ÎNCRENGĂTURA PTERIDOPHYTA; ÎNCRENGĂTURA

SPERMATOHYTA, SUBÎNCRENGĂTURA PINOPHYTINA

Cuvinte cheie: spori, sporangi, sori, induziu, protal, arhegon, anteridie, con,
fecundare simplă

Rezumat
Sunt prezentate pe scurt caracterele generale ale pteridofitelor (ferigi) și gimnospermelor
și câteva specii din aceste categorii sistematice. Ferigile sunt primele plante vasculare, ce se
înmulțesc prin spori. Prin germinarea sporilor, se formează protalul, pe care se formează
gametangiile (arhegon, anteridie); prin unirea gameților (femeiesc – oosferă, bărbătesc – anteridie)
ia naștere zigotul, apoi embrionul. Pteridofitele sunt de regulă plante de pădure din etajul colinar
și montan, unele fiind buruieni în culturi arabile și pajiști. Gimnospermele sunt primele plante cu
flori și sămânță (spermatofite). Florile lor sunt unisexuate, grupate de regulă în conuri.
Polenizarea este anemofilă, iar fecundarea simplă. Unele dintre gimnosperme au canale secretoare
de rășini și frunze aciculare. Între acestea, se numără specii ce formează păduri în etajul montan,
de mare importanță economică (lemn) și ecologică (protecția solurilor împotriva eroziunii, habitat
pentru numeroase specii de animale).

• Încreng. Pteridophyta (= Polypodiophyta) (ferigi)

Pteridofitele, numite generic ferigi (deși nu toate sunt specii cu frunze mari, penat-
divizate), sunt primele plante vasculare apărute pe Terra; ca și gimnospermele, vasele lor
lemnoase sunt traheide. Deși un grup divers și vast (cca 11.000 de specii), ferigile au
câteva caracteristici generale comune:
• Nu produc flori (pe cale de consecință, nici fructe, nici semințe), cormul lor
fiind format doar din rădăcină, tulpină și frunze, înmulțirea făcându-se prin
spori.
• Ciclul de viață presupune alternanța generației gametofitice, haploid cu
generația sporofitică, haploidă; gametofitul este puțin dezvoltat și se încheie cu
fuziunea gameților și formarea zigotului.
• Parcurgerea ciclului de viață presupune existența mediului umed (pentru
germinarea sporilor și pentru a asigura mediul lichid prin care gametul
bărbătesc se deplasează spre gametul femeiesc). Aceasta explică răspândirea
generală a ferigilor în regiunile colinare, montane, cu umiditate mai mare.
Pteridofitele sunt plante perene, cu rizom. De pe rizom pornesc tulpini
supraterane sau direct frunze. Frunzele pot fi reduse, solziforme (microfile), verzi
(trofofile), mari, întregi sau penat-sectate în diverse grade. Sporii se formează pe frunze
care nu sunt verzi (sporofile) sau verzi (trofosporofile). Frunzele mari, penat sectate,
pețiolate se numesc fronde. Sporii sunt imobili (nu au flageli) și se formează în sporangi.

