CURS 2 – BIOLOGIE GENERALĂ, VEGETALĂ ŞI ANIMALĂ

ÎNCRENGĂTURA PINOPHYTA (GYMNOSPERMATOPHYTA)

Cuprinde plante lemnoase, arbori şi arbuşti (rar liane sau subarbuşti), cu ramificaţie
monopodială sau simpodială. Tulpina prezintă adesea ramuri diferite, macroblaste (ramuri lungi) şi
microblaste (ramuri scurte) şi suferă îngroşări secundare.
Prin caracterele lor, au făcut trecerea de la pteridofite la angiosperme şi au avut maximum de
dezvoltare în mezozoic.
Rădăcina se ramifică numai în plan vertical. La cele fosile era dicotomică, la cele actuale este
monopodială sau simpodială şi are creştere secundară în grosime. La unele specii (Pinus sp.)
formează micorize, la altele (Taxodium distychum) emite pneumatofori pentru a nu se asfixia.
Tulpina este lemnoasă, cu îngroşare secundară. Poate fi un stip (Cycadatae) sau un trunchi
monopodial (Pinatae) sau simpodial (Ginkgoatae). La Gnetatae poate fi lianoidă, un butuc sau un
cotor cu ramuri caduce. În structura tulpinii fasciculele conducătoare sunt concentrice, lemnul fiind
constituit exclusiv din traheide scalariforme şi spiralate la Cycadatae şi cu punctuaţiuni areolate la
Pinatae. Liberul este lipsit de celule anexe. Tulpina prezintă adesea ramuri diferite, macroblaste
(ramuri lungi) şi microblaste (ramuri scurte) ce cad odată cu frunzele.
Frunzele, alterne, rar opuse sau verticilate, pot fi scvamiforme, solzoase, aciculare, bilobate,
lăţite în formă de panglică sau penat divizate şi mari, asemănătoare cu cele de la ferigi. La
gimnosperme frunzele sunt persistente (sempervirescente) deşi ele cad (la 2-12 ani) pe rând şi au o
structură xeromorfă cu epiderma cutinizată sau cerificată şi stomatele afundate în hipodermă pentru a
diminua transpiraţia în anotimpul călduros. Mezofilul este bogat în cloroplaste şi canale secretoare
rezinifere, de unde şi numele de răşinoase. Nervaţiunea poate fi dicotomică (Ginkgo), uninervă
(Pinaceae), penată (Cycas, Gnetum) sau paralelă (Welwitschia).
Floarea are conformaţie strobilară, de con şi este de regulă lipsită de învelişuri florale, doar la
Gnetatae prezintă un periant redus. Sunt unisexuate monoice (se găsesc pe acelaşi individ) sau dioice
(se găsesc pe indivizi diferiţi), rar hermafrodite. Este constituită dintr-un lăstar scurt, pe care sunt
dispuse spirociclic fie staminele (microsporofile), fie carpelele (macrosporofile). Se pot grupa în
inflorescenţe de conuri compuse sau spice. Florile masculine sunt formate din stamine care pot avea
formă de frunzuliţă penată, de scut peltat cu antere anatrope, de solz cu două sau mai multe antere
sau de filament simplu sau ramificat. Anterele au de regulă doi saci polinici dar pot avea şi trei
(Ginkgo) sau mai mulţi (Taxus). În sacii polinici se găseşte ţesutul sporogen diploid, care prin
diviziune reducţională formează tetrade de grăuncioare de polen sau microspori haploizi. Floarea
femelă este reprezentată de carpelă (solz carpelar) ce poate fi cupuliformă (Ginkgo, Taxus),
solziformă (Pinaceae) sau foliacee şi penată (Cycas). La Pinaceae solzul carpelar fertil este însoţit de
un solz steril ce reprezintă o bractee. Pe solzul carpelar se găsesc ovulele. Ovulul reprezintă organul
nou şi caracteristic gimnospermelor. Este învelit la exterior de un singur integument pluristratificat
ce lasă apical o deschidere numită micropil prin care va pătrunde tubul polinic. La unele
gimnosperme sub micropil rămîne o cavitate cu lichid numită cameră polinică prin care înoată
gameţii masculi spre oosferă. Ovulele pot fi ortotrope (cu micropilul în sus) sau anatrope (cu
micropilul în jos), pedicelate sau sesile. Polenizarea se face cu ajutorul vântului (anemogamă),
polenul fiind uşor şi foarte numeros. Căzut direct pe ovul, grăunciorul de polen germinează şi
formează un tub polinic prin alungirea celulei vegetative. Din diviziunea celulei generative se
formează doi gameţi masculi flagelaţi (anterozoizi) sau lipsiţi de flageli (spermatii). Fecundaţia este
foarte îndelungată, la toate gimnospermele, de la polenizare şi până la pătrunderea gameţilor masculi
la oosferă durează aproape un an. Fecundaţia este simplă, adică doar oosfera este fecundată de unul
din gameţii masculi, proces în urma căruia se formează zigotul.
În faza în care embrionul devine plantulă, ovulul se transformă în sămânţă, motiv pentru care
gimnospermele se mai numesc şi spermatofite. Sămînţa este uneori cărnoasă dar de cele mai multe

