Sunteți pe pagina 1din 8

Reaction paper

Ce vrem să aflăm?
Evaluarea psihologică are utilitate terapeutică atunci când este urmată de un
feedback și este realizată într-o manieră colaborativă.
Putem vorbi de o influență directă a evaluării psihologice asupra rezultatului
intervenției terapeutice, de o depășire a statutul de adjuvant a acesteia, atunci când
evaluarea psihologică își depășește statutul primar pentru care a fost creată și devine
specifică, individualizată, colaborativă și mai ales urmată de un feedback.
Este necesară renunțarea la imagine unui profesionist ,, păpușar”, care deține un fel de
mister despre clientul din fața sa, sau așa cum îl numesc autorii Finn&Tonsager
(Finn&Tonsager,1997), ,,un om de știință care examinează niște probe prin lentilele
unui microscop”. În acest tip de relație clientul are un rol pasiv, submisv, este doar un
individ căruia i se aplică o evaluare. Scopul unei evaluări cu utilitate terapeutică, ce se
dorește ea însăși un tip de intervenție este mutarea accentului de pe un client căruia i
se aplică o serie de teste sau chestionare pe un client cu ajutorul și colaborarea
căruia se aplică și se interpretează aceste teste și chestionare.
Dar să vedem de unde începem.
Mai întâi începutul testării psihologice clinice își are antecedentele în domeniul
psihiatriei, în Europa jumătății de secol al XIX-lea, când testele erau utilizate pentru
evaluarea nivelului de funcționarea cognitivă a pacienților cu diverse tipuri de
tulburări precum retardul mental sau leziuni ale creierului., axându-se preponderent pe
etiologia organică ale tulburărilor (Urbina, 2004)
În această stare de lucruri este de înțeles de ce Camara , Nathan &Puente, în articolul
lor Psychological Test Usage: Implications in Professional Psychology, în urma unui
sondaj realizat printre 1500 psihologi clinicieni și 1002 neuropsihologi, au
concluzionat că cei din urmă petrec substanțial mai mult timp decât psihologii
clinicieni în administrarea, scorarea și interpretarea testelor. Pentru demersul lor
autorii au delimita opt arii incluzive de evaluare asupra cărora respondenții trebuiau
să-și exprime alegerile: Comportamentul adaptiv-funcțional, Afazia, Medicină
comportamentală și reabilitare, Dezvoltare, Intelect sau achiziții, Examinări clinice
neuro-comportamentale, Evaluări neuropsihologice, Personalitate-psihopatologie.
Pe lângă stabilirea frecvenței utilizării evaluării în practica lor curentă, autorii au
urmărit să stabilească și timpul necesar pentru administrarea, scorarea și interpretarea
testelor în rândul celor două categorii de respondenți selectați, administarea testelor
dovedindu-se cea mai consumatoare de timp în cazul ambelor categorii de
profesioniști. La nivel general, cuprinzând toate cele trei etape: administare, scorare și
interpretare, media timpului s-a dovedit a fi de 3,5 ore în cazul clinicienilor și 4, 5 ore
în cazul neuropsihologilor. În ceea ce privește frecvența utilizării individuale a
testelor, autorii au reperat ca și ocupanți ai locurilor de frunte, în special testele
proiective iar dintre testele de personalitate- patologie MMPI.
Conform autorilor, rezultatele studiului pe care l-au întreprins, în special în ceea ce
privește numărul de ore necesar pentru o evaluare, oferă o imagine realistă pentru cei
care evaluează serviciile psihologice de testare în termenii de cost- beneficiu, care
consideră că o evaluare tipică durează aproximativ 2 ore. Din acest punct de vedere
consider că studiul s-a achitat foarte bine de datoria pe care și-a stabilit-o, dar două
aspecte mi se par că pot fi supuse discuției. În primul rând concluzia legată de timpul
substanțial mai mare petrecut de neuropsihologi în procesul de evaluare. O mare parte
din cele opt domenii de evaluare listate de către autori sunt din domeniul
neuropsihologiei, acesta fiind un posibil motiv pentru care atunci când sunt alese
nominal, categoriile de către participanți, neuropsihologii tind să se regăsească într-o
arie mai mare de teste.
De altfel concluzia autorilor privind paternurile de evaluare din rândul clinicienilor,
aceștia desfășurând evaluări în special din aria personalității-psihopatologiei și
intelectului-achizițiilor, mi se pare oarecum intrinsecă, deoarece cele două domenii
sunt cele mai reprezentative, din toate cele opt oferite spre alegere, pentru aria de
expertiză a clinicienilor.
Citând alte articole care doresc oferirea unei imagini cuprinzătoare asupra utilizării
