UNIVERISTATEA DIN ORADEA, FACULTATEA DE

ŞTIINŢE SOCIO-UMANE, SPECIALIZAREA

PSIHOLOGIE

SINUCIDEREA

POPA CLAUDIA
TORJOC FLORIN
ZĂVOI MONICA

ANUL III
 ORADEA, 2006

CUPRINS
I. Definiţia : - suicidului
- parasuicidului
II. Factori de risc în suicid
III. Clasificarea suicidului
IV. Fazele suicidului şi caracteristicile lor comune
A. Fazele suicidului
A.1 Teoria lui W.Poldinger
A. 2 Etapele propuse de suicidologi
B. Caracteristicile comune ale suicidului
V. Răspândirea suicidului
VI. Mijloace de realizare şi diagnosticul diferenţial al decesului prin
sinucidere
1) Mijloace de realizare a autoagresiunii
2) Diagnosticul diferenţial al decesului prin sinucidere
A. Diagnosticul diferenţial între sinucidere şi crimă
B. Diagnosticul diferenţial între sinucidere şi accident

VII. Prevenţie şi tratament

1. Prevenţia primară
2. Intervenţia în criză
3. Postvenţia.
VIII. Statistici

2
I. DEFINIŢIA SUICIDULUI

Etimologia cuvântului suicid este : sui = de sine si cidium = omorâtor.

Sinuciderea semnifică dorinţa persoanei de a nu mai trăi ziua de mâine. Cum
poate să apară o asemenea aspiraţie sau idee în mintea şi în sufletul unei fiinţe umane
programate pentru viaţa, cu un instinct de autoconservare capabil să o faca rezistentă
în faţa celor mai grele pericole?
Importanţa suicidului ca problemă de sănătate publică este în mod persistent
subestimată, cu toate că în aproape toate ţările Europei sinuciderea ca şi cauză de
deces se situează între primele 10 cauze de mortalitate. Sinuciderea, ca principală
conduită autoagresivă, a fost definită de-a lungul timpului de numeroşi autori.
Dintre definiţiile cele mai celebre o cităm pe cea a lui Emile Durkheim:
“Termenul de suicid este aplicat oricărui caz, în care moartea rezultă direct sau
indirect dintr-un act pozitiv sau negativ făcut de victima însăşi, care ştie că respectivul
act îi va produce moartea”.
O veritabilă exegeză asupra definiţiilor date suicidului a întreprins I.C.
Douglas în cartea sa “The Social Meanings of Suicide “, relevând prezenţa a şase
criterii în definirea corectă a sinuciderii, anume: Iniţierea actului ; Actul care duce la
moarte; Dorinţa/Intenţia /(de autodistrugere); Pierderea voinţei; Motivaţia de a muri;
Conştiinţa potenţialului fatal al actului.
O definiţie simplă şi la obiect o dă ediţia din 1973 a Enciclopediei Britanice:
“Suicidul este actul intenţionat, realizat de către fiinţa umană în vederea
încetării existenţei sale”.
În definiţia adoptată de O.M.S. se precizează: “Suicidul este actul prin care un
individ caută să se autodistrugă fizic, cu intenţia mai mult sau mai puţin autentică de
a-şi pierde viaţa, fiind conştient mai mult sau mai puţin de motivele sale”.
Constantin Enăchescu dă următoarea definitie, una mai cuprinzătoare:
„sinuciderea este actul de conduită intenţională, voluntar-deliberată, legată de un
motiv exogen (social sau psiho-social) şi de o motivaţie endogenă (psihologica sau
psihopedagogică), specifice pentru fiecare individ în parte, cu rezonanţă ideo-afectivă
asupra personalităţii sale, declanşând pulsiuni autoagresive prin schimbarea atitudinii

3
morale faţă de sine şi faţă de lume si având ca finaliatate întreruperea desfăşurării
fireşti a cursului vieţii biologice printr-un proces de traumatizare a propriului corp”
(C. Enăchescu)
Acestă definitie a suicidului permite să fie accepate, în mod egal, atît o
etiologie pur patologică a acestuia, precum şi o atitudine absolut nepatologică,
motivată de interesele pur morale ale persoanei respective. În cazul sinucidului,
interuperea cursului vieţii nu trebuie privită ca un fapt clinico-psihistric, ca expresie a
unei boli sau cel puţin a unei tulburări psihice. Ea nu este numai anularea instinctului
de conservare, ci, concomitent şi dorinţa simbolică de „ a ieşi” prin moarte,
considerată ca gest suicidal, dintr-o existenţă resimţită ca inacceptabilă pentru individ,
o existenţă pe care acesta o percepe ca pe o constângere şi pe care o refuză. În acest
caz, „ gestul suicidal” are semnificaţia simbolică a unei încercări de trecere intr-un alt
registru al existenţei, depăşind astfel o „situaţie-limită” impusă.
Suicidul în sine rămâne un act de conduită, imprecis de identificat în cadrul
comportamentului autoagresiv, mai ales la copii şi adolescenţi, reuşita poate să nu
constituie autentica expresie a unui suicid, după cum suicidul nereuşit poate fi cu totul
diferit ca semnificaţie de o tentativă suicidară.
Parasuicidul, sau tentativa de suicid , este infăptuit :
- in mod reactiv, exploziv
- in mod demonstrativ, de şantaj
- ambivalent, de cochetărie cu moartea, autocompătimindu-se si
autodemonstrându-şi.
Intâlnim şi o serie de echivalente suicidare ca :
- negativismul alimentar
- noncomplianţa terapeutica sau refuzul unor îngrjiri medicale
- « sinuciderea lenta » în alcolism, toxicomanii
- automutilările
- neevitarea unor pericole
S-a constat că majoritatea celor care au realizat un suicid se recrutează dintre
bolnavii psihici şi mai ales dintre acei cu tulburări depresive. Desigur, psihozele
afective prin intensitatea lor oferă candidaţii cei mai siguri, dar orice stare depresivă
se poate dezvolta până la intensitatea imploziei suicidare, precum şi orice
argumentaţie de tip depresiv din cadrul altor boli psihice, fie ea chiar raţional
delirantă, pot conduce la eliminarea oricăror motivaţii constructive, inducând

4
renuţarea şi apoi refuzul stării existenţiale, atât de accept cât şi de concept.
Renunţarea şi refuzul sunt două nivele ale alunecării spre laşitatea suicidara.
In privinta epidemologiei suicidului şi parasuicidului, subliniem faptul că,
prelevanţa reală a suicidului şi în special a parasuicidului este destul de dificil de
stabilit cu exactitate.
Uneori cei care comit acte autolitice nereuşite, nu-şi recunosc ulterior
intenţionalitatea, sau se completează eronat certificatele de deces omiţându-se
suicidul, să se protejeze familiile de către medici. Rezultă faptul că procentajul real al
suicidului, al tentativelor de suicid sau al echivalentelor suicidare este mai crescut.