BGVA - CURS 2 1
ori este uscată, cu o testă sclerificată, provenită din integumentul ovulului. La unele Pinaceae, la
această testă se adaugă o o aripă provenită din epiderma carpelei, care dă seminţei aspect de samară.
În ciclul de dezvoltare al gimnospermelor predomină net sporofitul (planta însăşi) ca durată şi volum,
gametofitul fiind foarte redus şi închis în sporofit.
Dintre principiile active, cu rol de chemotaxoni, întâlnite la conifere, mai importante sunt
uleiurile volatile cu monoterpene biciclice (α şi β pinen) şi rezinele cu di şi triterpene (acizi, alcooli,
esteri). De asemenea acidul ascorbic se găseşte în mari cantităţi în frunze.
Cele aproximativ 10.000 de specii de gimnosperme, din care 9.200 fosile si 800 specii actuale
se clasifică în 5 clase: Cycadatae, Bennettitatae, Ginkgoatae, Pinatae, Gnetatae.

1. CLASA CYCADATAE
Cuprinde aproximativ 100 de specii fosile şi 100 de specii actuale dioice, ce aparţin la 10
genuri. Sunt arbori şi arbuşti cu tulpina monopodială, neramificată şi terminată cu un buchet de
frunze mari penate (asemenea palmierilor). Florile femele au ovule ortotrope cu cameră polinică.
Polenul este lipsit de saci aeriferi iar anterozoizii sunt pluriciliaţi.
Cycadatele actuale trăiesc numai în zonele calde.

Ord. CYCADALES
Speciile acestui ordin sunt în majoritate fosile, (dezvoltare maximă în Mezozoic), cele actuale
sunt arbori tropicali cu tulpina un stip terminat cu un buchet de frunze mari penate, în mijlocul cărora
se găseşte un con mare de sporofile (la unele specii conul femel are 1 m lungime şi 45 kg greutate).

Fam. Cycadaceae
Este singura familie actuală a cărei reprezentanţi sunt răspândiţi în pădurile tropicale şi
subtropicale. Florile mascule sunt conuri cu numeroase stamine iar florile femele sunt reprezentate
prin carpele foliacei brune, cu vârful lăţit, întreg sau penat sectat ce poartă lateral spre bază 2-8 ovule
mari, care după fecundare devin seminţe cu tegumentul extern cărnos, asemănător unui fruct.
Genul Cycas cuprinde 15 specii răspândite din Republica Malgaşă până în sudul Japoniei, în
China, nord-estul Australiei etc.

Cycas revoluta Thunb. - Palmier de Cycas

Este un arbore dioic, cu stipul înalt de câţiva metri şi gros, acoperit de resturile tecilor foliare.
Frunzele sunt mari, penat sectate, (cu până la 100 foliole liniare), adunate într-un buchet terminal.
Conul mascul este format din stamine solziforme, brune, cu numeroase antere concrescute câte 2-3.
Conul femel este format din carpele cu vârful penat, purtând ovule mari, cu tegument cărnos,
portocaliu. Este răspândit în sudul Japoniei şi în China.
Importanţă farmaceutică prezintă tulpină din care se obţine un amidon numit „sago”,
întrebuinţat în alimentaţie.

2. CLASA BENNETTITATAE
Cuprinde circa 10 specii fosile mezozoice ce au dispărut în Cretacic. Bennettitatele prezintă un
deosebit interes ştiinţific întrucât, după unii autori, au stat la originea (sunt strămoşii)
angiospermelor.

3. CLASA GINKGOATAE
Însumează 20 de specii fosile şi o singură specie actuală. Sunt arbori monopodiali, dioici, cu
frunze lobate cu nervaţiune dicotomică. În Jurasic ocupau toată emisfera nordică.