testării psihologice, Camara, Nathan &Puente observă că scopurile primare pentru
care specialiștii utilizează evaluarea psihologică este cel de diagnostic și ca indicator
al tipului de terapie care ar fi potrivită pentru client. Această observație ne duce la
următoarea etapă a demersului nostru, și anume utilizarea evaluării psihologice ca
adjuvant al tratamentului, în scopul unor terapii diferențiale în funcție de
caracteristicile clientului, sau îndreptate către un cluster de simptome pentru
formularea unui diagnostic cât mai acurat înainte de implementarea tratamentului,
după modelul medical.
Watkins et al. în articolul lor Contemporary Practice of Psychological Assessment
by Clinical Psychologists, prezintă o serie de rezultate ale demersului lor de
identificarea a răspunsurilor la o serie de întrebări privind evaluarea psihologică.
Autorii vor să afle în primul rând ce tip de instrumente utilizează profesioniștii din
domeniul psihologiei clince, cât de frecvent utilizează aceste proceduri, care este
motivația utilizării lor, ce instrumente de evaluare ar recomanda spre studiu
studenților din domeniul clinic și de ce tocmai aceste instrumente.
Asemeni studiului lui Camara, Nathan &Puente, autorii au concluzionat faptul că
majoritatea psihologilor clinicieni întreprind, în general, evaluări în aria personalității
și intelectului, autorii subliniind că profesioniștii din domeniu petrec un timp
acceptabil în procesul de evaluare, 12% pentru evaluarea personalității, respectiv 8%
pentru evaluările din aria cognitivă. Ca și instrumente preferate pe primul loc în lista
testelor obiective se află tot MMPI și MMPI 2, testele proiective fiind și ele utilizate
într-o măsură la fel de mare.
Un alt aspect pe care autorii l-au adus în discuție este legat de motivația utilizării
evaluării. Motivele în rândul psihologilor variază de aspecte legate de răspunsuri pe
care evaluările le oferă la anumite întrebări de interes, mai exact așa numitul proces
de adunare de informații, la încrederea în validitatea și fidelitatea testelor, experiența
pe care o au în aplicarea testelor și până la facilitarea procesului terapeutic prin
utilizarea rezultatelor evaluării( acest aspect fiind nou introdus de autori). În cadrul
motivelor pentru viitor specialiști în studiul evaluării psihologice, respondenții au ales
preponderent trei aspecte: evaluarea psihologică oferă informații necesare despre
structura de personalitate a clientului, facilitează procesul terapeutic și oferă o
specialitate specifică psihologului.
Ceea ce mi-a plăcut al articolul lui Watkins et al. este că, deși temporal, este situat
anterior studiului lui Camara, Nathan &Puente, din punct de vedere al demersului
nostru de evidențiere a utilității terapeutice pe care evaluarea psihologică o poate
avea, mai face un pas lansând în discuție influența pe care rezultatele evaluării o pot
avea asupra procesului terapeutic.
Încotro mergem
Hayes, Nelson & Jarett vor introduce prin articolul lor The treatment utility of
assessment: A functional approach to evaluating assessment quality, un nou concept
substituibil celor de validitate incrementală sau validitate concurentă, prin care
urmăresc să definească impactul pe care evaluarea îl poate avea asupra rezultatului
tratamentului. Autorii își fixează ca scop primar evidențierea unei modalități prin care
se pot face progrese înspre o înțelegere mai acurată a rolului pe care evaluarea
psihologică îl poate juca pentru un tratament de succes, întărindu-și demersul prin
realizarea unei taxonomii a metodelor utilizate. Potrivit autorilor utilitatea terapeutică
a evaluării definește mai exact gradul până la care evaluarea poste contribui la un
tratment de succes, un instrument putând primi acest apelativ doar atunci când
influențează pozitiv rezultatul tratmentului.
Autorii propun o serie de modele de studii prin care utilitate terapeutică a evaluării
psihologice generale poate fi măsurată, studii care presupun un grad mai mare sau mai
mic de manipulare a variabilelor
Ceea ce mi se pare de bun augur este încercarea autorilor de a găsi o serie de
răspunsuri în legătură cu lipsa unei atitudine proactive în ceea ce presupune
desfășurarea unei măsurători exacte a felului în care evaluarea psihologică își poate
dovedi utilitate prin influențarea în mod pozitiv a rezultatului tratamentului. Hayes et
