Tema nr.

Categoriile de subiect colectiv de drept şi persoană juridică

Subiectele de drept civil, ca participanţi în raporturile de drept civil, sunt persoanele fizice şi
subiectele colective, organizate. Din categoria subiectelor colective de drept fac parte: statul,
organele de stat, persoanele juridice.
În ceea ce priveşte existenţa unei definiţii legale a persoane juridice, până la adoptarea
Codului civil în vigoare, în dreptul nostru nu a existat o reglementare expresă, revenind astfel
doctrinei rolul de a avansa definiţii ale acesteia, toate având la bază faptul că privesc persoana
juridică ca pe un „subiect colectiv de drept”. Reglementarea actuală oferă o definiţie legală a
persoanei juridice, astfel că, potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. 3 C.civ. „Persoana juridică este orice
formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi de obligaţii
civile”.
Noţiunea de persoană juridică include atât entităţile supuse normelor juridice de drept
privat, respectiv asociaţiile şi fundaţiile, sindicatele, societăţile comerciale etc., cât şi pe cele supuse
normelor juridice de drept public respectiv, Statul Român, Guvernul, Banca Naţională a României,
Uniunea Europeană, comuna, oraşul, judeţul, municipiul etc.
Noţiunea de persoană juridică are consistenţa unui subiect de drept privat şi de drept public
şi sugerează existenţa unei structuri organizatorice interne care îi asigură funcţionarea şi
participarea la raporturile juridice cu alte persoane. În unele ipoteze, persoana juridică deţine
calitatea de organ de executare, de administrare sau de control a unei alte persoane juridice,
evidenţiindu-se imposibilitatea disocierii activităţii subiectului de drept colectiv de persoanele
fizice care îl compun.
Din enumerarea subiectelor colective ale raportului juridic se poate deduce faptul că nu se
poate extrapola clasificarea subiectelor de drept în persoane fizice şi persoane juridice, care este
proprie dreptului civil, la sfera, mai cuprinzătoare, a întregului sistem de drept, unde operează, din
perspectiva Teoriei generale a dreptului, clasificarea în subiecte individuale şi colective. Întrucât
există subiecte colective care nu au calitatea de persoane juridice (precum instanţele judecătoreşti,
unele asociaţii etc.), rezultă că personalitatea juridică nu epuizează calitatea de subiect de drept a
subiectelor colective.

Diferenţa dintre conţinutul şi obiectul raportului juridic

Conţinutul raportului juridic civil este alcătuit din drepturile subiectului activ şi din
obligaţiile subiectului pasiv, iar obiectul raportului juridic civil îl constituie acţiunea sau inacţiunea
pe care subiectul activ o pretinde şi pe care subiectul pasiv trebuie să o îndeplinească.
 Obiectul nu trebuie confundat cu conţinutul raportului juridic. Prin conţinut se înţeleg
drepturile şi obligaţiile părţilor, adică posibilitatea juridică de a întreprinde anumite acţiuni, în timp
ce prin obiect se înţeleg însăşi acţiunile pe care subiectul activ le poate pretinde şi subiectul pasiv
trebuie să le îndeplinească.

Compară actul juridic normativ cu actul juridic individual

Noţiunea de „act juridic normativ” se delimitează şi de categoria „actelor juridice
aplicative”, mai precis, de categoria actelor de aplicare individuală care nu au un conţinut normativ-
generic.
Actul normativ este izvorul de drept creat de organe ale puterii publice învestite cu
competenţă normativă. Având aplicabilitate repetată, actele normative nu-şi epuizează conţinutul,
pe când, cele individuale, bazate pe normă, încetează prin aplicarea sau executarea în cazul dat.
Actul juridic individual este valabil numai dacă respectă actul normativ după care se desfăşoară.
Deosebirile dintre cele două categorii de acte constau, în principal, în următoarele: în timp
ce actul normativ, are un anumit grad de generalitate, actul juridic individual este prin excelenţă un
act concret, vizând o situaţie sau stare de fapt dată, un caz şi determină întotdeauna naşterea,
modificarea sau stingerea unui raport juridic concret; după efectul lor în timp, actele normative
produc efecte în timp, sunt deci aplicabile, între limitele momentului de intrare şi cel al ieşirii lor
din vigoare, în timp ce actele de aplicare individuală îşi produc efectele odată cu momentul în care
au fost transpuse în practică sub diversele ei forme.

Forţa superioară a legii ca izvor de drept

În cadrul izvoarelor dreptului, legea ocupă locul de vârf în ierarhia valorică a acestora.
În categoria legii se disting următoarele forme posibile ale acesteia: Constituţia; legile şi/sau
codurile de legi; actele cu putere de lege - din care fac parte: decretele-legi, ordonanţele
guvernamentale, unele acte internaţionale (tratate, convenţii, acorduri etc. ratificate de organul
legislativ suprem). Într-o altă clasificare, legile pot fi structurate în: legi
constituţionale/fundamentale; legi organice; legi ordinare.
Deoarece legea reglementeaza cele mai importante relatii sociale si datorita faptului ca
aceasta reglementare este primara, originara (nu are nici o îngradire sau nu reclama nici o
autorizare derivând din acte normative altele decât legea), ea reprezinta principalul izvor de drept.
Forţa juridică superioară a legii este o consecinţă a faptului că ea este adoptată decătre cel
mai reprezentativ organ al puterii de stat – Parlamentul – acesta reprezentând voinţa şi interesele
cetăţenilor, fiind exponent al puterii suverane a poporului.