Mielu Vlad Ionuț

Facultatea de Drept, anul I, IF

Referat la DOCTRINE JURIDICE

CRIZA DREPTULUI ȘI FORMALISMUL JURIDIC

1. Aspecte teoretice

Pozitivismul juridic, prin reacția sa față de dreptul natural, a declanșat o adevărată criză a
dreptului, fiind reconsiderate fundamentele acestuia, iar definiția termenului „drept” a dobândit
noi semnificații. Pozitivismul juridic a dat naștere la două mari tendințe:
- pe de o parte, juridicizarea și etatizarea dreptului, tendință cunoscută în literatura de
specialitate sub denumirea de formalism juridic sau teoriile formaliste;
- pe de altă parte, tendința de îndepărtare față de lege ca unic fundament al dreptului,
punându-se accent pe sociologizarea dreptului și pe aplicarea lui în realitatea socială (teoriile
antiformaliste).

2. Juridicizarea și etatizarea dreptului

Formalismul juridic pune în centrul studierii dreptului legea și statul, cărora le conferă un
rol esențial în explicarea dreptului. Pozitivismul juridic german, isvorât din școala istorică a
dreptului și din Pandectism, a fost criticat la începutul secolului al XX- lea și s-a constatat o
tendință nouă în gândirea juridică, și anume aceea a autonomiei științei dreptului. Autonomia
conceptelor dreptului are două componente: formularea unei teorii generale a dreptului și
separarea filosofiei dreptului de știința dreptului, adică înlăturarea oricărei speculații filosofice
din domeniul juridic.
În Germania, dreptul este considerat un drept pozitiv, observându-se o tendință de
separare de pozitivismul conceptualist, și se pot distinge numeroase variante ale juridic:
pozitivismul sociologic, pozitivismul pragmatic și pozitivismul analitic. Pozitivismul sociologic
se conturează în măsura în care este cercetată științific tot mai aprofundat orientarea care
subliniază că centrul de greutate al evoluției dreptului trebuie căutat în societatea însăși, în
măsura in care sociologia dreptului capătă un statut științific propriu.
Pozitivismul pragmatic este cel mai bine reprezentat de realismul juridic american și
realismul juridic scandinav.
Realismul juridic american apare ca o creație împotriva conceptualismului din știința
anglo- americană a secolului al XIX-Iea, având ca fondatori pe J.C. Gray și O.W. Holmes.
Conform realismului american, ceea ce contează în drept nu sunt propozițiile normative,
conceptele, ci conduita practică a persoanelor oficiale, modul în care se soluționează litigiile.
Pentru a pune de acord dreptul cu transformările sociale, conform acestei concepții, trebuie să se
atribuie un rol discreționar instanțelor judecătorești. Analiza și evaluarea acestui curent juridic ne
poate releva elementele de raționalizare și modernizare a dreptului pentru ca acesta să fie în
acord cu progresul civilizației, dar și ignorarea rolului conceptelor juridice.
Realismul juridic scandinav respinge orice idee de justiție absolută care controlează și
dirijează dreptul pozitiv, dar și concepțiile care se substituie dreptului natural, imperativul
suveranității statului care reclamă supunerea necondiționată a supușilor fală de statul care le
atribuie drepturi și obligații. Dreptul este determinat într-o societate concretă de interesul social.
Realismul scandinav consideră că ordinea juridică trebuie să fie orientată de o scară de valori
care nu poate fi fixată în termeni absoluți, ci in raport de necesitățile sociale, care se schimbă în
funcție de moment, țări și împrejurări.
Mielu Vlad Ionuț
Facultatea de Drept, anul I, IF

Pozitivismul analitic. Conform acestui concept, orice drept este numai drept pozitiv iar
dreptul este o creație a statului, a cărui autoritate nu poate fi pusă sub semnul îndoielii. Din
perspectiva pozitivismului analitic realitatea normativă cât și realitatea conceptelor juridice a
constituit obiectul veritabil al doctrinei și al filosofiei dreptului.
Având precursori precum Jean Bodin sau Machiavelli, juristul englez John Austin a
încercat să elaboreze un sistem de pozitivism analitic în domeniul dreptului in contextul statului
modem. Astfel, el a substituit ordinul suveranului (statul) oricărui ideal de justiție și a definit
dreptul ca o normă impusă pentru a fi guvernată o ființă inteligentă de către o altă ființă
inteligentă care are puterea de partea sa.

3. Doctrina curentului Normativist

Hans Kelsen critică concepția tradițională conform căreia dreptul este produsul forței
statului, pentru că și dreptul limitează statul iar această limitare, de fapt autolimitarea statului
prin drept, rezidă în voința statului care nu este o transpunere a autonomiei de voință contractuală
din dreptul privat. Kelsen construiește o teorie pură a dreptului care este diferită de teoria
generală a dreptului. Ideea centrală a doctrinei lui Kelsen este aceea că noțiunile, conceptele
fundamentale ale dreptului care grupează celelalte concepte juridice și se regăsesc în vârful
genealogiei conceptelor, trebuie să fie epurate de orice semnificație etico-politică, de unde reiese
că teoria dreptului trebuie să fie pur juridică, nu morală, filosofică sau politică. Kelsen a formulat
o concepție normativistă asupra dreptului compusă din două teze fundamentale: ten separației
dreptului de morală și teoria normativistă propriu-zisă care face distincție între drept și fapt.

4. Teoria separației dreptului la morală

Această teorie este o concepție imperativă asupra dreptului, astfel că norma juridică este
considerată a fi actul de voință al legiuitorului ce constă in obținerea de Ia altul a unui
comportament determinat într-o situație precisă. Această teorie a fost criticată de Kelsen pentru
că voința subiectivă a agentului de a obține un comportament adecvat de Ia altul e semnificația
subiectivă a ceea ce trebuie să aibă loc. În opinia sa, comportamentul pe care trebuie să îl aibă
(sollen) este independent de subiectivismul încorporat într-un ordin, într-un comandament. Acest
comportament este obiectiv, independent de rațiunile personale ale emitentului ordinului. Voința
legiuitorului trebuie să fie de subiectivism și dependentă de o normă.

CONCLUZIE

In concluzie, consider ca pozitivismul juridic a avut un rol de baza in formarea dreptului

contemporan, deoarece acesta pune în centrul studierii dreptului legea și statul, cărora le conferă
un rol esențial în explicarea dreptului. De la aparatia acestuia, termenul “drept” a dobândit noi
semnificații, dând naștere la doua mari tendințe: teoriile formaliste si cele antiformaliste.