al. enumeră o serie de motive printre care o confuzie asupra concepelor psihometrice
care pot fi relevante pentru măsurătorile necesare, atitudinea clinicienilor care se tem
de caracterul intruziv pe care evaluarea îl poate avea pentru client, precum și lipsa de
specificitate a datelor obținute ca urmarea a unei abordări general valabile și bazate
mai mult pe observația clinicianului. Acestui ultim aspect, autorii consideră că i s-a
găsit deja o rezolvare prin creșterea specificității tratmentului și importanța crescândă
acordată unei cercetări orientate teoretic în domeniul terapiei.
Mi se pare interesant că se accentuează de către autori faptul că a fost estimată
calitatea și importanța evaluării pe baza unor date ce țin de începuturile psihologiei
clinice și, implicit, începuturile evaluării clinice, atunci când înseși caracteristicile
intervenției teraputice erau altele, dar evoluția instrumentelor de evaluare a schimbat
gradul de precizie în evaluarea unei persoane, contribuind astfel la formularea unui
plan de intervenție mai acurat și individualizat. Un alt pas spre demersul nostru este și
afirmația autorilor potrivit căreia utilitatea unui instrument de evaluare nu este
calculată în termenei de costuri și benficii, ci trebuie să fie ,,o demonstrație a unui tip
particular de beneficiu”(Hayes, Nelson & Jarett, 1987)
Demersul de particularizarea a intervenției în funcție de necesitățile clientului este
continuat de Nelson- Gray în articolul Treatment Utility of Psychological Assessment
în care reiterează demersul început cu colegii săi .Mai întâi autoarea trece în revistă
demersurile anterioare, reluând definiția asupra utilității teraputice a evaluării și a
metodologiilor dezvoltate pentru a măsura utilitatea. Apoi prezintă trei dispozitive,
mai exact trei strategii de evaluarea care contribuie la un tratament de succes:
diagnosticul, analiza funcțională și tratamentul bazat pe identificarea și intervenția în
cazul anumitor clase de probleme.
Însă autoarea pune o întrebarea importantă pentru evoluția demersului nostru și
anume: cât de important este pentru rezultatul tratmentului potrivirea rezultatelor
evaluării cu intervenția terapeutică pentru un client particular? Răspunsul care poate fi
oferit are însă mai multe fațete ficare implicând anumite avantaje sau limite. De
exemplu în cazul stabilirii unui tratament pe baza diagnosticulului, accesând listele de
tratamente validate empiric (EVT) există câteva scăpări pe care aceste liste le
prezintă: ori lipsa unor categorii diagnostice, ori enumerarea unor multiple variante de
intervenție pentru o categorie de diagnostic în lipsa unor instrucțiuni de particularizare
a tipului de tratament pentru necesitățile specifice ale fiecărui pacient. De altfel
clinicienii consideră că această strategie a stabilirii unui diagnostic pe baza listelor
validate științific, diagnostic ce poate apoi fi utilizat pentru tratament, nu este susținut
adeseori în practica cutrentă, deoarece nu are aplicabilitate pentru un client specific.
În plus așa cum amintesc și Groth-Marnat&Wright, deși sunt incontestabile
rezultatele pe care le pot avea intervențiile adaptate pe subtipuri de tulburări, aceste
intervenții și-au dovedit limitele atunci când au fost aplicate pe tulburări din sfera
depresiei, a schizofreniei, tulburărilor de somn, sexuale sau tulburărilor de
personalitate.
Ceea ce îmi place în cadrul articolului lui Nelson-Gray este prezentarea exaustivă pe
care o face asupra utilității teraputice a evaluării psihologice ca și adjuvant al
tratamentului propriu-zis, constituindu-se într-o bază puternică pentru evoluția către o
evaluarea care are importanță prin ea înșăși.
Și unde dorim să ajungem
Ceea ce căutăm este o viziune incluzivă în care concordanța dintre caracteristicile
clientului și tratament este dublată de o alianță terapeutică bazată pe empatie și
colaborare. Astfel ajungem la complementaritatea dintre cele două paradigme :
adunarea de informații respectiv modelul terapeutic al evalurării prezentate de Finn &
Tonsager în articolul lor Information-Gathering and Therapeutic Models of
Assessment:Complementary Paradigms. Autorii compară cele două abordări la
nivelul a șase aspecte: scopuri, proces, viziunea asupra testelor, centrarea atenției,
rolul evaluatorului și definiția dată eșecului evaluării.
Însă un obiectiv central al autorilor este formularea unui model comprehensiv al
