UNIVERSITATEA “DUNĂREA DE JOS”

FACULTATEA DE ȘTIINTE JURIDICE, SOCIALE ȘI POLITICE

SPECUALIZAREA DREPT

REFERAT LA
DOCTRINE JURIDICE

POZITIVISMUL JURIDIC

ANDREEA-ELENA MATIC
VISTERNICEAN ANASTASIA
ANUL I ,ZI,GRUPA IV
2018
 Cuprins
1. Dreptul pozitiv

2. Izvoarele dreptului pozitiv

3. Izvoarele formale ale dreptului pozitiv

4. Cutuma

5. Jurisprudența

6. Legea

7. Izvorul material al dreptului pozitiv

8. Concluzie
 DREPTUL POZITIV

Relația juridică nu este în mod necesar o relație de drept pozitiv. Din acest punct de vedere,
dreptul este numai una din manifestările realității relației juridice1 .
Dreptul, pentru concepția clasică franceză a școlii exegezei, care a urmat imediat după
codificările de la începutul sec. XIX, este dreptul pozitiv, anume legea și eventual cutuma2 .
Totuși noțiunea de drept e mai largă, autorii germani vorbesc mai ales de drept și de regulă de
drept, de preferință față de regula legii3 .
Când cineva a făgăduit o sumă de bani, ne gîndim imediat că între cele două părți s-a stabilit o
relație juridică, și socotim că debitorul trebuie să întoarcă la scadență suma de bani. Această
relație juridică, pe care noi o constatăm numai cu rațiunea noastră în observațiile pe care le-am
făcut , este o relație independentă de faptul dacă este sau nu garantată de autoritatea statului sub
forma de drept pozitiv. Este prin urmare o altă întrebare , de a ști dacă dreptul pozitiv consacră
așa cum o înțelegem noi această relație4 .
De multe ori, dovada acestei deosebiri între relația juridică , ca atare , și dreptul pozitiv se face
într-un mod evident, atunci cînd socotim că dreptul pozitiv comite nedreptăți. Noi constatăm în
acest caz că relația juridică există într-un fel, și totuși dreptul pozitiv o consacră într-un alt fel, pe
care îl socotim fals, nedrept. Ori de câte ori o lege este nedreaptă, ori de câte ori o aplicație
jurisprudențială ni se pare greșită, în realitate ne aflăm în fața unui conflict între dreptul pozitiv și
relația juridică , așa cum o constatăm noi că există.

Prin urmare e vorba de două realități distincte , dintre care una a fost studiată și a doua urmează
să o studiem acum, în elementele sale.

