Elena TONEA

CONTABILITATE SI
GESTIUNE ECONOMICA

2017
1
 Cuprins

UNITATEA DE STUDIU 1 CONTABILITATEA –COMPONENTĂ

PRINCIPALĂ A SISTEMULUI
INFORMAŢIONAL ECONOMIC. OBIECTUL
CONTABILITĂŢII

UNITATEA DE STUDIU 2 UNITĂŢILE ECONOMICE ŞI

CONTABILITATEA AGENŢILOR ECONOMICI

UNITATEA DE STUDIU 3 PRINCIPALELE ACTIVE PATRIMONIALE.

PRINCIPALELE PASIVE PATRIMONIALE

UNITATEA DE STUDIU 4 DOCUMENTAREA OPERAŢIILOR

ECONOMICE

UNITATEA DE STUDIU 5 METODA CONTABILITĂŢI. BILANŢUL

CONTABIL ŞI INFLUENŢA OPERAŢIILOR
ECONOMICE

UNITATEA DE STUDIU 6 CONTUL – PROCEDEU AL DUBLEI

ÎNREGISTRĂRI

UNITATEA DE STUDIU 7 EVALUAREA PATRIMONIULUI ÎN

CONTABILITATE. INVENTARIEREA
PATRIMONIULUI

2
 UNITATEA DE STUDIU 1

CONTABILITATEA –COMPONENTĂ PRINCIPALĂ A

SISTEMULUI INFORMAŢIONAL ECONOMIC. OBIECTUL
CONTABILITĂŢII

Cuvinte cheie: sistem informaţional economic, informaţie economică,

patrimoniu, bunuri economice, drepturi şi obligaţii
Rezumat
Unitatea de început urmăreşte câteva aspecte legate de contabilitate,
privită din punct de vedere al componenţei sale la sistemul informaţional
economic. Sunt redate câteva noţiuni legate de informaţiile economice, de
sistemul de clasificare a acestora, de legătura dintre sistemul informaţional
economic şi sistemul informatic. Este prezentat obiectul contabilităţii, care
constituie reflectarea în expresie bănească a bunurilor mobile şi imobile,
inclusiv solul, bogăţiile naturale, alte bunuri cu potenţial economic,
disponibilităţile băneşti, precum şi drepturile şi obligaţiile unităţilor
patrimoniale, veniturile, cheltuielile si rezultatele obţinute de acestea.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore.

SISTEMUL INFORMAŢIONAL ECONOMIC

Odată cu dezvoltarea economiei de piaţă s-au diversificat şi
problemele cu care ne confruntăm. Pentru rezolvarea acestora este necesar
ca informaţiile economice pe care le deţinem să poată furniza elementele
necesare luării deciziilor, dar şi ca acestea să reflecte exact situaţia
patrimonială a agenţilor economici şi rezultatele activităţii economico-
financiare.
Folosirea la maxim a informaţiei economice se poate realiza numai în
cadrul unui sistem informaţional economic (SIE), privit sub forma unui
ansamblu al mijloacelor şi metodelor de obţinere, stocare şi utilizare a
informaţiilor intr-un anumit domeniu al activităţii social-economice.
SISTEMUL INFORMAŢIONAL ECONOMIC reprezintă un ansamblu
organizat de informaţii economice complexe care sunt obţinute în urma
prelucrării datelor furnizate de anumite surse şi care sunt necesare
3
organizării, conducerii şi desfăşurării în cele mai bune condiţii a activităţilor
economice.
Sistemul de management al unei firme are la bază sistemul
informaţional economic, al cărui rol asupra funcţionalităţii şi eficienţei
economice este din ce în ce mai pregnant şi care are ca scop final
satisfacerea obiectivelor stabilite de conducerea firmei.
FUNCŢIA PRINCIPALĂ a sistemului informaţional economic, oricât de
complex şi de automatizat ar fi acesta, este furnizarea de informaţii necesare
cunoaşterii activităţii economice, pe baza cărora să poată fi luate decizii bine
argumentate, pe toate treptele organizatorice.
STRUCTURA sistemului informaţional economic este următoarea:
- ansamblul informaţiilor economice complexe;
- prelucrarea datelor informaţiilor economice;
- sursele de date/informaţii economice.
Sursa principală de date şi în acelaşi timp componenta de bază a
acestuia este contabilitatea.
Putem afirma cu certitudine că instrumentul principal de cunoaştere,
gestiune şi control al patrimoniului şi al rezultatelor obţinute de agenţii
economici este reprezentat de contabilitate.
OBIECTIVELE contabilităţii agenţilor economici se pot enunţa astfel:
→ înregistrarea în ordine cronologică şi sistematică a mişcărilor
patrimoniului;
→ controlul operaţiunilor efectuate;
→ asigurarea integrităţii patrimoniului;
→ furnizarea rezultatelor obţinute pentru necesităţile proprii, dar şi
pentru a informa asociaţii sau acţionarii, clienţii şi furnizorii, băncile şi
organele fiscale;
→ punerea la dispoziţie a informaţiilor necesare pentru întocmirea
documentelor de sinteză contabilă.
Sistemul informaţional economic şi activităţile economico-sociale pot
cunoaşte o delimitare în timp şi una în spaţiu. Delimitarea în timp se face pe
perioade de gestiune sau pe exerciţii economico-financiare. Delimitarea în
spaţiu se face în cadrul unităţilor patrimoniale.
Sistemul informaţional economic ajută la organizarea şi conducerea
activităţii economice la nivelul micro şi macroeconomic, făcând posibilă
cunoaşterea permanentă a stării şi funcţionării unităţilor patrimoniale.

4
 INFORMAŢIILE ECONOMICE – NOŢIUNI GENERALE ŞI CLASIFICARE
Activităţile economice pot fi conduse şi organizate la nivel micro şi
macroeconomic atâta vreme cât este cunoscută starea şi funcţionarea tuturor
elementelor componente ale agenţilor economici pe ramuri, dar şi pe
ansamblul economiei naţionale.
INFORMAŢIA reprezintă o ştire, o comunicare, despre o persoană, un
obiect, un proces, un fenomen etc. Aşadar, informaţia poate fi înţeleasă ca o
constatare, o lămurire a unei probleme trecute, prezente sau viitoare.
INFORMAŢIA ECONOMICĂ, conform literaturii de specialitate, este
considerată ca fiind „materia primă” aflată la dispoziţia unui conducător
indiferent de domeniul în care activează sau de nivelul său ierarhic. Cu
ajutorul informaţiei economice se poate interveni prompt în organizarea şi
dirijarea producţiei, în optimizarea acesteia şi în elaborarea deciziilor.
Informaţia economică reprezintă o ştire, un mesaj, o comunicare ce
aduce noutăţi privind o stare, o situaţie sau condiţii de manifestare a unor
fenomene sau procese economice din trecut, prezent sau viitor.
Informaţiile se obţin pe baza datelor, reprezentate prin cifre, cuvinte,
semne, imagini, culori etc.
Informaţia economică are un loc important în cadrul sistemului
informaţional economic. În sfera noţiunii de informaţie economică intră
bugetul de venituri şi cheltuieli, evidenţa economică, prognoza şi
programarea producţiei, marketingul, managementul, controlul de gestiune,
instrucţiunile şi legile care fac posibilă cunoaşterea, rezolvarea şi controlul
anumitor probleme din cadrul organismelor economice.
INFORMAŢIA CONTABILĂ poate fi definită ca fiind o informaţie
economică specifică, rezultată în urma prelucrării prin metode, procedee şi
instrumente proprii a datelor din contabilitate. Aceasta trebuie să fie reală,
precisă, completă.
CLASIFICAREA informaţiilor economice se poate face ţinând cont de
următoarele criterii:

1. DUPĂ CONŢINUT :
→ informaţii de planificare/programare – vizează obiectivele a fi
urmărite în planurile fiecărei unităţi patrimoniale, reflectând dinamica şi
dimensiunile fiecărei activităţi viitoare;
→ informaţii efective – sunt caracteristice operaţiilor şi proceselor
economice efectuate într-un anumit loc şi timp;
→ informaţii de control – sunt obţinute în urma comportării informaţiilor
efective cu informaţiile de planificare/programare, cu prevederile legale şi cu
deciziile conducerii unităţii respective şi reflectă abaterile de la obiectivele
prevăzute.
5
 2. DUPĂ FORMA DE PREZENTARE :
→ informaţii orale – sunt utilizate în comunicările directe dintre
persoane, prin grai viu în timpul activităţilor zilnice;
→ informaţii scrise – se regăsesc în cărţi, documente, registre, note
de serviciu, circulare, scrisori, procese-verbale etc.;
→ informaţii audio-vizuale – sunt obţinute în urma comunicaţiilor
făcute la radio, televizor, telefon, fax etc.
3. DUPĂ SFERA DE CUPRINDERE :
→ informaţii sintetice – care favorizează obţinerea de cunoştinţe
generale de ansamblu, asupra activităţilor economice; acestea sunt
caracteristice unităţilor de bază ale economiei naţionale şi organelor de
sinteză ale statului;
→ informaţii analitice – cu ajutorul lor se pot cunoaşte în detaliu
activităţile desfăşurate de fiecare unitate patrimonială şi de subunităţile sale
organizatorice.
4. DUPĂ SCOP :
→ informaţii de conducere/dirijare – se regăsesc sub forma
dispoziţiilor, a hotărârilor, deciziilor, instrucţiunilor transmise de organele de
conducere către organele inferioare acestora;
→ informaţii de raportare – sunt transmise de unitatea patrimonială
condusă către unitatea patrimonială conducătoare;
→ informaţii de reglare – au ca scop corectarea şi îmbunătăţirea
activităţilor economice, pe baza informaţiilor de control.
5. DUPĂ ETALONUL INFORMAŢIONAL FOLOSIT :
→ informaţii cantitative – ajută la cunoaşterea cantitativă a
fenomenelor şi proceselor economice, având la bază etaloanele
informaţionale corespunzătoare;
→ informaţii valorice – fenomenele şi procesele economice sunt
exprimate cu ajutorul etalonului bănesc.
6. DUPĂ MODUL DE REFLECTARE ÎN TIMP :
→ informaţii active – care se culeg în timpul desfăşurării proceselor şi
fenomenelor economice, influenţând evoluţia lor actuală şi viitoare;
→ informaţii pasive – vizează procesele şi fenomenele economice
care au trecut, astfel putându-se analiza activitatea desfăşurată (de exemplu:
bilanţul contabil, contul de profit şi pierdere);
→ informaţii previzionale – fac referire la fenomenele şi procesele
economice ce se vor desfăşura în viitor, în următoarea perioadă de gestiune
(de exemplu: bugetele firmelor).
6
 SISTEMUL INFORMAŢIONAL ECONOMIC ŞI SISTEMUL INFORMATIC

H.B. Maynard definea într-una din lucrările sale astfel prelucrarea

datelor: „efectuarea unei serii de operaţii funcţionale logice şi de calcul
asupra unui fond de date informaţionale”
Din momentul în care apar şi până în momentul în care sunt
valorificate ca informaţii, datele economice trec prin mai multe etape care
formează ciclul de prelucrare a datelor denumit „flux informaţional economic”.
Sistemul de prelucrare a datelor este un ansamblu de procedee, de
mijloace materiale şi tehnice folosite în procesul de culegere, prelucrare,
transmitere, folosire şi păstrare a informaţiilor economice.
Prelucrarea informaţiilor cu ajutorul mijloacelor automate constituie
obiectul informaticii, care urmăreşte în mod automat colectarea,
transmiterea, prelucrarea şi obţinerea informaţiilor.
SISTEMUL INFORMATIC primeşte anumite date şi informaţii pe care
le prelucrează cu ajutorul echipamentelor electronice, folosind procedee şi
tehnici specifice şi respectând anumite reguli formale.
Sistemul informaţional economic nu se confundă cu sistemul
informatic. Legătura dintre cele două sisteme se poate observa în figura
următoare .

Fig. 1.1. Sistemul informaţional economic şi sistemul informatic

7
 Sistemul informaţional economic are o sferă de cuprindere mai largă,
care include şi sistemul de prelucrare a datelor, care la rândul său cuprinde
şi sistemul informatic.
Se cunosc mai multe modalităţi de organizare a sistemului
informaţional:
→ ÎN DREPTUNGHI – caz în care tuturor treptelor organizatorice li se
transmite acelaşi volum şi fel de informaţii; echipa managerială are la
dispoziţie un volum mare de informaţii, dintre care unele au o importanţă mai
redusă, fapt ce îngreunează uneori luarea deciziilor;
→ ÎN PIRAMIDĂ – situaţie în care volumul informaţiilor scade treptat
începând de la treptele organizatorice inferioare şi până la conducerea
unităţii; volumul informaţiilor transmise şi utilizate trebuie să fie invers
proporţional cu capacitatea lor informativă;
→ PRIN EXCEPŢIE – caz în care echipa managerială este informată
numai asupra acelor fenomene sau situaţii care constituie o excepţie de la
activitatea obişnuită.

TEORII PRIVIND OBIECTUL CONTABILITĂŢII

Ştiinţa contabilităţii reprezintă un sistem coerent de obiective şi
principii fundamentale, legate între ele, susceptibile să conducă la definirea
de norme solide privind construirea şi comunicarea informaţiei privitoare la
situaţia netă şi financiară a patrimoniului, precum şi la rezultatele obţinute .
În prezent, contabilitatea este cea mai exactă formă de evidenţă şi
consider că nici în viitorul apropiat nu va fi găsit un alt mijloc mai concret. Ca
ştiinţă, contabilitatea s-a conturat cu multe secole în urmă.
În anul 1494, la Veneţia, a fost dată prima definiţie a obiectului
contabilităţii. Aceasta a fost enunţată de către călugărul italian Luca
PACIOLO, în lucrarea sa „Summa de arithmetica, geometria, proportioni et
proportionalita” în partea intitulată „Tractatus de computis et scripturis”
(Tratat de contabilitate în partidă dublă) astfel: obiectul contabilităţii este „tot
ceea ce după părerea negustorului îi aparţine pe lume, precum şi toate
afacerile mari şi mărunte în ordinea în care au avut loc”. Deşi este primul
tratat de contabilitate în partidă dublă, Luca Paciolo nu se consideră mentorul
acestui sistem, ci doar arată care era sistemul folosit de negustorii din
Veneţia şi Florenţa.
Pornind de la această definiţie, au fost emise mai multe teorii, dar nici
una dintre acestea nu s-a bucurat de o recunoaştere unanimă; specialiştii s-
au grupat în jurul a trei mari concepţii:
→ concepţia administrativă;
→ concepţia juridică;
8
 → concepţia economică.
CONCEPŢIA ADMINISTRATIVĂ aparţine şcolii italiene, reprezentată
de E. Pisani, G. Massa, V. Gitti şi conform acesteia obiectul contabilităţii îl
constituie reflectarea şi controlarea valorică a faptelor administrative pentru a
obţine efecte economice maxime cu eforturi minime.
CONCEPŢIA JURIDICĂ, reprezentată de germanii Fr. Hűgli, R.
Reisch şi I.C. Kreibig a fost preluată şi în România de către profesorii G.
Trancu Iaşi, S. Iacobescu şi Al. Sorescu. Conform acestora, obiectul
contabilităţii îl reprezintă patrimoniul unei persoane fizice sau juridice, privit
din punct de vedere juridic, adică a drepturilor şi obligaţiilor pecuniare
(materiale) în corelaţie cu obiectele corespunzătoare; deci, altfel spus,
contabilitatea înregistrează egalităţile de schimb din patrimoniul unei
persoane2.
CONCEPŢIA ECONOMICĂ a cunoscut cea mai mare acceptare în
Europa (R.P. Coffy, A. Guibbault, A. Gibert), în România fiind reprezentanţi
de seamă I. Evian, C. Panţu şi D. Voina. Conform acestei concepţii, obiectul
contabilităţii este dat de circuitul capitalului, privit sub aspectul destinaţiei:
capital fix/circulant şi al modului de dobândire: capital propriu/străin.
Şi în economia centralizată au continuat să fie date definiţii obiectului
contabilităţii, având ca trăsătură comună procesul reproducţiei lărgite.
În concluzie, consider că obiectul contabilităţii trebuie să privească
patrimoniul sub dublu aspect: economic şi juridic, dar şi să urmărească
rezultatele obţinute din desfăşurarea activităţii agenţilor economici.

PATRIMONIUL – OBIECT AL CONTABILITĂŢII

PATRIMONIUL, privit sub aspect juridic se poate defini ca fiind
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică (în expresie
bănească), aparţinând unei persoane fizice sau juridice, în calitatea ei de
subiect de drepturi şi obligaţii, precum şi din totalitatea bunurilor la care
acestea fac referire.
Sunt necesare două elemente strâns legate unul de celălalt pentru ca
să existe un patrimoniu:
→ subiectul de drepturi şi obligaţii, adică persoana fizică sau juridică şi
→ obiectele de drepturi şi obligaţii, adică bunurile economice.
Între obiectele de drepturi şi obligaţii, pe de o parte, şi drepturile şi
obligaţiile, pe de altă parte, stă persoana fizică sau juridică în calitatea sa de
subiect de drepturi şi obligaţii. 3
Privit sub aspect economic, PATRIMONIUL se defineşte ca fiind
totalitatea bunurilor deţinute de un agent economic (materiale, nemateriale
9
sau financiare) folosite în scopul activităţii sale de către o persoană fizică sau
juridică, indiferent de apartenenţa bunurilor respective.
Ca unitate sintetică de structură, patrimoniul are următoarele trăsături
caracteristice:4
→ este o universalitate juridico-economico-financiară;
→ este personal, în sensul că aparţine unei anumite persoane şi este
netransmisibil – fiind condiţie fundamentală de întemeiere ontologică a
persoanei;
→ este distinct faţă de persoana căreia îi aparţine şi nu inclus
acesteia;
→ este unic şi indivizibil.
În literatura de specialitate sunt prezentate mai multe concepţii
referitoare la patrimoniu, ca obiect al contabilităţii. Potrivit concepţiei
economico-juridică, aceasta apare sub forma unei balanţe cu două părţi
egale:
- partea stângă formează patrimoniul economic;
- partea dreaptă formează patrimoniul juridic.
Sub forma unei ecuaţii putem spune că:

Patrimoniul economic = Patrimoniul juridic

Deci, patrimoniul economic este format din bunuri economice,

evaluabile în bani (bunuri corporale, necorporale şi financiare). Patrimoniul
juridic este reprezentat de drepturile şi obligaţiile cu valoare economică.
Dacă prezentăm din nou patrimoniul în contabilitate, folosind elementele sale
componente, ecuaţia prezentată mai sus se transformă astfel:

Bunuri economice = Drepturi + Obligaţii

În contabilitate, bunurile economice sunt denumite active patrimoniale,

iar drepturile şi obligaţiile sunt numite pasive patrimoniale, deci ecuaţia poate
fi descrisă astfel:

Active patrimoniale = Pasive patrimoniale

10
 Privit din punct de vedere financiar, PATRIMONIUL prezintă resursele
financiare din două unghiuri diferite:
→ al modului de utilizare;
→ al provenienţei acestor resurse.
Deci concepţia financiară consideră că obiectul de studiu al
contabilităţii îl constituie elaborarea şi aplicarea procedeelor de evidenţă,
calcul, analiză şi control în expresie valorică a existenţei şi stării precum şi a
mişcării şi transformării resurselor economice. 5
Utilizările durabile se referă la activele imobilizate, în timp ce utilizările
ciclice se consumă după fiecare ciclu de exploatare şi se referă la stocuri,
creanţe, bani, într-o singură denumire, active circulante.
Deci putem scrie următoarele două ecuaţii:

Bunuri Active Active

= +
economice imobilizate circulante

şi

Bunuri Resurse Resurse

= +
economice permanente temporare

Resursele permanente sunt obţinute în urma acumulării amortizărilor şi

provizioanelor, dar şi a profitului, în timp ce resursele temporare sunt obţinute
de la terţele persoane (furnizori, creditori) a căror scadenţă la plată este mai
mică decât un an.

Concepte şi noţiuni de reţinut:

- SISTEMUL INFORMAŢIONAL ECONOMIC reprezintă un ansamblu

organizat de informaţii economice complexe care sunt obţinute în
urma prelucrării datelor furnizate de anumite surse şi care sunt
necesare organizării, conducerii şi desfăşurării în cele mai bune
condiţii a activităţilor economice.
- INFORMAŢIA reprezintă o ştire, o comunicare, despre o persoană, un
obiect, un proces, un fenomen etc. Aşadar, informaţia poate fi
înţeleasă ca o constatare, o lămurire a unei probleme trecute,
prezente sau viitoare.
11
- INFORMAŢIA ECONOMICĂ, conform literaturii de specialitate, este
considerată ca fiind „materia primă” aflată la dispoziţia unui
conducător indiferent de domeniul în care activează sau de nivelul său
ierarhic. Cu ajutorul informaţiei economice se poate interveni prompt
în organizarea şi dirijarea producţiei, în optimizarea acesteia şi în
elaborarea deciziilor.
- SISTEMUL INFORMATIC primeşte anumite date şi informaţii pe care
le prelucrează cu ajutorul echipamentelor electronice, folosind
procedee şi tehnici specifice şi respectând anumite reguli formale.
- Ştiinţa contabilităţii reprezintă un sistem coerent de obiective şi
principii fundamentale, legate între ele, susceptibile să conducă la
definirea de norme solide privind construirea şi comunicarea
informaţiei privitoare la situaţia netă şi financiară a patrimoniului,
precum şi la rezultatele obţinute

- PATRIMONIUL, privit sub aspect juridic se poate defini ca fiind

totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică (în expresie
bănească), aparţinând unei persoane fizice sau juridice, în calitatea ei
de subiect de drepturi şi obligaţii, precum şi din totalitatea bunurilor la
care acestea fac referire.

