz este acela a unei spânzurări, cel de-al doilea a unei
autointoxicaţii.
Cazurile sunt ilustrative pentru caracterul activ al patternului suicidal
masculin şi pentru caracterul pasiv al patternului suicidal feminin.
SPÂNZURARE
V.N, 35 ani copil unic la parinţi cu o bună pregatire profesională şi cu ambiţii
înalte se autoaprecia şi era dominat de dorinţa de a reusi în toate, neputând accepta
esecurile şi ajutorul sau „mila altora”pe care le considera ca fiind acte de umilire.
In ultimii ani a facut mari investiţii, dar nu după mult timp a intervenit falimentul
pierzând tot ce a investit. Cu toate eforturile intelectuale, fizice şi materiale nu a
mai putut redresa situaţia. La scurt timp au apărut tulburări neurocirculatorii, acuze
pseudoangioase, pierderea apetitului alimentar, scădere ponderală, tristeţe,
anxietate, insomnie şi idei macromanice (autoacuzare) şi interpretative (cu scopul
de a-i lua viata).
Ajuns acasa şi-a imbratisat soţia şi copiii, s-a plimbat prin casă, curte şi grădină
după care a plecat. S-a spânzurat de una din treptele pe care a coborât-o pentru
ultima oară.

64
 După două zile a fost găsit, iar in buzunarul de la piept era o scrisoare de adio
din care rezulta că suicidul era cea mai potrivită şi utilă soluţie pentru el şi familie.
Soţia şi copiii susţineau că a fost un soţ şi un tată bun, că ţinea mult la ei
căutând să-i facă fericiţi.

65
 2. AUTOINTOXICATIE

M.L, 58 ani locuia singură în casa pe care aceasta o construise împreună cu

sotul ei. În urma cu 5 ani aceasta a ramas văduvă cu un baiat în vârstă de 35 ani.
După decesul tatălui, baiatul a hotarât să părăsească ţara pentru a asigura mamei
sale un viitor mai bun. La interval de 1 an de zile de la plecarea băiatului M.L,
primeste un telefon de la ambasada în a cărei ţară se afla acesta prin care este
anunţată că fiul ei a decedat în urma unui accident rutier.
In urma celor întâmplate, M.L, şi-a dat seama că nu are posibilitatea materială
de a-l aduce în ţara pe fiul sau deoarece cheltuielile erau enorme şi peste puterile
ei. Şi-ar fi dorit enorm să-şi vadă fiul pentru ultima oara dar nu a putut. Astfel într-
o zi în care aceasta considera că ar fi trebuit înmormântat fiul ei a intrat în casă de
unde nu a mai ieşit.
Nesuportând ideea de singurătate totală sa sinucis în urma unei supradoze de
medicamente. Vecinii şi rudele mai îndepartate nu au vrut să se afle că acesta sa
sinucis, asezând sub capul acesteia o perna şi un pahar cu lumânari.
Ei nu-şi pot explica gestul deoarece această femeie nu suferea de vreo afecţiune
psihică, avea credinta în Dumnezeu şi spera că, cu ajutorul fiului, va scapa de
datoriile pricinuite de moartea sotului.

66
 VIII. BIBLIOGRAFIE

1. BELIŞ VL.- „Medicina Legala pentru studenţii facultăţilor de drept”.

2. SCRIPCARU GH., BOISTEANU P., ASTARASTOAIE V., CHIRITA V.,

SCRIPCARU C., - „Psihiatrie medico-legală, editura Polirom, Iaşi, 2002.

3. SCRIPCARU C., IOAN BEATRICE – „Medicina Legală in justiţie”, editura

Cugetarea, IaŞi, 2001.

4. DRAGOMIRESCU V., HANGANU O., PRELIPCEANU D., - „Expertiza

medico-legală psihiatrică”, editura Medicală, Bucuresti, 1990.

5. DRAGOMIRESCU V., - „Problematica si metodologie medico-legală”,

editura Medicală, Bucureşti, 1980.

6. OLARU A., - „Introducere în psihiatria practică”, editura Scrisul românesc,

Craiova, 1990.

7. GELDER M., GATH D., MAYOU R.,- „Tratat de psihiatrie”, Oxford,

editia a-2-a, 1994.

8. ENACHESCU C., - „Igiena mintală şi recuperarea bolnavilor psihici”,

editura Medicală, Bucureşti, 1979.

9. ANGHELUTA V., - „Psihiatria preventivă”, editura Medicală, Bucureşti,

1986.

10. PREDESCUV., UDANGIU ST.N., UDANGIU L.N., - „Urgenţe in

psihiatrie”, editura Medicală, Bucureşti, 1983.

11. PIROZYNSKI T., - „Psihiatria azi”, editura Iaşi, Socola, 1985.

 Necesitatea asistenţei psihiatrice în conduita suicidară.- GH. CIOBANU,

CRISTINELA DOROHOI, L. TURCU.
 Corelaţia între bioritmuri şi meteotropism în asistenţa psihiatrică a
fenomenului suicidar – D. COSMAN, AURELIA SÂRBU,T. POTRA ,T.
NEAMŢU.
 Consideraţii privind riscul sinuciderii în psihosindroamele depresive – P.
BRÂNZEI , V. CHIRIŢĂ, P. BOIŞTEANU

67
 12. BELIŞ V., - „Curs pentru studenţii facultăţii de drept, ştiinţe juridice”,
editura Copyright, 1995, by the Romanian Legal Medicine Society.

13. G.COSTEA., - „Tulburări afective. Comportament autolitic”, editura

Status M.Ciuc, 2002.

14 .BOIŞTEANU P., ANDREI R., SELARU M., PETCU I., -„Perspective în

asistenţa psihiatrică”, editura PsihOmnia, Iaşi 1998.(„Unele aspecte ale clasificării
şi nomenclaturii comportamentului autolitic”- M.GRECU-GABOŞ, GH.GRECU.)

68