1
 Ciclul de viață al pteridofitelor presupune alternanța generației sporofitice (2n -
planta propriu-zisă), cu generația gametofitică (n), care constă într-o formațiune lamelară
sau tuberculiformă, numită protal, pe care se formează arhegonul și anteridia; deoarece
în aceste structuri se formează gameții, ele sunt așadar gametangii. În arhegon se
formează gametul femeiesc imobil – oosfera, iar în anteridie se formează gameții
bărbătești mobili – anterozoizii.
Din germinația sporilor, rezultă protalul. La ferigile heteroprotaliene, se formează
separat protale cu arhegoane și protale cu anteridii, pe când în cazul ferigilor
homoprotaliene, pe același protal se formează atât arhegoanele, cât și anteridiile. Rezultă
că la ferigile heteroprotaliene, sporii sunt de două tipuri, având potențial bărbătesc,
respectiv femeiesc. Protalul poate fi lamelar, verde (autotrof), sau subteran,
tuberculiform, cu nutriție saprofită. Prezența apei este obligatorie, deoarece anterozoizii
se pot deplasa numai în mediul lichid; aceasta explică și faptul că pteridofitele se întâlnesc
în general în zone umede (zone de deal și munte). Prin fuziunea celor 2 gameți, rezultă
zigotul, cu care începe generația sporofitică; dezvoltându-se inițial pe protal, zigotul dă
naștere embrionului (diferit de embrionul spermatofitelor !) care devine independent
treptat, hrănindu-se autotrof (prin fotosinteză). Rădăcina provenită din radicula
embrionului durează puțin, fiind înlocuită de rădăcini adventive. Din embrion, se
formează planta matură, care produce la maturitate spori.
Pteridofitele din flora României fac parte din clasele:
• Equisetopsida (coada calului și specii înrudite, cu tulpini supraterane cu noduri
și internoduri, ramificate verticilat și frunze reduse, scvamiforme, concrescute
sub forma unor teci dințate, situate la noduri);
• Lycopodiopsida (specii cu microfile, cu spice sporifere în care sporangii se găsesc
câte unul la subsoara frunzelor din spicele sporifere),
• Polypodiopsida (ferigi cu frunze mari, de regulă, cu sporangii grupați în sori).
Fam. Lycopodiaceae (cls. Lycopodiopsida), cuprinde pteridofite numite popular
brădișor, pedicuță, șerpușor, asemănătoare cu mușchii, cu frunze mici, dense și spice
alcătuite din sporofile galbene; sunt specii din zona montană și alpină (pajiști, mlaștini
de turbă).

2
 Ciclul de viață la ferigile din genul Lycopodium (Antheridium = anteridie cu anterozoizi; Archaegonium
= arhegon cu oosferă (eggengl.); Strobilus = spic sporifer).

Clasa Equisetopsida este reprezentată de o singură familie – Equisetaceae – cu un

singur gen – Equisetum; speciile de interes agronomic (Equisetum arvense L. și Equisetum
pretense Ehrh.) au două feluri de tulpini:
• tulpini fertile, de culoare brună, ce poartă spicul sporifer. Deoarece nu se
hrănesc autotrof, acestea cresc folosind substanțele de rezervă din rizom
(plante perene).
• tulpini sterile, fără spic sporifer, verzi, care au rol de a “reîncărca” rizomul cu
substanțe de rezervă pentru anul următor. Tulpinile sterile apar după ce
tulpinile fertile și-au răspândit sporii și s-au uscat (la E. arvense) sau în același
timp cu cele sterile (la E. pratense).
Equisetum arvense L. (coada calului) are rizomi cu îngroșări tuberculiforme, spicul
sporifer de 1-4 cm și tecile (formate din concreșterea frunzelor reduse) cu 6-12 dinți; crește
ca buruiană în culturi și în pajiști, pe soluri nisipoase, din zona silvostepei până în etajul
molidului. Specie cu întrebuințări medicinale.