____________________________________
1
Geny, La notion de droit positif a la veille du XX-e siecle, 1901
2
Aubry și Rau, vol 1 par 40. Demolombe, vol.1, No 114 et. s. Laurent, vol.1, No.268 et s. Comp. Plamck,
Burgerliches Gesetzbuch, vol.1, p.34
3
Windscheid, Lehrbuch des Pandektenrechts, par.20, Dernburg, Pandekten , I-I-IV. Relgelsberger,
Pandekten , par 35.
4
Carre de Marlberg, Theorie generale de l’Etat, No73. Dabin, La philosophie de l’ordre juridique positif, în
special p. 34-95.
 Montesquieu recunoaște “une raison primitive, d’óu derivent des rapponts d’equite anterieurs a
la loi positive qui les etablit”1. Pe de altă parte , după cum spune Orlando2 , “ din conștiința
populară, unde rezidă, dreptul se transfuzează și se elaborează în știința juridică, pentru ca apoi
să ajungă a primi sancțiunea solemnă a autorității statului și să devină lege”. Iar Geny,rezumând
sub formă de concluzie toată gândirea sa3 , zice : “Chiar sub forma sa pozitivă, dreptul ne apare
ca un ansamblu de reguli, ieșite din natura lucrurilor Esența sa se așează așadar cu mult
deasupra izvoarelor formale positive, care nu sunt decât revelații empirice ale lui, destinate
numai să dirijeze judecățile umane în mod mai precis, dar, în sine. Întotdeauna incomplete și
imperfecte“
În fine, marele sociology Durkheim4 scrie : “a lua obiceiul de a vedea în voința legislatrice
izvorul unic al dreptului, este a lua litera drept spirit, a lua aparența drept realitate. Dreptul se
elaborează în organismul însuși al societății și legislatorul nu face decât să consacre o lucrare
care s-a făcut fără el “ .
Regula în sine e aceeași, fie de ex.că e legiferată, fie că nu ; nu putem înțelege cum natura ei
intimă ar fi alta, numai prin faptul că ea a fost consacrată din afară. Această consacrare,sub
formă pozitivă, e numai un element nou care i se adaugă fără să-i schimbe esența,ca ceva
extrinsec ei.
Ce este dreptul pozitiv? Dreptul pozitiv este dreptul care se aplică într-o societate dată, la un
moment dat, sub auspiciile statului respectiv.
Nu este nici dreptul așa cum ni-l închipuim fiecare din noi, nu este nici dreptul așa cum îl
concepe conștiința juridică colectivă, care poate că este în unele cazuri întru câtva distinctă de
modul cum se aplică efectiv dreptul, este o realitate juridică de sine stătătoare , care reprezintă
complexul situației realizate a dreptului, într-o organizare de stat dată.
Ne aflăm în fața unui drept pozitiv , când ne aflăm de ex. în fața unei legi, așa cum se aplică.
Legea poate să fie bună sau rea, ea poate fi altfel decât o comandă convingerea noastră
personală, poate să difere chiar și de conștiința juridică generală în oarecare puncte, poate fi rea,
și totuși ea este legea, ea este drept pozitiv, întrucât se aplică în mod zilnic de instanțele
judecătorești. Tot asemenea când.în lipsă de legi, există ceea ce se cheamă obiceiuri sau cutume,
care se aplică de instanțele judecătorești, ne aflăm în fața unei realități de drept pozitiv.
Chiar mai mult, legea însăși nu este prin sine, strict vorbind, reprezentanța absolută a dreptului
pozitiv, chiar într-un sistem de legislație scrisă, cum este al nostru. Căci legea poate să aibă
anume prescripții a căror aplicare se face în alt fel.
 Aceasta se întâmplă foarte frecvent. Se știe ce însemnătate deosebită are jurisprudența, cum ea
depășește câteodată legea,ajunge chiar, uneori, să contrazică textul aparent al legii și să ducă la
concluzii la care poate, legiuitorul nici nu s-a gândit. Un exemplu caracteristic de drept privat
este teoria, aplicată de jurisprudență, deși doctrina arată că e contrară textelor, a eredelui aparent.
În dreptul public, și în special în dreptul constituțional, unele din normele cele mai importante nu
se deduc în nici un fel din textele constituționale. În acest caz dreptul pozitiv nu este acela
formulat în legea scrisă, ci acela care se aplică realmente. Nu poate fi vorba de drept pozitiv,
decât numai întrucât este un drept realizat în practică. Prin urmare legea însăși nu apare ca drept
pozitiv, decât într-atât, întrucât dispozițiile ei se aplică prin instanțele respective, fie ca este
vorba de instațe judecătorești,fie că e vorba de instanțe administrative sau de alte organe. Legea,
în acest caz, poate fi un îndreptar, un deziderat. O încercare de a impune instanțelor care o aplică
o direcție anumită, dar ea nu este, dacă voim să vorbim exact,expresia perfectă a dreptului
pozitiv însuși.
Atât în dreptul privat, cât și în dreptul public, unde acestă diferență se evidențiază încă mai
mult, nu numai la noi, dar în toate țările, lucrul este profund vizibil.
De ex. legea scrisă constituțională poate fi în prevederile sale cu totul deosebită de uzanțele și
practicile constituționale. În ce consistă spre pildă dreptul nostru constituțional? În ceea ce este
scris , ca o simplă teorie, în textul Constituției, ori în modul cum se desfășoară realmente viața
noastră constituțională, cu tendințele ei în mod teoretic în prescripțiunile scrise ale Constituției.
De astfel,aceste prescripțiuni în foarte multe constituții sunt împrumutate din țări străine, unde
sunt alte condiții și alte împrejurări. Cei ce cunosc viața reală constituțională, constată
întotdeauna că dreptul pozitiv constituțional este cu totul altul, decât cum ar părea la
luminatextelor scrise ale tării respective.
Așadar dreptul pozitiv este dreptul care se aplică. Este aplicat de către organele de stat,eventual
și prin intermediul unei sancțiuni, acolo unde sancțiunea este posibilă și unde legiuitorul a găsit
de cuviință s-o prescrie.
Prin urmare dreptul pozitiv,este nu numai dreptul care se aplică, dar cel care se aplică sub
garanția organizării de stat .

