Sunteți pe pagina 1din 2

Hans Kelsen (1881 1973), distins jurist si teoritician al dreptului, este considerat a fi unul dintre

principalii reprezentanti ai pozitivismului juridic. S-a nascut la Praga, intr-o familie de evrei, a studiat
dreptul la Viena si s-a specializat in dreptul constitutional, in dreptul public si in filosofia dreptului. Pe
parcursul unei cariere didactice stralucite, in mai multe universitati europene si americsane, conjugata
cu unele functii administrative, a reusit sa elaboreze o doctrina juridica originala. In principala sa
lucrare, aDoctrina pura a dreptului, considerata de exegeti ca fiind expresia desavarsita a
normativismului juridic, autorul respinge categoric teoria dreptului natural, teoria sociologica privind
justitia si teoria scolii istorice asupra dreptului. Convingerea lui Kelsen era ca teoria dreptului trebuie sa
fie pura, adica sa respinga orice influenta de natura politica, morala, sociologica ori istorica, sa fie o
teorie aeliberata de orice ideologie politica si de toate elementele stiintelor naturii, constienta de
legitatea proprie a obiectului ei si in acest fel constienta de specificul ei (aDoctrina pura a dreptului,
Editura Humanitas, 2000, p. 5). Scopul pe care autorul l-a urmarit prin aceasta lucrare, privind teoria
asupra dreptului, aera de a-i dezvolta tendintele indreptate nu inspre modelarea normelor de drept, ci
exclusiv inspre cunoasterea acestora, si de a apropia pe cat posibil rezultatele acestor tendinte de
idealul oricarei stiinte obiectivitate si exactitate (p. 5). Este vorba, asadar, de incercarea de a
elabora o adevarata epistemologie juridica, in centrul careia este situata urmatoarea problema: cum
este posibila o cunoastere stiintifica a dreptului normativ?
Pentru atingerea acestui scop Hans Kelsen a delimitat, mai intai, cunoasterea juridica de autoritatea
juridica. A delimitat, apoi, in sens pozitivist, cunoasterea juridica de ideologia politica, de conceptiile
morale si de orice influenta de natura metafizica. Obiectul cunoasterii juridice il constituie normele,
intrucat dreptul este inteles ca un sistem de norme care reglementeaza conduita umana. aCu notiunea
anormaa desemnam faptul ca ceva trebuie sa fie si mai ales ca un om trebuie sa se comporte intr-un
anume fel (p. 17). Autorul face separatia intre ceea ce este (fiinta) si ceea ce trebuie (dezideratul) sa
fie. Si sustine ca stiintele naturii studiaza ceea ce este, pe baza principiului cauzalitatii, iar stiintele
sociale, printre care si dreptul, vizeaza ceea ce trebuie, ca domeniu al normativitatii. Norma vizeaza
comportamentul virtual.
In maniera kantiana, Kelsen demonstreaza diferenta dintre legile naturii si legile din drept si morala. El
considera ca, asa cum in domeniul lui aeste actioneaza principiul cauzalitatii, tot asa trebuie sa existe
si in domeniul lui atrebuie un principiu de ordonare a cunoasterii privitoare la conexiunile normative.
Principiul pe care il recunoaste, in acest sens, este cel al aimputarii sau aatribuirii. aExact ca o lege a
naturii, si o propozitie juridica leaga doua elemente. Insa legatura care isi gaseste expresie in
propozitia juridica are un inteles cu totul diferit de cea care descrie legea naturii: cauzalitatea. Este
evident ca legatura dintre crima si pedeapsa, delict civil si executie silita, boala contagioasa si
internare nu este una de tipul cauza-efect. In propozitia juridica nu se afirma, ca in legea naturii ca,
daca este A, este si B, ci ca, daca este A, trebuie sa fie si B, chiar daca in realitate B nu este. Faptul
ca sensul legaturii dintre elementele propozitiei juridice este diferit de cel al legaturii dintre elementele
legii naturii isi are originea in aceea ca legatura in propozitia juridica este realizata de catre o norma
stabilita de autoritatea de drept, deci printr-un act volitiv, in timp ce legatura de tip cauza-efect afirmata
in legea naturii este independenta de orice asemenea interventie (pp. 104-105).
Presupozitia necesara pentru cunoasterea oricarii ordini juridice reale, este considerarea ca valid a
actului aistoriceste prim prin care a luat fiinta o constitutie. Aceasta anorma de baza reglementeaza
modul cum trebuie folosita forta in comunitatea respectiva. Obiectul acestui trebuie il constituie regulile
menite sa prescrie conduita oamenilor in cadrul raporturilor sociale. Adoptarea anormei de baza
sugereaza viziunea dinamica asupra ordinii juridice, o ordine ce isi reglementeaza propria constituire.

Constitutia, ca legislatie primara, valideaza legislatia secundara. Privit diacronic, sistemul juridic se
prezinta ca un preces in care normele se concretizeaza progresiv. Prin concretizarea, normele
secundare, adoptate de legiuitori competenti, micsoreaza lacunele si ambiguitatile normelor primare.
Conceptul pe care se fundamenteaza normativismul lui Kelsen este cel de validitate, in sensul ca
validitatea oricarei norme juridice este asigurata sistemic, in functie de conformitate cu norma juridica
superioara. Astfel, crede autorul, teoria dreptului ramane pura, adica este ferita de orice amestec din
afara sferei stiintei strict juridice. Aceasta inseamna ca validitatea normei juridice nu depinde nici de
eficacitatea sa, nici de actul de vointa care i-a dat nastere, ci este legata doar de ansamblul edificiului
juridic existent intr-un anume spatiu si intr-un anume timp. Convingerea lui Kelsen este ca dreptul este
un sistem care se intemeiaza si se dezvolta prin el insusi, ca un sistem logic perfect deductibil. El este
mai putin convingator atunci cand incearca sa demonstreze cum se intemeiaza norma de baza, norma
suprema: acautarea motivului de valabilitate al unei norme nu poate merge la nesfarsit, cum se
intampla cu cautarea cauzei unui efect. Ea trebuie sa sfarseasca la o norma care se presupune a fi
ultima, cea suprema. Ca norma suprema ea trebuie sa fie presupusa, deoarece nu poate fi stabilita de
o autoritate a carei competenta ar trebui sa se bazeze pe o alta norma, si mai inalta. O asemenea
norma, presupusa a fi suprema, este denumita aici norma de baza (p. 236)
Scris de Stefan Munteanu