3
 tulpină fertilă (stânga) și sterilă (dreapta). tulpini sterile (fără spice sporifere)
Equisetum arvense
Equisetum pratense Ehrh. (coada calului) are tulpini fertile ce devin verzi și se
ramifică verticilat după răspândirea sporilor. Tecile prezintă 10-12 dinți, în număr egal
cu canelurile tulpinii. Crește din etajul colinar până în etajul molidului, în pajiști. Nu are
valoare furajeră (tulpinile sunt aspre, tari, datorită impregnării cu dioxid de siliciu a
pereților celulari).
În locuri umede (turbării, marginea apelor) se întâlnesc și alte specii din genul
Equisetum.
Cele mai multe genuri și specii de pteridofite din flora României fac parte din clasa
Polypodiopsida.
Pteridium aquilinum (L.) Kuhn (fam. Dennstaedtiaceae) se numește popular ferigă de
câmp sau țolul lupului. Este perenă, cu rizom ramificat, negricios. De pe rizom cresc
fronde mari (peste 2 m), triunghiulare, 2-5 penat-sectate, cu segmente cu vârf rotunjit și
marginile acviline (îndoite înspre fața dorsală); sub această margine îndoită se găsesc
grupările de sporangi (numite sori), sub forma unei benzi. Crește la marginea pădurilor,
din etajul colinar până în etajul molidului. Specie foarte dăunătoare, cu potențial de
invadare a pajiștilor, dacă nu se aplică măsuri de igienă culturală. Este greu de combătut
prin erbicidare (numai cu erbicide sistemice, nu de contact, și numai într-o perioadă
scurtă la sfârșitul verii, când asimilatele din frunză se translocă în rizomi).

4
 Pteridium aquilinum Dryopteris filix-mas
Dryopteris filix-mas (L.) Schott (fam. Aspleniaceae) (ferigă) este perenă, cu rizom pe
care persistă resturi de pețioli ai frunzelor din anii anteriori. Fronde 2-penat-sectate, cu
secțiile de ultimul ordin având de o parte și de alta a nervurii câte un șir de sori reniformi,
fiecare protejat de o structură membranoasă numită induziu (prezența sau absența
induziului, forma acestuia sunt caractere de determinare a genurilor de ferigi cu
macrofile).
Asplenium scolopendrium L. (= Phyllitis scolopendrium (L.) Newman) (fam.
Aspleniaceae), denumită vernacular limba cerbului sau năvalnic, este ușor de recunoscut
datorită frunzelor cu limb întreg, lanceolat, ce poartă pe dos, de o parte și de alta a
nervurii principale câte o serie de sori liniari, dispuși oblic, ușor orientați spre vârful
limbului. Baza limbului este cordată (cu 2 lobi). Crește în păduri, pe soluri scheletice, în
etajul de deal și cel montan.
Polypodium vulgare L. (fam. Polypodiaceae) (feriguță, iarbă dulce) este perenă, cu
frunze mici (20-30 cm) simplu penat-partite. Pe partea dorsală a lobilor, se găsesc câte 2
serii de sori fără induziu. Crește în păduri de foioase din etajul colinar și montan. Rizomul
este utilizat medicinal (vermifug).

5
 Asplenium scolopendrium Polypodium vulgare
(imagini ale speciilor de ferigi se găsesc la http://hardyfernlibrary.com/ferns/...)

• Încreng. Spermatophyta, subîncreng. Pinophytina (gimnopsperme)

Gimnospermele sunt plante lemnoase în marea lor majoritate. La gimnosperme
apare pentru prima oară trunchiul, cu creștere secundară datorată cambiului. Vasele
lemnoase sunt de tipul traheidelor (vase imperfecte). Talia foarte mare a unor
gimnosperme (arbore-mamut, Sequoia) este un avantaj în competiția pentru lumină.
Ramificarea tulpinii este frecvent monopodială, coroanele arborilor având formă
cilindrică, piramidală, cilindro-conică, destul de regulată. Frunzele sunt aciculare,
solzoase, late (ca ale angiospermelor) sau asemănătoare funzelor de palmieri (la speciile
de Cycas). La gimnospermele din climatul nostru, frunzele sunt persistente (excepție
laricele), căzând eșalonat, o frunză funcționând 2 sau mai mulți ani. Datorită faptului că
frunzele sunt active iarna, când solul este înghețat, și apa lichidă nu este accesibilă în
cantități mari, ele prezintă cuticule groase, stomate adâncite sub nivelul celorlalte celule
epidermice, depuneri de ceară, adaptări atât la temperaturi scăzute, cât și la seceta din