Întrebări de autoevaluare:

1. Definiţi sistemul informaţional economic.

2. Care este structura sistemului informaţional economic?
3. Ce este o informaţie economică?
4. Cine a dat prima definiţie a obiectului contabilităţii şi în ce an?
5. Care sunt concepţiile cu privire la obiectul contabilităţii?
6. Caracterizaţi patrimoniul privit ca obiect al contabilităţii.
7. Care sunt principalele active patrimoniale?

12
 UNITATEA DE STUDIU 2

UNITĂŢILE ECONOMICE ŞI CONTABILITATEA

AGENŢILOR ECONOMICI

Cuvinte cheie: agent economic, unitate economică.

Rezumat
În această parte se fac referiri la unităţile patrimoniale şi împărţirea
acestora în unităţi economice: regii autonome ale statului, societăţi
comerciale şi societăţi (asociaţii) cooperatiste.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore.

CONTABILITATEA AGENŢILOR ECONOMICI. CLASIFICAREA

UNITĂŢILOR ECONOMICE

Contabilitatea se organizează în cadrul fiecărei unităţi patrimoniale şi

a persoanelor fizice care au calitatea de comerciant. Aceste unităţi
patrimoniale au obligaţia să asigure:
 întocmirea documentelor justificative care atestă operaţiile efectuate
asupra patrimoniului unităţii;
 înregistrarea în contabilitate a operaţiilor;
 inventarierea patrimoniului unităţii;
 întocmirea bilanţului contabil;
 controlarea tuturor operaţiilor efectuate;
 deţinerea de informaţii privitoare la situaţia patrimoniului şi a rezultatelor
obţinute de unitatea respectivă.
Unităţile patrimoniale se împart în: unităţi economice, instituţii publice,
organizaţii obşteşti.
UNITATEA ECONOMICĂ este reprezentată de persoana juridică
creată pe baza capitalului şi a patrimoniului propriu care are ca obiect
producţia mărfurilor, circulaţia mărfurilor, a titlurilor de valoare şi a
instrumentelor de plată, prestarea de servicii în asigurări şi transport,
executarea de lucrări etc. şi are ca scop obţinerea de profit.
Unităţile economice se pot organiza sub forma regiilor autonome ale
statului, societăţilor comerciale şi societăţilor (asociaţiilor) cooperatiste.

13
 REGIILE AUTONOME se organizează şi funcţionează în ramurile
strategice ale economiei naţionale stabilite de către guvern (de exemplu:
industria de armament, energie electrică, poştă şi transporturi feroviare, mine
şi gaze naturale) 4.
SOCIETĂŢILE COMERCIALE sunt unităţi patrimoniale cu
personalitate juridică, înfiinţate prin acte administrative sau prin asociere de
persoane fizice sau juridice în scopul efectuării de acte de comerţ, în
conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare 5
SOCIETĂŢILE (ASOCIAŢIILE) COOPERATISTE sunt persoane
juridice constituite pe baza principiului activităţii comune a membrilor, având
trăsăturile unor societăţi de persoane care muncesc împreună şi îşi
administrează bunurile după reguli statutare de administrare şi repartizare a
rezultatelor.
Unităţile economice se pot clasifica după următoarele criterii:
1. DUPĂ OBIECTUL ACTIVITĂŢII DESFĂŞURATE :
→ de producţie de mărfuri;
→ de comerţ;
→ de prestări de servicii (în transport, asigurări, financiar-bancare);
→ de construcţii montaj;
→ de exploatări miniere;
→ de executări de lucrări etc.
2. DUPĂ FORMA DE PROPRIETATE :
→ societăţi comerciale de stat sau publice;
→ societăţi comerciale private sau particulare;
→ societăţi comerciale cu capital mixt – privat şi public, cu capital
autohton şi cu capital străin.
3. DUPĂ MĂRIME :
→ unităţi economice mari;
→ unităţi economice mijlocii;
→ unităţi economice mici.

În funcţie de mărimea lor, unităţilor economice li se atribuie un grad

exprimat cifric (0, 1, 2, 3). Din punct de vedere fiscal, unităţile se împart în:
→ contribuabili mari;

14
 → contribuabili mici.
4. DUPĂ CARACTERUL ACTIVITĂŢII ÎN TIMP :
→ unităţi cu activitate permanentă;
→ unităţi cu activitate sezonieră.
5. DUPĂ MODUL DE ORGANIZARE A PRODUCŢIEI :
→ unităţi cu producţie individuală (sau pe comenzi);
→ unităţi cu producţie de serie;
→ unităţi cu producţie de masă.
6. DUPĂ FORMA DE CONSTITUIRE ŞI FUNCŢIONARE :
→ SOCIETATEA ÎN NUME COLECTIV – obligaţiile sociale ale societăţii
sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi
solidară a tuturor asociaţiilor; părţile sociale nu pot fi reprezentate de
titluri negociabile;

→ SOCIETATEA ÎN COMANDITĂ SIMPLĂ – este societatea

comercială ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul social şi
cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi, în
timp ce comanditarii răspund numai până la limita aportului lor şi nu
au dreptul să intervină în administrarea societăţii.
Comandita reprezintă contractul de asociere în care una din
părţi , comanditatul, răspunde solidar şi cu întreaga sa avere pentru
obligaţiile societăţii faţă de creditori, în timp ce partea cealaltă,
comanditarul, nu răspunde decât în limitele capitalului social investit
de el. Capitalul social al societăţii este împărţit în părţi sociale care
nu pot fi înstrăinate de comanditari fără acordul unanim.

→ SOCIETATEA ÎN COMANDITĂ PE ACŢIUNI – este societatea

comercială care are capitalul social împărţit în acţiuni, iar obligaţiile
sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea
nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi; comanditarii sunt
obligaţi doar la plata acţiunilor lor.

→ SOCIETATEA PE ACŢIUNI – este societatea comercială ale cărei

obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar asociaţii
sunt obligaţi să răspundă în limita capitalului subscris, exprimat în
acţiuni; acţiunile pot fi înstrăinate în mod liber, nefiind necesară o
autorizaţie din partea celorlalţi acţionari, dacă în contractul de
societate nu este prevăzut expres astfel.

15
 → SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ – reprezintă societatea
comercială ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul
social, iar asociaţii răspund numai în limita cotei lor sociale. Părţile
sociale ale asociaţilor sunt de obicei netransmisibile altor persoane
şi nici nu sunt reprezentate prin titluri negociabile.
INSTITUŢIILE PUBLICE sunt create pentru realizarea unor activităţi
social-culturale, neîndeplinind o activitate economică direct productivă. Se
împart în următoarele categorii:
→ unităţi subordonate Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului,
adică unităţile de învăţământ preşcolar, şcolile generale, liceele,
şcolile profesionale, universităţile şi învăţământul postuniversitar;
→ unităţi subordonate Ministerului Sănătăţii, cum ar fi: dispensare,
spitale, sanatorii, policlinici etc.;
→ unităţi subordonate Ministerului Culturii, cum sunt: teatre, opere,
muzee, cămine culturale etc.;
→ organele puterii şi administraţiei de stat: preşedenţia, parlamentul,
guvernul, parchetul, prefecturile şi primăriile, organele de justiţie etc.;
→ armata şi organele de ordine internă şi de pază.
Aceste instituţii bugetare, enumerate mai sus, nu generează venituri
care să le asigure în totalitate autofinanţarea, ele fiind finanţate de la buget.
ORGANIZAŢII OBŞTEŞTI sunt considerate următoarele categorii:
→ partidele politice;
→ sindicatele;
→ asociaţiile profesionale;
→ cultele;
→ societăţile de caritate;
→ fundaţiile etc.
Aceste organizaţii s-au constituit pe principiul asocierii sau participării
libere şi au ca obiect desfăşurarea de activităţi politice, religioase, socio-
culturale, dar şi anumite activităţi economice. Ele îşi acoperă cheltuielile de
funcţionare din unele venituri proprii obţinute din desfăşurarea unor activităţi
economice, dar şi din contribuţia membrilor acestora.
SOCIETĂŢILE AGRICOLE au ca obiect de activitate exploatarea
agricolă a pământului, uneltelor şi animalelor şi realizarea de investiţii în
interes agricol.

16
 PERSOANELE FIZICE sunt acele persoane care au calitatea de
comerciant, adică efectuează acte de comerţ (cumpărare/vânzare de mărfuri,
operaţiuni de asigurare, transport de mărfuri sau persoane etc.) şi potrivit
legii, sunt înscrise la Oficiul comerţului.
În România, contabilitatea agenţilor economici se poate ţine sub două
aspecte:
→ contabilitatea financiară şi
→ contabilitatea de gestiune.
CONTABILITATEA FINANCIARĂ (GENERALĂ) are ca obiect
înregistrarea tuturor operaţiilor care influenţează patrimoniul unei firme,
pentru a putea fi determinat rezultatul financiar al acesteia; este importantă
pentru că permite controlarea aplicării metodelor de evaluare a elementelor
patrimoniale şi stabilirea rezultatelor care formează baza de determinare a
impozitelor către fisc.
CONTABILITATEA DE GESTIUNE (INTERNĂ) nu este obligatorie
pentru agenţii economici, dar este utilă pentru că reprezintă de fapt
contabilitatea activităţii de producţie.

Concepte şi noţiuni de reţinut:

- UNITATEA ECONOMICĂ este reprezentată de persoana juridică

creată pe baza capitalului şi a patrimoniului propriu care are ca obiect
producţia mărfurilor, circulaţia mărfurilor, a titlurilor de valoare şi a
instrumentelor de plată, prestarea de servicii în asigurări şi transport,
executarea de lucrări etc. şi are ca scop obţinerea de profit.
- Unităţile economice se pot organiza sub forma regiilor autonome ale
statului, societăţilor comerciale şi societăţilor (asociaţiilor) cooperatiste.

Întrebări de autoevaluare:

1. Definiţi unitatea patrimonială.

2. Ce sunt regiile autonome?
3. Clasificaţi unităţile economice după forma de constituire şi funcţionare.
4. Caracterizaţi instituţiile publice.
5. Daţi câteva exemple de organizaţii obşteşti.

17
 UNITATEA DE STUDIU 3

PRINCIPALELE ACTIVE PATRIMONIALE.

PRINCIPALELE PASIVE PATRIMONIALE

Cuvinte cheie: imobilizări corporale, imobilizări necorporale,

imobilizări financiare, capital propriu, capital social, rezerve
Rezumat
Averea unei unităţi patrimoniale este dată de totalitatea bunurilor şi a
mijloacelor economice care îi aparţin, şi care diferă în funcţie de obiectul
principal de activitate. Pasivele patrimoniale arată modul de finanţare a
activelor. Se cunosc mai multe criterii de clasificare, cel mai utilizat fiind în
funcţie de exigibilitatea pasivelor şi al naturii juridice a pasivelor patrimoniale.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore.

STRUCTURA ACTIVELOR PATRIMONIALE

În majoritatea ţărilor europene, activele patrimoniale sunt
prezentate în ordinea inversă a lichidităţii, astfel:

Fig.3.1. Structura activelor patrimoniale

18
 ACTIVELE IMOBILIZATE se mai cunosc şi sub denumirea de bunuri
imobile, nu sunt fungibile şi sunt destinate utilizării în activitatea unităţii
patrimoniale pentru o perioadă mai lungă de timp, transformarea lor în bani
făcându-se într-un interval lung de timp. Deci, activele imobilizate au
următoarele trăsături:
→ perioada lor de utilizare, de regulă este mai mare de un an;
→ participă la mai multe cicluri economice, neconsumându-se după
prima întrebuinţare;
→ nu sunt destinate comercializării în mod direct.
IMOBILIZĂRILE NECORPORALE nu sunt bunuri materiale concrete,
din această categorie făcând parte:
→ cheltuieli de constituire – sunt reprezentate de cheltuielile efectuate
cu înfiinţarea unei societăţi comerciale, adică taxe şi cheltuieli de înscriere şi
înmatriculare, reclamă, publicitate, cheltuielile făcute pentru creşterea de
capital prin emisiunea şi vânzarea de acţiuni şi obligaţiuni.
→ cheltuieli de cercetare-dezvoltare – apar datorită întreprinderii de
lucrări de cercetare care duc la crearea de noi tehnologii, noi produse.
→ concesiuni, brevete şi alte drepturi similare – cuprind cheltuielile
ocazionate de achiziţionarea sau realizarea brevetelor, a mărcilor de
fabricaţie, a licenţelor, a know-how-urilor, a altor drepturi de proprietate
industrială sau intelectuală. Un contract de cesiune este un act prin care o
parte numită concedent cedează, contra unei plăţi, unei alte părţi, denumită
concesionar, pe o anumită perioadă de timp, dreptul de exploatare a unei
activităţi.
→ fondul comercial este format din cheltuielile făcute pentru
menţinerea sau dezvoltarea activităţii unităţii patrimoniale (clientela, vadul
comercial, reputaţia, regulamentul de piaţă); acest fond comercial face
obiectul contabilităţii doar dacă este adus ca aport sau dacă este achiziţionat,
nu se contabilizează în timpul activităţii firmei, ci doar dacă i se determină
preţul de vânzare.
IMOBILIZĂRILE CORPORALE cuprind bunurile materiale de folosinţă
îndelungată: mijloace fixe şi terenuri. În contabilitate se reflectă operaţiile
privind terenurile cumpărate şi aduse ca aport de către acţionari şi asociaţi la
constituirea societăţii comerciale, dar şi contravaloarea terenurilor ieşite din
patrimoniu ca urmare a vânzării, dizolvării sau lichidării societăţii.
Mijloacele fixe sunt acele obiecte sau complexul de obiecte utilizate ca
atare, care îndeplinesc cumulativ următoarele două condiţii:
→ au o durată normată de utilizare mai mare de un an şi
→ au o valoare de intrare în patrimoniu mai mare decat limita stabilita
prin prevederi legale

19
 Un mijloc fix are o durată lungă de funcţionare, participând la mai
multe cicluri de producţie şi transmiţându-şi treptat valoarea asupra
produselor fabricate şi comercializate. Sunt considerate mijloace fixe:
clădirile, construcţiile speciale (de exemplu: sonde, căi ferate, poduri, canale
de apă, gaze etc.), maşinile, utilajele şi instalaţiile de lucru, aparatele şi
instalaţiile de măsurare, control şi reglare, mijloacele de transport, animalele
şi plantaţiile, uneltele, dispozitivele, instrumentele, mobilierul şi aparatura
birotică. În contabilitate, operaţiile economice care privesc mijloacele fixe
urmăresc intrarea mijloacelor fixe, calculul amortizării şi a provizioanelor
constituite pentru deprecierea acestora, reparaţiile şi ieşirea lor din gestiunea
societăţii comerciale.
IMOBILIZĂRILE ÎN CURS sunt acele imobilizări corporale sau
necorporale care au o poziţie intermediară în structura activului patrimonial,
cum sunt: imobilizările nerecepţionate primite de la terţi, imobilizările în curs
de executare pentru nevoile proprii etc.
IMOBILIZĂRILE FINANCIARE sunt acele elemente de avere care
reprezintă sume investite pe termen mai mult sau mai puţin îndelungat în
titluri de participare, împrumuturi acordate pe termen lung în scopul obţinerii
de profit.
Titlurile de participare sunt drepturi sub formă de acţiuni sau alte titluri
de valoare în capitalul altor firme care permit exercitarea unui control asupra
societăţii emitente, şi care duc la obţinerea anuală a unor venituri financiare
sub formă de dividende.
Titlurile imobilizate ale activităţii de portofoliu sunt titluri dobândite
(altele decât cele de participare) în vederea realizării unor venituri financiare,
fără a putea interveni la gestiunea firmei emitente. La fel, titlurile obţinute
pentru ca la scadenţă să se realizeze un profit, dar fără a se interveni în
gestiunea altor societăţi, sunt considerate tot titluri imobilizate ale activităţii
de portofoliu.
Creanţele imobilizate cuprind:
→ creanţele legate de participanţi, apărute cu ocazia acordării de
împrumuturi altor firme la care sunt deţinute titluri de participare;
→ împrumuturi acordate pe termen lung, în baza unor contracte, şi
care sunt purtătoare de dobânzi;
→ garanţii şi cauţiuni la terţi pentru a garanta executarea unei obligaţii.
O creanţă reprezintă un drept pe care-l are un creditor de a primi la un
termen stabilit, o anumită sumă de bani, sau alte valori ori bunuri economice,
de la un debitor.
Garanţia este realizată în baza unui contract care specifică faptul că
partea numită garant garantează celeilalte părţi, adică beneficiarului,
executarea unei anumite obligaţii; în cazul în care obligaţia nu a fost
executată, beneficiarul are dreptul să scoată la licitaţie bunurile sau hârtiile
de valoare, pentru a stinge astfel obligaţia asumată.
20
 Cauţiunea se realizează tot pe baza unui contract dar prin acesta, o
persoană garantează faţă de terţi pentru o altă persoană, că în cazul în care
nu se va respecta angajamentul luat, ea va îndeplini obligaţiile persoanei
garantate.

ACTIVELE CIRCULANTE – se mai regăsesc şi sub denumirea de

active curente sau mijloace circulante, şi au o perioadă de rotaţie de regulă
mai mică de un an, schimbându-şi în permanenţă forma materială şi utilitatea
în cadrul unui circuit economic.

I. STOCURILE sunt active circulante formate din:

→ rezerve pentru producţie (materii prime, materiale consumabile,
obiecte de inventar, baracamente şi amenajări provizorii, producţia şi
lucrările/serviciile în curs de execuţie).
→ rezerve pentru circulaţie (semifabricate, produse finite, mărfuri etc.).

1. Materiile prime se regăsesc total sau parţial în produsul finit, în

forma iniţială sau modificată (de ex.: făina în panificaţie, laminatele în
industria constructoare de maşini etc.).

2. Materialele consumabile participă la procesul de fabricaţie, dar de

regulă nu se regăsesc în produsul finit. Principalele materiale consumabile
sunt:
→ materialele auxiliare, care se adaugă materiei prime, pentru a servi
la modificarea acesteia (substanţele pentru vopsit sau aţa în industria de
încălţăminte, drojdia în panificaţie etc.) sau sunt folosite pentru asigurarea
unei bune desfăşurări a activităţii (lubrifianţii, materialele de întreţinere etc.);
→ combustibilii, care iau parte direct/indirect la procesele dintr-o
unitate patrimonială (pot fi energetici, tehnologici sau gospodăreşti);
→ piesele de schimb au scop înlocuirea unor părţi componente ale
maşinilor şi utilajelor, care să permită repararea acestora;
→ alte materiale consumabile sunt: furajele, seminţele, materialele
pentru plantat.

3. Obiectele de inventar sunt bunuri cu o valoare mai mică de 8

milioane lei, indiferent de durata lor de utilizare, sau cu o durată de folosinţă
mai mică de un an indiferent de valoarea lor (de exemplu: mobilierul mărunt,
sculele, echipamentele de protecţie, matriţe, module etc.).

21
 4. Baracamentele şi amenajările provizorii sunt folosite pentru
efectuarea unor lucrări sau prestarea de servicii şi în urma demontării lor se
pot obţine bunuri care pot fi refolosite sau revalorificate (de exemplu: barăci,
schele, podeţe etc.).

5. Producţia în curs de execuţie este formată din mijloacele în curs de

transformare, adică producţia neterminată, care are o poziţie intermediară
între materia primă şi semifabricat sau între semifabricat şi produsul finit.

6. Semifabricatele sunt bunuri care se găsesc într-o anumită fază a

prelucrării, au fost recepţionate şi în continuare fie că se vor prelucra fie se
vor vinde către terţi.

7. Produsele finite sunt bunuri materiale care au trecut prin toate

fazele tehnologice, corespund din punct de vedere al normelor calitative şi au
fost recepţionate, întocmindu-li-se documentaţia de predare către depozit.

8. Mărfurile sunt bunurile materiale achiziţionate de la terţi pentru a fi

revândute sau bunurile fabricate în interior şi desfăcute spre vânzare în
magazinul propriu.

9. Ambalajele sunt bunuri materiale care se folosesc pentru protejarea

altor bunuri pe timpul transportului şi a depozitării acestora. Ambalajele pot fi
de circulaţie (cutii, pungi, containere) sau de producţie (flacoane pentru
parfumuri, cutii pentru conserve etc.).

10. Animalele şi păsările cuprind animalele şi păsările născute sau

achiziţionate în vederea creşterii (porci, miei etc.) a reproducţiei, a producţiei
(lapte, blănuri) sau a îngrăşării; mai sunt incluse în această categorie şi
coloniile de albine.

II. ALTE ACTIVE CIRCULANTE sunt reprezentate de creanţe sau

valori în curs de decontare, plasamente şi disponibilităţi băneşti.
În cadrul activelor circulante sunt încadrate doar creanţele care au
scadenţa sub un an de zile, celelalte fiind considerate imobilizări financiare.
Principalele creanţe active circulante sunt:

22
 → clienţii – sub această denumire apare înregistrat în contabilitate
dreptul furnizorilor de bunuri, lucrări şi servicii asupra beneficiarilor acestora;
→ avansuri acordate furnizorilor – se pot detalia astfel:

 avansuri – în cazul în care se acordă înaintea începerii

unui contract sau a unei comenzi;

 aconturi – în cazul în care se acordă după ce contractul

sau comanda a fost executată parţial.
→ efectele comerciale de primit – se regăsesc sub denumirea de
cambie şi apar în cazul în care o firmă vinde anumite produse şi doreşte să
fie sigură că va încasa contravaloarea acestora, cerând clientului semnarea
unui document.