II. FACTORI DE RISC ÎN SUICID

Enumerăm câteva cauze psihologice care favorizează suicidul şi parasuicidul :
relaţii intrafamiliale dizarmonice, pierderea unei persoane iubite, sau a unor bunuri
materaiale, divorţul, separarea, decepţii amoroase, lispa copiilor în familie, căsătorii
fără acceptul părinţilor, procese, greşeli profesionale.
Alte clasificări ale factorilor de risc în conduita suicidara:
a) Antecedente suicidare :
1. tentativa de suicid anterioară, care este, prin ea insăşi, factorul de risc cel
mai clar pentru o tentativă viitoare; recidiva se produce, de obicei, într-un termen
scurt – cel mult 12 luni;
2. exprimarea intenţiei de a se sinucide prin viu grai sau prin intermediul unor
documente personale.

b) Afecţiuni somatice : boala somatică gravă, incurabilă, dureroasă ;

malformaţii congenitale; boală venerică; intervenţii chirurgicale majore şi recente.
(ex : HTA, ASC degenerative, sindrom Cushing, dermatoze, traumatisme şi accidente
vasculo-cerebrale, sechele psihomotorii, Coreea Huntigton, sindroamele algige de
lungă durata, cardiopatii, tumori)

c) Elemente psihopatologice: episoade depresive majore; tulburări afective;

tulburări anxioase (în special anxietate generalizată); tulburări psihotice.

d) Tulburări comportamentale : toxicomanie; alcoolism; tulburări de conduită

alimentară, în special anorexia; comportamente antisociale, deviante.

5
 e) Situatii existenţiale
1. sinuciderea unui membru de familie, în special a unui părinte, sau
sinuciderea unei persoane apropiate; în această situaţie, apare riscul transmiterii
acestui comportament (ca şi când tânărul ar „învăţa" de la persoana respectiva această
„soluţie");
2. căsătoria prematuăa (la 19-20 de ani) şi care este, adesea, o consecinţă a
unei presiuni externe – o sarcină a partenerei, de exemplu;
5. neîntelegerile familiale;
6. pierderea unei fiinţe dragi;
7. abandonul;
8. izolarea şi singurătatea;
9. dezrădăcinarea, schimbarea resedinţei într-o altă localitate;
10. eşec şcolar sau profesional;
11. schimbarea impusă a locului de munca;
12. familie disociată în copilărie (părinţi divorţaţi, separaţi);
13. traiectorie existenţială cu un şir lung de traume şi esecuri;
14. dificultăţi materiale, griji financiare, pierderea unor surse de venituri şi
bunuri;
15. suprasolicitare;
16. situaţii conflictuale în colectivul din care face parte.

Analiza tabloului psihopatologic poate evidenţia, de asemenea, un grup de

simptome („sindromul presuicidar") care, intensificate, indică un risc suicidar
important:

1. Dinamica somnului: *insomnii de lungă durată;

*insomnii predominant în a doua parte a nopţii;
*vise cu caracter autodistructiv.

2. Afectivitatea: *rigiditate afectivă;

*depresie accentuată dimineaţa

6
 3. Ideaţia: *idei de inutilitate, sentimentul de a nu fi de folos la nimic şi
nimănui;
*idei de vinovăţie, autoreproşuri;
*idei de inferioritate, de autoacuzare;
*fobia (teama) de îmbolnavire psihicî, de a se da in spectacol, de
a face rău cuiva.

4. Comportamentul: *inhibiţie psihomotorie, agitaţie anxioasă intensă,

pierderea iniţiativei şi a interesului pentru activitate;
*anorexie, scăderea în greutate (in absenţa unei
afecţiuni somatice care să o justifice);
*insensibilitate la influenţa mediului.

În producerea actului suicidar sunt incriminate mai multe „procese” care

încearcă să explice natura complexă a mecanismelor de producere a acestuia. Aceste
procese sunt următoarele:
a). procesul defensiv: suicidul este considerat ca o reacţie de apărare a unei
persoane plasate într-o situaţie limită sau „situaţie închisă” ;
b). procesul punitiv: consideră suicidul ca un raspuns al individului faţă de un
sentiment de culpabilitate;
c). procesul agresiv: suicidul este raportat la autoagresivitate, în care agresorul
are ca obiect al agresivităţii propria sa persoană. Este un act de returnare a
agresivităţii asupra propriului său corp, prin „distrugerea” căruia îşi suprimă propria
viaţă ;
d). procesul oblativ: în cazul acesta, suicidul este interpretat ca un act
sacrificial. El corespunde cu tipurile de suicid altruist, eroic ;
e). procesul ludic: este cel în care suicidul apare ca o formă de factură
sublimată a jocului cu moartea ( sporturile extreme, cascadoria etc);
f). instinctul morţii: explică actele de suicid ca pe o anumită înclinaţie sau
dispoziţie psihologică morbidă contrarie instinctului de conservare, care se opune
vieţii.

7
III. CLASIFICAREA SUICIDULUI

Fiecare suicid având o amprentă personală, lasă loc interpretării, de unde

dificultăţile de clasificare. Există o serie de clasificări în funcţie de scopul
autoagresiunii, desfăşurarea actului suicidar, agentul vulnerant, motivaţia sa, vârsta ,
etc.
A. O clasificare propusă de Sârbu şi I. Quai pe baza analizei retrospective a
psihologiei persoanei cu precizarea seriozităţii acesteia de a se sinucide, prevede patru
categorii de sinucideri :
1) Suicidul de tip reactiv – determinat de o puternică şi semnificativă traumă
psihică.
2) Suicidul raţional sau lucid – în care individul pe baza unui raţionament cu
valoare personală, decide să-şi suprime viaţa (boala incurabilă, dorinţa de a nu fi
povara familiei, etc.).
3) Suicidul psihotic – întâlnit la bolnavii mintali, determinat de halucinaţii,
delir, deci sub impulsul unei tulburări psihice grave care nu permite individului să
aprecieze în mod obiectiv gravitatea sau consecinţele actului comis.
4) Suicidul şantaj – apanajul unei persoane mai mult sau mai puţin marcate
psihiatric de anomalii caracteriale şi afective, care în scopul obţinerii unor beneficii
ameninţă sau face tentative de suicid.

B. E. Durkheim, în funcţie de gradul de integrare a individului în grupul

social, în colectivitate, a descris trei tipuri de suicid.
1) Suicidul egoist – când individul nu este bine integrat într-un grup social
(familie, religie, comunitate).
2) Suicidul altruist – când există o integrare „excesivă” într-un grup, un
ataşament extrem al individului la grup (suicidul unuia din soţi la moartea celuilalt,
suicidul bătrânului la o anumită vârstă, etc.)
3) Suicidul anomic– legat de aşa-zisa stare de anomie, adică o revoltă
împotriva disciplinei colective, o tulburare în balanţa integrării individului in
societate.