6
timpul iernii. Unele gimnosperme au în organele vegetative și conuri canale secretoare
de rășini (prezența rășinii este interpretată atât ca o adaptare de rezistență la temperaturi
scăzute, cât și la consumul de către erbivore). Florile sunt solitare, în grupe mici sau în
conuri (= strobili). De reținut că nu toate gimnospermele sunt conifere, precum și faptul
că nu toate gimnospermele sunt rășinoase.
Conurile sunt inflorescențe, în general. Un con poate avea pe lângă solzii fertili (ce
poartă polen sau ovule) și solzi sterili. Florile sunt unisexuate, pe plante monoice (brad,
molid, tuia) sau dioice (tisă, ienupăr, arborele pagodelor). Staminele (microsporofilele) =
solzii conurilor bărbătești sunt de regulă mici (conurile bărbătești sunt de regulă mai mici
decât cele femeiești); polenizarea este anemofilă (vânt), la pini, polenul având saci
aeriferi, care măresc portanța în aer. Solzii fertili ai conurilor femeiești (= carpelele) poartă
ovule cu structură diferită de cea a ovulelor angiospermelor; astfel, ovulele au un singur
integument, iar în nucelă se formează arhegoane cu câte o oosferă. Celelalte celule ale
nucelei constituie endospermul primar. La maturitate, sămânța nu este acoperită de
carpelă (gymnosgr. = nud, golaș; spermagr. = sămânță), deci gimnospermele nu au fruct. La
unele specii, semințele sunt acoperite cu un țesut cărnos, ceea ce creează aparența de
fruct, însă nici la tisă, nici la ienupăr (nici la celelalte gimnosperme) nu se formează fruct
propriu-zis. De la polenizare la fecundare și la maturarea seminței pot trece luni sau 2-3
ani. La pini, spre exemplu, pe arbore întâlnim simultan conuri femeiești verzi, conuri
mature nedeschise (din care nu au căzut semințele) și conuri uscate, din care s-au scuturat
semințele.

7
 Ciclul de viață la Pinus.
O altă deosebire față de angiosperme este fecundarea simplă, fără formare de zigot
accesoriu (deci nici de endosperm secundar). Sămânța este formată din tegument (din
integumentul ovulului), endosperm primar (din celule ale nucelei) și embrion (din zigot,
format la rândul lui prin fuziunea celor doi gameți). La germinare, sămânța formează o
plantulă cu 3 sau mai multe cotiledoane (de aceea, gimnospermele mai sunt numite
policotiledonate).
Gimnospermele sunt o grupă sistematică ce a cunoscut apogeul în Mezozoic,
astăzi fiind reprezentată de cca 1.000 de specii (comparativ cu cele peste 250.000 specii de
angiosperme). Totuși, aceasta nu înseamnă că ele sunt mai puțin adaptate, fiind plante
dominante, ce formează păduri (taiga, etajul montan) și constituind o importantă sursă
de lemn. Numeroase gimnosperme sunt ornamentale sau surse de rășini și produse
farmaceutice (din tisă se extrage un compus anticancerigen).
În Flora ilustrată a României (CIOCÂRLAN, 2009), subîncrengătura Pinophytina este
împărțită în clasele: Cycadopsida, Ginkgopsida, Pinopsida și Gnetopsida. În clasificări apărute
ulterior (CHRISTENHUSZ, 2011), acestea sunt considerate subclase: Cycadidae,
Ginkgoidae, Pinidae, respectiv Gnetidae.

8
 Clasa Cycadopsida cuprinde gimnosperme din regiuni tropicale, ce se asemănă în
majoritate cu palmierii: trunchi format din resturile bazale ale frunzelor, coroană din
frunze lungi imparinenat-compuse. Sunt plante dioice, unele cu conuri foarte mari (peste
0,5 m lungime). Din trunchiul unor cicadopside se extrage amidon comestibil, iar unele
au semințe comestibile. La noi, se cultivă ornamental Cycas circinalis L. și Cycas revoluta
Thunb. (denumite popular cicas), în ghivece.