Exemplu: Cambia
Cambia este obligaţia scrisă de a plăti sau de a face să se plătească,
la scadenţă, o sumă de bani bine determinată.
Cambia este un titlu de credit, sub semnătură privată, care pune în
legătură în procesul creării sale trei persoane: trăgătorul, trasul şi
beneficiarul. Titlul este creat de trăgător în calitate de creditor care dă ordin
debitorului său numit tras să plătească o sumă fixată la o dată determinată în
timp, fie unui beneficiar, fie la ordinul acestuia din urmă.
Angajamentul luat de către tras, faţă de orice posesor legitim de a plăti
cambia la scadenţă se numeşte acceptare. Trasul nu este obligat prin lege
să accepte dar, dacă acceptă, el devine debitorul (obligatul) principal.
Prezentarea cambiei la acceptare poate fi:
- facultativă, putând fi făcută oricând până la scadenţă, sau
- obligatorie, atunci când trăgătorul indică expres în titlu acest fapt,
fixând sau nu, un termen pentru prezentare sau atunci când cambia este
plătibilă la un anume timp de la vedere, în termen de un an de la data
emiterii.
Prezentarea la acceptare va putea fi făcută oricând, dacă trăgătorul nu
a fixat un termen pentru prezentare, dar nu mai târziu de data scadenţei.
Prezentarea la acceptare poate fi făcută atât de posesorul cambiei cât şi de
un simplu deţinător al ei, la domiciliul trasului. Acceptarea este înscrisă într-o
rubrică specială pe cambie. Ea se exprimă prin cuvântul „acceptat” sau orice
altă expresie echivalentă şi este semnată de tras. Simpla semnătură a
trasului pusă pe faţa cambiei este socotită acceptare.
Trasul poate restrânge acceptarea la o sumă mai mică decât aceea
prevăzută în cambie.

23
 Cambia poate fi transmisă în următoarele moduri:
a) prin gir; cambia care cuprinde sau nu menţiunea „la ordin” poate fi
transmisă prin gir. Girul este un act prin care posesorul cambiei numit girant,
transferă altei persoane numite giratar toate drepturile izvorând din cambie.
Girul poate fi făcut chiar în folosul trasului, indiferent dacă a acceptat
sau nu, al trăgătorului sau al oricărui alt obligat. Aceştia pot să gireze din nou
cambia.
Girul trebuie să fie necondiţionat şi semnat de către girant.
b) prin cesiune de creanţă ordinară
Dacă trăgătorul a înscris în cambie menţiunea „nu la ordin”, titlul se
transmite prin cesiune de creanţă ordinară.
Cesiunea de creanţă este un act prin care creditorul numit cedent
transferă dreptul său de creanţă unei alte persoane numită cesionar.
Spre deosebire de gir, cesiunea de creanţă ordinară devine valabilă
numai începând din momentul notificării ei debitorului sau din momentul în
care debitorul o acceptă prin act autentic.
Avalul reprezintă angajamentul necondiţionat prin care un terţ sau un
semnatar al cambiei (avalistul) altul decât trăgătorul sau acceptantul, devine
garant pentru obligaţiile unui co-obligat faţă de o cambie (avalizatul).
Avalul se dă pe o cambie sau pe un act separat utilizându-se una din
expresiile „pentru aval” sau „pentru garanţie” urmate de semnătura
avalistului. Avalistul este obligat să indice persoana pentru care dă avalul.
Termenul la care cambia trebuie plătită se numeşte scadenţă. Ea
trebuie să indice cu precizie ziua sau termenul maxim în interiorul căruia
creditorul trebuie să se prezinte la plată. Scadenţa trebuie să rezulte cu
precizie din textul cambiei, şi poate fi:
- la vedere;
- la un anume timp de la vedere;
- la un anume timp de la data emiterii;
- la o dată fixă.
Posesorul cambiei care nu este plătibilă la vedere trebuie să o
prezinte la o plată în ziua scadenţei sale sau la cel mult două zile de la
aceasta. Această prezentare trebuie efectuată în locul desemnat pe cambie.
Cel care plăteşte cambia poate pretinde ca aceasta să-i fie predată cu
menţiunea de achitare scrisă de posesor. Posesorul nu poate refuza o plată
parţială. În acest caz, trasul poate cere să i se facă pe cambie menţiunea de
plată şi să i se dea o chitanţă.
Scontul este o formă de credit acordat de către o bancă posesorului
cambiei; la prezentarea pentru scontare, banca îi achită contravaloarea,
înainte de scadenţă, percepându-i un comision (taxa scontului). În urma
acestui act banca respectivă devine beneficiarul cambiei.

24
 Circulaţia unei cambii

 S.C. „Olimp” S.A. a livrat la 20 mai 20xx către S.C. „Mol” S.A. utilaje
în valoare de 15 milioane lei. Termenul de plată este 1 iunie 20xx.

 În acelaşi timp S.C. „Olimp” S.A. trebuie să restituie Băncii X ultima

rată a unui credit, în valoare de 15 milioane lei, scadent tot la 1 iunie 20xx.

 S.C. „Olimp” S.A. emite o cambie care trebuie plătită de S.C. „Mol”
S.A. direct Băncii X.

 Din momentul completării cambiei, S.C. „Olimp” S.A. are calitatea de

trăgător, S.C. „Mol” S.A. se află în poziţie de tras, iar Banca X este
beneficiarul cambiei.

 S.C. „Olimp” S.A. remite cambia Băncii X.

 La data de 1 iunie 20xx, Banca X încasează suma de pe cambie de

la S.C. „Mol” S.A. În acest fel se achită creditul acordat pentru S.C. „Olimp”
S.A. de către Banca X şi totodată datoria S.C. „Mol” S.A. faţă de S.C. „Olimp”
S.A.

Schema de circulaţie

1. Banca X acordă credit S.C. „Olimp” S.A.

2. Se încheie contractul de vânzare-cumpărare
3. S.C. „Olimp” S.A. trage o cambie asupra S.C. „Mol” S.A.
4. S.C. „Olimp” S.A remite cambia asupra S.C. „Mol” S.A.
5. La scadenţă S.C. „Mol” S.A. achită suma la Banca X (astfel se sting
ambele creanţe)

25
 → decontări cu asociaţii privind capitalul – este dreptul de creanţă
asupra asociaţilor / acţionarilor care nu şi-au vărsat integral partea la
constituirea sau mărirea capitalului social.

→ alte creanţe sunt considerate drepturile societăţii comerciale

apărute în urma relaţiilor de decontare cum sunt:

 sume de încasat de pe urma vânzării activelor imobilizate şi a

valorilor mobiliare de plasament;

 sume de încasat pentru asigurări sociale şi protecţie socială;

 sume de încasat de la bugetul statului (de exemplu subvenţiile);

 avansuri acordate personalului etc.

Plasamentele şi disponibilităţile băneşti – sunt valorile economice cu

cel mai mare grad de lichiditate, care îmbracă forma de bani sau care
îndeplinesc funcţia acestora.
Titlurile de plasament sunt titluri achiziţionate în scopul realizării unui
câştig pe termen scurt.
Instrumentele de trezorerie sunt titluri de valoare achiziţionate pentru
realizarea unor operaţiuni speculative sau pentru protejarea disponibilităţilor
băneşti:

→ bonurile de tezaur – apar în cazul în care statul se împrumută pe

termen scurt prin emiterea acestor titluri de obligaţii, pentru acoperirea
bugetului în caz de urgenţă;

→ certificatele substitutive de devize – se eliberează firmelor care au

făcut operaţiuni de comerţ exterior, valoarea lor schimbându-se în funcţie de
rata de schimb a devizelor.
Disponibilităţile băneşti sunt formate din numerarul din casieria
firmelor şi din disponibilităţile existente în conturi la bănci.

26
 STRUCTURA PASIVELOR PATRIMONIALE

Pentru a-şi procura bunuri economice o firmă poate să folosească:

→ finanţarea proprie / capitalul propriu sau
→ finanţarea străină / capitalul străin.
Noţiunea de exigibilitate se referă la termenul de decontare al surselor
de finanţare. În cele mai multe ţări europene, pasivele patrimoniale sunt
tratate în funcţie de natura lor juridică, în ordinea inversă a exigibilităţii lor.

1. Capitalul propriu se împarte în capital social, prime legate de

capital, diferenţe din reevaluare, rezerve, rezultatul exerciţiului, rezultatul
reportat, fonduri, subvenţii pentru investiţii şi provizioane reglementate

→ Capitalul social se formează la înfiinţarea unei societăţi comerciale prin

aportul asociaţilor / acţionarilor, aport care poate fi numerar sau în natură.
Acest capital social se împarte în:

 capital subscris şi nevărsat – partea din capital care a fost subscrisă

şi încă nu a fost pusă la dispoziţia firmei;

 capital subscris şi vărsat – partea din capital care a fost subscrisă şi

în acelaşi timp pusă la dispoziţia firmei.
În activitatea unei societăţi comerciale pot avea loc operaţiuni de
modificare a capitalului social (de mărire sau de reducere). Majorarea
capitalului social se poate face prin emisiunea de acţiuni noi (emise de
societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni) şi de părţi sociale
(în cazul societăţii în nume colectiv, în comandită simplă şi societatea cu
răspundere limitată), a fuzionărilor şi nu în ultimul rând prin operaţii de
capitalizare.
Valoarea iniţială a acţiunilor/părţilor sociale se numeşte valoare
nominală şi de obicei nu se modifică. Numerele egale de acţiuni deţinute de
investitori dau naştere la drepturi egale.
Operaţiunile interne de capitalizare au ca scop transformarea
rezervelor sau a rezultatelor obţinute în capital, dar pot consta şi din
transformarea în acţiuni a obligaţiunilor.
Această majorare a capitalului social urmăreşte în principal obţinerea
de surse noi de finanţare.
Reducerea capitalului social are loc în cazul în care se rambursează
acţionarilor / asociaţilor o parte din capital deoarece capitalul este prea mare
faţă de volumul activităţii care se desfăşoară. O altă modalitate de reducere a

27
capitalului social este prin acoperirea pierderilor înregistrate în perioadele
anterioare.
→ Primele legate de capital apar ca urmare a operaţiunilor de creştere
a capitalului şi pot fi:
a.) prime de emisiune – reprezintă diferenţa dintre preţul noilor acţiuni
şi valoarea lor nominală.

EXEMPLU:
La înfiinţarea sa, societatea comercială X are un capital social de
800.000.000 lei, împărţit în 3200 de acţiuni. După cum deja se cunoaşte,
valoarea nominală a unei acţiuni se obţine prin raportarea capitalului social la
numărul de acţiuni existente. Deci în cazul nostru:

CS 800000000
Vn / act   Vn / act   25000 lei/acţiune
Nr.actiuni 3200

După cinci ani de funcţionare are loc o operaţiune de capitalizare a

rezervelor în sumă de 128.000.000 lei, în urma căreia valoarea de emisiune
a acţiunilor se va modifica în felul următor:

CS / CS  Re zerve
Ve / act  
Nr.actiuni Nr.actiuni

928000000
Ve / act   29000 lei/acţiune.
3200

Deci, valoarea unei acţiuni noi este acum formată din valoarea
nominală a unei acţiuni vechi (25000 lei), la care se adaugă prima de
emisiune (4000 lei).

Ve / act  Vn / act  Pe  Ve / act  25000  4000  29000 lei/acţiune.

28
 b.) prime de fuziune – apar în cazul emiterii de noi acţiuni ca urmare a
fuziunii mai multor societăţi, valoarea acestora fiind dată de diferenţa dintre
valoarea matematică a acţiunilor şi valoarea lor nominală.

c.) prime de aport – sunt rezultatul creşterii capitalului social prin aport
în natură, în funcţie de care este calculat numărul de acţiuni noi care vor fi
emise: aceste prime sunt diferenţa dintre valoarea contabilă a acţiunilor şi
valoarea lor nominală.

→ Diferenţe din reevaluare – apar ca urmare a plusului de valoare

obţinut în urma reevaluării imobilizărilor corporale şi financiare.

→ Rezervele – sunt formate din acumularea profitului din exerciţiile

financiare anterioare şi pot îmbrăca următoarele forme:

a.) rezerve legale – sunt prevăzute de legislaţie, pentru a se asigura

autofinanţarea neîntreruptă a societăţii comerciale, împiedicându-se astfel
transformarea întregului profit în dividende care să revină acţionarilor*.
*În România Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale stabileşte un minim de 5% din beneficiile
societăţii care să fie utilizat ca fond de rezervă, până când acest fond ajunge să fie cel puţin a 5-a parte din
capitalul social.

Rezervele legale sunt foarte importante în cazul în care sunt

înregistrate pierderi în unele exerciţii financiare.

b.) rezerve statutare – sunt prevăzute prin statutul societăţii

comerciale şi prin contractul încheiat între asociaţi / acţionari; aceste rezerve
pot fi scăzute doar dacă se modifică statutul respectivei societăţi comerciale.

c.) alte rezerve – sunt constituite din profitul net, rămas după
deducerea impozitului pe profit.

→ Rezultatul exerciţiului este o sursă proprie de finanţare a activelor

economice, stabilindu-se ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile unei firme,
la sfârşitul unui exerciţiu financiar.

→ Rezultatul reportat sau altfel spus, profitul nerepartizat, ori

pierderea neacoperită este dat de partea care nu a fost încă acoperită sau
repartizată de adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor din rezultatele
29
anilor trecuţi; profitul obţinut în anii trecuţi va fi repartizat pe destinaţii, iar
pierderea din anii trecuţi va fi acoperită din rezervele constituite în anul
curent.

→ Fondurile – au o destinaţie bine stabilită, principalele categorii de

fonduri fiind:

 fondul de dezvoltare, obţinut din profit sau din amortizarea

imobilizărilor şi folosit pentru acoperirea cheltuielilor făcute datorită
procurării de imobilizări corporale noi;

 fondul de participare la profit – are ca principală destinaţie

acordarea de premii (stimulente) salariaţilor, formându-se pe baza
profitului net.

→ Subvenţiile pentru investiţii sunt alocate de la bugetul de stat sau

de la alte instituţii pentru finanţarea unor lucrări de investiţii în active
imobilizate care vor crea locuri noi de muncă; cuprind şi donaţiile sub forma
imobilizărilor şi a plusurilor de inventar.

→ Provizioanele reglementate – sunt constituite pe seama cheltuielilor

şi au ca destinaţie acoperirea unor pierderi/cheltuieli viitoare.
Provizioanele sunt considerate rezerve create pe seama cheltuielilor şi
destinate riscurilor posibile generate de deprecierea elementelor patrimoniale
sau de apariţia unor fapte viitoare ce pot diminua patrimoniul unităţii.6

2. Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli – se constituie la

sfârşitul exerciţiului, când se constată posibilitatea producerii unor pierderi
sau a unor cheltuieli; chiar dacă riscul s-a realizat sau nu, sau dacă cheltuiala
a devenit exigibilă, în exerciţiul financiar următor aceste provizioane se
anulează prin reluarea lor la venituri.
3. Datoriile faţă de terţi reflectă resursele străine atrase în unitatea
patrimonială, pe perioade diferite de timp, garantate cu activul acesteia şi
majoritatea purtătoare de dobânzi.
Se împart astfel:
→ împrumuturi şi datorii asimilate – cuprind mai multe categorii de
datorii cum sunt:

 împrumuturile din emisiunea de obligaţiuni – caz în care o societate

comercială care are nevoie de un împrumut pe termen lung emite obligaţiuni
pe care le supune subscripţiei publice;

30
  creditele bancare – pentru a acoperi nevoile temporare de resurse
se apelează la credite bancare cu diferite termene de restituire: termen scurt
– se numesc credite de trezorerie, termen mai mare de un an – se numeşte
împrumut financiar.
→ furnizori – cuprind datoriile unităţii patrimoniale ca urmare a
relaţiilor sale comerciale. Datoria unei firme care s-a aprovizionat cu bunuri,
iar plata o va face ulterior, se regăseşte în contabilitate sub termenul de
=furnizori=.
→ alte datorii – includ obligaţiile unităţii patrimoniale faţă de bugetul de
stat şi cele locale, faţă de asigurările sociale, faţă de personal etc.

Dacă sintetizăm cele prezentate în ultimele două subcapitole, putem

întocmi următorul tabel (tabelul 5.1).

Tabelul 3.1.
ACTIVE PATRIMONIALE PASIVE PATRIMONIALE

I. Active imobilizate I. Capital propriu

1. Imobilizări necorporale 1. Capital social

- cheltuieli de constituire 2. Prime legate de capital

- cheltuieli de cercetare- 3. Diferenţe din reevaluare

dezvoltare 4. Rezerve

- concesiuni, brevete şi alte 5. Rezultatul exerciţiului

drepturi similare 6. Rezultatul reportat

- alte imobilizări necorporale 7. Fonduri

2. Imobilizări corporale 8. Subvenţii pentru investiţii

- terenuri 9. Provizioane reglementate

- mijloace fixe

3. Imobilizări financiare II. Provizioane pentru riscuri

- titluri de participare şi cheltuieli

- titluri imobilizate ale activităţii

de portofoliu

- creanţe imobilizate

II. Active circulante III. Datorii faţă de terţi

31
1. Stocuri 1. Împrumuturi şi datorii

- materii prime asimilate

- materiale consumabile - împrumuturi din emisiunea

- materiale auxiliare de obligaţiuni

- combustibili - credite bancare

- piese de schimb 2. Furnizori

- obiecte de inventar 3. Alte datorii

- baracamente şi amenajări IV. Pasive de regularizare

provizorii

- producţia în curs de execuţie

- semifabricate

- produse finite

- mărfuri

- ambalaje

- animale şi păsări

2. Alte active circulante

- creanţe

- avansuri acordate furnizorilor

- efecte comerciale de primit

- decontări cu asociaţii privind

capitalul

- plasamente şi disponibilităţi

băneşti

- titluri de plasament

- instrumente de trezorerie

- disponibilităţi băneşti

- casa

- disponibil în cont curent

III. Active de regularizare

32
 Concepte şi noţiuni de reţinut:

- ACTIVELE IMOBILIZATE se mai cunosc şi sub denumirea de bunuri

imobile, nu sunt fungibile şi sunt destinate utilizării în activitatea unităţii
patrimoniale pentru o perioadă mai lungă de timp, transformarea lor în bani
făcându-se într-un interval lung de timp.
- ACTIVELE CIRCULANTE se mai regăsesc şi sub denumirea de active
curente sau mijloace circulante, şi au o perioadă de rotaţie de regulă mai
mică de un an, schimbându-şi în permanenţă forma materială şi utilitatea în
cadrul unui circuit economic.
- CAPITALUL PROPRIU se împarte în capital social, prime legate de capital,
diferenţe din reevaluare, rezerve, rezultatul exerciţiului, rezultatul reportat,
fonduri, subvenţii pentru investiţii şi provizioane reglementate
- PROVIZIOANELE PENTRU RISCURI ŞI CHELTUIELI se constituie la
sfârşitul exerciţiului, când se constată posibilitatea producerii unor pierderi
sau a unor cheltuieli; chiar dacă riscul s-a realizat sau nu, sau dacă cheltuiala
a devenit exigibilă, în exerciţiul financiar următor aceste provizioane se
anulează prin reluarea lor la venituri.
- DATORIILE FAŢĂ DE TERŢI reflectă resursele străine atrase în unitatea
patrimonială, pe perioade diferite de timp, garantate cu activul acesteia şi
majoritatea purtătoare de dobânzi.

Întrebări de autoevaluare:

1. Ce înţelegi prin imobilizări necorporale?

2. Ce cuprind imobilizările corporale?
3. Definiţi activele circulante.
4. Precizaţi ce sunt mijloacele fixe.
5. Daţi câteva exemple de stocuri.
6. Care din următoarele elemente pot fi considerate pasive
patrimoniale:
a. stocurile
b. mijloacele fixe
c. rezervele
d. capitalul social
33
 UNITATEA DE STUDIU 4

DOCUMENTAREA OPERAŢIILOR ECONOMICE

Cuvinte cheie: documentare, documente economice

Rezumat
Prin intermediul procedeului documentării se obţin informaţii despre
fiecare componentă a patrimoniului, respectiv a modului în care acestea s-au
modificat, ca urmare a diferitelor procese economice (aprovizionare,
producţie, desfacere, etc.), precum şi a rezultatelor acestor modificări.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore.