8
 C. Din numeroasele cercetări realizate în secolul nostru, reiese existenţa a
două tipuri fundamentale de suicid diferite ca motivaţie:
1) Suicidul non-patologic – porneşte de la premisa libertăţii de alegere a unei
soluţii din mai multe, chiar dacă aceasta este autoliza persoanei. Corespunde
suicidului rational si reactiv:
a). Suicidul rational - alegerea este liberă, conştientă, raţional motivată.
Această raţiune de a ieşi dintr-o anumită situaţie limită, este greu de înţeles pentru un
observator exterior. Aici se încadrează suicidul „euthanasic” sau suicidul în anumite
situaţii sociogene grave (boli grave, incurabile, mutilări, abandonarea vârstnicilor,
dezadaptarea, emigrarea). Se întâlnesc şi în alte situaţii ca: pierderea părinţilor, a
partenerului de viaţă sau eşecuri profesionale, sentimentale, peste care individul
apreciază că nu mai poate trece.
b). Suicidul reactiv - suicidul de „sacrificiu”, de „protest”, este motivat prin
precepte morale, religioase, politice. Caracteristicile vieţii moderne ca:
depersonalizarea, automatizarea muncii, zgomotul accentuat, neglijarea vieţii afective,
poluarea spirituală, declanşează reacţii de nelinişte şi panică în lanţ care, determinând
creşterea tensiunii afective, nu mai pot fi stăvilite, suicidul apărând ca unică
modalitate de ieşire din această situaţie stresantă.
Szendlunstedt a amintit şi „şocul cultural” a persoanelor care trăiesc într-o
atmosferă de suprasolicitare senzorială, cognitivă, decizională, fapt ce contribuie la
instalarea senzaţiei de izolare, alienare, frustrare.
După Resnik, suicidul raţional se include în noţiunea mai vastă de criză, o
stare în care persoana este nevoită să se confrunte cu situaţii de primejdie, ea nefiind
capabilă, în momentul respectiv nici să evite nici să soluţioneze problema prin
mijloacele şi capacităţile sale.
Jacobson, apreciază că o criză ar dura maxim 6 – 8 săptămâni, mai expuşi fiind
psihopaţii, delincvenţii, psihoticii. Într-o criză permanentă se află toxicomanii.
2) Suicidul patologic – statistic reprezintă numărul cel mai mare de cazuri.
Colonna spune că „suicidul este adevăratul şi singurul risc al bolilor psihice, contextul
şi modul de realizare sunt proprii persoanei şi bolii”. Se clasifică în :
a) Suicidul psihotic – oferă procentul cel mai ridicat de sinucideri şi se
realizează în principal prin 3 mecanisme psihopatologice: halucinatoriu, delirant şi
impulsiv. Studiile efectuate în diferite ţari au conturat variabila suicidală în raport cu

9
diferite psihoze ca fiind diferită. Primul loc este deţinut de suicidul din stările
depresive (în proporţie de 10 – 15 % la bărbaţi şi 3 – 5 % la femei).
Intalnim tentative de sinucidere si suicid realizate in cazul pacientilor cu
epilepsie, actele autolitice putand aparea in starile depresive care insotesc epilepsia
sau in starile crepusculare ale epilepsiilor temporale si in starile post-critice.
In faza de debut a dementelor sau in cursul episoadelor depresive ce apar in
cazul intarzierilor mentale usoare poate aparea comportamentul de tip autolitic.
b) Suicidul la persoanele cu tulburări de personalitate sau dependente de
substanţe psihoactive – sunt relativ frecvent întâlnite.
După Deshais, circa 1/3 din totalul actelor suicidare sunt săvârşite de
personalităţi psihopatice. Principalele tipuri de psihopatii care prezintă un risc mai
mare în comiterea actelor suicidare, ar fi : psihopatia timopatică, astenică cu variaţia
schizotimă, isterică, paranoică, psihoastenică. S-a constatat că la persoanele anxioase,
impulsive, instabile, ca şi la persoanele imature psihoafectiv, riscul suicidar este mai
crescut. Trecerea la actul suicidar depinde şi de alţi factori ambientali (circumstanţe
nefavorabile, stres, conflicte). Consumul de băuturi alcoolice şi dependenţa faţă de
droguri, măreşte considerabil riscul suicidului. De altfel, asociaţia psihopatie –
toxicomanie, este astăzi recunoscută ca una din cauzele majore nu numai a ratei
suicidului, dar şi a ratei delincvenţei în general. Actul autolitic in cazul alcoolicilor se
produce in perioadsa de deteriorare a personalitatii acestora, in perioadele de confuzie
de tip oniric sau in starile depresive care survin la unii pacienti alcoolici.
c) Suicidul nevrotic – este mult mai frecvent intalnit decât celelalte două
categorii psihopatologice anterior prezentate. În schimb tentativele, şi mai ales cele în
scop de şantaj, sunt mai frecvente. De fapt, din toate formele clinice de nevroză,
isteria este de departe prima care augmentează procentul tentativelor. Istericul
realizează deseori o adevărată punere în scenă a suicidului, pentru a atrage atenţia şi a
impresiona, dar are grijă să fie „descoperit” la timp. Cu toate acestea, trebuie avut în
vedere faptul că, ameninţarea poate deveni oricând o realitate. Celelalte forme clinice
de nevroză, dau un indice de suicid mult mai mic faţă de isterie.
Specialiştii nu prea au fost preocupaţi, în general, de clasificarea sinuciderilor
alienaţilor. Se poate totuşi considera că cele patru tipuri care urmează formează
speciile cele mai importante. Trăsăturile esenţiale ale acestei clasificări din
perspectivă psihopatologică, sunt preluate de la Jousset şi Moureau de Tours.

10
1.Sinuciderea maniacă
Se datorează fie halucinaţiilor,fie concepţiilor delirante. Bolnavul se omoară
pentru a scăpa de un pericol sau de o ruşine imaginară, ori pentru a asculta un ordin
misterios, venit de sus etc.
Motivele acestor sinucideri şi modul de evoluţie reflectă caracterele generale ale
maladiei din care derivă, deci ale maniei. Ceea ce deosebeşte această afecţiune este
extrema sa mobilitate. Ideile, sentimentele cele mai diverse şi chiar cele mai
contradictorii se succed cu o viteză extraordinară în spiritul maniacilor.
Chiar în momentul în care se naşte o stare conştientă, aceasta este înlocuită cu o alta.
Acest lucru se întâmplă cu mobilurile care determină sinuciderea maniacă: se nasc,
dispar sau se transformă cu o surprinzătoare rapiditate.Halucinaţia sau delirul care îl
determină pe subiect să se distrugă apar deodată şi rezultă de aici tentativa de
sinucidere; apoi într-o clipă, scena se schimbă şi dacă nu se va repeta mai târziu, va
avea cu siguranţă alt motiv.

2.Sinuciderea melancolică
Este legată de o stare generală de extremă depresie, de tristeţe exagerată care-l
determină pe bolnav să nu mai aprecieze corect relaţiile sale cu oamenii şi lucrurile
din jur. Plăcerile nu-l mai atrag, pentru că vede totul în negru. Cum această dispoziţie
este constantă, apar şi ideile de sinucidere, care sunt de o mare fixitate şi ale căror
motive sunt aproape identice.
Deseori se grefează pe această disperare generală halucinaţii şi idei delirante, care
împing direct la sinucidere. Doar că nu mai sunt schimbătoare ca în cazul maniacilor,
ci fixe. Temerile care îl chinuie pe subiect, reproşurile pe care şi le face, necazurile pe
care le resimte sunt întotdeauna aceleaşi.
Se distinge de forma precedentă prin caracterul său cronic şi foarte tenace.

3.Sinuciderea obsesivă
În acest caz, subiectul nu are un motiv real sau imaginar, ci este cauzată de
ideea fixă a morţii, care, fără vreun motiv palpabil, domină spiritul bolnavului. El este
obsedat de dorinţa de a se omorî, chiar dacă ştie că nu are nici un motiv rezonabil să o
facă.