Cycas revoluta (plantă femelă) Ginkgo biloba (ramură cu ovule)

Clasa Ginkgopsida este formată dintr-un singur ordin (Gikgoales), cu o singură
familie (Ginkgoaceae) cu o singură specie: Ginkgo biloba L., arborele pagodelor. Este
originar din China și considerat una dintre cele mai vechi specii de plante de pe Terra
(fosilă vie). Este arbore dioic, cu frunze caracteristice, late, în formă de evantai, cu
nervațiune dichotomică; frunzele cad toamna. Florile femeiești au ovulele grupate câte
două pe un microblast (ramură scurtă), din care una este fecundată și dă naștere unei
semințe mari, sferice, de mărimea unei caise, cu tegument cărnos (pseudo-fruct).
Fecundarea și dezvoltarea embrionului are loc după ce sămânța imatură a căzut din
copac. Se cultivă ornamental în toate ținuturile temperate ale lumii, pentru forma
frunzelor și pentru coloritul lor autumnal galben-lămâi. Exemplarele femeiești nu se
cultivă, deoarece semințele au un miros puternic neplăcut. Frunzele sunt folosite
medicinal în medicamente și suplimente alimentare utile în stimularea circulației
periferice și ameliorarea memoriei.
În flora României, clasa Gnetopsida este reprezentată de o singură specie
spontană: Ephedra distachya L. (cârcel), arbust de talie mică, dioic, cu frunze reduse și
ramuri verzi, numeroase. La maturitate, semințele sunt închise câte 2 într-un înveliș
cărnos roșu-portocaliu. Crește pe nisipuri în câteva stațiuni din Dobrogea, Cluj,
Mehedinți, Alba. Conține alcaloidul efedrină, utilizat medicinal.
Cele mai multe și importante gimnosperme de la noi, native și introduse din alte
regiuni, aparțin clasei Pinopsida.
Fam. Pinaceae cuprinde arbori rășinoși, cu frunze aciculare, monoici.

9
 Abies alba Miller, bradul, este arbore de talie mare (50 m), cu coroană conică.
Epitetul alba a fost inspirat de cele două dungi albe de pe partea dorsală a frunzelor, ce
corespund celor două canale rezinifere aflate de o parte și de alta a nervurii. Frunzele
sunt dispuse de o parte și de alta a ramurii, într-un plan, și au vârful emarginat / știrbit
(nu înțeapă). Conurile femeiești au poziție erectă pe ramură, iar semințele și mai târziu
solzii cad per rând, rămânînd axul conului. Semințele nu sunt aripate. Spontan în păduri
montane, amestecat cu fagul sau molidul; brădetele pure ocupă spurafețe mult mai mici
decât pădurile de molid (molidișele). Lemnul are diverse întrebuințări.

Abies alba Picea abies

Picea abies (L.) Karsten (P. excelsa Link), molidul este de asemenea arbore ce poate atinge
(pe alocuri, chiar depăși) 50 m. Se deosebește de bard prin acele mai scurte (1-2 cm),
dispuse de jur-împrejurul ramurilor, ascuțite (cetina înțeapă la atingere); acele au
secțiune romboidală. Conurile femeiești cad în întregime și au poziție pendentă pe
ramuri. Formează păduri aproape pure în subetajul montan superior (numit și etaj boreal
sau etajul molidului), la altitudini de (800) 1000-1600 (1700) m și se amestecă cu fagul și
cu bradul în subetajul montan inferior (numit și etajul pădurilor mixte de foioase cu
rășinoase). Furnizează lemn de mare importanță economică. Cultivat ornamental și în
afara ariei naturale de răspândire.
Picea pungens Engelm. (molid albastru (de Colorado), molid argintiu, molid înțepător) este un arbore
originar din Statele Unite, dar cultivat ornamental pe scară largă în zonele temperate, în diverse cultivare,
pentru frunzele albastre-argintii. Se mai cultivă ornamental în România P. orientalis (L.) Peterm. (molid