1
L’esprit des lois, C-I, cap.I
2
Principii di Diritto constitutionale,No.169. comp.:Regelsberger, Pandekten, par.12
3
Metode d’interpretation,No183
4
Rev,[Link] l’enseigment,1888-I, [Link].:IV-IV-3.
Dreptul pozitiv se manifestă prin izvoare , unul din caracterele sale este sancțiunea, acolo unde e
posibilă și unde autoritatea de stat o instituie, cuprinsul său stă în instituții juridice. Studiul
dreptului pozitiv se poate astfel decompune în trei mari capitole.

IZVOARELE DREPTULUI POZITIV

Izovoarele dreptului pozitiv sunt de două feluri : formale și cel material. Această distincție este
esențială.
Cel material este izvor real al dreptului pozitiv. Dreptul pozitiv este, ca să spunem astfel,
secreția conștiinței juridice a societății respective. Am arătat cum din relațiile juridice care se
cumulează, se generalizează, naște acel curent general de opinie, pe care-l numim conștiința
juridică colectivă a societății respective. Din această conștiință juridică colectivă a societății
respective naște dreptul pozitiv, fie că este vorba de dreptul cutumiar când se naște într-un mod
inconștient și latent, fie că este vorba de legea scrisă, când se face în mod reflectat, prin acțiunea
conștientă a legiuitorului. Dar dreptul pozitiv, în orice caz, este rezultatul conștiinței juridice, mai
mult sau mai puțin generalizate, a societații respective. Prin urmare, dreptul pozitiv are un singur
izvor material, este conștiința juridică a societății respective.
Această conștiință juridică, nefiinf decât generalizarea, abstracția reziduală din toate cazurile
individuale de relații juridice care se supun aprecierii noastre în raporturile sociale, are și ea două
părți, asupra cărora am insistat suficient altă dată: este o parte de fapt, constatarea situațiilor, fie
fizice, fie psihologice și o parte rațională, de apreciere, care duce cu încetul, combinându-se cu
situația de fapt, la ceea ce numim idealul de justiție al unei epoci, la un popor dat.
Acesta este izvorul material al dreptului pozitiv.

Despre izvoarele formale.

Dreptul pozitiv , când există, trebuie să fie consacrat prin ceva, trebuie să-l cunoaștem în anumite
cristalizări, care să ni-l arate ce este. Trebuie să existe oarecare forme în care să-l găsim, și prin
care el se manifestă. Aceste forme, care ne arată în ce consistă dreptul pozitiv, sunt izvoarele
formale de drept.
Se citează de autori ca izvoare formale : cutuma, legea, doctrina și jurisprudența.
Fiecare din aceste izvoare consacră reguli constatate în situații juridice preexistente și astfel
prin generalizarea acestor situații ajunge la posibilitatea unor aplicațiuni la cazuri noi viitoare.
Din acestea, știm că în dreptul nostru legea joacă un rol covârșitor ca lege scrisă. Ea nu se
realizează însă ca drept pozitiv decât așa cum apare în practică prin aplicarea pe care i-o face
jurisprudența. Asemenea cutuma, precum și doctrina, acolo unde aceste izvoare sunt consacrate ,
se manifestă ca drept pozitiv prin jurisprudență. Jurisprudența în sens larg, deși în genere azi nu e
recunoscută ca izvor formal, ne arată totuși în fapt și numai ea singură, ca o oglindă fidelă, care
este dreptul pozitiv la un moment dat într-o anume țară.

IZVOARELE FORMALE ALE DREPTULUI POZITIV

Izvoarele formale ale dreptului impuse de evoluţia istorică a fenomenului juridic sunt: obiceiul
juridic (cutuma), jurisprudenţa (practica judiciară) şi precedentul judiciar, doctrina, contractul
normativ şi actul normativ.

Aceste izvoare reprezintă formele prin care normele juridice sunt exprimate, atât sub aspect
intern (al structurii interne a normei juridice – articole, alineate, paragrafe, părţi, capitole etc.) cât
şi extern (al modalităţii de exprimare a reglementării juridice – legi, decrete, hotărâri de guvern
etc.).

Aceste forme variate de exprimare a dreptului au existat în toate tipurile de drept, ponderea
unora sau altora dintre aceste izvoare fiind diferită, în funcţie de timp şi spaţiu, de complexitatea
relaţiilor sociale ce au constituit obiectul lor de reglementare. De exemplu, înaintea revoluţiilor
burgheze, ponderea izvoarelor de drept o deţinea obiceiul, iar după revoluţii, actul normativ a
căpătat ponderea cea mai mare. Jurisprudenţa şi doctrina au fost recunoscute ca fiind izvoare de
drept în diferite ţări şi perioade, având însă un rol diferit rol în crearea unor norme juridice noi,
concurând chiar şi cu autoritatea legii.