11
Este o nevoie instinctivă asupra căreia nici gândirea, nici raţionamentul nu au vreo
putere; este analogă acelor nevoi de a fura, a ucide, a incendia din care a generat
conceptul de monomanie. Cum subiectul îşi dă seama de caracterul absurd al dorinţei
sale, el încearcă la început să lupte. Dar pe toată durata existenţei sale este trist,
chinuit şi resimte în cavitatea epigastrică o anxietate care creşte în fiecare zi.
Din acest motiv se mai foloseşte denumirea de sinucidere anxioasă. Dar
imediat ce bolnavul a hotărât să renunţe la luptă şi să se omoare, neliniştea încetează
şi calmul revine. Dacă tentativa eşuează, ea este suficientă uneori de a micşora dorinţa
sa maladivă. S-ar putea spune, că subiectul şi-a depăşit obsesia.

4. Sinuciderea impulsivă sau automată

Nu este motivată mai mult decât precedenta; nu este justificată nici în realitate
nici în imaginaţia bolnavului. Numai că în loc să provină dintr-o idee fixă care
obsedează spiritul o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp şi care influenţează
progresiv voinţa, ea rezultă acum dintr-un impuls brusc şi imediat irezistibil. Apare
într-o clipită, profundă, şi determină actul sau cel puţin debutul execuţiei.
Aici, înclinaţia spre sinucidere izbucneşte şi îşi produce efectele ca un adevărat
automatism, fără să fi fost precedat de vreun antecedent intelectual.

IV. FAZELE SUICIDULUI ŞI CARACTERISTICILE

LUI COMUNE.

A. FAZELE SUICIDULUI
A.1 Teoria lui W.Poldinger
Într-un studiu deosebit de amplu consacrat suicidului, W Poldinger delimitează din
punct de vedere clinico-psihiatric trei etape în organizarea, desfăşurarea si finalizarea
conduitei suicidale. Acestea sunt următoarele:
1. Sindromul presuicidar, ce cuprinde totalitatea transformărilor psihopatologice
care preced „criza suicidară”, reprezentate prin următoarele aspecte
a) faza de pregătire(suicidaţia), care constă în:

12
 - izolarea socială a individului;
- o stare de tensiune agresivă, difuză, nespecifică, intrapsihică;
- existenţa unor situaţii cu rol de „ inducţie sugestivă” (lecturi literare,
filme, emisiuni TV,cazuri similare în familie sau anturaj luate ca „modele
sugestive"). Anumite filme, lucrări literare, progrme TV pot produce un
oarecare grad de contagiune în special asupra adolescenţilor şi tinerilor.
Romanul lui Goethe « Suferinţele tânărului Werther » a produs un număr
crescut de sinucideri prin împuscare, în rândul tinerilor intelectuali, care după
ce l-au citi s-au autoidentificat cu acest tânăr personaj goethian.

b) faza de ambivalenţă, care constă în:

- oscilarea între to be şi not to be;
- dispoziţie afectivă suicidară;
- apariţia şi dezvolatrea ideilor de suicid;
- ezitatre;
- căutarea şi formularea exactă a „motivelor de suicid” ca o formă de
„autoexplicare” a actului faţă de sine şi faţă de ceilalţi;
- anxietate, depresii, insomnii.

2. Criza suicidară, etapa în care se trece la actul de suicid propriu-zis, reprezentată

prin actul suicidar.
Faza de act suicidar, constă din următoarele aspecte:
- declanşarea crizei sau furtuna suicidară;
- comiterea actului autoagresiv propriu-zis.
3. Etapa post-critică, cea care urmează după „descărcarea tensiunii pulsionale
suicidar-autoagresive”, având o configuraţie psihopatologică specifică,
reprezentată prin următoarele aspecte:
- stare de epuizare emoţional.afectivă;
- sentiment de culpabiliate;
- sentiment de ruţine şi regret;
- dorinţa de a ascunde actul comis.

13
 Separat însă de aceste aspecte post-suicidare, în cazul în care „pulsiunea
suicidară” nu s-a descărcat sau individul care a comis actul suicidar este în continuare
„încărcat afectiv”, în faza post-suicidară notăm următoarele aspecte:
- regretul nereuşitei actului de suicid;
- culpabilitatea celor care l-au salvat de la moarte;
- dorinţa de a repeta gestul suicidar pentru a muri.

A. 2 Etapele propuse de suicidologi

Suicidologia, ramură a medicinei legale, interesează atât medicul legist, cât şi
psihiatrul. Obiectul ei de studiu este suicidopatia, considerată ca entitate aparte şi care
evoluează în trei faze sau etape distincte şi obligatorii:
1) Suicidaţia – este faza de incubaţie, faza mentală de cercetare a motivaţiei,
în cursul căreia subiectul îşi pune problema morţii şi a necesităţii de a muri. Ea este
declanşată de una sau mai multe cauze care pot fi de ordin patologic (dificultăţi de
adaptare socială, slăbirea sau accentuarea coeziunii grupului social). Acestea
determină pe plan intrapsihic, formarea unei atitudini motivaţionale corespunzătoare
pregătirii actului suicidar, cauza reprezentând momentul conflictului.
2) Suicidacţia – este faza de trecere de la imaginile abstracte, conflictuale, la
etapa pregătirilor succesive concrete, prin căutarea formelor şi metodelor de conduită
autodistructivă. Această fază, este influenţată de anumite circumstanţe, care depind fie
de individ, fie de societate. În acest sens, au valoare circumstanţele psihopatologice
(etilism cronic, narcomanii, psihopatii, stări reactive), somatogene (malformaţii
congenitale, infirmităţi, boli somatice grave, incurabile) şi sociogene (prozelitism,
conflictele social – juridice, sociopatiile). În cursul acestei faze, asistăm la o creştere
marcată şi progresivă a stării de tensiune intrapsihică, care ajunsă la paroxism,
„explodează” sub forma unei reacţii psihogene, moment în care individul adoptă
„ decizia” înfăptuirii suicidului.
3) Traumatizaţia – este faza de punere în practică a modalităţilor
autodistructive preconcepute, sau actul în sine, urmat sau nu de reuşită, adică de
moarte. Importante în această etapă a conduitei suicidare sunt metodele folosite şi
efectul. Efectele pot fi :

14
 • psihopatologice sau specifice (suicidul realizat, tentativa de suicid,
şantajul suicidar) şi
• sociale sau nespecifice (suicidul egoist, suicidul altruist, suicidul
anomic).
Dacă în determinarea suicidului, factorii principali în cauzalitate sunt de ordin
individual, psihopatologici sau caracteriali, pretextul apare în toate cauzele ca fiind de
ordin social. Starea civilă indică o netă disproporţie a conduitei autodistructive la
celibatari. 2/3 din cazurile semnalate îi cuprind pe cei care au avut o ocupaţie stabilă,
¼ pe cei fără ocupaţie iar 1/8 pe cei retraşi de la locul de muncă înaintea actului
distructiv.

Metodele suicidare sunt:

 precipitare
 plăgi autoproduse ob taietor
 împuşcare
 spânzurare
 submersie( înec)
 electrocuţie
 arsuri
 intoxicaţii
 asfixierea
 supradoza de medicamente.
Metodele preferate de bărbaţi ar fi spanzurarea sau asfixierea, metode considerate
mai brutale, pe când femeile preferă metode mai blânde, cum ar fi înghiţirea unor
mortale de medicamente .