10
oriental / caucazian), P. glauca (Moench) Voss (molid canadian), Picea engelmannii Parry ex Engelm. (molidul
lui Engelmann) și altele.
Pinus sylvestris L., pinul roșu (datorită culorii roșii cărămizii a ritidomului) sau
pinul silvestru este arbore ce atinge 40 m, cu ramuri aparent verticilate, coroană ovoidal-
conică, ce capătă la maturitate forma de cuib de pasăre. Ritidomul se exfoliază în plăci /
solzi mari, ca și la celelalte specii de pini. Frunzele sunt grupate câte 2 pe un microblast
– pinii au 2, 3, 5 sau mai multe ace pe un microblast. Conuri femeiești ovoidal-conice, de
4-7 cm lungime cu solzi groși, lignificați. Crește în pâlcuri, pe terenuri acide, stâncoase și
în mlaștini de turbă, în etajul montan. Trunchiurile de pin erau folosite ca stâlpi de
telegraf și electricitate, sunt folosite la fabricarea mobilierului, parchetului etc. Este și
plantat de silvicultori. Deasupra etajului molidului, vegetația naturală este dominată de
pâlcurile de jneapăn (jep) – Pinus mugo Turra (Pinus montana Miller) – arbust de 2-3 m, cu
ramuri contorsionate, cu părțile bazale întinse pe sol; jneapănul face parte tot din grupa
pinilor cu 2 ace pe microblast. Pâlcurile de jnepeni au rol important în protecția solurilor
împotriva eroziunii, precum și în protecția pajiștilor învecinate împotriva eroziunii –
pajiștile din etajul subalpin (sau al jneapănului) furnizează furaj de foarte bună calitate.
Ornamental și pentru lemn se cultivă pinul american sau pinul strob – Pinus strobus L. –
arbore repede-crescător, cu 5 frunze pe microblast, lungi, moi și conuri femeiești
cilindrice, lungi de 20-25 cm.
Specii de importanță ornamentală mai sunt P. banksiana Lamb. (pinul lui Banks, cu două ace per microblast),
P. contorta Douglas ex Loudon (pin de nisip, cu două ace per microblast), P. ponderosa Douglas ex C.Lawson
(pin galben, cu 2-5 ace în fascicul), Pinus wallichiana A.B.Jacks. (pin de Himalaya / Buthan, cu cinci ace per
microblast) etc.

11
 Pinus sylvestris Pinus strobus

Larix decidua Miller (larice, zadă) este arbore de talie mare (40-50 m), cu coroana
rară și extremitățile ramurilor flexibile, pendente. Frunzele sunt decidue (caduce = cad
toamna), de un verde deschis, grupate câte 20-30 pe o ramură scurtă (= microblast).
Conurile femeiești sunt mici (3-5 cm lungime), ovoidale. Sporadică în Carpații Orientali,
dar mult cultivată ornamental.
Fam. Cupressaceae cuprinde arbori și arbuști cu frunze solzoase sau subulate
(conice-alungite, cazul ienupărului), opuse sau verticilate. Juniperus communis L.
(ienupărul) este arbust dioic, de 2-3 (4) m, cu frunze subulate, câte 3 într-un verticil,
înțepătoare. Florile femeiești în grupe de câte 3; semințele acoperite de bracteele cărnoase,
astfel încât capătă aspectul unei bace sferice, verzi, apoi negre-albăstrui. Crește în pâlcuri
sau ca indivizi dispersați, în pajiști, poieni, din etajul colinar, până în cel al molidului.
Specie de soluri acide. Prezența masivă a ienupărului în pășunile montane este un
indicator al pășunatului. Pseudobacele sunt culese și folosite la aromatizarea băuturilor
alcoolice (gin) și la condimentarea mâncărurilor (uscate, cunoscute sub numele de
ienibahar). Speciile de Thuja (T. orientalis, T. plicata) și Platycladus (P. orientalis) - tuie,
arborele vieții, biota) sunt cultivate ornamental pe scară largă; ele se caracterizează prin

12
frunzele solzoase, mici, lipite de ramuri și conuri femeiești mici, cu solzi cărnoși în stare
verde.