Izvoarele formale ale dreptului, sub forma regulilor precise şi certe sunt modalităţile prin care
dreptul se face cunoscut societăţii, destinatarilor săi, fapt sesizat şi de jurisconsulţii romani prin
adagiul: „fonte ex quibus juris notitia hauritur”.

Deşi caracterul de izvor de drept al obiceiului, doctrinei şi jurisprudenţei a fost deseori

controversat sau chiar contestat, în diferite perioade istorice importanţa lor ca izvoare de drept a
fost principală sau subsidiară în raport cu legea.
 OBICEIUL JURIDIC (CUTUMA)

Din punct de vedere istoric, obiceiul socotit ca cel mai important izvor formal al dreptului,
constituie cel mai vechi izvor de drept, forma primitivă a dreptului. El a constituit expresia unor
necesităţi legate de conservarea valorilor sociale, fiind rodul unei experienţe de viaţă a unei
comunităţi, a unui grup social, a repetării unei practici îndelungate în credinţa că se respectă o
regulă de drept. 
Rezultă că cele 2 elemente ale obiceiului juridic sunt: elementul material, reprezentat prin
practica îndelungată (inveterata consuetudo) şi elementul psihologic, reprezentat prin credinţa în
obligativitatea juridică (opinio juris seu necesitatis).
În relaţiile dintre ei, oamenii aplică unele reguli care prin repetiţie duc la convingerea că sunt
utile şi necesare devenind astfel, obiceiuri. Obiceiul are o origine spontană, tacită „tacitus
consensus populi” din practica şi conştiinţa populară, existând în memoria oamenilor, fiind
astfel, Jus non scriptum. Nu toate obiceiurile pe care le-a creat societatea au devenit însă, izvoare
de drept. Pentru ca un obicei din sistemul normelor sociale să treacă în sistemul izvoarelor
dreptului este nevoie ca el să fie recunoscut (sancţionat) de organele legislative şi încorporat într-
o normă oficială sau, în alte sisteme de drept, instanţa de judecată să-l valideze ca regulă juridică.
Aşadar, obiceiul nejuridic devine cutumă numai din momentul recunoaşterii sale de către puterea
publică moment din care el devine obligatoriu.
Obiceiul reprezintă o practică socială îndelungată şi continuă (inveterata consuetudo), “de către o
societate a unor reguli pe care le consideră obligatorii” .
Obiceiul sub formă de datini, tradiţii, practici religioase, a constituit principala modalitate de
ordonare a relaţiilor sociale în comuna primitivă, în scopul asigurării existenţei şi securităţii
colectivităţii. 
Caracteristic în general, societăţilor cu ritm lent de transformare, a societăţilor neorganizate, în
stare politică primitivă sau în anarhie (în epoca veche şi în perioada feudală), obiceiul apare ca o
convenţie tacită a membrilor comunităţilor sociale, având origine spontană, populară. El a
evoluat invers proporţional cu dezvoltarea statului.
Obiceiul juridic este dreptul consuetudinar (mos consuetudo) care era denumit la romani “mores
majorum”, adică “moravurile bătrânilor” şi care a existat aşadar din cele mai îndepărtate timpuri.
Filozoful german Ihering a formulat o teorie a formării consuetudinare a dreptului, după care,
dreptul este produsul popoarelor, al societăţii, fără a fi necesară apariţia legiuitorului pentru a-l
crea şi a judecătorului pentru a-i asigura realizarea. Ulpian considera obiceiul ca fiind „drept şi
lege” pentru problemele care nu erau tratate în dreptul scris.
 DOCTRINA
Doctrina juridică cuprinde totalitatea analizelor, comentariilor, opiniilor şi interpretărilor făcute
de către specialiştii în drept cu privire la fenomenul juridic, exprimate în scris în operele lor sau
oral cu ocazia unor pledoarii, simpozioane, conferinţe.