Ord. GINKGOALES Este un ordin monotipic, deoarece cuprinde o singură familie,

Ginkgoaceae, cu un singur gen şi o singură specie dioică:

BGVA - CURS 2 2
 Fam. Ginkgoaceae
Ginkgo biloba L. - Arborele templier sau arborele celor 40 de steme
Creşte spontan în China de SV şi Japonia iar în Europa se cultivă ca arbore ornamental prin
parcuri, pe alei şi în grădini botanice. Atinge înălţimi de până la 40 m. Tulpina ramificată simpodial
este formată din numeroase macro şi microblaste (ramuri lungi şi rămurele). Frunzele sunt peţiolate,
mari, cel mai adesea bilobate, dar pot fi şi întregi sau tri şi tetralobate, cu aspect de evantai, cu baza
triunghiulară şi marginea superioară semicirculară. Sunt groase, pieloase, cu nervaţiune dicotomică.
Toamna devin galben-aurii şi cad (fenomen rar la gimnosperme).
Inflorescenţa masculină spiciformă este formată din numeroase stamine, fiecare alcătuită dintr-
un filament în vârful căruia se găsesc 2 saci polinici ce crapă longitudinal şi eliberează polenul.
Floarea femelă este formată din 2 ovule ortotrope situate în vârful unui peduncul ramificat
dicotomic. Din cele 2 ovule, doar unul se dezvoltă. După fecundare ovulul devine sămânţă.
Integumentul ovulului devine cărnos spre exterior şi se sclerifică spre interior, luând aspect de
sâmbure.
Sămânţa are aspectul unui fruct cărnos galben-verzui asemănător cu o drupă (cireaşă) susţinută
de un peduncul lung.
Ginkgo biloba este o adevărată fosilă vie cultivată de om din timpuri imemorabile ca plantă
sfântă în jurul pagodelor sau templelor budiste sau prin cimitirele chinezeşti sau japoneze. În anumite
zone din China formează adevărate păduri ce constituie ultimele refugii ale acestei plante care
odinioară era foarte răspândită în toată emisfera nordică (până în Groenlanda).
În Europa a fost introdusă ca plantă ornamentală în 1730 în Olanda.
În ultimii 25 de ani a devenit una dintre cele mai importante plante medicinale în tratamentul
afecţiunilor vasculare şi în geriatrie, motiv pentru care s-a impus înmulţirea sa vegetativă.
Farmaceutic se folosesc frunzele, Ginkgo bilobae folium bogate în substanţe flavonice,
biflavonoide, ginkgolide, bilobalide ce acţionează ca angioactivatori asupra microcirculaţiei,
circulaţiei periferice şi venoase.
Sunt indicate în tratamentul sclerozei cerebrale, angiopatiei diabetice şi varicelor, în
insuficienţe circulatorii cerebrale, sechele după accidente vasculare cerebrale, traumatisme craniene,
tulburări vasculare periferice, afecţiuni neuro-senzoriale de origine circulatorie etc.
Principiile active au acţiune vasodilatatoare la nivelul arterelor mici şi medii din zonele mai
profunde cerebrale (indicată în scleroza cerebrală), măresc capacitatea de reţinere şi rezistenţa la
oboseală a persoanelor în vârstă, sunt un bun remediu în angiopatia diabetică, stimulează oxigenarea
tisulară, sunt un excelent vasoprotector etc.

4.– CLASA PINATAE

Cuprinde circa 600 specii actuale şi fosile, arbori şi arbuşti cu ramificaţie monopodială, rar
simpodială cu mai multe feluri de ramuri (macroblaste şi microblaste).
Frunzele sunt aciculare sau solzoase, alterne, opuse sau verticilate.
Florile sunt nude, unisexuate, plantele fiind monoice, foarte rar dioice.
Grăuncioarele de polen prezintă saci aeriferi, gameţii masculi sunt neflagelaţi şi se numesc
spermatii. Fecundaţia este simplă, iar după fecundaţie ovulul se transformă în sămânţă ce prezintă un
embrion cu 2-20 cotiledoane.

Ord. CONIFERALES
Cuprinde cele mai numeroase specii de gimnosperme actuale, răspândite mai ales în regiunile
temperate sau nordice. Sunt arbori sau arbuşti monopodiali, ce conţin canale rezinifere (excepţie
Taxus), cu frunze aciculare, sempervirescente (excepţie Larix). Trunchiul este drept, ramificat
monopodial, rar simpodial (Taxus). Lemnul este format din traheide cu punctuaţiuni areolate iar
liberul prezintă vase liberiene neciuruite şi lipsite de celule anexe. Florile sunt unisexuate, sub formă
de conuri şi dispuse monoic rar dioic (Taxus, Juniperus). Solzul staminal are 2 saci polinici iar solzul

BGVA - CURS 2 3
carpelar 2 ovule anatrope şi este însoţit adesea de un solz steril, sclerificat şi aderent. Seminţele sunt
de obicei aripate.
Ordinul Coniferales cuprinde 4 familii: Cupressaceae, Taxaceae, Pinaceae (Abietaceae),
Taxodiaceae