evaluării terapeutice care dorește să maximizeze aspectele de intervenție ale evaluării
pentru client. Acest model are la bază o serie de mecanisme subdiacente care ajută la
schimbarea terapeutică, mecanisme care reprezintă de fapt o serie de motivații umane
care pot fi abordate în cadrul evaluării psihologice în scopul sporirii eficienței sale
terapeutice. Motivațiile umane pe care autorii le consideră eșențiale și care au
transpărut din experiența lor sunt: auto-verificare, care presupune nevoia de
confirmare a clientului că felul în care el percepe lumea este unul normal sau cel puțin
împărtășit și de alți indivizi; auto-aprecierea care răspunde nevoii de a fi iubit și lăudat
de alte persoane și auto-eficacitatea care coresunde nevoii umane de control.
Personal mi se pare că cele două paradigme reprezintă de fapt două trepte (în sensul
de mișcare de ascensiune pentru același proces), adunarea de informații reprezintă un
preambul care pentru un proces complet trebuie urmată de modelul terapeutic al
evaluării. Astfel adunarea de informații servește la colectarea datelor care vor fi utile
în procesul de comunicare și în luarea unei decizii cât mai potrivite pentru client, în
timp ce modelul terapeutic al evaluării reprezintă paradigma care urmărește ca
finalitate producerea unei schimbări pozitive în client.
Ce mi-a atras atenția în articolul lu Finn & Tonsager este faptul că se vorbește despre
contribuția specialiștilor din domeniu la scăderea importanței și frecvenței utilizării
evaluării psihologice. Ei nu mai sunt doar o terță parte afectată de deciziile
beneficiarilor evaluării, ci devin o parte activă din problemă deoarece și-au îndepărat
atenția de la importanța utilizării evaluării și au considerat practicarea psihoterapiei ca
având un mai mare prestigiu, astfel nivelul multor evaluări a scăzut. Iar problema a
izvorât din chiar centru comnuității psihologice, care ea însăși pune la îndoială
validitatea și utilitatea anumitor proceduri de evaluare.
Un alt aspect interesant și de mare importanță pe care autorii îl iau în discuție este
importanța oferirii feedback-ului. Pe lângă recunoașterea drepturilor legale ale
clienților oferirea feedback-ului aduce o contribuție importantă atât la nivelul relației
terapeutice cât și direct asupra clientului. Autorii au observat că la nivelul relației
teraputice, oferirea de feedback contribuie la o relație de calitate, la stabilirea unor
scopuri pentru psihoterapie precum și la reorientarea sau revitalizarea unui tratament
care nu produce rezultate scontate. Dar mai important în urma feedback-ului clientul
înregistrează o creștere a stimei de sine, a sentimentului de speranță, a motivației de a
apela la servicii specializate precum și o scădere a simptomatologiei.
Această importanță a feedback-ului este subliniată și de Poston &Hanson, în articolul
lor Meta-Analysis of Psychological Assessment as a Therapeutic Intervention. Autorii
au ca obiectiv utilizarea unei tehnici metaanalitice pentru evidențierea rezultatelor din
17 studii care tratează depre utilitatea terapeutică a evaluării. Concluzia la care ajung
cei doi autori întărește ipoteza demersului nostru și anume ceea ce este comun pentru
toate modele terapeutice ale evaluării este dezvoltarea și menținerea unei conexiuni
empatice cu clientul, lucrul în mod colaborativ cu clientul pentru definirea unor
scopuri individualizate de evaluare și împărtășirea și analizarea rezultatelor împreună
cu clientul, autorii subliniind că evaluarea sau testarea fără un feedback sunt la fel de
lipsite de valoare terapeutică ca și lipsa propriu-zisă a unui tratament.
Astfel concluziile la care putem să ajungem, în urma acestui proces, parcurs în mai
multe trepte diferențiate nu temporal, ci prin viziune, pot fi legate de o evoluție a
evaluării psihologice de la statutul de instrument utilizat inițial pentru stabilirea unui
anumit nivel de funcționare sau pentru delimitarea unor numitor trăsături de
personalitate, apoi ca instrument de colectare a datelor în scopul stabilirii unui
diagnostic sau a unei direcții de acțiune care putea fi urmată în procesul terapeutic, la
intervenție propriu-zisă prin desfășurarea sa într-o manieră colaborativă și însoțită de
un feedback asupra rezultatelor. O evaluare desfășurată păstrând aceste caracteristici
în minte poate duce la creștere a motivației pentru intervenție și o sporire a aderenței
la tratament a clientului.
Bibliografie

