UNIVERSITATEA CRESTINA ,,DIMITRIE CANTEMIR’’

Realizarea Dreptului

Teoria Generala A Dreptului

Bucoveanu Cristina Loredana

Grupa 2
 REALIZAREA DREPTULUI

Conceptul realizării dreptului a fost abandonat în anii post-revoluţionari de către unii din
teoreticienii dreptului, considerându-l un concept anacronic sau demodat. În opinia noastră problematica
realizării dreptului este nu numai actuală, dar constrângător de presantă pentru evidenţierea statului de
drept. Într-un stat în care practicabilitatea dreptului se reduce la aplicarea acestuia, dreptul este jugulat,
conduita umană este supusă unei constrângeri exorbitante, iar principiul statului de drept se zbate între
existenţă şi non-existenţă. În acest sens, Français Terré spune explicit că pentru a înţelege ceea ce
caracterizează realizarea dreptului, trebuie examinate datele fundamentale ale inserţiei sale într-un grup
social . Apoi el adaugă „Regula de drept nu este destinată să rămână o simplă creaţie spirituală: prin natura
sa ea trebuie să se aplice situaţiilor concrete, să se realizeze” .
Ca atare, realizarea dreptului reprezintă, pe de o parte, activitatea prin intermediul
căreia oamenii se supun sau sunt supuşi să respecte comandamentele normelor juridice. Dacă ar fi să
examinăm statistic, concordanţa conduitei umane de exigenţele conduitei prescrise de normele juridice s-ar
putea să constatăm că o anumită parte din populaţie respectă prevederile normelor juridice fără vreo
condiţionare exterioară, o altă parte se supune dispoziţiilor legale din teamă faţă de sancţiune, iar o altă
parte la încalcă, mizând, în special, pe faptul că sancţiunea normei juridice nu le va fi aplicabilă.
Pornind de la aceste elemente, vom putea stabili că între comandamentul normei juridice
şi ordinea juridică realizată în urma consolidării dreptului în relaţiile sociale există o evidentă deosebire. Cu
alte cuvinte, comandamentul normei juridice este doar parţial realizat, iar între nivelul ordinii juridice
comandate de normele juridice şi cel al ordinii juridice realizate există diferenţe apreciabile de la o etapă
istorică la alta, de la un grup social la altul etc.
Aceste diferenţe pot fi cuantificate prin coeficienţi care privesc respectarea dreptului sau
aplicarea dreptului:

A. Respectarea dreptului reprezintă cea mai importantă modalitate de realizare a

dreptului. Ea rezidă în conformarea conduitei umane comandamentelor normelor juridice. În marea
majoritate a cazurilor, oamenii, luaţi ca subiecte individuale de drept, se supun comandamentelor normelor
juridice, nu le încalcă şi se supun dispoziţiilor regulilor de conduită apărate de forţa coercitivă a statului.
Motivele acestei supuneri nu pot fi descoperite cu uşurinţă.
La polul opus, se află reacţia negativă a subiecţilor de drept faţă de normele juridice, care
se manifestă prin înfrângerea dispoziţiilor normelor juridice, urmată, în cele mai multe cazuri, de aplicarea
sancţiunilor juridice, de intervenţia răspunderii juridice a persoanelor care au încălcat legea, menită să
restabilească ordinea juridică şi să repună subiectul de drept în starea anterioară încălcării drepturilor sale.
Cu alte cuvinte, în astfel de cazuri intervine cea de-a doua cale de realizare a dreptului: aplicarea acestuia de
către autorităţile publice abilitate de lege.