Fam. Cupressaceae
Cuprinde peste 100 de specii lemnoase răşinoase, monoice sau dioice, de talie foarte mare
(arbori înalţi) sau cu aspect de tufă, răspândite mai ales în emisfera nordică. Au frunze
sempervirescente solzoase, rar aciculare, dispuse pe ramuri opus şi decusat sau verticilat. Conurile
femele sunt formate dintr-un număr mic de carpele solzoase, fertile şi sterile aşezate opus sau
verticilat, cele fertile purtând la bază 1-20 ovule ortotrope. Florile mascule au stamine cu filamente
scurte şi conectiv dilatat sub forma unui scut peltat la marginea căruia, apar pe faţa inferioară, 3-6
saci polinici. În urma dezvoltării ovulelor şi carpelelor iau naştere una sau mai multe seminţe
înconjurate de solzi pieloşi sau cărnoşi şi baciformi, liberi sau concrescuţi. Embrionul are 2-6
cotiledoane.

Juniperus communis L. - Ienupărul

Este un arbust sempervirescent, dioic, foarte ramificat, ce vegetează în regiunile colinare şi
montane din Europa şi America de Nord, la noi în regiunea colinară şi în etajul montan, în rarişti de
pădure, poieni.
Are frunze aciculare, subulate, rigide, înţepătoare, grupate câte 3 în verticil, fiecare pe faţa
superioară cu o bandă lată; albă. Florile mascule sunt formate din numeroase stamine, cele femele,
mici, rotunjite, se dezvoltă la subsuoara frunzelor sau în vârful unor lujeri şi sunt formate din solzi
bazali sterili şi din 3 solzi carpelari dispuşi spre vârf, purtând pe faţa superioară câte un ovul. Solzii
carpelari se îngroaşă în urma fecundaţiei, devin cărnoşi, se unesc prin marginile lor şi închid complet
cele trei seminţe, luând forma unei bace (pseudobacă) de culoare verde în stadiu tânăr şi neagră
albăstruie, brumată, la maturitate. Aceste bace false sunt boabele de ienibahar. Maturarea seminţelor
are loc în 2 ani.
Importanţă farmaceutică prezintă boabele de ienibahar, Juniperi fructus sau Juniperi baccae,
care se recoltează prin scuturarea uşoară a ramurilor. Conţin ulei volatil (borneol, camfen), substanţe
amare (juniperină), acizi organici (gliceric, 1-ascorbic, acetic, malic, formic). Cantitatea de ulei
volatil este variabilă în funcţie de provenienţa plantei, precum şi de unii factori ecologici: altitudine,
expoziţie, configuraţia terenului. Boabele de ienibahar sunt folosite la prepararea băuturilor
aniscorbutice şi pentru extragerea uleiului volatil. Esenţa are acţiune diuretică, dezinfectantă a căilor
renale, digestive şi respiratorii, sudorifică, carminativă, uşor antiglicemiantă, antireumatismală şi
expectorantă. Se recomandă în afecţiuni ale căilor urinare, cistite, uretrite, edeme cardio-renale,
reumatism, gripă, diabet, dermatoze. Juniperi fructus intră în alcătuirea ceaiului antireumatic.
Ienibaharul este folosit şi drept condiment. Din pseudobace se prepară ginul, băutură hidroalcoolică.

Juniperus oxycedrus L.
Specie răspândită în bazinul mediteranean din care se obţine prin distilare destructivă, în
retorte speciale, un gudron numit Pix Juniperus oxycedri, cu acţiune antiseptică, cicatrizantă,
paraziticidă, îndeosebi în medicina veterinară.

Thuja orientalis L.- Arborele vieţii

Este originar din China, Coreea. Se cultivă şi la noi, ca ornamental, se pretează la tuns, fiind
folosit sub formă de garduri vii, borduri.
Este un arbust columnar, cu ramurile principale şi ramificaţiile acestora dispuse în plan
vertical. Are frunze solzoase şi imbricate. Conurile femele sunt cărnoase, au 6 apendici încovoiaţi, la
maturitate devin lemnoase, iar seminţele nu sunt aripate. Planta conţine un ulei eteric în alcătuirea

BGVA - CURS 2 4
căruia intră acidul tujic, tujopsen. Mai conţine lignani cu posibilă acţiune anticanceroasă. Este
recomandat în guturai, dismenoree, hematurie, metroragie, hemoragii ale tractului digestiv ca urmare
a ulcerului duodenal, afecţiuni cutanate parazitare. Seminţele sunt recomandate ca sedative, în
insomnii, neurastenii.