În decursul istoriei, rolul doctrinei ca izvor de drept a fost diferit în funcţie de epoci şi de ţări.
Jurisconsulţii romani deţineau monopolul dreptului în epoca primitivă pe care îl şi interpretau în
operele lor, doctrina reprezentând principalul izvor de drept, cu putere de lege. În perioada
împăratului Augustus, jurisconsulţii aveau dreptul de a da consultaţii obligatorii pentru
judecători în soluţionarea unor litigii, ce trebuiau să fie scrise şi care au constituit “Jus publicae
respodendi”. Împăratul Adrian a hotărât că judecătorii sunt obligaţi să ţină seama de părerea
unanimă a creatorilor dreptului. Mai târziu, ca urmare a creşterii numărului de jurisconsulţi şi a
contradicţiilor dintre pronunţările lor, s-a dispus prin Legea citaţiilor, de către împăratul
Theodosiu, să se ia în considerare doar părerile a patru jurisconsulţi (Paul, Papinian, Ulpian şi
Modestin) instituindu-se astfel “Jus vetus”, recunoscut ca izvor formal al dreptului.
Operele marilor jurisconsulţi romani au constituit sursa de inspiraţie pentru împăratul Iustinian în
compunerea operei “Digestes” care a stat apoi la baza elaborării Codului lui Iustinian (“Codex
juris civilis”).
În Evul Mediu şi în perioada modernă, autoritatea specialiştilor în drept este mare, doctrina
câştigă autoritate, opinia comună şi concordantă a juriştilor având putere de lege şi fiind invocată
în hotărârile pronunţate în instanţele judecătoreşti. Un rol deosebit a avut consensul savanţilor,
aşa numitul drept al profesorilor şi cutuma specialistului.

Odată cu procesul de codificare, de publicare şi sistematizare a normelor juridice în coduri de

legi , rolul doctrinei ca izvor de drept a scăzut, fără însă să dispară. De exemplu, scrierile
profesorului Savigny au fost codificate în Codul civil german din 1900; Codul comercial
american a fost iniţiativa unui grup de profesori de drept, fiind adoptat ulterior pe cale legislativă
în toate statele S.U.A.

În prezent, doctrina exercită o influenţă incontestabilă asupra procesului de creare, interpretare,

aplicare şi adaptare a normelor juridice. Ea formulează principii, elaborează concepte şi categorii
juridice, sistematizează regulile şi instituţiile juridice. Cursurile, tratatele, studiile de drept
comparat, articolele specialiştilor în drept, constituie un ghid de informare juridică, fundamentul
pregătirii juridice a practicienilor dreptului, a căror activitate practică va fi puternic influenţată
de interpretările şi opiniile acestora.

Doctrina este considerată ca fiind un izvor de drept indirect, interpretativ, cu rol în studierea
legii, interpretarea şi chiar criticarea ei, drept pentru care, ea poate să propună prin studii de drept
comparat, norme şi soluţii noi adaptate cerinţelor societăţii prezente. Deşi are un rol important în
cunoaşterea fenomenului juridic, a relaţiilor sociale supuse reglementării juridice, în
interpretarea şi aplicarea corectă a normelor juridice, în perfecţionarea şi dezvoltarea dreptului,
doctrina nu mai poate fi considerată în prezent ca fiind un izvor de drept direct, formal.

În dreptul internaţional, doctrina este considerată ca fiind un izvor secundar de drept, cu rol în
determinarea, sistematizarea şi interpretarea regulilor de drept. În acest sens, art.38 din Statutul
Curţii Internaţionale de Justiţie precizează că „hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai
calificaţi specialişti în drept internaţional public ai diferitelor naţiuni, sunt mijloace auxiliare a
regulilor de drept.”

JURISPRUDENȚA

Jurisprudenţa este alcătuită din totalitatea soluţiilor şi hotărârilor judecătoreşti pronunţate de

către instanţele de toate gradele , prin care s-au interpretat sau aplicat normele juridice la diferite
situaţii concrete.
Jurisprudenţa este un izvor de drept formal ce include experienţa practică a organelor
judecătoreşti ce aplică dreptul pozitiv şi căruia îi probează şi legitimează valabilitatea.
Jurisprudenţa este rezultatul interpretării şi aplicării dreptului, realizată de organul judiciar
asupra voinţei legiuitorului care a redactat norma de drept. Practica judiciară este emanaţia
autorităţii judiciare, fiind anterioară legii ca izvor de drept.
Jurisprudenţa sau practica judiciară nu a avut acelaşi rol în toate sistemele de drept, rolul său a
variat de la o epocă istorică la alta, de la o ţară la alta.