Juniperus communis
Fam. Taxaceae este caracterizată prin lipsa canalelor rezinifere, florile unisexuate,
pe plante dioice și flori femeiești solitare, reduse la o carpelă. Tisa (Taxus baccata L.) este
arbust sau arbore, cu ramificare simpodială (poate fi tuns în diverse forme) și frunze
dispuse în plan (ca la brad), bicolore (fața inferioară într-o nuanță de verde evident mai
deschisă decât cea a feței superioare). La maturitate, sămânța este în mare parte acoperită
de un înveliș cărnos roșu, considerat anexă a tegumentului seminal (aril). Arilul este
singura parte netoxică a plantei, rolul lui fiind acela de a atrage păsările care asigură astfel
diseminarea. Crește spontan în câteva locuri din Carpații Orientali și celelalte
subdiviziuni ale Carpaților Românești; plantată de silvicultori și foarte frecventă ca
ornamentală în orașe. Lemnul de tisă este rezistent, fin, dens și foarte apreciat în industria
mobilei (valoarea lemnului explică împuținarea populațiilor spontane de tisă). Scoarța
unor specii de tisă este folosită la extragerea unui compus (taxol) utilizat în tratamentul
cancerului.

13
 Taxus baccata
Concepte şi noţiuni de reţinut
• Spor – sporange – sor.
• Microfile – macrofile – trofofile – sporofile – trofosporofile.
• Protal cu arhegon cu oosferă (gametul femeiesc imobil) și anteridie cu anterozoizi
(gameții bărbătești mobili).
• Canale rezinifere.
• Con / strobil.
• Gimnospermele au trunchi cu cambiu și felogen.
• Nu toate ginmospermele au frunze aciculare, rășini (nu toate sunt rășinoase) sau
conuri (la unele specii, florile nu se grupează în conuri, deci nu toate sunt conifere).

Întrebări de autoevaluare, aplicaţii, probleme

Schițați (pe baza descrierilor de mai sus și a altor surse) ciclul de viață al unei
specii de ferigă.
• Împărțiți speciile de gimnosperme prezentate în această unitate în monoice și dioice.
• Întocmiți o schiță (desen) cu caracterele prin care bradul diferă de molid.

14
• Care dintre următoarele specii de gimnosperme au frunzele caduce:
• Taxus baccata
• Larix decidua
• Juniperus communis.
• Prezentați într-un tabel comparativ principalele însușiri morfologice ale speciilor din
genul Pinus.

Bibliografie
•
• ANDFREI, M., s.a. – Flora României. Determinator ferigi, Editura SIGMA PRIMEX,
București, 63 p.
• COSTE, I., 1994 – Curs de botanică. Partea a II-a: Sistematica plantelor și geobotanica, Lito
USAB Timișoara
• SÎRBU, C., PARASCHIV, N.-L., 2005 – Botanică sistematică, Ed. “Ion Ionescu de la
Brad”, Iași
Bibliografie suplimentară
• CIOCÂRLAN, V., 2009 – Flora ilustrată a României. Pteridophyta et Spermatohyta, Ed.
Ceres, București
• SÂRBU, I., ȘTEFAN, N., OPREA, A., 2013 – Plante vasculare din România. Determinator
ilustrat de teren, Ed. Victor B. Victor, București.
• 1999 onwards - The Gymnosperm Database, at URL: http://conifers.org/

15