Thuja occidentalis L. - Arborele vieţii

Originar din America de Nord se prezintă sub formă de arbore sau arbust, cu ramurile
principale şi ramificaţiile lor dispuse în planuri orizontale. Conurile nu au apendici (coarne) iar
seminţele sunt aripate. Frunzele sunt solzoase, mai late, prevăzute pe spate, în partea centrală cu o
glandă reziniferă rotundă.
La noi se cultivă ca ornamental, prin parcuri. Toate părţile aeriene ale plantei şi în special
ramurile tinere, conţin un ulei eteric în compoziţia căruia intră monoterpene oxigenate aciclice ca: α
-tujona, β- tujona, fenchona şi alte terpene. În trecut se utiliza ca expectorant, emenagog, diuretic şi
antireumatismal. În prezent este utilizat în homeopatie.
Simptomele produse în caz de intoxicaţie prin depăşirea dozelor, sunt de natură digestivă -
salivaţie, colici, diaree sanguinolentă, apoi dispenee, paralizie şi răcirea extremităţilor.

Fam. Taxaceae
Cuprinde arbori sau arbuşti dioici cu tulpina dreaptă, ascendentă sau culcată. Frunzele sunt
liniare, moi, persistente, dispuse în spirală, pe faţă verzi întunecate, pe dos verde palid.
Florile mascule au 6-14 stamine iar anterele au 6-8 saci polinici. Florile femele sunt solitare.
Sămânţa este acoperită de un aril cărnos.

Taxus baccata L. – Tisa

Se prezintă sub formă de arbore sau arbust de 10-15 m, cu scoarţa roşie - brună, ce formează
un ritidom brun cenuşiu ce se exfoliază în plăci şi coroană ovoid conică, cu cetină bogată. Frunzele
sunt liniare, moi, plane, scurt acuminate cu nervura mediană, proeminentă, de culoare verde închis pe
faţa superioară, verde palid, pe faţa inferioară. Conurile mascule au 6-14 stamine peltate, protejate de
un fel de periant format din bractei albe sau roşii. Floarea femelă este alcătuită dintr-un ax scurt,
acoperit de bractei ce prezintă în vârf un singur ovul.
Sămânţa ovoidă este acoperită incomplet de un înveliş cărnos numit aril, care provine din nişte
scvame situate la baza ovulului. Arilul are culoare roşie şi este singura parte netoxică a plantei.
Creşte în păduri de munte, izolat sau în pâlcuri şi se cultivă ca ornamental. Are creştere foarte
înceată dar este longeviv (2000-3000 de ani). Nu are răşină. Lemnul este foarte preţios fiind căutat
pentru sculptură şi tâmplărie fină.
Toxicitatea plantei asupra omului şi animalelor este cunoscută din antichitate, din scrierile lui
Teophrastus. Grecii credeau că este atât de toxică încât este suficient să treci pe lângă ea pentru a fi
în pericol de moarte. Iulius Cezar povesteşte că săgeţile galilor erau otrăvite cu sucul extras din
"fructul" de tisă. Virgiliu sfătuia crescătorii de albine să nu-şi pună stupii în apropierea acestui
arbore, fiind otrăvitor pentru albine Frunzele sunt cele mai toxice părţi ale plantei iar conţinutul în
principii toxice este mai crescut iarna decât vara.
Toxicitatea este dată de conţinutul ridicat în pseudoalcaloizi precum taxol şi 10-dezacetiltaxol,
taxină A, taxicine, etc. Taxolul a fost izolat iniţial din scoarţa trunchiului de Taxus brevifolia, tisa de
Pacific, ce creşte în insulele din Oceanul Pacific. Taxolul (ester-amidă), are proprietăţi citostatice
inhibând desfacerea microtubulilor fusului acromatic în tubulină. Este activ pe tumori ovariene,
cancer pulmonar, de sân, acţiunea fiind superioară altor citostatice. Taxina a fost izolată din frunze în
1836 şi are acţiune bulbară comparabilă cu a morfinei (analgezică şi narcotică). Arborele fiind foarte
toxic este intens distrus de ciobani fiindcă omoară oile.

BGVA - CURS 2 5
 Fam. Pinaceae (Abietaceae)
Cuprinde plante răspândite mai ales pe munţii din regiunile temperate. Sunt arbori, rar arbuşti,
cu frunze persistente sau caduce, aciculare, uninerve şi alterne. Prezintă canale rezinifere în toate
organele. Florile mascule şi femele au formă de conuri alungite, pendule sau erecte.