LEGEA

Legea este izvorul formal principal al dreptului, ce reprezintă regula socială obligatorie, stabilită
de autoritatea publică şi sancţionată de forţa publică. 
Actele normative au o poziţie predominantă în sistemul izvoarelor dreptului, sunt izvoare de
drept precise, oficiale. Ca izvoare de drept create de organele publice investite cu competenţe
normative (Parlament, Guvern, Preşedinţie, organe administrative etc.), actele normative cuprind
norme general-obligatorii, fiind izvoare de drept importante prin particularităţile pe care le
reprezintă. Actele normative reflectă schimbările rapide şi dinamice ale transformărilor sociale,
pe de-o parte, iar pe de altă parte, prin forma scrisă pe care o îmbracă, prin caracterul general,
obligatoriu, precis, precum şi prin mijloacele statale specifice de publicitate, constituie garanţii
de certitudine în raport de alte izvoare de drept.

Locul central în sistemul actelor normative îl ocupă legea, ca emanaţie directă a autorităţii
statului (a puterii legislative), ca act conştient elaborat de organul puterii legiuitoare, considerată
că exprimă voinţa şi interesele alegătorilor. Toate celelalte acte normative se subordonează legii,
ele fiind elaborate în vederea executării legilor.

Conceptul de lege poate fi utilizat cu două sensuri. În sens larg (lato sensu), legea reprezintă
orice act normativ emis de un organ de stat competent, în acest sens, conform unei proceduri
prestabilite, orice dispoziţie edictată de puterile statului. Conform acestei abordări, actele
normative cuprind toate formele sub care sunt experimentate normele juridice edictate de
organele statului: legi, decrete, hotărâri şi ordonanţe ale guvernului, ordine şi regulamente
ministeriale, etc.

În sens strict (stricto sensu), prin lege se înţelege numai acel act normativ care este elaborat de
către puterea legislativă (Parlament), după o procedură specială prestabilită.

IZVORUL MATERIAL AL DREPRULUI POZITIV

 Izvoarele materiale, denumite și reale, sunt reprezentate de realitatea exterioară, care determină
acțiunea legiuitorului. În consecință, prin izvor de drept, în sens material, întelegem viața socială,
economică și culturală în complexitatea ei, progresul social care determină nașterea unor reguli
de drept și instituții.
Conștiința socială,care se creează astfel în fiecare clipă a evoluției unui popor, în ce privește
ideea de justiție și aplicarea ei eventuală, constituie ceea ce se cheamă izvorul material al
dreptului spre deosebire de izvoarele formale.
Nu poate exista o idee de drept al cărei izvor să nu fie la început în aprecierea unor fapte
particulare și concrete de relații între oameni. Din adunarea a unor fapte similare juridice care se
repetă rezultă cu încetul, ca o sublimare, printr-o operație de abstracțiune, noțiunea și
sentimentul general de drept în societatea respectivă.
Dacă este vorba să constatăm cum se formează idealul juridic al unei societăți la un moment dat,
trebuie să spunem că temeiul său stă în acțiunile individuale ale oamenilor, privite sub un dublu
aspect, un aspect pur social de constatare și un aspect de apreciere, căci după ce am constatat un
fapt care s-a întâmplat, îi aplicăm aprecieri și spunem că faptul este drept sau nu, după judecata
noastră. Această apreciere individuală se generalizează sub o formă conștientă sau inconștientă,
adunându-se cât mai multe de același fel și se ajunge astfel la ideea generală de drept și justiție.

CONCLUZIE

Rolul suprem al justiției se vădește așadar în evoluția socuală prin fenomenul legiferării și el se
impune ca atare în orice interpretare sau aplicare într-adevăr juridică a dreptului pozitiv.
Iată de ce am afirmat cu altă ocazie că dreptul pozitiv este în realitate omagiul pe care viața
socială îl aduce cu necesitate dreptului ăn sine.
Esența acestui din urmp drept, imuabilă prin ea însăși, dar multiformă în manifersările ei
pozitive. Constă în necesitatea coordonării activității libere a oricui și a tuturor, adică în ocrotirea
dezvoltării raționale, prin promovarea creațiilor spirituale, care rămân, în cele din urmă, singura
mîndrie a omenirii, din toate zbuciumările ei istorice.
 BIBLIOGRAFIE

ION CRAIOVAN – Doctrina Juridică

ION CRAIOVAN , IOAN CETERCHI – Introducerea în teoria generală a dreptului

MIRCEA DJUVARA – Teoria generală a dreptului. Drept rațional,izvoare și drept pozitiv.

ION CRAIOVAN – Introducerea în filosofia dreptului