Camara, W.J., Nathan, J. S., Puente, A.E, (2000), Psychological Test Usage:
Implications in Professional Psychology, Professional Psychology: Research an
Practice, 31(2), pp. 141-154

Finn, S.E, Tonsager, M. E., (1997), Information-Gathering and Therapeutic Models of


Assessment: Complementary Paradigms, Psychological Assessment, 9(4), pp.374-385

Groth-Marnat, G., Wright, J. A., (2016), Handbook of psychological assessment, New


Jersey : John Wiley & Sons

Hayes, S. C., Nelson., F.O, Jarett, R.B, (1987), The treatment utility of assessment: A
functional approach to evaluating assessment quality, American Psychologist, 42(11),
pp. 963-974

Nelson- Gray, R.O., (2003), Treatment Utility of Psychological Assessment,


Psychological Assessment, 15(4), pp.521-531

Poston, J.M., Hanson, E.W., (2010), Meta-Analysis of Psychological Assessment as a


Therapeutic Intervention, Psychological Assessment, 22(2), pp.203-212

Urbina, S., (2004), Essentials of psychological testing, New Jersey:John Wiley &
Sons.

Watkins, E. C., Jr., Campbell, V.L, Nieberding, R., Hallmark, R., (1995),
Contemporary Practice of Psychological Assessment by Clinical Psychologists,
Professional Psychology: Research and Practice, 26(1), pp.54-60