Picea excelsa (Lam.) Link.(sin. Picea abies) – Molidul

Este un arbore cu port conic, cu frunze aciculare pungente, dispuse spiralat pe ridicături brune,
care după căderea frunzelor lasă urme, cicatrici, proeminente.
Conurile femele sunt mari, pendente şi la maturitate cad întregi. Solzii carpelari au vârful retuz.
Conurile mascule sunt mici, de obicei se formează unul singur în vârful ramurilor şi cad de timpuriu.
Formează molidişuri pure, în etajul montan superior şi alpin sau de amestec cu fagul şi bradul.
Este utilizat pentru cherestea, celuloză şi lemn de rezonanţă, pentru instrumente muzicale cu
coarde. Din coaja şi conurile de molid se extrage 50% din producţia de tanin folosit în tăbăcărie,
industria vopselelor şi fotografică.
In farmacie se foloseşte cetina de molid, cu acţiune şi compoziţie asemănătoare cu cea de brad.
Terebentina, răşina purificată de conifere, dă produsul farmaceutic "Aetheroleum terebinthinae",
esenţă de terbentină, a cărei acţiune este cunoscută încă din antichitate.
In doze terapeutice esenţa de terebentină se utilizează ca modificator al secreţiilor traheo-
bronşice, antiseptic urinar şi pulmonar (acţiune mai ales împotriva streptococului), hemostatic,
diuretic, vermifug (tenifug), antidot în intoxicaţiile cu fosfor, cicatrizant.

Abies alba Mill. - Bradul alb

Este un arbore cu trunchiul drept, înalt de până la 50 m şi coroană cilindrică.
Frunzele sunt aciculare, au vârful emarginat (ştirbit) şi două dungi ceroase pe epiderma
inferioară. Sunt dispuse pectinat (în plan orizontal) iar după cădere lasă o cicatrice netedă.
Conurile femele sunt erecte pe ram, au solzii carpelari rotunjiţi şi caduci, astfel că la maturitate
axa conului rămâne golaşă. Conurile mascule sunt mici şi dispuse câte 2-3 în vârful ramurilor.
Bradul formează păduri pure numite brădete sau în amestec cu molidul şi fagul. Uneori este
cultivat ca decorativ şi folosit ca pom de iarnă.
Din răşina de brad se extrage camforul sintetic şi unele uleiuri eterice folosite în parfumerie şi
în produsele cosmetice.
Cetina, formată din rămurele de maxim 20 cm lungime cu frunze aciculare, se recoltează în tot
cursul anului şi se foloseşte pentru extracţia unui ulei volatil şi a vitaminei C. Frunzele conţin uleiuri
volatile precum 1-α -pinen, 1-acetat de bornil, aldehidă laurică, precum şi 360-800 mg% acid
ascorbic.
Mugurii de brad, Abieti turiones, se recoltează primăvara din exploatări forestiere, cu mâna,
rupându-se rămurele ce nu depăşesc 3 mm. Din muguri se prepară medicamente expectorante,
diuretice, antinevralgice, antireumatice precum şi siropuri cu vitamine şi reconfortante.
De asemenea se utilizează scoarţa de brad, Abieti cortex, care conţine 4-8% tanin. Răşina din
scoarţă se poate utiliza la fabricarea terebentinei, care după purificare dă produsul farmaceutic
"Aetheroleum terebinthinae", utilizat în balneologie. Băile cu ulei volatil de brad se recomandă în
boli ale sistemului nervos, reumatism, nevralgii.

Abies balsamea (L.) Mill., originar din Canada, furnizează o răşină din care se prepară
balsamul de Canada, folosit la includerea preparatelor microscopice, deoarece are acelaşi indice de
refracţie ca şi sticla.

Pinus sylvestris L.- Pinul roşu, pinul de pădure

Este un arbore de 20-30 m înălţime, cu trunchiul acoperit de un ritidom roşietic ce se exfoliază
în plăci. Are frunze aciculare, cu o teacă vaginantă la bază şi inserate câte 2 într-un microblast, cu

BGVA - CURS 2 6
care cad împreună Conurile masculine sunt formate dintr-un ax pe care sunt dispuse stamine
solziforme, ce au 2 saci polinici pe faţa inferioară, iar polenul are 2 saci aeriferi. Conurile femele
sunt mari, pendente, formate din solzi carpelari sclerificaţi, cu 2 ovule pe faţa superioară. După
fecundare devin seminţe aripate.
Pinul formează păduri pure, pinete sau creşte sporadic printre alte esenţe. Este cultivat pentru
fixarea versanţilor stâncoşi sau ca arbore decorativ.
In farmacie se folosesc mugurii, Pini silvestris turiones care conţin uleiuri volatile. Acestea se
folosesc în băi cu scop terapeutic, cu rezultate favorabile în distonii vegetative, insomnii, nevroze,
tulburări ale circulaţiei periferice, afecţiuni reumatismale, infecţii urinare, scorbut. Prin distilarea
uscată a lemnului şi rădăcinilor de Pinus silvestris (precum şi a altor conifere) se obţin gudroanele
vegetale, Pix liquida, ce conţin acizi organici, hidrocarburi, fenolii şi esterii lor, fiind utilizate în
fitoterapie, extern, în tratamentul dermatozelor (psoriazis, eczeme).