B. Caracteristicile comune ale suicidului

Din multitudinea de aspecte ale suicidului, reţinem prezenţa a zece trăsături
comune, găsite la toate categoriile de persoane luate în studiu pentru comiterea actului
suicidar.
1. Scopul comun – al suicidului este de a căuta o soluţie. Suicidul nu este un
act întâmplător, nu este niciodată un act inutil sau lipsit de un scop. Prin el se caută o

15
cale de rezolvare a unei probleme, a unei dileme, a unei dificultăţi, a unei situaţii de
criză. Suicidul are o logică intrinsecă, inexorabilă. El este un răspuns la întrebarea :
„ Cum să scap de această stare insuportabilă?”. Teama, care îngustează spectrul
răspunsurilor posibile, conduce spre această unică variantă.
2. Ţelul comun – al suicidului este încetarea conştienţei. În mod ambivalent
sinucigaşul evoluează spre ţinte diferite în acelaşi timp. Pe de o parte el doreşte
rezolvarea problemelor lui, dar concomitent tinde spre stoparea fluxului conştiinţei.
3. Stimulul comun –în suicid este durerea psihologică intolerabilă. Reacţia
normală a fiecărui individ este de a evita durerea, fie fizică, fie psihologică. Duşmanul
vieţii este durerea şi când durerea psihologică devine o metadurere, adică o durere de
a resimţi durerea.
4. Stresorul comun – în sinucidere este reprezentat de nevoile psihologice
frustrate. Fiecare sinucigaş îşi consideră comportamentul suicidar ca fiind foarte logic,
derivat din condiţionarea impusă de motivaţie subiacentă. Ludwig von Bertalanffy,
subliniind că autodistrugerea este strâns legată de lumea simbolurilor psihologice
specifice fiecărui om, spunea : „ Omul care se omoară întrucât viaţa sau cariera sa au
luat-o pe un drum greşit, nu acţionează pentru că îi este ameninţată existenţa
biologică, ci el este împins de o cvasimotivaţie, alimentată de nevoia psihologică
simbolică a omului de a fi şi de a rămâne semnificativ ”.
5. Sentimentul comun – în suicid este cel de neajutorare, disperare. Spre
deosebire de începuturile vieţii când prevalează stimularea generală continuu de
curiozitate şi descoperire, vârsta adultă aduce după sine necesitatea găsirii unor soluţii
de viaţă, încadrate de responsabilitate. Apariţia lipsei de speranţă şi a sentimentului de
neajutorare, derivă din povara prea mare cu care această responsabilitate încearcă
persoana în cauză. Formularea comună a acestui sentiment ar fi : „ Nu pot să fac
nimic – exceptând suicidul - şi nu găsesc pe nimeni care să mă ajute ”.
Dacă la începutul secolului, teoriile psihanalitice explicau sinuciderea prin
agresivitate, respectiv prin agresivitatea retroproiectată, suicidologia contemporană
consideră că alte emoţii abisale explică mai bine autoliza : ruşinea, vinovăţia,
disperarea şi dependenţa neajutorată.
6. Atitudinea interioară comună – în suicid este ambivalentă. „Noi putem
concomitent să dorim şi să respingem un lucru”, spunea Freud. Prototipul suicidului
este acela în care subiectul îşi taie gâtul şi în acelaşi timp strigă după ajutor. Persoana

16
sinucigaşului reuneşte în sine cel puţin două tendinţe : cea de autodistrugere şi cea de
planificare a salvării.
7. Statusul cognitiv – comun în suicid este constricţia. Suicidul poate fi
înţeles şi ca o îngustare, mai mult sau mai puţin durabilă, a afectului şi a cogniţiei. Se
produce, o focalizare a spectrului de opţiuni, în general disponibile în conştiinţa
individului, atâta timp cât gândirea lui nu este captată de prăpastia determinată de
preluarea dictonului „ Totul sau nimic” în rezolvarea problemelor.
8. Acţiunea comună – în suicid este evadarea. Agresiunea este părăsirea
intenţionată de către o persoană a unei situaţii stresante, care are o semnificaţie
diferită de fugă, aceasta fiind în ultimă instanţă, o reacţie de apărare. Suicidul este
agresiunea finală, stoparea funcţionării realului pentru persoana în cauză.
9. Actul interpersonal comun – este comunicarea intenţiei. La aproape toate
cazurile de decese neechivoce, prin sinucidere, „autopsia psihologică” a semnalat
prezenţa indiciilor clare ale actelor care urmau să se petreacă. Ambivalenţa
sinucigaşului îl determină să emită, conştient sau inconştient, semnale de disperare, de
neajutorare, de panică, etc. „Drama suicidului” este jucată de cel puţin două personaje
aflate într-o relaţie diadică. Actul interpersonal comun al suicidului nu este
reprezentat nici de ostilitate, nici de furie, ci de o încercare nereuşită de a comunica cu
„celălalt”.
10. Aspectul comun – de consecvenţă în suicid este reprezentat de tiparele de
reacţie habituale ale individului. Comportamentul suicidar este în continuitatea
trăsăturilor de personalitate ale sinucigaşului. Se regăseşte la acest grup aceeaşi
constantă a inabilităţii rezolvării problemelor de viaţă, a obiceiurilor de a reacţiona la
stres într-un mod distorsionat. La o cercetare atentă, aceste trăsături se pot descifra
încă din adolescenţă. Cesare Pavese, nota la 20 de ani în jurnalul său: „ Fără vorbe.
Doar fapta… voi înceta să scriu!”.

V. RĂSPÂNDIREA SUICIDULUI

Este suicidul în creştere ? Situaţia depinde de la ţară la ţară. În anul 1989, în

World Health & Statistics Annual numai 39 din cele 166 de ţări membre ale

17
Naţiunilor Unite au raportat date despre mortalitatea prin sinucidere. În totalitate,
aceste 39 de ţări au raportat 208.349 morţi prin sinucidere într-un an. Aceste cifre
arată o epidemiologie incompletă, nefiind în stare să redea magnitudinea fenomenului
studiat la nivel global. Sinuciderile se petrec în toate ţările, inclusiv în cele care nu au
comunicat date statistice şi este evident că în aceste ţări, rata suicidului este egală sau
depăşeşte rata suicidului raportat oficial. În toate ţările raportoare, un număr
considerabil de morţi prin suicid estimează proporţii variabile de la 30% la 200% ale
cifrelor oficiale, nefiind înregistrate ca atare. Dacă aceste observaţii sunt combinate cu
faptul că în majoritatea ţărilor suicidul se încadrează în primele 10 cauze de
mortalitate la toate vârstele şi printre primele 2- 3 cauze de mortalitate la vârsta
cuprinsă între 15 – 34 ani, concluzia inevitabilă este aceea că mortalitatea prin suicid
este o foarte serioasă problemă de sănătate publică. Unii consideră că în prezent, în
cele mai multe dintre ţările industrializate, numărul oamenilor care mor prin autoliză
este în mod semnificativ mai mare decât numărul celor decedaţi prin accidente rutiere.
În ultimele două decenii, mortalitatea prin accidente rutiere a scăzut progresiv, în timp
ce rata suicidului, în particular cea a adolescenţilor şi a adulţilor tineri, a crescut
vertiginos. Dar în toate ţările, fără nici o excepţie, resursele folosite pentru prevenţia
şi intervenţia în cazul comportamentului suicidar, constituie doar o formaţiune foarte
mică faţă de mijloacele puse în joc pentru prevenţia accidentelor de circulaţie.
Există în toate ţările europene mari variaţii în rata mortalităţii prin suicid. Între
ţările raportoare, limitele de variaţie a ratei suicidului, sunt foarte largi : de la 6 decese
la un milion de femei în Malta, la un vârf de 581 de decese la un milion de bărbaţi în
Ungaria. Dar cel mai mare număr de decese prin sinucidere a fost înregistrat în Sri –
Lanka şi anume de 114 sinucideri la 100.000 locuitori în 1995. S-a constatat că ţările
din sudul Europei au ratele cele mai scăzute ale suicidului, urmate de ţările din nord –
vestul continentului ( Marea Britanie şi Olanda) cu rate mai crescute. Ţările nordice
formează al treilea grup cu rate şi mai crescute ale mortalităţii, iar al patrulea grup de
ţări cu o mortalitate relativ ridicată este situată pe linia mediană a Europei, începând
cu Belgia şi Franţa în Vest, apoi Elveţia, Austria şi Ungaria, terminând în Est cu
Rusia.
În ţara noastră, comparând indicele mediu anual, 11,4 (numărul de sinucideri /
100.000 locuitori / an) cu indicii altor ţări europene conform World Heath & Statistics
Annual (1995), se constată că este inferior indicilor unor ţări ca Ungaria (41,4) , Rusia
(37,5), Finlanda (33,6), Danemarca (29,2), Elveţia (25,2), Austria (25,0), Franţa