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DOCUMENTELE ECONOMICE

Sarcina contabilităţii este de a controla şi înregistra situaţia contabilă –

financiară precum şi activitatea unei unităţi patrimoniale. Începând cu
consemnarea şi culegerea informaţiilor, a datelor despre patrimoniul unităţii,
contabilitatea urmăreşte fundamentarea şi justificarea datelor pe bază de
acte scrise. Nici o operaţie economică nu poate fi înregistrată în contabilitate
fără un act scris în care să fie consemnată operaţia respectivă.
Documentarea, ca procedeu al metodei contabilităţii, este acţiunea de
culegere şi consemnare în documentele economice a datelor privitoare la
operaţiile economice dintr-o unitate patrimonială, în momentul şi la locul
efectuării lor.
Documentele justificative sunt elemente componente ale metodei
contabilităţii. Orice operaţiune patrimonială se consemnează în momentul
efectuării ei într-un înscris care stă la baza înregistrărilor în contabilitate
dovedind astfel calitatea de document justificativ. Ele angajează răspunderea
persoanelor care le-au întocmit, vizat şi aprobat, ori înregistrat în
contabilitate.
Deci, documentele economice sunt acte scrise în care se
consemnează, în momentul şi de regulă la locul efectuării, operaţiile

34
economice, în scopul dovedirii efectuării operaţiilor, dar şi ca bază de
înregistrare în contabilitate.
Fiind suportul material de bază al datelor care privesc operaţiile
economice ale unităţilor patrimoniale, documentele ajută la:
→ consemnarea informaţiilor;
→ culegerea datelor;
→ prelucrarea informaţiilor / datelor;
→ circulaţia datelor;
→ arhivarea datelor etc.
Cu ajutorul documentelor, contabilitatea urmăreşte întreaga activitate
a unităţilor patrimoniale: existenţa, mişcarea şi modificarea mijloacelor
economice şi a surselor lor, circuitul economic în întregimea sa, dar şi
rezultatele finale. Documentele au o importanţă deosebită pentru că ajută la
verificarea gestiunii firmei, cu ajutorul lor stabilindu-se răspunderea
persoanelor care păstrează şi folosesc mijloacele economice, justificând
existenţa dar şi mişcarea acestora. Ajută de asemenea la efectuarea
reviziilor, adică a depistării lipsurilor, a cheltuielilor necorespunzătoare etc.
Tot documentele furnizează conducerii unităţii informaţii care să ducă la
operativitatea proceselor de producţie, a aprovizionării tehnico-operative, a
desfacerii producţiei etc.
Documentele economice au un conţinut care poate varia în funcţie de
caracterul operaţiilor consemnate; anumite elemente sunt obligatorii pentru
că operaţiile economice trebuie să fie reflectate clar şi concret; dintre
acestea, unele elemente sunt comune pentru toate documentele economice,
iar altele sunt specifice numai anumitor categorii.
Documentele economice cuprind următoarele elemente comune:
→ denumirea documentului (de exemplu: chitanţă, factură etc.);
→ denumirea unităţii care a emis documentul şi adresa sa;
→ numărul şi data întocmirii acestuia;
→ menţionarea părţilor care au participat la efectuarea operaţiei
economice care a fost consemnată;
→ conţinutul operaţiei patrimoniale şi justificarea efectuării acesteia;
→ datele cantitative şi cele valorice aferente operaţiei efectuate;
→ numele, prenumele şi semnăturile persoanelor care au întocmit, vizat
şi aprobat documentele respective;
→ alte elemente care au rolul de a asigura consemnarea completă a
operaţiilor efectuate.

35
 Elementele specifice unor anumite documente urmăresc detalierea
operaţiilor consemnate, având rolul de a completa.
Literatura de specialitate apreciază că documentele au următoarele
funcţii:
→ asigurarea integrităţii patrimoniului unităţii patrimoniale;
→ verificarea activităţilor desfăşurate până în cele mai mici detalii,
putându-se astfel întări autonomia financiară a unităţii, dar şi controlarea
respectării disciplinei financiare;
→ consemnarea letrică şi cifrică, cantitativă şi valorifică a operaţiei
economice efectuate în unitatea patrimonială;
→ ajută la stabilirea drepturilor şi obligaţiilor băneşti ale unităţii
patrimoniale în cazul unor litigii, lipsuri, fraude se utilizează ca bază în
cercetarea organelor judiciare.
Putem afirma cu certitudine că documentele unesc cele trei forme ale
evidenţei economice:
→ evidenţa operativă,
→ statistica şi
→ contabilitatea.
În unele cazul cele trei forme ale evidenţei economice folosesc
aceleaşi documente; dar documentele economice nu pot fi confundate cu nici
una din cele trei forme ale evidenţei economice, caracterul de evidenţă
economică fiind obţinut după un început de organizare şi prelucrare a
documentelor primare.
Documentele se întocmesc pe formulare tip, care cuprind datele
referitoare la elementele invariabile (sunt deja tipărite), iar pentru datele
variabile este lăsat loc liber.
Datele sunt înscrise în documente manual sau cu mijloace de
prelucrare automată. Completarea manuală se realizează cu pastă, cu
cerneală sau cu creion chimic şi are următoarele dezavantaje: solicită un
volum mare de muncă, nu garantează exactitatea datelor, nu asigură o
productivitate mare şi nici o calitate superioară.
Dacă documentele sunt completate cu mijloace tehnice, sunt eliminate
aproape toate aceste neajunsuri, dar apar îngrădiri cu privire la mărimea,
conţinutul şi formatul documentelor; mijloacele tehnice pot fi: maşini de scris,
maşini de facturat sau de contabilizat şi calculatoarele electronice.
Documentele completate astfel sunt mai citeţe, mai ordonate, mai rapide şi
mai exacte, odată cu scrierea lor făcându-se şi calculele necesare,
rezultatele fiind prelucrate concomitent pe anumiţi suporţi, care fac posibilă
prelucrarea ulterioară a datelor din documente.

36
 În funcţie de modul de întocmire a documentelor sunt poziţionate şi
organizate datele conţinute de acestea. Documentele pot avea una din
următoarele forme: documente cu coloane pentru răspunsuri, documente sub
formă de tabele, documente cu suprafaţa împărţită în două părţi, una pentru
date cifrice şi cealaltă pentru date letrice.
Fiecare gen de operaţie economică utilizează câte un model de
document care are o formă specifică şi o aranjare a datelor corespunzătoare
operaţiei respective.
Pentru a uşura întocmirea corectă, completă şi la timp a documentelor
au fost stabilite anumite reguli de întocmire: în cazul documentelor întocmite
în mai multe exemplare toate trebuie să poarte acelaşi număr de ordine; în
documentele de casă şi de bancă, datele cifrice trebuie repetate şi în litere.
În documente nu sunt admise ştersături, răzuiri, modificări, precum şi
lăsarea de spaţii libere între operaţii. Corectarea documentelor trebuie astfel
făcută încât să se poată recunoaşte uşor că a fost făcută cu ocazia întocmirii
documentului şi nu mai târziu, iar cei care au întocmit documentul cunosc
corectarea respectivă. Corectarea greşelilor în documente are loc prin
tăierea sumei sau a textului greşit cu o linie, astfel încât să se poată citi ceea
ce a fost greşit; apoi se scrie deasupra suma sau textul corect, făcându-se
menţiunea de rectificare, confirmată prin semnăturile persoanelor care au
semnat iniţial documentul.
În documentele de casă şi de bancă nu sunt admise corecturi; dacă
au fost făcute greşeli, documentul se anulează, păstrându-se în carneţelul
respectiv fără a fi detaşat; apoi se întocmeşte un alt document.
Greşelile descoperite la o verificare ulterioară, făcută de serviciul de
contabilitate sunt aduse la cunoştinţa celor care au întocmit documentele
respective, dar şi a părţilor interesate de operaţia consemnată din
documente.
Întocmirea clară a documentelor, la timp şi cu toate datele, dar şi
exactitatea conţinutului acestora, sunt foarte importante pentru că determină
exactitatea şi realitatea tuturor datelor contabile, asigurând ţinerea la zi a
contabilităţii. Între producerea operaţiunilor economice şi întocmirea
documentelor justificative este imperativă deplina concordanţă. Toate
operaţiunile economice efectuate trebuie să fie înscrise în documente, aşa
după cum spune şi Legea contabilităţii: „ Orice operaţiune patrimonială se
consemnează în momentul efectuării ei într-un înscris care stă la baza
înregistrărilor în contabilitate, dovedind astfel calitatea de document
justificativ”.3
De regulă documentele justificative se întocmesc la locul unde
se produc operaţiile economico-financiare. Pentru a fi înregistrate în
contabilitate documentele justificative sunt analizate din punct de vedere
contabil, apoi sunt înscrise pe ele conturile în care se va înregistra operaţia
respectivă.

37
 CLASIFICAREA DOCUMENTELOR CONTABILE
Datorită diversităţii operaţiilor economice şi documentele economice
sunt de mai multe feluri. Dacă ţinem seama de caracteristicile specifice
documentelor, le putem grupa după mai multe criterii astfel:
1. După natura operaţiilor economice pe care le consemnează
documentele pot fi:
→ documente privind activitatea financiar-contabilă: documente
privind salariile, rezultatele financiare, documente privind activele imobilizate,
documente privind activele circulante etc.;
→ documente privind alte activităţi: documente privind activităţi de
investiţii, cercetare-dezvoltare, proiectare, documente privind activităţi de
secretariat etc.

2. După funcţia pe care o îndeplinesc se pot divide în:

→ documente de dispoziţie – cuprind documente prin care se
transmite ordinul de a se executa o operaţie economică (de exemplu:
dispoziţia de livrare, dispoziţia de plată, comanda etc.); nu fac dovada
executării efective a operaţiilor respective, deci nu pot servi ca bază pentru
înregistrarea lor în contabilitate.
→ documente justificative/de execuţie – sunt documente care prezintă
date cu privire la executarea operaţiilor şi servesc ca bază pentru
înregistrarea operaţiilor respective în conturi (bon de consum, factură,
chitanţă, notă de recepţie etc.).
→ documente mixte/combinate – sunt documente care cuprind atât
dispoziţia de a se executa o operaţie economică, cât şi despre executarea ei
efectivă; iniţial sunt documente de dispoziţie, iar prin completarea lor cu date
privind executarea operaţiilor respective devin documente justificative (de
exemplu: bonul de consum dispune eliberarea de materiale, deci este un
document de dispoziţie; după ce s-a completat cu menţiuni privind operaţia
respectivă devine document justificativ.

3. După numărul operaţiilor economice pe care le cuprind

documentele pot fi:
→ documente singulare, care cuprind o singură operaţie
economică/financiară (de exemplu: chitanţa, bonul de consum, factura etc.);
→ documente cumulative, care cuprind mai multe operaţii economice
de acelaşi fel (acestea conţin şi date specifice cum ar fi totaluri cantitative /

38
valorice, perioada pentru care s-au centralizat datele din documentele
individuale, numărul lor de ordine etc.).

4. După locul întocmirii şi circulaţiei se deosebesc:

→ documente interne – care se întâlnesc în cadrul unităţii
patrimoniale; o parte circulă în interiorul unităţii (bon de consum, notă de
predare etc.), iar o altă parte circulă şi în afară, la alte unităţi patrimoniale
(cecurile, facturile întocmite pentru servicii prestate / lucrări executate etc.);
→ documente externe, sunt întocmite în afara unităţii, deci sunt
primite de la terţi (extrase de cont bancar, facturi de la furnizori).

5. După momentul întocmirii pot fi:

→ documente primare, care se întocmesc de regulă în momentul şi la
locul efectuării operaţiilor economice, îndeplinind rol de documente
justificative (chitanţa, factura etc.);
→ documente secundare sunt întocmite pe baza documentelor
primare sau în acelaşi timp cu acestea, asigurând pregătirea datelor pentru a
fi prelucrate.

6. După sfera de aplicare se grupează în:

→ documente generale/comune sunt folosite de către toate unităţile
patrimoniale (sunt cuprinse documente privind activitatea financiar-contabilă:
chitanţa, factura, bonul de consum etc.);
→ documente specifice, sunt utilizate doar în anumite ramuri ale
economiei datorită particularităţilor acestora (de exemplu: devizele folosite în
construcţii-montaj).

7. După forma de prezentare, documentele justificative pot fi:

→ documente tipizate, întocmite pe formular tip, strict determinat, şi a
cărui folosire este obligatorie;
→ documente netipizate, care se întocmesc pe formulare specifice
unor ramuri economice sau pe hârtie fără un format dinainte stabilit.

8. După regimul de tipărire se disting:

→ documente cu regim special, care au un regim deosebit de tipărire,
numerotare, gestionare, evidenţă, şi păstrare. Principalele categorii de

39
formulare pentru documente cu regim special sunt: chitanţele, chitanţele
fiscale, cecurile, facturile, avizele de însoţire, foile de parcurs, efectele de
comerţ, cartelele şi bonurile de masă, borderourile de achiziţii.
→ documente cu reglementări exprese, de tipărire, gestionare,
numerotare, folosire şi justificare, de exemplu: imprimate cu valoare
nominală ( timbre fiscale, bilete de intrare, mărci poştale); certificatele
medicale, autorizaţiile de funcţionare, permisele de călătorie, certificatele de
înmatriculare etc.;
→ documente cu regim uzual care nu se supun anumitor restricţii
privind tipărirea, gestionarea, folosirea şi justificarea lor.

TIPIZAREA ŞI VERIFICAREA DOCUMENTELOR

Tipizarea documentelor urmăreşte stabilirea unor formulare de
documente unitare pentru operaţii de acelaşi fel, ca mărime, conţinut, format
şi destinaţie, care să simplifice întocmirea documentelor. Prin tipizare se
urmăreşte:
→ reducerea cheltuielilor de imprimare;
→ eliminarea întocmirii/circulaţiei în paralel a mai multor documente;
→ cuprinderea indicatorilor strict necesari procesului informaţional;
→ găsirea unor documente/formulare care să permită prelucrarea
automată a datelor pe care le cuprind;
→ permiterea informării tuturor formelor evidenţei economice.
Documentele tipizate se pot împărţi astfel:
→ documente generale pentru întreaga economie – sunt formulare
tipizate unitar şi folosite de toţi agenţii economici;
→ documente comune unor ramuri ale economiei;
→ documente specifice unor activităţi.
În anexa finală este prezentat Nomenclatorul formularelor tipizate
comune pe economie, privind activitatea financiar–contabilă, întocmit de
Ministerul Finanţelor.
Înainte de a fi înregistrat în contabilitate, fiecare document trebuie să
fie verificat în amănunţime pentru a se descoperi erorile, acţiunile ilegale sau
incorecte, asigurându-se astfel exactitatea datelor contabile.
Verificarea documente urmăreşte trei aspecte:
→ formal;

40
 → aritmetic ( cifric );
→ de fond.
Verificarea formală urmăreşte întocmirea documentelor pe formulare
corespunzătoare naturii operaţiei economice respective, completarea tuturor
datelor, existenţa semnăturilor persoanelor autorizate, dacă există ştersături
sau corecturi care nu sunt certificate etc.

Verificarea aritmetică urmăreşte dacă datele cifrice au fost preluate

corect în documente şi dacă sunt exacte calculele aritmetice.

Verificarea de fond urmăreşte realitatea, necesitatea, oportunitatea şi

legalitatea operaţiei economice consemnate în documentul respectiv.

Verificarea realităţii operaţiei economice urmăreşte dacă operaţia

economică s-a făcut la data, locul şi condiţiile prevăzute în document ( de
exemplu: se compară suma plătită pentru procurarea unor mărfuri/materiale
cu cantitatea de mărfuri/materiale recepţionate).
Necesitatea operaţiei economice este dată de aprecierea privitoare la
utilitatea operaţiei înscrisă în document, pentru activitatea unităţii ( de
exemplu: se compară cantitatea de materii prime prevăzută în contractele de
aprovizionare cu cea din normele de consum).
Oportunitatea operaţiei arată dacă locul şi momentul stabilit pentru
efectuarea unei operaţii economice sunt favorabile unităţii patrimoniale.
Legalitatea operaţiei economice este apreciată prin raportare la acte
normative care reglementează acel gen de operaţii economice, care nu
trebuie să contravină legislaţiei în vigoare.
În general, verificarea documentelor se face de alte persoane decât
cele care le-au întocmit. Pentru a fi stabilită o răspundere concretă în privinţa
verificării pe fiecare document trebuie să fie menţiunea de verificare şi
semnătura verificatorului. După ce documentele au fost verificate, acestea
sunt pregătite pentru a fi înregistrate în contabilitate.

CIRCULAŢIA DOCUMENTELOR
Circulaţia documentelor constă în mişcarea succesivă a acestora din
momentul întocmirii sau intrării în unitatea patrimonială, prin diferitele verigi
ale acesteia şi până la predarea lor la arhivă. Acest circuit trebuie să aibă loc
într-o ordine dinainte stabilită, nefiind permisă reţinerea documentelor de
către un compartiment sau altul în mod nejustificat. Necesitatea circulaţiei
41
documentelor este dată de faptul că datele din acelaşi document sunt
necesare mai multor compartimente / persoane din aceeaşi unitate
patrimonială şi nu se poate asigura câte un exemplar pentru fiecare utilizator.
Este imperativ a fi respectate unele condiţii legate de circuitul
documentelor:
→ circulaţia documentelor trebuie să aibă loc pe căile cele mai scurte
şi printr-un număr redus de verigi organizatorice, asigurându-se astfel
operativitatea în utilizarea informaţiilor;
→ orice document trebuie să circule într-o ordine bine stabilită, fără a
fi reţinut inutil de unele servicii, astfel încât organele de conducere să fie
informate asupra activităţii economice;
→ toate documentele intrate la o anumită dată în unitate trebuie să fie
verificate şi înregistrate în timpul cel mai scurt.
Circulaţia documentelor are la bază un grafic de circulaţie, care
trebuie să cuprindă:
→ documentele care se întocmesc;
→ lucrările de prelucrare corespunzătoare fiecărei
etape a circuitului;
→ termenele de execuţie;
→ persoanele care răspund;
→ compartimentele la care se vor transmite etc.
Atunci când se întocmeşte graficul de circulaţie a documentelor
trebuie avută în vedere respectarea următoarelor cerinţe:

→ trebuie cuprinse toate lucrările de evidenţă, de la întocmirea

documentelor primare, înregistrarea lor în contabilitatea sintetică şi analitică
şi până la întocmirea lucrărilor de sinteză contabilă;
→ trebuie stabilite toate persoanele care participă la întocmirea şi
prelucrarea documentelor, începând cu cele care le întocmesc şi continuând
cu cele care execută lucrările contabile;
→ trebuie respectate toate normele privitoare la întocmirea
documentelor.

Graficul de circulaţie descrie şi analizează drumul parcurs de

documente, folosind textul sau diferite tehnici de reprezentare grafică (
schema verticală, schema orizontală, schema bloc etc.). Înainte de a fi

42
aplicat, graficul de circulaţie a documentelor trebuie aprobat de conducerea
unităţii patrimoniale şi prelucrat cu toţi salariaţii.
Drumul pe care-l fac documentele economice este diferit de la o
unitate patrimonială la alta, în funcţie de dimensiunile şi structura
organizatorică, de natura operaţiilor consemnate, de mijloacele folosite
pentru executarea lucrărilor contabile.
Graficele de circulaţie a documentelor pot fi grupate în funcţie de
conţinut şi sferă de cuprindere în:
→ grafice individuale;
→ grafice de structură ( pe compartimente );
→ grafice generale.

Graficele individuale au în componenţă operaţiile şi lucrările de

contabilitate pe care le execută fiecare salariat, la care se adaugă termenele
de executare şi persoanele/compartimentele cărora li se vor transmite.

Graficele de structură cuprind toate lucrările de evidenţă

corespunzătoare unui sector/compartiment de activitate, toate documentele
care se întocmesc, termenele şi persoanele care le vor executa,
compartimentele cărora li se vor transmite.

Graficele generale cuprind operaţiile corespunzătoare unei anumite

lucrări care are un grad mult mai mare de complexitate (de exemplu:
întocmirea bilanţului contabil).

CLASAREA ŞI PĂSTRAREA DOCUMENTELOR

După ce au fost rezolvate complet şi definitiv, documentele parcurg
ultima fază a circuitului lor şi anume clasarea la dosar.
Prin clasare se înţelege aranjarea documentelor într-o ordine strict
determinată, care să permită o bună păstrare şi o găsire uşoară în vederea
obţinerii informaţiilor necesare. O clasare precisă şi corectă permite
identificarea cu uşurinţă a oricărui act din arhiva firmei.
Clasarea raţională a documentelor trebuie să fie simplă pentru a putea
fi înţeleasă şi aplicată de oricine; să fie elastică, permiţând utilizarea şi la un
mare număr de acte rezultate în urma dezvoltării activităţii firmei; să fie
potrivită specificului documentelor etc.

43
 Documentele se pot clasa în dosare după mai multe criterii:
→ criteriul cronologic – documentele se grupează în ordinea întocmiri
lor;
→ criteriul geografic – documentele se clasează după judeţul, oraşul
etc. unde îşi au sediul unităţile corespondente;
→ criteriul alfabetic – documentele se clasează în dosar după
denumirea unităţii la care se referă;
→ criteriul după obiect / pe grupe de operaţii economice –
documentele sunt aranjate pe categorii: mijloace fixe, active circulante etc.
Păstrarea documentelor trebuie să asigure integritatea deplină a
acestora pentru că acestea stau la baza controlului operaţiilor economice
efectuate. Păstrarea documentelor se face pentru anul în curs şi pentru anii
precedenţi.
Pentru anul în curs se organizează o arhivă curentă pentru fiecare
sector/compartiment din unitatea patrimonială. Păstrarea documentelor din
anii precedenţi se organizează în arhiva generală a unităţii. În arhiva unităţii
economice se păstrează toate materialele documentare: documente
originale, copii, fotocopii, filme, planuri, corespondenţă etc. Consultarea,
folosirea şi eliberarea de copii şi extrase de pe aceste documente din arhivă
se face numai în condiţiile stabilite prin legislaţia în vigoare.
Pentru a fi folosit temporar un document din arhiva unităţii
patrimoniale este necesară aprobarea unităţii respective; se întocmeşte un
proces-verbal care arată cine a cerut, cine a aprobat eliberarea
documentului, scopul etc.
În locul documentului eliberat se introduce copia certificată a
documentului original, procesul-verbal încheiat, aprobarea eliberării
documentului, dovada semnată de persoana care a ridicat originalul.
Termenul de păstrare a documentelor se stabileşte prin dispoziţii
legale şi este diferit în funcţie de natura şi importanţa documentului.
Registrele de contabilitate şi documentele justificative care stau la baza
înregistrărilor în contabilitate se păstrează 10 ani de la data încheierii
exerciţiului, iar statele de salarii şi bilanţul contabil se păstrează 50 de ani.
Documentele care au valoare istorică, ştiinţifică şi politică, dar şi actele
care trebuie păstrate un timp mai îndelungat se predau la arhivele statului.
Restul documentelor, după ce a expirat termenul de păstrare se predau din
arhiva unităţii la topit, dacă nu mai prezintă utilitate practică.
În zilele noastre, datorită dezvoltării echipamentului electronic de
prelucrare a datelor contabile, în afara clasării şi arhivării documentelor şi
registrelor contabile, se poate organiza şi clasarea/păstrarea altor purtători
de informaţii cum sunt: benzi perforate, benzi magnetice, dischete, CD-uri
etc.