Pinus montana ssp. mughus (Scop.) Willk - Jepi de munte, jneapăn

Este un arbust de circa 3 m, cu numeroase tulpini culcate la bază iar spre vârf oblic ascendente
sau erecte. Scoarţa cenuşiu brună, nu se exfoliază. Frunzele aciculare, grupate câte două într-o teacă
membranoasă, sunt de culoare verde ca iarba şi aşezate des şi îngrămădite spre vârful lujerului.
Conurile sunt solitare sau grupate câte 2-3 în verticile, sunt sesile sau scurt pedunculate. Aripa
seminţelor este mai mare de 2-3 ori decât sămânţa. Formează păduri de jepi în etajul inferior sau
subalpin.
Mugurii, Pini montanae turiones se recoltează înainte de a se desface (martie, aprilie), se rup
cu rămurica de susţinere până la 3 cm şi se usucă la umbră cât mai rapid pentru a nu se desface.
Conţin ulei volatil în proporţie de 0,30-0,60%, bogat în α şi β-pinen, tanin, rezine, vitamina C.
Uleiul volatil este folosit în afecţiuni ale aparatului respirator datorită acţiunii expectorante,
emoliente, antiinflamatoare şi în infecţii ale aparatului urinar datorită acţiunii diuretice. Se
recomandă în bronşite, traheite, laringite, tuse, litiază biliară, TBC. Are şi acţiuni antinevralgice,
antireumatice, antiseptice, cicatrizante. Intră în alcătuirea ceaiului bronşic. Acele sunt bogate în
vitamina C.

Larix decidua Mill.- Lariţă, zadă

Arbore ocrotit de lege, ce creşte sporadic în păduri de conifere. Are scoarţa cenuşie cu ritidom
gros, brun - roşcat.
Frunzele sunt aciculare, moi, de culoare verde deschis, caduce, dispuse câte 20-40 într-un
microblast.
Conurile femele sunt mici şi roşietice, solzii în stare uscată au margine răsfrântă în afară. La
noi creşte spontan sub formă de pâlcuri la limita superioară a pădurilor sau în amestec cu molidul.
Are un lemn foarte preţios, trainic, căutat pentru construcţii şi mobilă.
Uleiul de terebentină extras din răşină este de calitate superioară şi se numeşte „ulei de
Veneţia”. Scoarţa conţine 10% tanin. În trecut, din scoarţă se extrăgea o tinctură cu proprietăţi
expectorante şi astringente, şi se folosea în bronşite cronice şi pentru oprirea hemoragiilor interne.
Se cultivă şi ca arbore ornamental, în plantaţii forestiere.

Fam. Taxodiaceae
Cuprinde arbori şi arbuşti răşinoşi cu frunze solzoase sau aciculare, dispuse în spirală de-a
lungul ramurilor lungi (macroblaste).
Conurile femele sunt mici, de formă globulos sferică, la care carpela concreşte cu bracteea încă
din timpul înfloririi, formând un singur solz pe care sunt aşezate 2-8 ovule drepte. Seminţele sunt
îngust aripate.

BGVA - CURS 2 7
 Taxodiaceele cuprind plante printre care se numără cei mai mari coloşi ai lumii vegetale atât ca
dimensiuni, cât şi ca vârsta la care pot ajunge.

Taxodium distichum (L.) L.C. Rich. Chiparosul de baltă

Arbore ce creşte astăzi spontan doar în America de Nord. Are înălţime de 40-45 m şi diametru
de până la 4m.
Se cultivă ca ornamental şi pentru asanarea mlaştinilor
Partea superioară a ramurilor scurte poartă frunze liniare, înguste, căzătoare, dispuse distich.
Conurile ovoide sau globuloase au solzi în formă de scut.

Sequoia gigantea (Lindl.) J.Buchh. - Arborele mamut

Arbore exotic gigant ce poate atinge o înălţime de 150 m şi diametru de 50 m, cu o longevitate
de 3000-4000 de ani. Creşte astăzi spontan pe versantul vestic al munţilor Sierra – Nevada din
America de Nord.
Are trunchi drept, coroană deasă, frunze mici solziforme alipite de axe şi persistente. Conurile
ovoide, brun roşcate sunt de 5-8 cm.. Se cultivă ca ornamental.
Frunzele conţin uleiuri eterice.

