Tema nr.

Relaţia dintre Teoria generală a dreptului şi disciplinele juridice de ramură

Ulpian a definit știința dreptului ca fiind „recunoașterea lucurilor divine și umane, știința de
a deosebi ceea ce e drept și ceea ce e nedrept”.
Din perspectivă sistemică, ştiințele juridice apar ca un sistem constituit din cel puțin
următoarele mari componente sau structuri: ştiințele juridice cu caracter teoretic, fundamentale sau
globale: Teoria generală a dreptului; ştiințele juridice istorice, în care sunt cuprinse diversele istorii
generale: ştiinţele juridice istorice şi doctrinele politico-juridice; ştiinţele juridice care analizează,
după criteriul obiectului de reglementare, normele juridice şi raporturile de drept aferente: ştiinţele
juridice de ramură. Această categorie de ştiințe formează componenta cea mai largă a ştiințelor
juridice. Ramura de drept cuprinde o grupare mai largă de norme care reglementează relații sociale
relativ distincte ale unui anumit domeniu din ansamblul relațiilor sociale.
Ca o componentă a sistemului ştiințelor juridice, teoria generală a dreptului are un loc şi rol
distinct în acest sistem, aceasta coordonând eforturile de cercetare pe care le depun științele juridice
de ramură şi sistematizând cunoștințele în stransă cooperare cu limbajul specific al științelor de
ramură.
Teoria generală a dreptului este o ştiință fundamentală şi de sinteză în raport cu celelalte
categorii sau ramuri ale ştiinței dreptului deoarece, noțiunile, conceptele, categoriile, principiile,
definițiile etc. pe care le formulează sunt utilizate de toate celelalte ştiințe ale dreptului. Prin
aceasta, teoria generală a dreptului se afirmă ca baza teoterico-metodologică de studiere a dreptului
de către celelalte ştiințe ale sistemului. Spre exemplu, noțiunea de „normă juridică” are în vedere şi
reflectă trăsăturile esențiale, caracteristice oricărei forme concret determinate de norme juridice,
indiferent dacă este vorba de norme ale dreptului penal, civil, administrativ etc.
Teoria generală a dreptului nu este o teorie în sine, nu rămâne la nivelul abstracțiilor pure, ci
serveşte ca bază teoretică, metodologică şi conceptuală pentru ştiințele de ramură şi pentru practica
juridică în general. Acestea, la rândul lor, oferă teoriei datele şi concluziile particulare pe care
teoria le abstractizează şi generalizează.
Științele juridice de ramură aduc date concrete care transformă demersul de generalizare al
teoriei generale a dreptului, fără ca aceasta să devină o speculație sterilă, o pură generalizare
teoretică.

Relația dintre drept și morală

Încă din antichitate, gândirea juridico-politică a fost preocupată de raportul dintre drept şi
morală. Dacă în Grecia antică nu se făcea o distincţie bine precizată între cele două categorii,
doctrina juridică romană a făcut paşi însemnaţi în sensul conceperii dreptului independent de
morală.
Morala constituie ansamblul deprinderilor, sentimentelor şi convingerilor, atitudinilor şi
mentalităţilor, principiilor, normelor şi preceptelor, valorilor şi idealurilor care privesc raporturile
dintre individ şi colectivitate şi care se manifestă în fapte şi acţiuni, în modul de comportare.
Atât dreptul, cât şi morala sunt discipline normative; ele orientează şi reglementează
comportamentul uman. Ambele se ocupă de comportarea oamenilor, stabilind reguli sociale, cu
deosebirea că aria de referinţă a moralei este mult mai largă decât cea a dreptului. De aici şi o serie
de opinii care au susţinut şi că dreptul este înglobat în morală.
O altă deosebire importantă dintre cele două noțiuni este reprezentată de faptul că normele
morale au un caracter spontan în apariţia lor, pe când normele de drept sunt rezultatul unei creaţii
conştiente şi organizate.
Din punct de vedere al sancţiunii, deosebirea dintre drept şi morală este foarte mare.
Normele de drept pot fi asigurate prin forţa coercitivă a statului, normele morale au ca sancţiune:
oprobiul public, marginalizarea, desconsiderarea, regretul, mustrarea de conştiinţă. Eficienţa
sancţiunilor morale depinde de profilul moral al persoanei.
Dreptul se deosebeşte de morală prin aceea că el reglementează activităţile sociale
exteriorizate, adică realizate prin fapte ale membrilor societăţii, pe când morala reglementează așa
zisul for intern.
De observat însă că în acest proces de consacrare juridică şi de protecție juridică a valorilor
sociale nu există întotdeauna un corespondent sau corelație directă. Aceasta în sensul că nu
întotdeauna o anumită valoare sau categorie de valori ar avea un corespondent într-o normă sau o
categorie de norme juridice. Iar aceasta datorită, în principal, imposibilității corelării perfecte a
dinamicii legislative cu dinamica valorilor şi a valorizării, precum şi datorită naturii diferite a celor
două procese: legiferarea fiind un proces prin excelență politic şi juridic, pe când valorizarea este
un proces prin excelență cultural-spiritual, de ordinul conştiinței.
Dincolo de insuficiențele teoretice în materie de valori şi valorizare juridică, realitatea
existenței acestora în sistemul de valori al societății şi al complexelor corelații care există între
drept şi valori în general, definirea şi conceptualizarea dreptului nu poate ocoli sau ignora sistemul
de valori al societății respective şi a celor universale în ansamblul lor.

Compară interpretarea oficială a dreptului cu interpretarea oficioasă

Interpretarea oficială este interpretarea realizată de către organele de stat cu competenţe sau
atribuţii fie în elaborarea, fie în aplicarea normelor juridice. Principala caracteristică a acestei
interpretări constă în aceea că ea este obligatorie, fiind o interpretare investită cu „forţă juridică”.
 Interpretarea oficioasă este o modalitate de interpretare neoficială a dreptului, deşi nu are
efecte obligatorii, rezultă totuşi din opiniile unor conducători ai organelor de autoritate publică, ale
funcţionarilor şi deputaţilor sau ale altor persoane oficiale, opinii exprimate cu prilejul dezbaterii
proiectelor de acte normative sau al interpelărilor parlamentare. Interpretarea neoficială rezultă şi
din opiniile unor jurişti (procurori, avocaţi, jurisconsulţi) asupra unor probleme de drept apărute în
procesele judiciare la care participă.