18
(24,3), Polonia (17,2), Bulgaria (16,6) etc. şi este superior indicilor unor ţări ca
Olanda (10,7), Irlanda (10,2), Italia (8,3), Spania (8,1), Grecia (4,0). Conform unui
studiu statistic efectuat de Institutul de Neurologie şi Psihiatrie din Bucureşti, se
estimează o frecvenţă a suicidului în ţara noastră de 14 / 100.000 locuitori.
Sinuciderea este diferită ca incidenţă pe plan mondial, în raport cu o serie de
factori, dintre care cei mai reprezentativi ar fi :
a) sexul– sinuciderea este mai frecventă la bărbaţi decât la femei ( de la 2-4
sinucideri la bărbaţi, la 1 suicid la femei). În schimb tentativele sunt de 2 ori mai
frecvente la femei decât la bărbaţi. Datele sunt variabile de la ţară la ţară, dar în
general, toate arată tendinţa mai mare la bărbaţi pentru sinucidere şi mai mare la
femei pentru tentative.
b) vârsta – toate statisticile au relevat frecvenţa mai mare a sinuciderilor la
persoanele vârstnice faţă de cele tinere. Mai mult de 113 din sinucideri numai după 65
de ani, fenomen datorat unor factori ca: frecvenţa mai mare a bolilor somatice şi
fizice, frecvenţa situaţiilor psihotraumatizante legate de decesul partenerului, izolarea
legată de întreruperea activităţii profesionale, dificultăţi materiale, etc. La copiii sub
15 ani, procentul sinuciderilor este neglijabil, în timp ce la bărbaţii peste 50 de ani,
incidenţa sinuciderilor este de 50 / 100.000, sub 15 ani este de 0,16 / 100.000.
c) mediul – suicidul este preponderent în mediul urban faţă de cel rural.
Urbanizarea, crearea unor mari conglomeraţii populaţionale, în contextul cărora
relaţiile interumane oricât de paradoxal ar părea, se stabilesc mai greu, viaţa mult mai
trepidantă şi mai stresantă a oraşului, explică parţial această rată mai mare a suicidului
în mediul urban.
d) tipul constituţional – suicidul predomină la tipul leptosom – astenic, care
aleg frecvent spânzurarea ca mijloc de sinucidere. Tipul picnic recurge mai des la înec
şi la substanţe toxice.
e) rase – suicidul se constată mai rar la negrii decât la populaţia albă însă în
centrele urbane din SUA, procentul sinuciderii la negri este apropiat de cel al
populaţiei albe.
f) stare civilă – sinuciderile sunt mai puţin frecvente la cei căsătoriţi şi mai
ales la cei cu copii, în comparaţie cu cei necăsătoriţi, văduvi sau divorţaţi. Se pare că
familia bine închegată, prin atmosfera securizantă, inclusiv din punct de vedere
economic, reduce mai mult riscul suicidului. Procentul de sinucideri este de două ori

19
mai mare la celibatari decât la cei căsătoriţi iar la văduvi şi divorţaţi de 4 -5 ori mai
mare decât la populaţia căsătorită.
g) profesia – în SUA numărul de sinucideri este mai mic la angajaţii cu înaltă
calificare şi intelectuali, pe când în Europa situaţia este inversă, unde una din
profesiile cele mai expuse la reacţii de tip autolitic fiind şi cea medicală.
h) religia – aşa cum a observat şi E. Durkheim, sinuciderea este mai rară la
populaţia catolică şi la evrei, mozaici, faţă de protestanţi. Dar în aceste aprecieri,
trebuie să luăm în considerare datele recente care demonstrează contrariul, şi anume
că în unele ţări catolice, ca Austria, rata suicidului este mai mare decât de exemplu
cea din Norvegia protestantă. În plus, nu este exclus ca sinuciderea să nu fie
recunoscută şi declarată ca atare, ceea ce face ca indicele de mortalitate de acest fel să
fie redus artificial (mai ales în ţările catolice).
i) ciclul menstrual – la femei, indicele sinuciderilor este mai mare înainte şi în
perioada menstruaţiei.
j) anotimpul – numărul cel mai mare de sinucideri se produc în timpul verii, cu
un maxim în lunile de sfârşit ale primăverii şi început al verii. După T. Vasiliu,
incidenţa cea mai ridicată se observă în lunile iunie şi iulie, iar cea mai scăzută în
lunile ianuarie şi februarie. Tendinţa suicidară mai accentuată în timpul verii, este
explicată prin acţiunea factorilor fizici (căldura) asupra excitabilităţii sistemului
nervos, şi de asemenea a unor factori sociali (viaţa socială este mai intensă în lunile de
vară când şi durata zilei este mai mare).
k) perioada zilei – rata suicidului este semnificativ mai crescută în primele ore
ale dimineţii (4 – 6 h).

VI. Mijloace de realizare şi diagnosticul diferenţial al decesului

prin sinucidere

1) Mijloace de realizare a autoagresiunii

Mijloacele de realizare a suicidului se împart în trei categorii:

20
 a) procedee traumatice : arme albe (cuţite, lame, etc), arme de foc (revolver,
puşcă, exploziv), precipitare ( defenestrare, plonjare), zdobire (tren, automobil),
caustice ( soda, acizi), ardere.
b) procedee asfixice : spânzurare, strangulare, sufocare, înec, vapori de
carbon, gaz, electrocutare.
c) procedee toxice: otrăvuri (săruri arsenicale, stricnina, ceanuri, beladona,
etc.), produse medicamentoase ( barbiturice, tranchilizante, ganglioplagice, etc).
Există diferenţe culturale în privinţa preferinţei în alegerea variantelor de
autoagresiune. În Franţa, o treime din sinucideri se efectuează prin spânzurare, un
sfert prin înec şi o cincime prin arme de foc. În schimb, în ţările nordice (Suedia,
Norvegia, Danemarca) a fost remarcată raritatea înecului. China domină prin
frecvenţa intoxicaţiilor cu opiu şi săruri de arsenic. În Japonia suicidul tradiţional,
hara- chiri, a fost înlocuit de metode moderne, armele de foc. În legătură cu tendinţele
moderne în comportamentul autodistructiv, observăm, în raport cu creşterea
numărului extinderii halucinogenelor, că narcomania poate fi încadrată în categoria
conduitelor autodistructive pasive.
Există şi variaţii sezoniere în folosirea cu preponderenţă a unei metode
anume: iarna – intoxicaţiile, vara – înecul. În unele ţări, s-au înregistrat chiar
diferenţieri regionale. Determinismul geografic indică un număr crescut de sinucideri
în localităţile mari faţă de cele mici, şi mai frecvent în regiunile de şes decât în cele de
munte.
În privinţa spaţiului ales pentru executarea actului suicidar, statisticile arată că
44 % se realizează la domiciliu, urmând în ordine locurile publice frecventate, mai rar
la hotel sau la locul de muncă. Literatura de specialitate remarcă rolul complex pe
care îl deţin evenimentele politice, sociale şi economice, în determinismul
fenomenului. Uneori sinucigaşii care suferă de o boală somatică folosesc procedee
care ating regiunea în care se presupune că este localizată boala: lovituri de cuţit în
abdomen, în caz de dureri în sfera digestivă, glonţ în cap în caz de cefalee.
Alegerea procedeului depinde de numeroşi factori. Imitaţia, fie că este un
exemplu citit, auzit sau observat nemijlocit, joacă un rol important. De asemenea, şi
facilitarea execuţiei actului poate fi imitativă, deşi de obicei cei mai mulţi utilizează
ceea ce este disponibil imediat, ceea ce este uşor de procurat. Dar, mai există şi
modalităţi de sinucidere foarte neobişnuite, ba chiar spectaculare. Astfel ar fi:

21
folosirea dinamitei, prin autoaprindere, pătrunderea în cuşca unor animale feroce din
grădina zoologică.

2) Diagnosticul diferenţial al decesului prin sinucidere

În practica medico- legală sinuciderea implică două tipuri de probleme, de
diagnostic diferenţial: diferenţierea între sinucidere şi crimă şi/ sau accident.
A. Diagnosticul diferenţial între sinucidere şi crimă
În favoarea sinuciderii pledează:
a) locul leziunilor ; pentru folosirea cuţitului este mai frecvent aleasă regiunea
precordială sau gâtul. Pentru armele de foc, este ţintit capul, cu preponderenţă,
regiunea temporală dreaptă sau urechea de către dreptaci;
b) absenţa leziunilor de violenţă externă, mai ales în absenţa echimozelor. Se
caută leziuni de violenţă şi de luptă în zonele de agresiune (gât, craniu, zone genitale)
sau de apărare ( antebraţ, încheieturi);
c) cicatricele unor tentative anterioare de sinucidere ;
d) starea îmbrăcămintei – cel mai frecvent ordonată, în caz de sinucidere;
e) acte sau scrisori disperate dar nu foarte explicite, mărturia anturajului,
conjunctura favorabilă în care se află sinucigaşul;
f) metoda folosită – spânzurarea este cea mai puţin bănuită, de ascunderea
unor crime, pentru că în practică este foarte dificil de a agăţa un cap la o înălţime fără
a provoca echimoze. În schimb, strangularea este aproape întotdeauna o crimă.
Imersia, înecul cadavrului, este practicată destul de frecvent pentru a ascunde crima în
spatele supoziţiei de sinucidere.

B. Diagnosticul diferenţial între sinucidere şi accident

Accidentele de vânătoare pun uneori astfel de probleme, în momentul în care

se presupune şi o descărcare întâmplătoare a armei de foc. În aceste cazuri, anchetarea
aparţinătorilor constituie o veritabilă „ autopsie psihologică”, intenţionalitatea morţii
fiind deseori discutabilă. Psihanaliştii au descris în acest sens, decesele
subintenţionale sau echivalentele suicidare.

22
VII. PREVENŢIE SI TARTAMENT

Shneidman a identificat existenţa a trei etape în prevenţia

suicidului: 1. Prevenţia primară; 2. Intervenţia în criză, 3. Postvenţia.
Fiecare medic, ar trebui să aibă capacitatea de a asista o persoană
cu risc suicidar crescut. A întreba presupusa persoană cu risc suicidar
dacă are înclinaţii distructive nu previne cu nimic declanşarea
comportamentului suicidar. După aplicarea scalelor de evaluare a riscului
suicidar, doctorul trebuie să se decidă pentru un plan de tratament în
cazul în care consideră că pacientul din faţa sa se află într-o situaţie de
criză sau chiar mai mult, într-un sindrom presuicidar.
O decizie importantă pe care trebuie să şi-o asume fiecare
terapeut, este cea a internării subiectului cu intenţie suicidară. Această
decizie depinde de: intensitatea intenţiei suicidare, severitatea bolii
psihice asociate, existenţa sau lipsa unui suport social în afara spitalului.
Dacă riscul suicidar este considerat a fi mare şi semnificativ, internarea se
impune de urgenţă. Dacă pacientul refuză internarea, există instrumente
legale ca acesta să fie internat sub ordin juridic ( de ex. Franţa, Anglia,
Germania, SUA).
1. Prevenţia primară
Prevenţia primară a suicidului trebuie să fie aplicată de către toate
specialităţile medicale, întrucât este cunoscut faptul că mai mulţi indivizi
care ajung la sinucidere au consultat un doctor, în special medic
generalist, cu puţin timp înainte de producerea actului fatal.
Această constatare critică necesitatea deţinerii de informaţii de
suicidologie de către toţi medicii, indiferent de specialitate, pentru a
identifica în mod corect pacienţii cu risc suicidar crescut. Diagnosticul

23
precoce al tulburărilor afective, în special al episodului depresiv major, se
conturează astfel ca o problemă specifică.

2. Intervenţia în criză
De la bun început, este important de subliniat, că există o diferenţă
majoră între tehnicile psihologice de intervenţie pentru aplanarea crizei şi
cele de psihoterapie, întrucât prevenţia suicidului continuă prin
psihoterapie specifică şi după ce criza a trecut. După trecerea momentului
culminant al crizei, terapia se întoarce fie pe făgaşul psihiatric pentru
tratarea unei depresii subiacente, sau a unei tulburări de personalitate, fie
continuă cu o psihoterapie de rezolvare a problemelor psihologice sau cu
o terapie cognitiv - comportamentală.
Nu de puţine ori, cursul psihoterapiei specifice, este întrerupt de
crize suicidare, apărute în urma unor noi evenimente negative de viaţă.
Organizarea tratamentului persoanei cu intenţii suicidare, se
desfăşoară în două părţi:
a) prima parte a tratamentului se referă la intervenţia în criză, care
are următoarele caracteristici: este limitată în timp, implică familia
persoanei în cauză, promovează mobilizarea propriilor resurse mai
degrabă decât dependenţa de terapeut, apreciază că persoana în criză este
o fiinţă normală, în condiţii anormale, decât că ea este bolnavă psihic.
b) partea a doua cuprinde psihoterapii / cognitive sau
comportamentale, care se adresează persoanelor cu un patern suicidar în
personalitate.
Tratamentul unei persoane cu tendinţe suicidare reprezintă o
problemă complexă deoarece aceste tentative au un caracter ambivalent
în ceea ce priveşte atitudinea persoanei faţă de moarte; există totuşi
anumite dorinţe de a trăi. Primul pas în tratarea unei persoane cu
asemenea tendinţe este schimbarea concepţiei persoanei asupra vieţii