B. Aplicarea dreptului reprezinta realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de

către autorităţile statului.
Pe lângă participarea cetăţenilor şi a organizaţiilor nestatale în procesul realizării
dreptului, dreptul se realizează şi prin intermediul unor acte specifice de autoritate, acte emise de autorităţile
statale potrivit competenţelor stabilite de lege.
Această formă de realizare a dreptului este denumită aplicarea dreptului.În realizarea
sarcinilor şi funcţiilor statului, autorităţile statale apelează adeseala formele juridice.
Actele de aplicare a dreptului pot fi elaborate doar de autorităţile statale, cetăţenii
realizând dreptul prin executarea şi respectarea prevederilor normelor juridice. La aplicarea dreptului
participă, deci, în principiu, organele statale în baza şi în vederea realizării competenţelor acestora, stabilite
de lege.În esenţă, aplicarea dreptului constă în elaborarea şi realizarea unui sistem de acţiuni statale în
vederea transpunerii în viaţă a dispoziţiilor şi sancţiunilor cuprinse în normele de drept.
Aplicarea dreptului implică o multitudine de acţiuni de organizare a transpunerii în viaţă a normelor de
drept prin crearea unor raporturi juridice.
Spre deosebire de realizarea dreptului prin executarea şi respectarea prevederilor normelor juridice,
aplicarea dreptului este nemijlocit legată de naşterea, modificarea şi desfăşurarea unor legături juridice sub
forma unor raporturi de drept, în care unul din subiecţi este întotdeauna statul, care-şi exercită prerogativele
potrivit competenţelor stabilite de lege.
Din acest punct de vedere, raportul juridic ne apare ca fiind cel mai răspândit şi eficient
mijloc de realizare a normelor de drept.
În procesul aplicării dreptului organele de stat se manifestă ca purtătoare ale autorităţii
puterii de stat. Actele lor de aplicare a dreptului = acte de putere cu caracter individual, concret determinat.
Prin intermediul acestor acte sunt concretizate drepturile şi obligaţiile unor subicete în cadrul raporturilor
juridice determinate.De asemenea, prin asemenea acte, autorităţile statului stabilesc acte de sancţionare a
celor care nesocotesc prevederile legii.
Actele de aplicare a dreptului sunt foarte variate, diferă de la o putere statală l alta şi
chiar în cadrul aceleiaşi puteri. În sistemul instanţelor judecătoreşti, cel mai răspândit act este hotărârea
judecătorească, care poate îmbrăca forme diferite: sentinţă, decizie, încheiere etc. cele mai diferite acte le
întâlnim în administraţia publică: hotărâri, decizii, autorizaţii, diplome, carnete, regulamente, ordine etc.
Drepturile subiecţilor participanţi la viaţa socială, ca şi obligaţiile corelative îşi găsesc izvoarele în normele de
drept.Organele de stat au menirea de a constata şi de a recunoaşte acetse drepturi. Această activitate a
organelor de stat are o valoare juridică deosebită şi se înscrie în mod hotărâtor în rândul formelor de
realizare a dreptului. În alte cazuri, activitatea de aplicare a dreptului vizează restabilirea ordinii de drept
încălcate şi aplicarea sncţiunilor stabilite de lege. De aceea, activitatea de realizare a dreptului sub această
formă, este legată şi de constrângerea statală, dar nu se opreşte la aceatsa, în cadrul ei intrând şi alte
activităţi nebazate pe constrângere.
Aplicarea dreptului este o formă specifică de realizare a acestuia, strâns legată de
procesul traducerii în viaţă a normelor juridice prin acte individuale şi concrete adoptate de organele
statului.

Actul de aplicare a dreptului.

Aplicarea dreptului se concretizează într-un număr important de acte de aplicare. Actul