44
 Concepte şi noţiuni de reţinut:

- Documentarea, ca procedeu al metodei contabilităţii, este acţiunea

de culegere şi consemnare în documentele economice a datelor privitoare la
operaţiile economice dintr-o unitate patrimonială, în momentul şi la locul
efectuării lor.
- Documentele justificative sunt elemente componente ale metodei
contabilităţii. Orice operaţiune patrimonială se consemnează în momentul
efectuării ei într-un înscris care stă la baza înregistrărilor în contabilitate
dovedind astfel calitatea de document justificativ.

- Tipizarea documentelor urmăreşte stabilirea unor formulare de

documente unitare pentru operaţii de acelaşi fel, ca mărime, conţinut, format
şi destinaţie, care să simplifice întocmirea documentelor.

- Circulaţia documentelor constă în mişcarea succesivă a acestora din

momentul întocmirii sau intrării în unitatea patrimonială, prin diferitele verigi
ale acesteia şi până la predarea lor la arhivă.

- Prin clasare se înţelege aranjarea documentelor într-o ordine strict

determinată, care să permită o bună păstrare şi o găsire uşoară în vederea
obţinerii informaţiilor necesare. O clasare precisă şi corectă permite
identificarea cu uşurinţă a oricărui act din arhiva firmei.

Întrebări de autoevaluare:

1. Ce înţelegeţi prin documentare?

2. Definiţi documentele economice. Daţi câteva exemple.
3. Care sunt elementele comune ale documentelor economice?
4. Precizaţi care sunt funcţiile documentelor.
5. Ce înţelegeţi prin tipizarea documentelor?
6. La ce verificări sunt supuse documentele justificative?
7. Ce presupune verificarea formală?
8. Caracterizaţi graficul de circulaţie a documentelor.
9. Cum se clasează şi păstrează documentele?

45
 UNITATEA DE STUDIU 5

METODA CONTABILITĂŢII. BILANŢUL CONTABIL

Cuvinte cheie: metodă, dubla reprezentare a elementelor

patrimoniale, dubla înregistrare a elementelor patrimoniale, mijloace
economice, surse economice, activul bilanţului, pasivul bilanţului

Rezumat
Această unitate tratează metoda contabilităţii, urmărind principiile
teoretice fundamentale ale contabilităţii, care se ridică la rangul de legi:
principiul dublei reprezentări a patrimoniului sau a egalităţii bilanţiere,
principiul dublei înregistrări a operaţiilor patrimoniale, principiul sintetizării
informaţiilor, principiul înregistrării sintetice şi analitice, principiul patrimoniului
închis. De asemenea, prezintă procedeele care sunt folosite de contabilitate.
Pentru a înţelege bilanţul ca procedeu al metodei contabilităţii, acesta se
poate compara cu o balanţă cu două părţi egale. Într-o manieră simplificată,
se poate spune că bilanţul urmăreşte reprezentarea utilizărilor şi a resurselor
de care dispune o unitate patrimonială la un moment dat.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore.

PRINCIPIILE METODEI CONTABILITĂŢII

Fiind o disciplină ştiinţifică, contabilitatea are un obiect propriu de

cercetare, aşa după cum s-a văzut în capitolul anterior, dar şi o metodă
proprie pentru realizarea obiectului ei de studiu.
Termenul de metodă vine din grecescul “meta”, care tradus înseamnă
schimbare, la care se adaugă “hodos”, în aceeaşi limbă greacă, adică drum;
se poate trage concluzia că metoda arată care este calea care trebuie
urmată pentru a se ajunge la un anumit rezultat (methodos).
Metoda este un produs al gândirii teoretice abstracte, indicând modul
de a studia, de a cerceta, de a cunoaşte obiectele şi fenomenele din natură
46
şi societate. Ea constituie un sistem logic mintal de cercetare a realităţii cu
ajutorul căreia se descoperă legile ce oglindesc particularităţile şi esenţa
obiectului studiat, se stabilesc principiile, procedeele şi instrumentele folosite
pentru transpunerea în practică a acestor legităţi. Între obiectul şi metoda
unei ştiinţe există o strânsă interdependenţă şi condiţionare; obiectul arată ce
trebuie studiat, iar metoda cum trebuie studiat.
Metoda contabilităţii presupune respectarea unor principii teoretice
fundamentale. Literatura de specialitate evidenţiază următoarele principii,
care stau la baza studiului obiectului său:

1. PRINCIPIUL DUBLEI REPREZENTĂRI A ELEMENTELOR

PATRIMONIALE – conform căruia elementele de avere ale patrimoniului sunt
reflectate sub două aspecte:

 sub aspectul componenţei şi al destinaţiei bunurilor economice,

folosindu-se în acest scop şi denumirea de mijloace economice;

 sub aspectul raporturilor de proprietate cu ajutorul cărora se obţin

bunurile economice, al modului de dobândire, al drepturilor şi obligaţiilor ca
expresie a raporturilor de proprietate, folosindu-se în acest scop şi
denumirea de surse economice.
Ecuaţia de echilibru care se formează, dată de dubla reprezentare a
patrimoniului poate fi exprimată astfel:

Valoarea mijloacelor economice = Valoarea surselor de provenienţă

Datorită dublei reprezentări a patrimoniului se înfăptuieşte un echilibru

permanent între activ şi pasiv, cele două părţi ale bilanţului.

2. PRINCIPIUL DUBLEI ÎNREGISTRĂRI A ELEMENTELOR

PATRIMONIALE – elementele patrimoniale se află într-o continuă mişcare şi
transformare de-a lungul circuitului economic, pe parcursul căruia intră şi ies
mijloace şi resurse economice sau au loc transformări ale acestora. Acest
principiu evidenţiază faptul că orice operaţiune economică creează un raport
valoric de echivalenţă între intrări şi ieşiri, mijloace şi surse, stoc A şi stoc B
etc.
Dubla înregistrare asigură echilibrul între patrimoniul economic şi cel
juridic, dar şi între venituri, cheltuieli şi rezultate. Se poate spune că acest
principiu urmăreşte înregistrarea concomitentă şi cu aceeaşi sumă, cu
ajutorul altui instrument, şi anume contul, a creşterilor şi scăderilor care se
produc în volumul şi structura mijloacelor economice şi a surselor de
provenienţă ale acestora, în urma unei operaţii economice.

47
 Acest principiu este o confirmare a principiului dublei reprezentări
(care utiliza bilanţul) cu alte instrumente (contul).
Cele două principii enunţate mai înainte sunt specifice metodei
contabilităţii şi nu caracterizează şi alte discipline economice.

3. PRINCIPIUL SINTETIZĂRII INFORMAŢIILOR – la sfârşitul unei

perioade de gestiune, fiecare unitate patrimonială trebuie să-şi cunoască
situaţia economică şi financiară; pentru aceasta este necesară efectuarea
unor calcule periodice de sinteză, care se pot efectua cu ajutorul bilanţului, a
balanţei de verificare, a contului de rezultate etc.

4. PRINCIPIUL CRONOLOGIEI ŞI AL SISTEMATIZĂRII – conform

căruia, în contabilitate operaţiile economice şi financiare trebuie să se facă în
ordinea în care s-au succedat, cât şi sistematizate pe componente ale
patrimoniului.

5. PRINCIPIUL ÎNREGISTRĂRII SINTETICE ŞI ANALITICE –

conform acestui principiu, în contabilitate operaţiile economice se
înregistrează: pe grupe de bunuri economice, drepturi şi obligaţii în cadrul
contabilităţii sintetice, şi pe feluri de bunuri, drepturi şi obligaţii, în cadrul
contabilităţii analitice.
Dacă contabilitatea sintetică se referă la totalul bunurilor, drepturilor şi
obligaţiilor, contabilitatea analitică urmăreşte numai un anumit fel dintre
bunurile economice, drepturi şi obligaţii.
Între contabilitatea sintetică şi cea analitică există o strânsă
interdependenţă, ele formând un tot unitar în procesul de furnizare a datelor
şi informaţiilor necesare. Între cele două forme de realizare a contabilităţii
agenţilor economici există atât asemănări cât şi deosebiri.

6. PRINCIPIUL PATRIMONIULUI ÎNCHIS – conform acestuia

contabilitatea trebuie urmărită la nivelul fiecărei unităţi patrimoniale, deci
operaţiunile economice sunt urmărite în contabilitate numai din punctul de
vedere al celui care gestionează respectiva unitate patrimonială.
De exemplu, aprovizionarea cu combustibili este reprezentată astfel
conform principiului dublei înregistrări:

48
 SOCIETATEA COMERCIALĂ A SOCIETATEA COMERCIALĂ B
Furnizor Cumpărător

 ↓ stocul de combustibili  ↑ stocul de combustibili

 ↑ creşte dreptul de a pretinde  ↑ obligaţiile faţă de furnizorul

încasarea contravalorii băneşti respectiv

În cazul în care nu s-ar lua în considerare acest principiu, operaţiunea

ar fi reflectată astfel:

SOCIETATEA COMERCIALĂ A SOCIETATEA COMERCIALĂ B

Furnizor Cumpărător

 ↓ stocurile  ↑ stocurile

Deci, în acest caz putem stabili următoarea egalitate:

Suma vânzărilor = Suma cumpărărilor

fără a se putea face o departajare a rezultatelor / averii unităţilor

patrimoniale.

PROCEDEELE METODEI CONTABILITĂŢII

Conform dicţionarului limbii române, procedeul este ”modul sistemic

de efectuare a unei lucrări, modalitatea, maniera, felul de a proceda”.
Procedeele care sunt folosite de contabilitate se pot clasifica astfel:
→ procedee generale tuturor ştiinţelor(observaţia, analiza, comparaţia
etc.);
→ procedee comune mai multor discipline economice (evaluarea,
documentarea etc.);
→ procedee specifice metodei contabilităţii.
49
 Din categoria procedeelor generale tuturor ştiinţelor amintim:
→ raţionamentul – cu ajutorul căruia se pot formula judecăţi
privitoare la latura mişcărilor care au avut loc în patrimoniu;
→ observaţia – pe baza căreia se pot urmări operaţiile economice şi
cele financiare, putându-se astfel înregistra pe baza documentelor;
→ comparaţia – dă posibilitatea să se observe asemănările şi
deosebirile, care dau naştere concluziilor;
→ clasificarea – permite împărţirea şi gruparea informaţiilor după
natura lor;
→ analiza – cu ajutorul acesteia se pot detalia sau sistematiza toate
operaţiile;
→ sinteza – ajută la centralizarea şi generalizarea operaţiilor
economice şi financiare.
Pe lângă aceste procedee generale tuturor ştiinţelor iată şi câteva
procedee comune mai multor discipline economice, deci folosite şi de
contabilitate:
→ documentarea – urmăreşte ca după ce are loc observarea
fenomenelor şi proceselor referitoare la patrimoniu să se facă şi
consemnarea lor în documente (potrivit Legii contabilităţii, toate operaţiunile
care au loc într-o unitate patrimonială trebuie consemnate în documente);
→ evaluarea – permite exprimarea valorică a tuturor operaţiilor
economice şi financiare supuse înregistrărilor contabile, cu ajutorul etalonului
bănesc;
→ calculaţia – utilizează algoritmi de calcul pentru a obţine
informaţiile necesare, odată cu respectarea unor principii proprii;
→ inventarierea – urmăreşte existenţa faptică a elementelor
patrimoniale, pentru a verifica apoi existenţa scriptică oferită de contabilitate.

În procedeele specifice metodei contabilităţii se includ:

→ bilanţul – este cel mai important procedeu specific metodei
contabilităţii, care prezintă sintetic şi global patrimoniul unui agent economic,
existent la un moment dat; bilanţul se completează cu anexa la bilanţ şi cu
contul de rezultate, care explică şi detaliază anumite date din bilanţ.
Bilanţul este instrumentul prin care se încheie un ciclu de înregistrări
contabile, dintr-o perioadă de gestiune, şi în acelaşi timp pe baza informaţiilor
din bilanţ se demarează noul ciclu de prelucrare a datelor.4
→ sistemul conturilor – contul reflectă distinct fiecare element
patrimonial; pentru fiecare mijloc, sursă ori proces economic contabilitatea
deschide un cont în care sunt înregistrate: existentul, creşterile şi scăderile
50
elementului respectiv; deci, putem spune că contul are rolul de particularizare
a datelor;
→ balanţa de verificare – cu ajutorul căreia se urmăreşte
centralizarea şi verificarea exactităţii datelor din contabilitate, identificându-se
astfel eventualele erori de înregistrare contabilă.

BILANŢUL ŞI DUBLA REPREZENTARE A PATRIMONIULUI

Dubla reprezentare a patrimoniului este concretizată în reflectarea

averii unităţilor patrimoniale sub două aspecte:
→ sub aspectul componenţei şi utilităţii bunurilor în activitatea
agenţilor economici, pentru care este utilizată noţiunea de mijloace
economice;
→ sub aspectul raporturilor de proprietate în cadrul cărora se
dobândesc elementele de avere, respectiv al provenienţei lor, pentru care
este utilizată noţiunea de surse economice.
Deci, dubla reprezentare constă în urmărirea sub dublu aspect al
patrimoniului, din punct de vedere material pe de-o parte şi din punct de
vedere al provenienţei pe de altă parte, şi apare ca urmare a necesităţii
cunoaşterii situaţiei economico-financiare a oricărei unităţi patrimoniale.
Privit din punct de vedere material, patrimoniul se numeşte activ; privit
din punct de vedere al provenienţei, patrimoniul se numeşte pasiv. Noţiunea
de activ rezultă din faptul că elementele patrimoniale participă efectiv în
cadrul proceselor economice, deci au un rol activ. Pasivele nu participă
nemijlocit, se modifică datorită modificării activelor, deci au un rol pasiv.
Caracteristicile dublei reprezentări se integrează în metoda
contabilităţii prin procedeul bilanţ. Activele şi pasivele care există la un
moment dat (patrimoniul economic şi patrimoniul juridic) sunt reflectate cu
ajutorul unei balanţe cu două părţi, de mărimi egale, care se numeşte bilanţ.
În figura următoare este prezentat bilanţul şi mecanismul partidei
duble.

51
 ELEMENTE DE AVERE

Mijloace economice Surse economice

(privite din punct de (relaţiile de
vedere al destinaţiei) proprietate)

 

ACTIV PASIV

BILANŢ

Fig.5.1. Bilanţul şi dubla partidă

Abordat din alt punct de vedere, bilanţul poate fi considerat

reprezentarea utilizărilor şi resurselor de care dispune o unitate patrimonială
la un moment dat. Deci, prin bilanţ, capitalurile sunt reprezentate atât sub
aspectul originii lor, respectiv resursele (aporturi la capital, rezerve, datorii,
beneficii), cât şi al modului lor de utilizare concretă (bunuri economice,
creanţe etc.).
Această interpretare permite formarea ecuaţiei economice a bilanţului,
numită şi egalitate bilanţieră:

ACTIV = PASIV

 
UTILIZĂRI = RESURSE

Între cele două părţi ale bilanţului trebuie să existe o egalitate

permanentă pentru că şi între totalul valorii mijloacelor economice şi totalul
valorii surselor de provenienţă a acestora trebuie să fie egalitate permanentă.
Ordonarea părţilor în activul, respectiv pasivul bilanţului se face ţinând
seama de următoarele principii:
→ pentru activ, principiul lichidităţii;
→ pentru pasiv, principiul exigibilităţii.

52
 Principiul lichidităţii se referă la transformarea elementelor
patrimoniului în bani; în timp aceasta necesită mai mult la imobilizări decât la
creanţe sau stocuri, de exemplu. Principiul se aplică diferit în ţările care
practică sistemul de contabilitate continental (cum e şi România) faţă de
ţările ce aplică sistemul de contabilitate anglo-saxon; în primul sistem mai
întâi sunt înscrise elementele patrimoniale care se pot transforma în bani
într-un termen mai lung de timp şi apoi cele care se pot transforma într-un
timp mai scurt.
Conform acestui principiu, elementele patrimoniale sunt încadrate în
partea de activ astfel:
→ imobile necorporale;
→ imobile corporale;
→ imobile financiare;
→ alte active circulante.
Principiul exigibilităţii se referă la posibilitatea achitării la anumite
termene a datoriilor; astfel în România, în pasivul bilanţului sunt înscrise în
primul rând pasivele cu cea mai mare exigibilitate, apoi în ordine
descrescătoare restul, astfel:
→ capitaluri proprii;
→ provizioane pentru riscuri şi cheltuieli;
→ datorii.

FORMA BILANŢULUI CONTABIL

Cea mai simplă formă de prezentare a bilanţului ca procedeu al

metodei contabilităţii este următoarea:

53
 Bilanţ contabil
încheiat la data de _ _ _ _ _ _
ACTIV PASIV

Mijloace economice în Surse de provenienţă

expresie valorică a mijloacelor economice
în expresie valorică

TOTAL ACTIV TOTAL PASIV

Informaţiile care sunt cuprinse în bilanţ sunt împărţite în trei trepte de

generalizare:
- grupa este structura cu sfera de cuprindere cea mai largă, care
grupează elementele patrimoniale după criterii generale (exemplu: grupa de
active circulante, grupa de capitaluri proprii);
- capitolul împarte grupele după caracteristici mai analitice (de
exemplu grupa de active circulante se poate împărţi în următoarele capitole:
stocuri şi producţie în curs de execuţie, creanţe şi disponibilităţi băneşti);
- postul bilanţier este ultima detaliere în structura bilanţieră şi
reprezintă un singur element patrimonial (exemplu: Capital social, Mărfuri,
Materii prime etc.).
În continuare este prezentată o schemă simplificată a bilanţului:

ACTIV PASIV

I Active imobilizate I Capitaluri proprii

1.1. Imobilizări necorporale 1.1. Capital social

1.2. Rezerve
1.1.1. Cheltuieli de constituire
1.3. Rezultate
1.1.2. Cheltuieli de dezvoltare
1.4.Alte capitaluri proprii
1.1.3. Fond comercial

1.2. Imobilizări corporale

II. Provizioane reglementate şi
provizioane pt. riscuri şi cheltuieli
1.2.1. Terenuri

1.2.2. Mijloace fixe

54
1.3. Imobilizări financiare III. Datorii

3.1. Împrumuturi şi
II. Active circulante
datorii asimilate
2.1. Stocuri şi producţie în curs de
execuţie 3.2. Furnizori şi conturi

asimilate

2.1.1.Stocuri de materii şi materiale 3.3. Clienţi-creditori

2.1.2.Produse finite 3.4. Alte datorii

2.1.3.Mărfuri

2.2. Creanţe IV. Pasive de

2.2.1.Furnizori-debitori regularizare şi

2.2.2.Clienţi asimilate

2.3. Disponibilităţi

băneşti şi plasament

2.3.1.Disponibilităţi

în casă

2.3.2.Conturi în bănci

2.3.3.Titluri de

plasament

III. Active de

regularizare şi

asimilate

IV. Prime privind

rambursarea

obligaţiunilor

Total activ Total pasiv

55
Dacă privim tabelul de mai sus observăm că în fiecare clasă sunt cuprinse
atât bunuri economice care aparţin patrimoniului economic, cât şi drepturi şi
obligaţii ce aparţin patrimoniului juridic.
Chiar dacă elementele patrimoniale pot fi evaluate / înregistrate în
contabilitate şi la alte preţuri decât cele efective, în bilanţ ele apar la valoarea
lor reală de la data raportării.
În concluzie putem spune că:
→ bilanţul este un procedeu al metodei contabilităţii care apare sub
forma unui tablou ce prezintă în expresie valorică mijloacele economice,
sursele lor de formare şi rezultatele obţinute de o unitate patrimonială la un
moment de timp dat;
→ între partea de activ şi partea de pasiv a bilanţului există
întotdeauna egalitate valorică, care se numeşte egalitate bilanţieră;
→ bilanţul este considerat un instrument de sintetizare, dar şi de
generalizare a datelor contabile (este prezentat pe grupă, capitol, post
bilanţier);
→ elementele patrimoniale de activ generează posturi de activ în timp
ce elementele patrimoniale de pasiv generează posturi de pasiv.