24
însăşi; pacientul cu necesitate trebuie să înţeleagă faptul că el este mai
important decât orice altceva din jurul lui, viaţa lui este importantă, nimic
altceva nu mai contează; până când el nu va înţelege acest lucru va avea
gânduri sinucigaşe în continuare.
Este important ca pacientului să i se redea din nou speranţa vieţii. În acest
sens pacientul trebuie ajutat să îşi abordeze cât mai realist şi obiectiv
propria situaţie. Trebuie să i se explice pacientului că, interpretările
negative pe care le are asupra lumii sunt rezultatul a unui punct de vedere
care poate fi distorsionat din cauza lipsei de speranţă; şi că lucrurile nu
sunt cu necesitate aşa cum le vede el. Pacientul trebuie ajutat să-şi aducă
aminte de evenimente pozitive ale vieţii sale, de situaţii problematice din
viaţa lui pe care le-a putut depăşi cu succes. Pe lângă intervenţiile
realizate asupra pacientului trebuie să se intervină şi asupra mediului său
familial şi social în sensul reconsiderării situaţiei proprii. În decursul
intervenţiei terapeutice pacientul suicidal nu trebuie judecat, nu trebuie
tras la răspundere, nu trebuie să i se reproşeze nimic în legătură cu faptele
sale.
Întrebările în decursul terapiei trebuie să se refere la fenomenul
suicidal în modul general, totuşi pacientul poate fi întrebat despre planul
suicidar acest fapt având un efect cathartic. Încurajarea pacientului pentru
a-şi discuta sentimentele şi fanteziile îl poate îndemna să caute alte
alternative problemelor sale. Ideea centrală în tratamentul unui astfel de
pacient este educarea lui în sensul adoptării mai multor soluţii pentru
aceeaşi problemă.
3. Postvenţia
Postvenţia constă în activităţi care reduc psihotraumele din viaţa
celor care au pierdut membrii de familie prin sinucidere. Scopul
postvenţiei este ajutorul acordat supravieţuitorilor de a-şi trăi viaţa mai
„productiv” şi de a putea să înlăture, pe cât posibil, sursele de stres din

25
existenţa lor. Se cunoaşte că o sinucidere a unei rude foarte apropiate,
prieten, iubit, induce la supravieţuitori sentimente foarte intense de
vinovăţie, pierdere, frustrare şi chiar ură. În mintea supravieţuitorului se
creează o ruminaţie dureroasă în legătură cu propriile acte şi
comportamente. Astfel, ei trebuie să facă faţă, pe de o parte durerii
cauzate de pierderea persoanei apropiate, iar pe de altă parte trebuie să
lupte cu propriile tendinţe de autoînvinovăţire, referitoare la relaţiile
anterioare cu sinucigaşul. Mai ales zilele de aniversare, a morţii persoanei
dispărute constituie perioada de maximă dificultate pentru supravieţuitori,
perioada în care intervenţia terapeutului este extrem de necesară.

VIII.Statistici

Statistici privind fenomenul suicidar în România

Tabel 1 privind fenomenul suicidar în 2005.

Metode suicidare Bihor Total ţară

Precipitare 2 87

Plăgi autoinduse ob tăietor 1 71

Împuşcare 1 29

Spânzurare 73 2239

Submersie 0 87

Electrocuţie 0 14

Arsuri 0 27

Intoxicaţii 2 314

Alte metode 1 45

26
 Total 80 2913

Tabel 2. privind raportul sinucideri barbaţi/femei pe 2005

Rap. Sinuc. Bihor Total ţară
Barb./femei 2.3 3.59

Tabel 3.privind situaţia sinucideri pe 2004.

Metode suicidare Bihor Total ţară

Precipitare 4 271

Plăgi autoinduse ob tăietor 2 53

Împuşcare 1 29

Spânzurare 61 2288

Submersie 1 166

Electrocuţie 1 40

Arsuri 0 49

Intoxicaţii 5 282

Alte metode 3 63

Total 78 3241

27
Tabel 4 privind situaţia sinucideri în 2004, pe luni, în funcţia de categoria
de vârstă.
Vârsta 0-10 11-20 21-30 31-40 41-50 51-60 61-70 71-80 Peste
ani ani ani ani ani ani ani ani 80 ani
Luna

Ian 3 11 16 19 16 3 5 2
Feb 6 14 22 19 17 9 10 1
Mar 7 11 20 26 20 19 12 3
Apr 7 6 17 32 24 13 10 4
Mai 1 2 11 18 25 29 22 9 1
Iun 4 9 24 29 21 20 10 4
Iul 7 23 31 29 31 12 9 5
Aug 7 113 29 33 29 20 15 3
Sep 7 20 23 19 21 12 11 1
Oct 10 14 21 28 14 16 4 5
Nov 8 11 18 23 19 13 9 1
Dec 1 8 21 20 15 15 8 3
Total 1 69 151 260 302 256 174 112 33

Tabel 5 privind raportul sinucideri pe 2004 în fencţie de sex pentru

fiecare lună calendaristică.
Luna Sex Bărbaţi Femei Bărb./Femei
Ianuarie 65 12 5.417
Februarie 67 26 2.57
Martie 95 26 3.654
Aprilie 100 12 8.333
Mai 101 20 5.05
Iunie 86 29 2.966
Iulie 145 20 7.25
August 120 29 4.414
Septembrie 90 20 4.5
Octombrie 85 29 2.931
Noiembrie 92 22 4.182
Decembrie 83 11 7.545

28
 Tabel 6 privind situaţia sinucideri pe 2003.

Metode suicidare Bihor Total ţară

Precipitare 3 332

Plăgi autoinduse ob tăietor 3 50

Împuşcare 0 23

Spânzurare 66 2484

Submersie 0 143

Electrocuţie 1 31

Arsuri 1 51

Intoxicaţii 2 288

Alte metode 1 164

Total 77 3566

Tabel 7 privind situaţia sinucideri 1996-2002.

1996

1997

1998

1999

2000

2001

2002
Anul

Nr. 2933 3174 3318 3541 3967 3120 3486

sinucideri

29
 • În anul 2002 cele mai frecvent folosite modalităţi de sinucidere au
fost în ordinea descrescatoare a frecvenţei:

Spânzurare 75%

Intoxicatie voluntară 10%

Precipitare 9%

• În anul 2000 cele mai frecvent folosite modalităţi de sinucidere au

fost în ordinea descrescatoare a frecvenţei:

Spânzurare 50%

Precipitare 30%

Intoxicaţie voluntară 12%

Alte modalităţi 6%

Arme de foc 1%

30
BIBLIOGRAFIE

1. Cornuţiu, G. (1998): Bazele psihologice ale practicii medicale, Ed.

Imprimeriei de Vest, Oradea
2. Dindelegen, C.M. (2006): Elemente de psihopatologie si psihologie
clinica, Ed. Universitatii Oradea, Oradea
3. Enăchescu, C. (2005): Tratat de psihopatologie, Editura Polirom, Iaşi
4. Vlăduţ, V şi Pasca, G. (2006): Psihologie medicala, Ed. Imprimeriei de
Vest, Oradea
5. Shneidman, E. S.(1985): Definition of suicide, Wuley, New York

www.legmed.ro Institutul de medicină legală „Mina Minovici”, Bucureşti

31