de aplicare finalizează activitatea concretă a organului de stat, care este purtătorul unor atribute de putere,
în conformitate cu competenţa sa.
Aplicarea dreptului, ca proces complex, se realizează pe baza legii şi a celorlalte acte
normative care compun sistemul legislaţiei.
Actul normativ şi actul de aplicare a dreptului au în fond aceeaşi esenţă. Actul de aplicare
dă expresie unui act normativ, prevederilor cuprinse în acesta.
Actul normativ este rezultatul activităţii normative a oragnului de stat, iar actul
individual este rezultatul activităţii de aplicare a dreptului. Între aceste 2 activităţi există deosebiri, atât de
conţinut, cât şi de formă. Astfel:
1. Prima deosebire are în vedere faptul că activitatea de creare a dreptului este rezervată
doar unor categorii de organe ale statului. Activitatea de aplicare a dreptului se realizează de către toate
organele de stat, inclusiv de către organele care au competenţa de a emite acte normative (Guvernul emite o
hotărâre normativă de reglementare a relaţiilor sociale secundum legem, dar şi o hotărâre- act individual,
prin care numeşte conducătorul unei autorităţi publice).
2. Dacă actul normativ are un caracter general şi impersonal, tipic şi irefragabil, actele de
aplicare sunt întotdeauna individuale, se referă la o persoană anume, sunt concret-determinate. Scopul
actului de aplicare este dat de actul normativ, el trebuie să traducă în viaţă într-o formă concretă prevederi
ale normei de drept.
3. Activitatea de elaborare normativă este subordonată unor norme metodologice de
tehnică legislativă care trebuie unitar aplicate la toate autorităţile care emit acte normative. Actele
individuale sunt diferite de la o putere la alta, ramură la alta şi chiar, în cadrul aceleiaşi ramuri, de aceea,
abundenţa şi varietatea actelor de aplicare fac imposibilă adoptarea şi codificarea regulilor privitoare la
tehnica actului de aplicare a dreptului. Fiecare dintre aceste acte urmează reguli specifice de adoptare,
reformulare, modificare, de structură şi de formă.
4. O altă deosebire care separă actul normativ de actul de aplicare o reprezintă conţinutul
lor diferit, scopul şi finalitatea deosebite. În concepţia normativistă a lui Hans Kelsen, actele individuale sunt
considerate ca parte a sistemului normativ.
5. Spre deosebire de actul normativ care funcţionează impersonal şi difuz, acţionând
continuu până la scoaterea lui din vigoare, actul de aplicare îşi epuizează efectele în momentul adoptării sale
de către organul de stat. De exemplu: o instanţă, în momentul în care a pronunţat o hotărâre, ea se
dezinvesteşte de caiza respectivă şi nu mai poate interveni asupra acelei hotărâri.
6. Spre deosebire de activitatea de executare şi respectare a normelor juridice de către
cetăţeni, în cursul căreia ei pot să încheie prin acordul lor de voinţă un raport juridic în temeiul unor
dispoziţii legale ce le stau la dispoziţie, actele de aplicare apar întotdeauna prin voinţa unilaterală a unui
organ de stat.
7. Dată fiind importanţa reglementării juridice a relaţiilor sociale, în cazul actelor
normative există reguli precise privind intrarea în vigoare, perioadele de activitate ale normelor juridiceşi
ieşirea din vigoare. În principiu, orice normă juridică intră în vigoare la 3 zile de la publicarea în Monitorul
Oficial, iar ca excepţii există posibilitatea ca norma juridică să intre în vigoare chiar la data publicării (OUG)
sau la o dată ulterioară termenului de 3 zile prevăzută în cuprinsul actului normativ. De la intrarea în
vigoare, aceasta se aplică continuu, fără pauze, până la scoaterea ei din vigoare. Acţiunea ei e universală şi
nimeni prin voinţa sa nu poate să se sustragă de la aplicarea normei. Spre deosebire de actul normativ, actul
individual devine obligatoriu în principiu, în momentul comunicării lui părţii interesate.
8. Din punctul de vedere al momentului din care curge termenul de contestare a actului de
către partea nemulţumită, în legătură cu modul de soluţionare a cazului, de calificare juridică a stării de fapt
reţinută de organul de stat, momentul comunicării actului juridic individual e decisiv.

Fazele procesului de aplicare a dreptului.