INFLUENŢA OPERAŢIILOR ECONOMICE ASUPRA BILANŢULUI

Atât patrimoniul economic, cât şi cel juridic al agenţilor economici se
modifică în permanenţă ca urmare a influenţei operaţiilor economice care au
loc. Aceste modificări nu influenţează egalitatea bilanţieră pentru că cele
două părţi ale bilanţului trebuie să fie egale din punct de vedere valoric între
ele. Deşi cunosc o mare diversitate, aceste operaţii se pot încadra în patru
mari categorii:

I. Operaţii economice care determină modificări în structura

patrimoniului economic (activul);

II. Operaţii economice care determină modificări în structura

patrimoniului juridic (pasivul);

III. Operaţii economice care determină modificări prin creşterea

activelor cât şi a pasivelor;

56
 IV. Operaţii economice care determină modificări prin scăderea
activelor cât şi a pasivelor.

I. Operaţiile economice care determină modificări în structura

patrimoniului economic influenţează creşterea unui element patrimonial din
activ, cu o anumită sumă, iar concomitent şi cu aceeaşi sumă, se produce
scăderea unui alt element patrimonial, tot din activ; se observă că egalitatea
bilanţieră se menţine, iar totalul patrimoniului rămâne neschimbat.

Exemplu I: Se încasează în casieria societăţii comerciale X de la un

debitor, suma de 900 lei în numerar. Această operaţie economică produce
creşterea numerarului din casieria proprie cu suma de 900 lei şi în acelaşi
timp scad creanţele asupra debitorilor cu aceeaşi sumă. Totalul patrimoniului
nu se modifică.
Grafic, se poate reprezenta astfel:

A P

a1 +900
a2 - 900

TOTAL ACTIV TOTAL PASIV

unde am notat: A – activ

P – pasiv
a1, a2 – elemente de activ.

II. Operaţiile economice care determină modificări în structura

patrimoniului juridic duc la creşterea unui element patrimonial din pasiv, cu o
anumită sumă, iar concomitent şi cu aceeaşi sumă are loc scăderea unui alt
element patrimonial, tot din pasiv; observăm din nou că totalul patrimoniului
rămâne neschimbat.

Exemplul II: În cadrul societăţii comerciale X are loc o şedinţă a

Adunării generale a asociaţilor, în urma căreia se hotărăşte încorporarea
sumei de 4.000 lei din rezerve în capital.

57
 Această operaţie economică duce la creşterea capitalului cu suma de
4.000 lei şi concomitent şi cu aceeaşi sumă are loc scăderea rezervelor, deci
totalul patrimoniului rămâne nemodificat.
Grafic se reprezintă astfel:

A P

p1 + 4.000
p2 - 4.000

TOTAL ACTIV TOTAL PASIV

unde am notat: A – activ

P – pasiv
p1, p2 – elemente de pasiv.

III. Operaţiile economice care determină modificări prin creşterea

activelor cât şi a pasivelor influenţează creşterea unui element patrimonial
din partea de activ cu o anumită sumă, iar concomitent şi cu aceeaşi sumă
are loc creşterea unui element patrimonial din partea de pasiv. Se observă o
creştere a totalului patrimoniului cu aceeaşi sumă.

Exemplul III: În aceeaşi societate comercială X are loc recepţionarea

unor materiale de la furnizori în valoare de 2.000 lei, amânate de la plată.
Această operaţie economică conduce la creşterea elementului patrimonial de
materiale din partea de activ, iar concomitent şi cu aceeaşi sumă creşte şi
datoria faţă de furnizori, elementul patrimonial din partea de pasiv. Totalul
patrimoniului creşte cu suma de 2.000 lei.
Această operaţie se prezintă grafic astfel:
A P

a3 + 2.000 p3 - 2.000

TOTAL 1 ACTIV TOTAL 1 PASIV

IV. Operaţii economice care determină modificări prin scăderea

activelor cât şi a pasivelor conduc la scăderea unui element patrimonial de
activ şi concomitent şi cu aceeaşi sumă are loc scăderea unui element
patrimonial din partea de pasiv. Deci, totalul pasivului se va micşora cu
aceeaşi sumă.
58
 Exemplul IV: Aceeaşi societate comercială X a achitat datorii faţă de
un furnizor în valoare de 1.500 lei. dintr-un cont deschis la o bancă. Această
operaţie economică va produce scăderea disponibilităţilor băneşti aflate la
bancă cu suma de 1.500 lei, iar în acelaşi timp are loc scăderea datoriilor
faţă de furnizor cu aceeaşi sumă. Astfel, totalul patrimoniului scade cu
aceeaşi sumă.
Grafic se poate reprezenta astfel:

A P

a4 - 1.500 p4 - 1.500

TOTAL 2 ACTIV TOTAL 2 PASIV

Din cele prezentate mai sus se poate trage următoarea concluzie:

două tipuri de operaţii economice afectează structura patrimoniului şi două
afectează volumul patrimoniului.
Bilanţul contabil se întocmeşte la sfârşitul unei perioade de gestiune,
când poartă denumirea de bilanţ final, acest bilanţ final devine în perioada
următoare bilanţ iniţial.

Pornim de la următorul bilanţ iniţial, într-o formă mult simplificată:

Bilanţ iniţial -mii lei-

Activ Pasiv

Denumire posturi Sume Denumire posturi Sume

a1 Mijloace fixe 50.000 p1 Capital 80.000

a2 Debitori 7.000 p2 Rezerve 5.000
a3 Casa 3.000 p3 Furnizori 11.000
a4 Conturi la bănci 40.000 p4 Creditori 4.000

TOTAL ACTIV 100.000 TOTAL PASIV 100.000

59
 În urma exemplului I vor avea loc următoarele modificări în bilanţ:

Bilanţ I -mii lei-

Activ Pasiv

Denumire posturi Sume Denumire posturi Sume

a1 Mijloace fixe 50.000 p1 Capital 80.000

a2 Debitori ( -900) 6.100 p2 Rezerve 5.000
a3 Casa ( +900) 3.900 p3 Furnizori 11.000
a4 Conturi la bănci 40.000 p4 Creditori 4.000

TOTAL ACTIV 100.000 TOTAL PASIV 100.000

În urma acestor modificări se observă că s-au produs schimbări doar

în structura părţii de activ, partea de pasiv rămânând nemodificată.
În partea de activ s-a produs o scădere în postul bilanţier „Debitori”, cu
suma de 900 lei, şi concomitent şi cu aceeaşi sumă a crescut postul bilanţier
„Casa”.
Nu s-au produs modificări în totalul bilanţului.
Matematic putem exprima astfel modificările care au avut loc:

A–x+x=P

unde: A – Activ
P - Pasiv
x - modificarea
sau:
100.000 A – 900 x + 900 x = 100.000 P

de unde: 100.000 A = 100.000 P

60
 În urma exemplului II se vor produce următoarele modificări în bilanţ:

Bilanţ II -mii lei-

Activ Pasiv

Denumire posturi Sume Denumire posturi Sume

a1 Mijloace fixe 50.000 p1 Capital (+4000) 84.000

a2 Debitori 6.100 p2 Rezerve (-4000) 1.000
a3 Casa 3.900 p3 Furnizori 11.000
a4 Conturi la bănci 40.000 p4 Creditori 4.000

TOTAL ACTIV 100.000 TOTAL PASIV 100.000

Modificările care s-au produs au avut loc doar în partea de pasiv,

partea de activ rămânând nemodificată.
În pasiv a scăzut postul bilanţier „Rezerve” cu suma de 4.000 lei şi
concomitent şi cu aceeaşi sumă a crescut postul „Capital”.

Aceste modificări s-au produs doar în structura bilanţului, totalul

acestuia rămânând neschimbat. Ca şi în cazul primului exemplu, putem
reprezenta matematic modificările care au avut loc astfel:

A=P+x–x
sau 100.000 A = 100.000 P + 4.000 x – 4.000 x
de unde: 100.000 A = 100.000 P

În urma exemplului III modificările în patrimoniu se vor reflecta în

bilanţ astfel:

61
 Bilanţ III -mii lei-
Activ Pasiv

Denumire posturi Sume Denumire posturi Sume

a1 Mijloace fixe 50.000 p1 Capital 84.000

a2 Debitori 6.100 p2 Rezerve 1.000
a3 Casa 3.900 p3 Furnizori (+2000) 13.000
a4 Conturi la bănci 40.000 p4 Creditori 4.000
a5 Materiale (+2000) 2.000

TOTAL ACTIV 102.000 TOTAL PASIV 102.000

De această dată modificările care au avut loc au afectat atât activul

cât şi pasivul bilanţului.
În partea de activ a avut loc o creştere a postului „Materiale” cu suma
de 2.000 lei, iar concomitent şi cu aceeaşi asumă a crescut şi postul bilanţier
„Furnizori”, din partea de pasiv.
Se observă că totalul bilanţului a crescut cu suma de 2.000 lei faţă de
totalul bilanţului precedent.

Matematic, putem exprima astfel modificările care au avut loc:

A+x=P+x
sau 100.000 A + 2.000 x = 100.000 P + 2.000 x
de unde 102.000 A = 102.000 P

Şi în final, în urma exemplului IV, modificările care au loc în patrimoniu se

vor reflecta astfel în bilanţ:

62
 Bilanţ IV -mii lei-
Activ Pasiv

Denumire posturi Sume Denumire posturi Sume

a1 Mijloace fixe 50.000 p1 Capital 84.000

a2 Debitori 6.100 p2 Rezerve 1.000
a3 Casa 3.900 p3 Furnizori (-1500) 11.500
a4 Conturi la bănci 38.500 p4 Creditori 4.000
(-1.500)
a5 Materiale 2.000

TOTAL ACTIV 100.500 TOTAL PASIV 100.500

Şi în acest caz s-au constatat modificări atât în partea de activ cât şi în

cea de pasiv.
În activ s-a produs o scădere la postul bilanţier „Conturi la bănci” şi
concomitent şi cu aceeaşi sumă s-a produs o scădere şi în partea de pasiv,
la postul bilanţier „Furnizori”.

Se poate constata că totalul bilanţului s-a modificat prin scădere, cu

suma de 1.500 lei, faţă de bilanţul precedent.
Aceste modificări se pot exprima matematic astfel:
A–x=P–x
sau 102.000 A – 1.500 x = 102.000 P – 1.500 x
de unde 105.000 A = 105.000 P

În urma acestor patru exemple prezentate putem observa că aceste

operaţii produc schimbări numai asupra a câte două elemente patrimoniale.
Totuşi, în practica economică au loc şi operaţii complexe, care duc la
modificarea mai multor elemente patrimoniale.
De asemenea în practica contabilă este aproape imposibil ca după
fiecare operaţie economică să se întocmească un nou bilanţ pentru că uneori
au loc mai multe operaţii în acelaşi timp, şi oricum, acest lucru nu s-ar
justifica din punct de vedere economic.

63
 Concepte şi noţiuni de reţinut:

- bilanţul este cel mai important procedeu specific metodei contabilităţii, care
prezintă sintetic şi global patrimoniul unui agent economic, existent la un
moment dat.
- sistemul conturilor – contul reflectă distinct fiecare element patrimonial;
pentru fiecare mijloc, sursă ori proces economic contabilitatea deschide un
cont în care sunt înregistrate: existentul, creşterile şi scăderile elementului
respectiv; deci, putem spune că contul are rolul de particularizare a datelor;
- balanţa de verificare – cu ajutorul căreia se urmăreşte centralizarea şi
verificarea exactităţii datelor din contabilitate, identificându-se astfel
eventualele erori de înregistrare contabilă.
- grupa este structura cu sfera de cuprindere cea mai largă, care grupează
elementele patrimoniale după criterii generale (exemplu: grupa de active
circulante, grupa de capitaluri proprii);
- capitolul împarte grupele după caracteristici mai analitice (de exemplu
grupa de active circulante se poate împărţi în următoarele capitole: stocuri şi
producţie în curs de execuţie, creanţe şi disponibilităţi băneşti);
- postul bilanţier este ultima detaliere în structura bilanţieră şi reprezintă un
singur element patrimonial (exemplu: Capital social, Mărfuri, Materii prime
etc.).

Întrebări de autoevaluare:

1. Ce înţelegeţi prin metoda contabilităţii?

2. Enunţaţi principiul dublei reprezentări a elementelor patrimoniale.
3. Daţi exemplu de procedee specifice metodei contabilităţii.
4. Definiţi bilanţul din punct de vedere al patrimoniului.
5. Care sunt părţile bilanţului şi ce conţine fiecare?

64
 UNITATEA DE STUDIU 6

CONTUL – PROCEDEU AL DUBLEI ÎNREGISTRĂRI

Cuvinte cheie: cont, existenţe iniţiale, existenţe finale, creşteri,

scăderi, debit, credit, rulaj, total sume debitoare, total sume creditoare, sold.

Rezumat
Această unitate urmăreşte contul, ca fiind instrumentul de bază şi cel
mai reprezentativ al metodei contabilităţii, folosit în mod curent pentru
ordonarea, gruparea şi sistematizarea într-o formă specifică a informaţiilor
privind existenţa şi mişcarea elementelor ce fac obiectul contabilităţii, pe
structuri individualizate şi pe perioade de timp determinate. De asemenea,
sunt prezentate funcţiile contului şi structura sa, felurile conturilor şi
clasificarea lor.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore.

NOŢIUNE ŞI NECESITATE
Aşa după cum s-a observat în capitolul precedent, procedeul bilanţ
prezintă situaţia patrimoniului agenţilor economici la un moment dat, fără a
urmări fiecare element în parte, respectiv creşterea/scăderea acestuia.
Totuşi, contabilitatea trebuie să asigure cunoaşterea modificărilor care
apar în cazul fiecărui element patrimonial în decursul unei perioade de
gestiune. Astfel a apărut necesitatea conceperii unui alt procedeu al metodei
contabilităţii numit cont.
Acest procedeu permite urmărirea modificărilor succesive ale fiecărui
mijloc, sursă sau proces economic, dar şi existenţa lor la un anumit moment
dat. Deci contul preia existenţele din bilanţul iniţial, întocmit la începutul
perioadei de gestiune, iar pe parcursul perioadei de gestiune înregistrează
modificările produse în patrimoniu, astfel ca la sfârşitul perioadei să se poată
întocmi bilanţul final.
Matematic se poate enunţa astfel cele spuse mai înainte:

65
 Existenţe iniţiale + Creşteri – Scăderi = Existenţe finale

Deoarece şi elementele patrimoniale cuprinse în bilanţ sunt de două

feluri, de activ, respectiv de pasiv, şi conturile, în funcţie de natura posturilor
cărora le corespund, sunt de activ sau de pasiv.
De asemenea, conturile se folosesc nu numai pentru elementele
patrimoniale, ci şi pentru rezultate (cheltuieli/venituri), pentru elementele
extrapatrimoniale etc.

Dacă încercăm să facem o comparaţie între procedeul bilanţ şi

procedeul cont, constatăm că între ele există asemănări, dar şi deosebiri.

Iată câteva asemănări:

- ambele sunt procedee specifice contabilităţii;
- atât contul cât şi bilanţul se prezintă sub forma unui tabel cu două
părţi: activ/pasiv pentru bilanţ, respectiv debit/credit pentru cont;
- soldurile conturilor şi posturile bilanţiere arată existenţele de
bunurieconomoce, drepturi, obligaţii etc. la sfârşitul perioadelor de
gestiune.

Dintre deosebiri amintim:

- dacă bilanţul reflectă situaţia economică la un moment dat, contul
arată existenţele la un anumit moment dar şi la mişcările în timp;
- contul prezintă un singur element patrimonial, în timp ce bilanţul
prezintă, generalizat în grupe mari, toate elementele patrimoniale,
la o anumită dată;
- dacă părţile bilanţului activ/pasiv trebuie să fie întotdeauna egale,
părţile contului debit/credit pot fi şi egale, dar şi diferite.

FUNCŢIILE CONTULUI
Contul, ca instrument al contabilităţii, trebuie să îndeplinească mai
multe funcţii, dintre care amintim:
→ funcţia economică – fiecare cont urmăreşte un anumit mijloc
economic, sursă sau proces economic şi reflectă conţinutul economic al
acestuia;
→ funcţia statistică – conturile prezintă date statistice cum sunt:
capitalul subscris şi vărsat, volumul mijloacelor economice, costul producţiei;

66
 → funcţia de calcul – se referă la calculele efectuate pentru a putea
stabili existenţa şi mişcările elementului la care se face referire;
→ funcţia de control – anumite conturi pot controla integritatea
patrimoniului, pot face comparaţie între costurile efective de producţie şi cele
antecalculate etc.;
→ funcţia de grupare – în conturi se înregistrează mijloacele, sursele
şi procesele economice omogene; de exemplu, operaţiile cu materiile prime
se încadrează în contul „Materii prime”;
→ funcţia de sistematizare – fiecare cont reflectă separat operaţiile
economice care duc la creşteri ale mijloacelor, surselor sau proceselor
economice de operaţiile economice care produc scăderi;
→ funcţia de generalizare – conturile care oglindesc elementele care
sunt diferite ca speţă sunt reunite într-un singur cont care are funcţie de
generalizare; de exemplu, există conturi separate pe feluri de produse care
apoi sunt reunite într-un cont unic denumit „Produse finite”;
→ funcţia contabilă – este reflectată de modul de funcţionare,
determinat de conţinutul economic al conturilor.

STRUCTURA CONTULUI
Structura unui cont este formată din următoarele elemente:
→ denumirea sau titlul contului;
→ explicaţia operaţiei economice înregistrate în cont;
→ debitul şi creditul contului;
→ rulajul contului;
→ total sume;
→ soldul contului.

Denumirea sau titlul contului de regulă reflectă bunul economic,

dreptul sau obligaţia a căror situaţie o prezintă. De exemplu, pentru
elementul patrimonial „Mărfuri” se deschide un cont cu aceeaşi denumire,
pentru salariile datorate personalului se deschide contul „Personal-salarii
datorate” etc.
Pentru a se uşura munca în acest domeniu, practica contabilă
foloseşte câte un simbol cifric pentru fiecare cont (de exemplu, contul
„Mărfuri” are simbolul cifric 371, iar contul ”Personal-salarii datorate” are
simbolul cifric 421.
67
 Explicaţia operaţiei economice înregistrate în cont se face sub formă
descriptivă sau sub formă contabilă. Explicaţia descriptivă se referă la
redarea pe scurt a conţinutului operaţiei şi indicarea documentului justificativ
în care s-a consemnat efectuarea ei (exemplu: „Plăţi prin bancă”).
Explicaţia contabilă se referă la indicarea în dreptul fiecărei sume
înregistrate în cont a simbolului contului corespondent, în care se va
înregistra concomitent aceeaşi operaţie economică.
Debitul şi creditul contului sunt cele două părţi ale fiecărui cont. Forma
unui cont este cea a literei „T”, unde partea stângă se numeşte „debit” (D), iar
partea dreaptă se numeşte „credit” (C). Ambele denumiri provin din limba
latină: „debere” înseamnă a datora iar „credere” înseamnă a crede, a avea
încredere. Cele două părţi au funcţii opuse; în fiecare cont, o parte serveşte
la înscrierea sumelor care arată creştere, iar cealaltă parte serveşte la
înscrierea sumelor care arată scădere.
Sumele care sunt înscrise în partea de debit se numesc sume
debitoare. Sumele înscrise în partea de credit se numesc sume creditoare. A
debita un cont înseamnă înscrierea unei sume în debitul contului. A credita
un cont înseamnă înscrierea unei sume în creditul contului.
Rulajul contului este dat de totalitatea sumelor înscrise într-un cont
într-o anumită perioadă de timp, fără a se lua în calcul existenţele iniţiale.
Rulajul se stabileşte separat pentru debit şi separat pentru credit astfel:
→ rulajul debitor (RD) al unui cont este dat de adunarea sumelor
debitoare din perioada de gestiune;
→ rulajul creditor (RC) al unui cont este dat de adunarea sumelor
creditoare din perioada de gestiune.
Total sume are diferite moduri de calcul; conţinutul economic diferă în
funcţie de natura contului astfel:
Total sume debitoare se stabileşte astfel:
→ pentru conturile de activ:
TSD = SID + RD
unde am notat:
TSD – total sume debitoare
SID – sold iniţial debitor
RD – rulaj debitor.
→ pentru conturile de pasiv:
TSD = RD
Total sume creditoare se obţine astfel:

68
 → pentru conturile de pasiv:
TSC = SIC + RC
unde am notat:
TSC – total sume creditoare
SIC – sold iniţial creditor
RC – rulaj creditor.
→ pentru conturile de activ:

TSC = RC

Soldul contului (S) este diferenţa rezultată între total sume debitoare şi
total sume creditoare al aceluiaşi cont. Deci:
→ dacă total sume debitoare este mai mare decât total sume
creditoare, contul are sold debitor:

SD = TSD - TSC
→ dacă total sume creditoare este mai mare decât total sume
debitoare, contul are sold creditor:

SC = TSC - TSD
→ dacă total sume debitoare este egal cu total sume creditoare,
contul nu are sold, purtând denumirea de cont soldat sau balansat:

TSC = TSD
Un cont funcţionează cât timp are sold; a solda un cont înseamnă a-l
închide.

FELURILE CONTURILOR
În funcţie de sfera lor de cuprindere, conturile pot fi:
→ conturi sintetice sunt considerate mijloace de grupare şi de
generalizare a datelor contabile pentru anumite părţi ale patrimoniului sau
rezultatelor financiare. În aceste conturi sintetice, înregistrările se fac numai

69
în etalon bănesc (exemplu: contul 300 „Materii prime”, contul 462 „Creditori
diverşi” etc.).
→ conturi analitice sunt utilizate pentru înregistrarea operaţiilor care
se referă la un anumit bun, obligaţie, drept sau rezultat; ele dezvoltă conturile
sintetice corespunzătoare. În aceste conturi, înregistrările se fac fie în etalon
bănesc, fie cantitativ şi valoric, după natura elementului patrimonial.
Conturile sintetice formează contabilitatea sintetică în timp ce conturile
analitice formează contabilitatea analitică. Totalul unui cont sintetic trebuie să
fie egal (în expresie valorică) cu totalurile conturilor analitice ale aceluiaşi
cont sintetic.