5. CLASA GNETATAE (CHLAMYDOSPERMAE)

Cuprinde un număr restrâns de plante cu organizare superioară celorlalte gimnosperme. Sunt
plante arbustoide (rar liane), nerăşinoase, unisexuate dioice cu înfăţişare foarte variată.
În lemnul secundar conţin alături de traheide cu punctuaţiuni areolate şi trahee (vase perfecte).
Frunzele sunt opuse iar florile dispuse în ameţi sau conuri la axila frunzelor sau în vârful unor
microblaste. Florile unisexuate dioice au un perigon foarte redus. Floarea masculă este formată din 2-
8 stamine cu periant rudimentar. Floarea femelă prezintă în jurul ovulului un înveliş extern ca o cupă
protectoare ce poate fi considerată un ovar primitiv. Ovulul prezintă 2 integumente, cel intern
prelungindu-se într-un tub scurt (tubilus) asemănător unui stil cu stigmatul său. Embrionul are 2
cotiledoane.
Clasa Gnetatae cuprinde 3 ordine (ord. Ephedrales, ord. Gnetales, ord. Welwitschiales) cu 3
genuri şi 80 de specii actuale:

Ord. EPHEDRALES
Cuprinde subarbuşti sau liane cu tulpini articulate, foarte ramificate, virgate, dioice şi frunze
opuse, solziforme, reduse.

Ephedra distachya L.– Cârcelul

Este un subarbust (30-100 cm), dioic, cu tulpinile articulate, foarte ramificate, repente sau
erecte. La unele exemplare vârfurile ramurilor se răsucesc ca un cârcel, de unde denumirea populară.
Lemnul are traheide cu punctuaţiuni areolate. Vasele liberiene au celule anexe ca la angiosperme.
Frunzele mici au aspectul unor solzi, se prind opus la noduri şi concresc între ele. Este o plantă
dioică. Florile apar pe ramuri la noduri.
Floarea masculină este reprezentată de o stamină. Staminele se grupează formând inflorescenţe
elipsoidale, pedunculate. Fiecare stamină prezintă un perigon format din 2 bractei opuse şi
concrescute, un filament gros numit anterofor ce poartă 2-8 antere fiecare cu 2 saci polinici.
Grăunciorul de polen este oval şi are structura caracteristică coniferelor.
Floarea femelă este reprezentată de un singur ovul; ovulele se grupează în inflorescenţe femele.
Ovulul are 2 integumente: unul extern, gros şi unul intern, subţire care se prelungeşte cu un tubilus, a
cărui extremitate se dilată permiţând pătrunderea grăuncioruluide polen spre camera polinică.
Macrosporul din nucelă se divide până ajunge la 600 de nuclei, ce se organizează într-un endosperm

BGVA - CURS 2 8
primar (macroprotal) cu arhegoane rudimentare, formate din 32 de celule la baza cărora se află
oosfera.
Polenizarea se face prin vânt sau insecte. Polenul ajuns în camera polinică, germinează
formând un tub polinic prin care pătrund cei 2 nuclei spermatici până la oosferă, pe care unul din ei o
fecundează, iar al doilea se uneşte cu nucleul învecinat. Este un început de dublă fecundare. După
fecundare se dezvoltă embrionul şi un endosperm secundar. Ovulul se transformă în sămânţă. Baza
sa este înconjurată de multe bractei, ce formează un înveliş extern. Acestea la maturitate devin
cărnoase, roşii, luând aspect de bace, cu gust dulce acrişor. Fiecare conţine 2 seminţe.
Ephedra populează nisipurile litoralului marin (Dobrogea) şi unele soluri nisipoase din
Transilvania, Muntenia (Cheia Turzii, Lancrăm).
Cârcelul este o plantă medicinală valoroasă. Ephedrae herba, conţine până la 20%
protoalcaloizi, alături de tanin, zaharuri, mucilagii, rezine. Protoalcaloizii, în special efedrina, au
acţiune asupra sistemului nervos simpatic şi central, stimulând centrii vasomotori, activând reflexele
spinale. Efedrina este bronhodilatator (antiasmatic), spasmolitic în bronşite astmatiforme şi emfizem
pulmonar, diminuează motilitatea intestinală, creşte presiunea arterială, iar local, produce
vasoconstricţie.
Produsele farmaceutice pe bază de efedrină sunt folosite în astmul bronşic, hipotensiunea
arterială, în şoc, incontinenţă urinară la copii şi adulţi, antidot în intoxicaţiile cu morfină.
Clorhidratul de efedrină se foloseşte pentru dilatarea pupilei (acţiune midriatică).

BGVA - CURS 2 9