1. Stabilirea stării de fapt implică un demers riguros pentru cunoaşterea minuţioasă şi în

profunzime a circumstanţelor cauzei respective.Rezidă în cercetarea împrejurărilor faptei şi
constituirea elementului de bază care dă temeinicie actului de aplicare.
În procesul concret al aplicării dreptului, organele de stat iau cunoştinţă de numeroase
aspecte ce caracterizează şi definesc cadrul fizic, natural, precum şi ambianţa social-politică în care
acţionează norma juridică.
Verificarea şi clarificarea circumstanţelor cauzei sunt făcute de oragnul de stat numai în
lumina ipotezei normei juridice. În această etapă, vor fi analizate şi reţinute doar acele împrejurări care au
relevanţă în cauza dedusă în faţa unui oragn de stat ce trebuie rezolvată prin actul de aplicare.
Aceste împrejurări sunt fapte juridice şi constituie cauze generale sau extinctive de efecet
juridice. De aceea, organul de aplicare a dreptului trebuie să lămurească atât împrejurările concrete
datorate acţiunii oamenilor, cât şi consecinţele unor evenimente,de producerea cărorra legea leagă anumite
efecte juridice.
În vederea emiterii unui act de aplicare întemeiat, în acord cu realitatea, organul de
aplicare trebuie să-şi fundamenteze actul pe baza unei informaţii veridice, complexe, capabilă să evidenţieze
elementele esenţiale ale cauzei.
În acest scop, organul de stat va consulta documentele oficiale, va asculta martori, va
proceda la reconstituiri, va utiliza expertize sau alte rezultate ale unor cercetări ştiinţifice. Toate acestea
trebuie să-i furnizeze date faptice, ele urmărind să se constituie în surse reale de informare care să contureze
circumstanţele cauzei, să creeze convingeri ferme în legătură cu starea de fapt şi să înlăture orice dubiu sau
neclaritate.
Stabilirea stării de fapt este diferită de la un act de aplicare la altul.
Atunci când un organ financiar stabileşte un impozit pentru o persoană fizică stabilirea
stării de fapt este simplă: un inventar al bunurilor impozabile ale perosanei respective. Atunci când un organ
de cercetare penală stabileşte starea de fapt în cazul unei infracţiuni, lucrurile se complică, aria de
investigaţie este vastă, sunt foarte multe necuniscute şi elemente care nu pot fi descoperite uşor: martori,
măsurători, verofocare înscrisurilor, expertize, urme etc.
2. Alegerea normei de drept sau critica normei juridice.
Organul de stat este chemat să identifice norma sau normele juridice care sunt aplicabile
la acea stare de fapt.
După ce a identificat, el face aşa-numita critică, respectiv, trebuie să observe dacă norma
juridică e în vigoare, conţinutul ei este exact, adică să vadă dacă a fost publicată, dacă sun completări,
rectificări, ca în final să stabilească cu exactitate conţinutul acelei norme la data săvârşirii faptei sau la data
la care trebuie să fie aplicată.
În vederea unei calificări juridice, organul de aplicare a dreptului îndeplineşte o serie de
operaţiuni prealabile. În virtutea acestora intră: nominalizarea normei juridice, verificarea autenticităţii
sale, verificarea forţei juridice şi a acţiunii sale. În acest cadru, organul de aplicare va statua raporturile
dintre această normă şi celelalte norm juridice, va detemina conţinutul exact al normei prin consultarea
actului normativ care cuprinde norma respectivă cu toate modificările acesteia.
Critica normei juridice presupune o bună pregătire de specialitate, o stăpânire a
domeniului juridic determinat, dar şi cunoştinţe juridice fundamentale.
3. Interpretarea normei juridice.
4. Elaborarea actului de aplicare a normei juridice şi emiterea acestuia reprezintă
rezultatul unui demers raţional şi al unei maifestări de voinţă a organului de stat.
Atât demersul raţional care presupune înţelegerea împrejurărilor cauzei, cât şi
manifestarea de voinţă care reprezintă încadrarea împrejurărilor constatate într-o normă juridică sunt
realizate în baza legii şi în vederea aplicării la un caz concret.
Varietatea actelor de aplicare determină şi o varietate a formelor actelor de aplicare,
valabilitatea acestora fiind condiţionată de respectarea unor condiţii de formă.
În anumite ramuri (ex.: drept administrativ) se acordă o mare importanţă studierii
tehnicii de elaborare a actului individual. În dreptul procesual penal- există anumite condiţii de formă şi de
fond ale hotărârilor judecătoreşti (forma bate fondul).
 Bibliografie

Elemente de teoria dreptului, Barac Lidia

Teoria generala a dreptului, Popa Nicolae
Teoria generala a dreptului. Sinteze si teste, Catalin Silviu Sararu