Există şi conturi sintetice care nu se detaliază pe conturi analitice.

CLASIFICAREA CONTURILOR

De-a lungul timpului s-au cunoscut mai multe criterii de clasificare a

conturilor. Principalele criterii sunt:
→ după funcţia contabilă;
→ după sfera de cuprindere;
→ după conţinutul economic.
1. După funcţia contabilă, conturile sunt de activ sau de pasiv; în
cursul perioadelor de gestiune mai apar şi conturi bifuncţionale.

2. După sfera de cuprindere, conturile pot fi: sintetice sau analitice.

Conturile sintetice se folosesc în cazul grupelor sau categoriilor
omogene de elemente patrimoniale, din punct de vedere a conţinutului lor. În
România există:
→ conturi sintetice de gradul I, simbolizate cu trei cifre; unele dintre
ele nu se detaliază pe alte conturi sintetice cu un grad inferior, astfel că sunt
operaţionale, altele se detaliază pe conturi sintetice cu un grad inferior, astfel
că rămân neoperaţionale.
→ conturi sintetice de gradul II, simbolizate cu patru cifre, provin din
detalierea conturilor cu trei cifre.
Conturile analitice dezvoltă conturile sintetice şi nu au caracter
obligatoriu; sunt deschise facultativ, în funcţie de necesitatea de informaţii

70
pentru factorii de decizie. În funcţie de etalonul informaţional utilizat conturile
analitice por fi:
→ conturi analitice cantitativ – valorice; sunt folosite în cazul
imobilizărilor corporale şi stocurilor;
→ conturi analitice – valorice, sunt utilizate pentru restul conturilor
dezvoltate în analitic.

3. După conţinutul economic, conturile pot fi:

→ conturi deschise pentru active,
- conturi bilanţiere
→ conturi deschise pentru pasive,

→ conturi de cheltuieli,
- conturi de rezultate
→ conturi de venituri
→ conturi de gestiune
→ conturi în afara bilanţului.

Concepte şi noţiuni de reţinut:

- Contul preia existenţele din bilanţul iniţial, întocmit la începutul perioadei de

gestiune, iar pe parcursul perioadei de gestiune înregistrează modificările
produse în patrimoniu, astfel ca la sfârşitul perioadei să se poată întocmi
bilanţul final.
- În funcţie de sfera lor de cuprindere, conturile pot fi:
→ conturi sintetice sunt considerate mijloace de grupare şi de
generalizare a datelor contabile pentru anumite părţi ale patrimoniului sau
rezultatelor financiare. În aceste conturi sintetice, înregistrările se fac numai
în etalon bănesc (exemplu: contul 300 „Materii prime”, contul 462 „Creditori
diverşi” etc.).
→ conturi analitice sunt utilizate pentru înregistrarea operaţiilor care
se referă la un anumit bun, obligaţie, drept sau rezultat; ele dezvoltă conturile
sintetice corespunzătoare. În aceste conturi, înregistrările se fac fie în etalon
bănesc, fie cantitativ şi valoric, după natura elementului patrimonial.
71
 Întrebări de autoevaluare:

1. Demonstraţi necesitatea contului.

2. Definiţi contul.
3. Enumeraţi funcţiile contului şi dezvoltaţi una la alegere.
4. Prezentaţi structura contului.
5. Ce tipuri de solduri ale contului cunoaşteţi?
6. După sfera de cuprindere, ce tipuri de conturi cunoaşteţi?
7. Ce criterii de clasificare a conturilor cunoaşteţi?

72
 UNITATEA DE STUDIU 7

EVALUAREA ŞI INVENTARIEREA PATRIMONIULUI

Cuvinte cheie: etalonul bănesc, preţuri, tarife, momente şi forme de

evaluare, cost unitar mediu ponderat, cost standard, reevaluarea
patrimoniului economic, inventariere, măsuri organizatorice, constatare

Rezumat
Evaluarea trebuie să ţină seama de prevederile directivelor şi
standardelor contabile pentru ca informaţia contabilă să reflecte cât mai fidel
realitatea economico-financiară, atât la înfiinţare, la redarea operaţiilor ce
intervin în mod curent, cât şi la întocmirea situaţiilor financiare anuale.
Inventarierea urmăreşte stabilirea situaţiei reale a patrimoniului şi
cuprinde nu numai elementele patrimoniului, ci şi bunurile şi valorile deţinute
cu orice titlu, care aparţin altor persoane fizice sau juridice, în vederea
întocmirii bilanţului contabil, al cărui scop este asigurarea unei imagini clare,
fidele şi complete a patrimoniului şi a rezultatului financiar.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore.

NOŢIUNEA ŞI PRINCIPIILE EVALUĂRII PATRIMONIULUI

Pentru a înregistra operaţiile economice care au loc în unităţile
patrimoniale se foloseşte exprimarea valorică (bănească), altfel spus
evaluarea.
Evaluarea este un procedeu al metodei contabilităţii care constă în
cuantificarea şi exprimarea valorică (cu ajutorul etalonului bănesc) a
existenţei, mişcării şi transformării elementelor patrimoniale. Numai dacă se
cunoaşte în amănunţime volumul şi structura acestora în orice moment, se
pot obţine informaţiile necesare luării deciziilor de către echipa managerială a
unităţii patrimoniale. Sunt evaluate bunurile materiale, obligaţiile, creanţele,
veniturile şi cheltuielile, rezultatele financiare dar şi toate operaţiile
economice ce au loc cu ele, utilizând în acest scop sistemul de preţuri şi
tarife.
Evaluarea este un procedeu al metodei contabilităţii fără de care nu s-
ar putea realiza obiectul său; de asemenea, este strâns legată de celelalte

73
procedee pentru aplicarea cărora este necesară exprimarea valorică a
operaţiunilor economice.
În contabilitate, evaluarea se foloseşte atât la înregistrarea curentă a
operaţiei economice cât şi la centralizarea şi generalizarea datelor sale
informaţionale. În contabilitate, componentele evaluării sunt: obiectul
evaluării, etalonul bănesc ca unitate de măsură şi sistemul de preţuri şi tarife.
Obiectul evaluării este format din toate structurile patrimoniale şi
extrapatrimoniale: active, pasive, venituri, cheltuieli, alte operaţii care fac
obiectul contabilităţii.
Etalonul bănesc este unitatea de calcul care permite măsurarea şi
compararea bunurilor şi valorilor economice şi financiare.
Preţul este obţinut în urma măsurării şi comparării structurilor
patrimoniale şi extrapatrimoniale ce constituie obiectul evaluării; preţului îi
sunt asimilate şi costul, respectiv tariful.
Preţurile folosite în evaluarea elementelor patrimoniale şi
extrapatrimoniale ale agenţilor economici:
1. Costul este dat de totalitatea cheltuielilor efectuate în scopul
obţinerii unui bun economic; acesta poate fi:
→ cost de achiziţie – este folosit în cazul bunurilor procurate cu titlu
oneros şi este format din: preţul de livrare al furnizorului, cheltuielile de
transport – aprovizionare, ambalaje nerecuperabile, taxe nerecuperabile, alte
cheltuieli făcute pentru punerea în stare de funcţionare sau pentru intrarea în
gestiune a bunului respectiv;
→ costul de producţie – în ansamblu este expresia tuturor eforturilor
materiale şi financiare suportate de un agent economic pentru a deţine un
bun economic; în componenţa sa intră: costul de achiziţie al materiilor prime
şi materialelor consumate, precum şi cheltuielile de prelucrare a acestora
făcute pentru transformarea lor în produs finit;
→ costul de desfacere – cuprinde costul de producţie al bunurilor la
care se adaugă şi cheltuielile de desfacere.
2. Preţul reprezintă valoarea care se încasează la livrarea bunurilor
economice; în principiu este format din costul de producţie, cheltuielile de
desfacere, profitul agentului economic.
Preţurile pot fi: cu ridicata sau cu amănuntul.
Preţul cu ridicata – este preţul la care se vinde un bun între agenţii
economici şi cuprinde: costul complet al bunului vândut, profitul
producătorului, taxa pe valoarea adăugată (TVA) şi pentru unele bunuri şi
accizele.
Preţul cu amănuntul este preţul la care sunt vândute mărfurile către
populaţie şi cuprinde: preţul cu ridicata la care se adună adaosul comercial.

74
 La produsele ce se execută şi comercializează de cel puţin trei agenţi
economici, preţul cu amănuntul se formează pe baza preţului cu ridicata
negociat şi a adaosului comercial declarat de către unităţile de desfacere,
care trebuie să acopere cheltuielile de desfacere şi o rată a profitului stabilită
în condiţii de concurenţă.
O altă modalitate de evaluare a bunurilor este la preţul pieţei, care
reprezintă preţul la care se poate procura bunul respectiv în ziua evaluării, în
funcţie de formarea preţurilor pe baza cererii şi ofertei.
În practica economică există o mare varietate de preţuri cu o structură
diferenţiată în funcţie de natura acestora.
Preţul de decontare este preţul la care se evaluează produsele livrate,
lucrările executate sau serviciile prestate terţilor. Preţurile de decontare
externă (de facturare) pot fi preţuri de cumpărare şi preţuri de vânzare; sunt
utilizate la evaluarea drepturilor şi obligaţiilor unităţii în contabilitatea curentă,
dar şi în lucrările periodice de sinteză (balanţa, bilanţul economic). Preţurile
de decontare internă sunt folosite între subdiviziunile aceleiaşi unităţi.
Preţurile de înregistrare sunt utilizate la evaluarea mijloacelor
materiale efectiv avansate sau consumate atunci când evidenţa şi calculul
necesită folosirea altui preţ decât cel efectiv ( preţul de înregistrare = preţul
efectiv  abaterea).
3. Tariful este considerat un element bănesc, echivalentul preţului
pentru servicii prestate şi lucrări executate. Tarifele se formează la fel ca şi
preţurile, dar se porneşte de la costurile de producţie (şi nu de la costul
complet, pentru că lucrările şi serviciile nu au nevoie de cheltuieli de
desfacere).
Potrivit standardelor internaţionale de contabilitate, elementele
patrimoniale se înregistrează în contabilitate la costul istoric (valoarea
contabilă) care se stabileşte în funcţie de modalitatea de procurare a
elementelor de activ astfel:
→ dacă elementele de activ sunt cumpărate, costul istoric este dat de
costul de achiziţie;
→ dacă datorită contribuţiei unor persoane a crescut capitalul
agentului economic, costul istoric este dat de valoarea bunurilor aduse ca
aport;
→ dacă au fost produse în cadrul unităţii unele elemente de activ
costul istoric e dat de costul de producţie al respectivelor elemente.
Putem trage concluzia că pentru acelaşi element patrimonial pot
exista diferite preţuri unitare de intrare, deci costurile istorice pot diferi după
variaţia elementelor componente.
În scopul obţinerii unei imagini reale a patrimoniului agenţilor
economici, la efectuarea evaluării trebuie respectate următoarele principii:

75
 → Principiul stabilirii obiectului evaluării – obiectul evaluării îl
constituie totalitatea elementelor supuse evaluării, de aceea el trebuie
delimitat în timp şi spaţiu. De exemplu, atunci când se evaluează mijloacele
fixe este utilizată metoda analitică de evaluare care presupune evaluarea
individuală a fiecărui mijloc fix pentru că fiecare are caracteristici proprii.
Mijloacele circulante sunt evaluate la intrare tot analitic, dar la ieşirea din
patrimoniu se utilizează metoda sintetică de evaluare, care grupează
mijloacele cu caracteristici asemănătoare şi le cuantifică valoric o singură
dată şi nu pe fiecare unitate în parte. Dacă obiectul evaluării sunt bunuri
vândute terţilor se folosesc preţurile pentru a fi exprimate valoric; dacă
bunurile se utilizează în cadrul fluxurilor interne, acestea sunt evaluate prin
intermediul costurilor de producţie.
→ Principiul valorii reale – presupune că elementele patrimoniale sunt
evaluate la valoarea lor reală, care să permită întocmirea unui bilanţ cu date
reale. Valoarea reală este dată de valoarea de utilitate a bunului în momentul
respectiv, care se stabileşte în funcţie de starea lui fizică, preţul de piaţă al
unui bun asemănător, amplasarea lui, dar şi utilitatea acestuia. Creanţelor şi
datoriilor li se stabileşte valoarea de utilitate în funcţie de valoarea probabilă
care se va încasa/plăti.
→ Principiul prudenţei urmăreşte ca atunci când se evaluează
elementele patrimoniale să se ţină seama de deprecieri, riscuri şi pierderi
posibile de înregistrat în urma activităţii desfăşurate. Deci nu este admisă
supraevaluarea veniturilor şi a elementelor de activ, respectiv subevaluarea
cheltuielilor şi a elementelor de pasiv.
→ Principiul alegerii formei de evaluare a elementelor patrimoniale în
funcţie de scopul urmărit cere ca pentru înregistrările curente în contabilitate
să se practice evaluarea la costul de producţie realizat, preţul efectiv de
procurare/obţinere a elementelor supuse evaluării; pentru evaluările care se
fac periodic este indicat să se facă evaluarea la valoarea actuală, utilizând
preţul zilei.
→ Principiul permanenţei metodelor cere continuitate în aplicarea
normelor şi a regulilor utilizate pe parcursul exerciţiului financiar, dar şi de la
un exerciţiu la altul pentru ca astfel să se poată asigura comparabilitatea
informaţiilor contabile; dar în anumite cazuri justificate, unitatea patrimonială
poate să înlocuiască metoda de evaluare, dar trebuie să arate în
documentele de sinteză care a fost influenţa acestor modificări asupra
situaţiei patrimoniale, financiare şi a rezultatului exerciţiului.

MOMENTE ŞI FORME DE EVALUARE A ELEMENTELOR

PATRIMONIALE
Literatura de specialitate prevede ca evaluarea elementelor
patrimoniale să se facă în următoarele momente ale desfăşurării unei
activităţi economice:

76
 → la data intrării bunurilor în patrimoniu;
→ la data ieşirii lor din patrimoniu sau la trecerea
lor în consum;
→ la data inventarierii elementelor patrimoniale;
→ la închiderea exerciţiului economico-financiar.

Evaluarea la intrarea bunurilor în patrimoniu

La intrarea în patrimoniu, în funcţie de modul lor de dobândire,
bunurile sunt evaluate astfel:
→ bunurile care reprezintă aport în natură la constituirea sau folosirea
unor unităţi patrimoniale se evaluează la valoarea de aport, adică valoarea
prevăzută în actul de evaluare determinată prin expertiză;
→ bunurile dobândite cu titlu oneros (contra plată) se evaluează la
costul de achiziţie (valoarea de achiziţie);
→ bunurile obţinute prin donaţie sau cu titlu gratuit se evaluează la
valoarea de utilitate în funcţie de preţul pieţei, starea sau amplasarea
bunurilor etc., valoare care este preţul presupus a fi acceptat de către un
client, în funcţie de utilitatea bunului respectiv pentru unitatea sa
patrimonială;
→ bunurile rezultate din producţia proprie a unităţii patrimoniale se
evaluează la costul de producţie efectiv;
→ creanţele şi datoriile sunt evaluate şi înregistrate la valoarea
nominală rezultată din documentele justificative care atestă dreptul de
creanţă sau datorie.

Evaluarea la ieşirea bunurilor din patrimoniu,

respectiv la darea lor în consum
La ieşirea bunurilor din patrimoniul unităţii patrimoniale, respectiv la
darea lor în consum, acestea se înregistrează la valoarea lor de intrare,
denumită şi valoare contabilă. Deoarece stocurile de materii prime, materiale,
mărfuri etc. pot avea diferite surse de aprovizionare, deci şi preţuri/valori
diferite la intrare, la ieşirea acestora de la locurile de depozitare ele se
evaluează şi înregistrează în contabilitate folosind una din următoarele
metode:

77
 → Metoda costului unitar mediu ponderat – se calculează după fiecare
intrare folosind următoarea relaţie:

Valoare materiale ieşite = Cantitate ieşită x Cu.m.p.

unde

Exemplu: Să se evalueze ieşirile şi stocul final pornind de la

următoarele elemente:

= u.m.=

Nr. MARFA X
Explicaţii
crt Cantitate Preţ Valoare

1. Stoc iniţial 7000 20 140 000

2. Ieşire 1 1000 y1 ?

3. Intrare 5000 25 125 000

4. Ieşire 2 9000 y2 ?

5. Stoc final 2000 y3 ?

140000  125000 265000

Cu.m.p.    22,083 u.m.
7000  5000 12000

Evaluare ieşiri = (1000 + 9000)  22,083 = 220 833 u.m.

Evaluare stoc final = 2000 22,083 = 44 167 u.m.

78
 → Metoda primei intrări – primei ieşiri (FIFO/first in – first out) conform
acesteia bunurile ieşite din patrimoniu se evaluează la costul unitar de
achiziţie al primei intrări; după epuizarea primului lot evaluarea se face la
costul de achiziţie al celui de-al doilea lot intrat în ordine cronologică şi tot
aşa. Dezavantajul acestei metode este că în perioadele de inflaţie profitul
brut apărut este mai mare decât cel real iar unitatea patrimonială trebuie să
plătească un impozit pe profit mai mare.

Exemplu: Se păstrează datele din tabelul anterior:

= u.m.=

Nr. MARFA X
Explicaţii
crt Cantitate Preţ Valoare

1. Stoc iniţial 7000 20 140 000

2. Ieşire 1 1000 20 20 000

3. Intrare 5000 25 125 000

6000 20 120 000

4. Ieşire 2
3000 25 75 000

5. Stoc final 2000 25 50 000

Stoc final = Stoc iniţial + Intrare – Ieşire 1 – Ieşire 2

Stoc final = 140000 +125000-20000-(120000 + 75000) = 50000 u.m.
→ Metoda ultimei intrări – primei ieşiri (LIFO/last in-first out) – conform
acestei metode, ieşirilor li se atribuie costurile de achiziţie în ordinea inversă
a intrărilor, adică prima cantitate ieşită este evaluată la preţul de achiziţie al
ultimei cantităţi intrate, iar după ce a fost epuizat lotul se trece la preţurile
lotului achiziţionat înaintea acestuia. Dezavantajul acestei metode este că pe
parcursul perioadei de inflaţie se micşorează profitul real al unităţii
patrimoniale.
→ Metoda costului standard – se bazează pe stabilirea unui preţ mic
de înregistrare a ieşirilor, care de regulă este preţul ce corespunde sursei
principale de aprovizionare, sau care deţine ponderea în aprovizionare.
Diferenţa care apare între preţul real şi preţul standard este înregistrată în

79
contabilitate într-un cont separat; pentru a obţine valoarea reală, la costul
standard sunt adăugate diferenţele.
Exemplu: dacă pentru o anumită materie primă s-a stabilit un cost
standard de înregistrare la 2000 lei/kg, toate cantităţile care au fost
aprovizionate din materia primă respectivă se vor înregistra la acest cost.
Presupunem că au fost achiziţionate de la furnizorul principal 2000 kg
din respectiva materie primă, cu preţul de 2000 lei/kg, deci cu un total de
4.000.000 lei; este cazul în care în contabilitate înregistrarea se va face la
valoarea de 4.000.000 lei.
Dar dacă aceeaşi firmă se aprovizionează şi de la un alt furnizor cu
100 kg din aceeaşi materie primă, dar cu un preţ negociat de 2050 lei/kg
rezultă un total de 205.000 lei; din care în contabilitatea materiilor prime se
înregistrează suma de 200.000 lei, iar restul de 5.000 lei într-un cont de
diferenţe aferente materiilor prime.

Evaluarea elementelor patrimoniale la inventariere

La efectuarea inventarierii, elementele patrimoniale se evaluează la
valoarea actuală/de utilitate a fiecărui element, cunoscută şi sub denumirea
de valoare de inventar, ţinând seama de utilitatea bunului pentru unitate şi de
preţul pieţei. Astfel valoarea de intrare se compară cu valoarea de utilitate,
putând rezulta plusuri sau minusuri de valoare, care uneori sunt doar
posibile/latente fiindcă bunurile nu au fost încă vândute.
Rezolvarea diferenţelor dintre valoarea de intrare/contabilă şi valoarea
de inventar se face diferit pentru active, respectiv pasive.
Pentru elementele de activ:
→ diferenţele care au fost constatate în plus nu se înregistrează, iar
activele respective se înregistrează în contabilitatea curentă tot la valoarea
lor de intrare/contabilă;
→ diferenţele în minus constatate între valoarea de inventar şi
valoarea de intrare sunt o depreciere reversibilă/ireversibilă astfel:

 Deprecierea reversibilă caracterizează stocurile de active circulante

materiale apărând ca urmare a unor fenomene conjuncturale
(creşterea, respectiv scăderea preţurilor pe piaţă); pentru aceste
deprecieri se constituie provizioane, iar activele respective rămân
înregistrate în contabilitate la valoarea de intrare/contabilă;
 Deprecierea ireversibilă este caracteristică imobilizărilor şi apare ca
urmare a uzurii morale sau fizice, ce se înregistrează ca amortizare,
iar imobilizările depreciate sunt menţinute la valoarea de
intrare/curentă în contabilitatea curentă.
Pentru elementele de pasiv:

80
 → diferenţele care se constată în plus se înregistrează prin
constituirea unui provizion, iar pasivul respectiv se menţine în contabilitatea
curentă la valoarea de intrare/contabilă;
→ diferenţele care se constată în minus nu se înregistrează.

Evaluarea elementelor patrimoniale la închiderea exerciţiului

Atunci când se închide un exerciţiu economico-financiar, evaluarea
prin bilanţ a elementelor patrimoniale se face la valoarea de intrare, care se
compară cu valoarea de utilitate stabilită pe baza inventarierii. Diferenţele
cantitative constatate pe teren, indiferent că sunt plusuri sau minusuri faţă de
situaţia existentă de fapt se înregistrează în contabilitate. Diferenţele valorice
se înregistrează aşa cum am arătat în paragraful anterior.
Dacă se observă că amortizările şi provizioanele constituite şi
înregistrările sunt mult mai mici sau mai mari decât cele stabilite la
închiderea exerciţiului economico-financiar se vor face modificările necesare
(în plus/în minus) pentru a se ajunge la situaţia de fapt. Valoarea contabilă
ţine cont de amortizări şi provizioane, obţinându-se astfel valoarea netă a
elementelor patrimoniului care se înscrie în bilanţul contabil.

Reevaluarea patrimoniului economic

În cursul unui exerciţiu pot avea loc reevaluări ale elementelor
patrimoniului, dar numai în baza unor dispoziţii legale, de obicei hotărâri ale
Guvernului. Prin reevaluare se modifică valoarea contabilă a activelor şi
pasivelor patrimoniale, fiind înlocuită cu valoarea lor curentă.
Reevaluarea este necesară datorită devalorizării elementelor
patrimoniale ca urmare a inflaţiei. Sunt afectate cel mai mult de devalorizare
imobilizările corporale şi cele financiare; imobilizările necorporale nu fac
obiectul reevaluării. Reevaluarea imobilizărilor (corporale şi financiare) se
face atunci când apare o diferenţă în plus (valoarea rezultată în urma
reevaluării e mai mare decât valoarea contabilă sau de înregistrare). Dacă ar
apărea o valoare mai mică decât cea înregistrată în contabilitate pentru cele
două categorii de imobilizări ar apărea o depreciere, constituindu-se un
provizion în contabilitate.

81
 NOŢIUNEA ŞI FUNCŢIILE INVENTARIERII
Între realitate şi datele înregistrate în contabilitate pot apărea unele
nepotriviri de ordin cantitativ, valoric sau calitativ. Pentru verificarea datelor
din contabilitatea curentă cu ceea ce există în realitate se foloseşte un
procedeu al metodei contabilităţii şi anume inventarierea. Din punct de
vedere al contabilităţii, inventarierea este procedeul care verifică existenţa
faptică şi starea mijloacelor economice, a datoriilor şi creanţelor unei unităţi
patrimoniale. Acest procedeu este în strânsă legătură cu celelalte procedee
ale metodei contabilităţii.
Toate operaţiile economice sunt consemnate în documente, datele din
documente sunt înregistrate în conturi, înregistrările fiind controlate cu
ajutorul balanţei de verificare; în final se poate întocmi documentul de
sinteză, adică bilanţul contabil.
Prin definiţie, inventarierea este procedeul de stabilire faptică,
cantitativă şi valorică a elementelor patrimoniale, la o anumită dată, precum
şi de stabilirea valorilor de utilitate; documentul contabil care se întocmeşte
este inventarul.
Regulamentul de aplicare a Legii contabilităţii, art.127, stipulează
obligaţia legală a unităţilor patrimoniale de a efectua inventarierea
patrimoniului: la începutul activităţii, pentru a se stabili şi evalua aportul în
natură, cel puţin o dată pe an pe parcursul funcţionării, în cazul încetării
activităţii sau în cazul fuzionării.
Inventarierea urmăreşte determinarea reală a elementelor
patrimoniale pentru a se putea calcula corect indicatorii economico-financiari,
cum sunt: costul producţiei finite, rezultatele financiare etc. De asemenea,
are ca scop asigurarea integrităţii patrimoniului prin efectuarea unui control
periodic şi sistematic al gestiunii; repartizarea cheltuielilor şi veniturilor în
timp, prin operaţiuni de regularizare, în scopul determinării rezultatelor
financiare ale unui exerciţiu; stabilirea valorii actuale, respectiv a valorii de
utilitate prin aprecierea creşterii sau descreşterii valorii contabile a
elementelor patrimoniale la sfârşitul exerciţiului; şi nu în ultimul rând stabilirea
şi evaluarea elementelor patrimoniale care sunt aport în natură la începutul
activităţii.
Inventarierea are mai multe funcţii, dintre care cele mai importante
sunt următoarele:
→ funcţia de control;
→ funcţia de stabilire a situaţiei nete;
→ funcţia de calcul şi evidenţă a stocurilor.

1. Funcţia de control asigură concordanţa dintre informaţiile furnizate

de contabilitate şi realitatea efectivă. În diferite situaţii por apărea diferenţe
82
între soldurile scriptice şi realitate, datorită relativităţii informaţiilor furnizate
de contabilitate.
Uneori pot apărea scăderi cantitative datorită proprietăţilor fizico-
chimice ale elementelor materiale sau pierderea parametrilor calitativi
datorită expirării termenului de garanţie, a depozitării necorespunzătoare etc.
Există şi cazuri în care au loc furturi, sustrageri, consum exagerat; sau
personalul care este însărcinat cu gestionarea şi manipularea unor bunuri să
dea dovadă de neglijenţă sau nepricepere.
Datorită situaţiilor enumerate mai sus, informaţiile furnizate de
contabilitate au un caracter relativ. Prin compararea situaţiei reale, stabilită
prin inventariere, cu situaţia scriptică din contabilitate se pot evidenţia
plusurile şi minusurile de inventar şi se pot lua măsuri pentru punerea de
acord a soldurilor scriptice cu realitatea.

2. Funcţia de stabilire a situaţiei nete pentru că de la inventariere se

porneşte şi se închide orice exerciţiu. Situaţia netă a unui patrimoniu este
dată de diferenţa dintre activele inventariate şi datoriile inventariate.
Dacă nu se ţine cont de modificarea aportului proprietarilor la capitalul
social, atunci rezultatul net al exerciţiului este dat de diferenţa dintre situaţia
netă de la sfârşitul exerciţiului şi situaţia netă de la începutul exerciţiului.

3. Funcţia de calcul şi evidenţă a stocurilor este îndeplinită prin

metoda inventarului intermitent, caz în care în conturile de stocuri sunt
înregistrate numai stocurile iniţiale şi finale ale respectivelor elemente
patrimoniale.
La sfârşitul fiecărei luni, ieşirile din depozite sunt egale cu stocurile
iniţiale de la sfârşitul lunii precedente, la care se adaugă intrările în cursul
perioadei prin aprovizionare sau din producţie, şi se scad stocurile finale.

CLASIFICAREA INVENTARIERILOR

Se cunosc mai multe criterii după care inventarierile se pot clasifica:

1. După momentul în care se efectuează, inventarierile pot fi periodice
şi anuale.
→ inventarierea periodică este făcută după o planificare proprie
fiecărei unităţi patrimoniale, în funcţie de particularităţile fiecărei gestiuni şi de
ritmul mişcării elementelor patrimoniale;

83
 → inventarierea anuală este obligatorie înainte de închiderea
conturilor şi întocmirea bilanţului; cuprinde mijloacele economice proprii şi
cele aparţinând altor unităţi dar care se găsesc în unitatea respectivă în
păstrare, concesionare, închiriere, prelucrare, dar şi drepturile şi obligaţiile
unităţii.
2. După sfera de cuprindere a elementelor patrimoniale inventarierea
poate fi generală sau parţială:
→ inventarierea generală cuprinde toate elementele patrimoniale care
aparţin patrimoniului unităţii, precum şi bunurile care aparţin altor unităţi, dar
se află temporar în unitate; de regulă inventarierea anuală este inventariere
generală;
→ inventarierea parţială cuprinde doar o anumită parte din patrimoniu;
de regulă inventarierea periodică este inventariere parţială.
3. După modalitatea de efectuare, inventarierea poate fi totală sau prin
sondaj:
→ inventarierea totală cuprinde toate sortimentele care formează un
element patrimonial sau toate bunurile dintr-o gestiune, oricare ar fi natura
lor;
→ inventarierea prin sondaj cuprinde numai unele sortimente sau
numai unele bunuri dintr-o gestiune; dacă la aceste inventarieri se constată
nereguli semnificative are loc inventarierea totală.
4. După condiţiile în care se desfăşoară, inventarierea poate fi
ordinară şi extraordinară:
→ inventarierea ordinară este planificată dinainte;
→ inventarierea extraordinară este necesară datorită unor situaţii
excepţionale cum sunt predarea/primirea de gestiuni, modificările de preţ,
comasarea/divizarea de gestiuni, calamităţi, cererea organelor de control,
evidenţierea de plusuri/minusuri în gestiune.

ETAPELE INVENTARIERII
Fiind o operaţie complexă, inventarierea se derulează în mai multe
etape:
→ pregătirea inventarierii;
→ inventarierea propriu-zisă, adică: constatarea, descrierea şi
evaluarea elementelor inventariate;
→ stabilirea rezultatelor şi înregistrarea în contabilitate a diferenţelor
constatate.

84
 Pregătirea inventarierii este o etapă care are loc înaintea inventarierii
propriu-zise, foarte importantă, şi de care depinde eficienţa operaţiilor
următoare. Pregătirea inventarierii necesită luarea unor măsuri de natură
organizatorică şi contabilă prin care să se asigure desfăşurarea corectă.
Unele dintre măsurile de natură organizatorică pot fi:
→ constituirea comisiei centrale de inventariere şi mai multe
subcomisii, după numărul gestiunilor care vor fi inventariate; comisia centrală
e alcătuită din conducătorii compartimentelor şi are în vedere instruirea,
supravegherea şi controlul întregii acţiuni; subcomisiile sunt formate din două
sau trei persoane care efectuează inventarierile propriu-zise şi constată
diferenţele;
→ sigilarea căilor de acces, în afara locului unde va începe
inventarierea;
→ declaraţia gestionarului din care să rezulte dacă acesta are în
gestiune bunuri nerecepţionate sau care nu-i aparţin, dacă are documentaţia
de predare/primire a bunurilor care nu au fost operate în evidenţa sa
operativă sau nu au fost predate la contabilitate, dacă ştie de existenţa unor
plusuri/minusuri în gestiunea sa;
→ oprirea operaţiilor de intrare/ieşire a bunurilor din gestiune;
→ gruparea bunurilor care se vor inventaria pe sortimente şi pe
categorii de preţuri;
→ verificarea stării de funcţionare a aparatelor de măsură.
Dintre măsurile de natură contabilă amintim:
→ urmărirea înregistrării tuturor operaţiilor în contabilitatea sintetică şi
analitică şi în evidenţa operativă din cadrul gestiunilor;
→ verificarea exactităţii înregistrărilor în conturi şi stabilirea soldurilor
conturilor sintetice şi analitice, a balanţelor de verificare sintetice şi analitice;
→ ridicarea de la gestiune a tuturor evidenţelor operative şi vizarea lor
după ultima operaţiune.

Inventarierea propriu-zisă constă în constatarea, descrierea şi

evaluarea elementelor patrimoniale; se face la locurile de depozitare a
bunurilor respective, constatările trecându-se în listele de inventariere.
Constatarea este operaţia de stabilire directă şi concretă a existenţei
şi mărimii elementelor patrimoniale prin cântărire şi măsurare în funcţie de
natura lor. Bunurile care se află în ambalaje originale se desfac şi se verifică
prin sondaj. Stivele formate din saci, lăzi, containere, cutii etc. se desfac şi se
verifică separat. Bunurile care au un volum mare cum sunt silozurile de

85
cereale, rezervoarele de combustibil etc. se inventariază pe bază de calcule
tehnice şi pe baza analizelor de laborator. Elementele patrimoniale de activ şi
de pasiv, care nu pot fi inventariate fizic, se verifică pe baza datelor din
contabilitate. Pentru a se putea calcula plusurile şi minusurile de inventar,
elementele patrimoniale se evaluează la valoarea de intrare în patrimoniu,
care devine valoare contabilă.
Evaluarea elementelor patrimoniale cu ocazia inventarierii se face
astfel:
→ bunurile de natura imobilizărilor şi a stocurilor se evaluează la
valoarea actuală, numită şi valoare de inventar;
→ bunurile depreciate se evaluează la valoarea de utilitate stabilită în
funcţie de utilitatea bunului în forma respectivă şi de preţul pieţei;
→ datoriile şi creanţele se evaluează la valoarea lor nominală;
→ creanţele şi datoriile incerte şi în litigiu se evaluează la valoarea lor
de utilitate, care se stabileşte în funcţie de valoarea lor probabilă de încasat,
respectiv de plată;
→ disponibilităţile, creanţele şi datoriile în devize se evaluează la
cursul în vigoare din ultima zi a exerciţiului;
→ titlurile imobilizate sunt evaluate la valoarea de utilitate pe care o au
pentru firma respectivă, iar titlurile de plasament sunt evaluate la cursul
mediu al ultimei luni a exerciţiului sau după caz, la valoarea probabilă de
negociere.
Finalizarea inventarierii are loc prin stabilirea şi regularizarea
rezultatelor. La închiderea exerciţiului se compară valoarea de intrare sau
contabilă cu valoarea de utilitate, stabilită pe baza inventarului.
Situaţiile care pot avea loc pot fi următoarele:

1. în cazul elementelor de activ:

→ dacă valoarea de utilitate este mai mare sau egală cu valoarea
contabilă, elementele îşi păstrează valoarea de intrare sau contabilă;
→ dacă valoarea de utilitate este mai mică decât valoarea contabilă
diferenţa este înregistrată în contabilitate pe seama cheltuielilor cu
provizioanele sau amortizările în funcţie de caz, iar valoarea activelor este
aceeaşi cu valoarea de intrare.

2. în cazul elementelor de pasiv:

→ dacă valoarea de utilitate este mai mică sau egală cu valoarea
contabilă, elementele îşi menţin valoarea de intrare sau contabilă;

86
 → dacă valoarea de utilitate este mai mare decât valoarea contabilă,
diferenţa se înregistrează în contabilitate prin constituirea unui provizion, iar
valoarea pasivelor se menţine la valoarea de intrare.
Rezultatele care se obţin în urma inventarierii se trec într-un proces
verbal, care trebuie să cuprindă:
→ perioada şi gestiunile care au fost inventariate;
→ persoanele care au participat la inventariere;
→ plusurile/minusurile constatate;
→ bunurile depreciate;
→ creanţele şi datoriile incerte sau în litigiu.
În funcţie de constatările care au fost făcute se pot compensa plusurile
cu minusurile, se constituie şi se regularizează provizioanele, se scad din
contabilitate unele bunuri sau se impută.

Stabilirea rezultatelor şi înregistrarea în contabilitate a diferenţelor

constatate constituie ultima etapă a inventarierii. Pe baza propunerilor făcute
de comisiile de inventariere prin procesul verbal de inventariere,
compartimentul de contabilitate pune de acord datele din contabilitate cu
realitatea constatată care reiese din listele de inventar.
Lipsurile constatate la inventariere pot fi imputabile şi neimputabile.
Lipsurile imputabile pot proveni din neglijenţe şi sustrageri, valoarea
lor fiind recuperată de la persoanele vinovate; imputarea se face la preţul
pieţei care există la data producerii/constatării pagubelor; se ţine seama de
gradul de uzură care se stabileşte prin probe legale, iar în cazul în care acest
lucru nu e posibil, se impută valoarea integrală.
Lipsurile neimputabile apar ca urmare a manipulării şi păstrării
mijloacelor materiale.
Lipsurile sunt înregistrate în contabilitate ca orice ieşire de mijloace
economice; în cazul lipsurile neimputabile se măresc cheltuielile exerciţiului,
iar valoarea mijloacelor imputabile se recuperează de la vinovaţi.
În cazul calamităţilor care provoacă lipsuri la inventariere, se măresc
cheltuielile excepţionale privind operaţiile de gestiune.
Plusurile care apar la inventariere ca urmare a unei evidenţe
necorespunzătoare, a funcţionării necorespunzătoare a aparatelor de măsură
etc. sunt înregistrate ca orice intrare de mijloace economice.

87
 Înregistrarea în contabilitate a plusurilor şi minusurilor constatate în
urma inventarierii urmăreşte asigurarea unei corelaţii între contabilitate şi
realitate, astfel putându-se întocmi şi un bilanţ real.
La sfârşitul anului, pe baza actelor din procesele verbale de
inventariere şi a bilanţului contabil anual, se poate întocmi „Registrul-
inventar”; acesta este un document obligatoriu de înregistrare anuală şi
grupată a rezultatelor inventarierii patrimoniului şi a conţinutului unor posturi
din bilanţ.

Concepte şi noţiuni de reţinut:

Evaluarea este un procedeu al metodei contabilităţii care constă în

cuantificarea şi exprimarea valorică (cu ajutorul etalonului bănesc) a
existenţei, mişcării şi transformării elementelor patrimoniale.

Evaluarea elementelor patrimoniale se face în următoarele momente ale

desfăşurării unei activităţi economice:
→ la data intrării bunurilor în patrimoniu;
→ la data ieşirii lor din patrimoniu sau la trecerea lor în consum;
→ la data inventarierii elementelor patrimoniale;
→ la închiderea exerciţiului economico-financiar.

Pentru verificarea datelor din contabilitatea curentă cu ceea ce există în

realitate se foloseşte un procedeu al metodei contabilităţii şi anume
inventarierea.
Din punct de vedere al contabilităţii, inventarierea este procedeul care
verifică existenţa faptică şi starea mijloacelor economice, a datoriilor şi
creanţelor unei unităţi patrimoniale.
Toate operaţiile economice sunt consemnate în documente, datele din
documente sunt înregistrate în conturi, înregistrările fiind controlate cu
ajutorul balanţei de verificare; în final se poate întocmi documentul de
sinteză, adică bilanţul contabil.
Inventarierea este procedeul de stabilire faptică, cantitativă şi valorică a
elementelor patrimoniale, la o anumită dată, precum şi de stabilirea valorilor
de utilitate; documentul contabil care se întocmeşte este inventarul.

88
 Întrebări de autoevaluare:

1. Definiţi noţiunea de evaluare.

2. Ce etalon foloseşte contabilitatea pentru a evalua elementele
patrimonale?
3. Definiţi costul şi daţi câteva exemple de costuri.
4. Ce este preţul? Exemplificaţi!
5. Care sunt momentele şi formele de evaluare a elementelor
patrimoniale?
6. Prezentaţi metoda costului unitar mediu ponderat.
7. Ce înţelegeţi prin reevaluarea patrimoniului economic.
8. Ce este inventarierea?
9. Enumeraţi etapele inventarierii

89
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Băbăiţă V., Contabilitatea, Vol. I, Timişoara, 1978

2. Bojian O., Contabilitatea Întreprinderii, Editura Eficient, Bucureşti, 1996

3. Boulescu M., Coordonate ale perfecţionării contabilităţii, Editura Ştiinţifică

şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979

4. Caciuc L.., Megan O., Bazele contabilităţii, Editura Mirton, Timişoara,

2003

5. Călin O. şi colectiv, Bazele contabilităţii, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1982

6. Epuran M., Băbăiţă V., Bazele contabilităţii, Editura de Vest,

Timişoara,1999

7. Epuran M. şi colectiv, Contabilitatea financiară în noul sistem contabil,

Vol.I şi II, Editura de Vest, Timişoara, 1995

8. Feleagă N., Ionaşcu I., Contabilitate financiară, Vol I-IV, Editura

Economică, Bucureşti, 1993

9. Feleagă N. şi colectiv, Contabilitate aprofundată, Editura

Economică,Bucureşti, 1996

10. Maynard H.B., Conducerea activităţii economice, vol. V, partea întâi,

Editura Tehnică, Bucureşti, 1973

11. Moraru G., şi colectivul, Bazele contabilităţii înreprinderilor, Editura

Risoprint, Cluj Napoca, 2003

12. Oprea C. şi colectiv, Bazele contabilităţii, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1995

13. Pântea P., Managementul contabilităţii româneşti, Vol I şi II, Editura

Intelcredo, Deva, 1998

90
14. Pântea P. şi colectiv, Contabilitate de gestiune, Editura Intelcredo,
Deva,1994

15. Pântea P. şi colectiv, Contabilitatea financiară a agenţilor economici,

Editura Intelcredo, Deva, 1995

16. Ristea M., Noul sistem contabil din România, Editura Cartimex,
Bucureşti, 1994

17. Sabou F., Contabilitatea de gestiune, Editura Risoprint, Cluj Napoca,

2003

18. Stancu D., Contabilitate şi finanţe pentru ingineri, Editura Economică,

Bucureşti, 2004

19. Tonea Elena, Contabilitate, Editura Mirton, Timişoara, 2008

20. Universitatea Babeş Bolyai, Facultatea de Ştiinţe Economice,

Bazele contabilităţii, Cluj Napoca, 1999

21. Vişan D., Noul sistem contabil în comerţul exterior, Editura Economică,
Bucureşti, 1994

22. Voica V., Contabilitatea. Principii şi aplicaţii practice privind noul sistem
de contabilitate. Editura Eurounion, Oradea, 1993

23. Volloncs Elena, Bazele contabilităţii, Editura Eurobit, Timişoara, 2004

24. Legea societăţilor comerciale nr. 31 din 1990

25. Legea contabilităţii nr. 82 din 1991

26. internet

91