Farmacie clinica an V

Lucrare practică nr. 2

Farmacia clinică şi rolul farmacistului clinician

I.1. Farmacia clinică

Știinţă şi specialitate modernă ce utilizează optimal cunoştinţele farmaceutice şi biomedicale în

scopul dezvoltării şi asigurării unei farmacoterapii ştiinţifice şi raţionale individualizate.
Principiul fundamental care a dus la apariția farmaciei clinice a fost necesitatea individualizării
medicației care să asigure pentru un anumit pacient cel mai adecvat medicament, administrat în cel
mai bun moment al zilei, cu cel mai convenabil cost și cele mai mici riscuri asociate.

Categorii de farmacişti:
 Farmacist clinician:
o orientat către pacient (farmacia de la patul bolnavului);
o rol de consiliere a medicului şi a pacientului.
 Farmacist generalist clasic:
o orientat către medicament;
o responsabilităţi în ceea ce priveşte medicamentul preparat.

Relaţiile farmacistului clinician

 Cu pacienţii - relaţii de încredere, prin profesionalism şi confidenţialitate;
 Cu medicii - relaţii de colegialitate, prin competenţă şi profesionalism.

I.2. Factorii care au impus apariţia acestei specialități

1. Creşterea riscului patologiei iatrogene (patologie produsă în urma administrării unui

medicament): în 5-10% din numărul total de spitalizări sunt incriminate medicamentele administrate,
majoritatea cauzate de unele erori legate de aderența deficitară la tratament, automedicaţia pacientului
incorect consiliată de personalul medical, prescrierea eronată a tratamentului de către medic, etc.
2. Nevoia de creştere a aderenţei pacienţilor la tratamentul administrat.
3. Nevoia crescută a medicului de informare cu privire la problematica legată de farmacoterapia
prescrisă, nevoie justificată de numărul tot mai mare de medicamente furnizate de industria
farmaceutică cât şi de procesul de îmbătrânire a populaţiei, ce a dus la dublarea sau chiar triplarea

1
 numărului de prescripţii medicale. Astfel, sunt mereu necesare informaţii noi despre potenţialul
farmacotoxicologic şi implicit despre potenţialul farmacoepidemiologic asociat medicației.
4. Ȋn unele domenii ale asistenţei medicale (oncologia, terapia intensivă, geriatria, psihiatria),
polimedicaţia care trebuie administrată acestor bolnavi a crescut riscul apariţiei efectelor adverse şi a
interacţiunilor medicamentoase, cu potenţial periculos.
5. Variabilitatea biologică poate impune și o variabilitate farmacologică, fiind necesară astfel
individualizarea tratamentului. Sunt cuprinse aici atât variabilitatea congenitală (determinată genetic
sau autoimună) cât și dobândită (consecutivă inducţiei sau inhibiţiei enzimatice, reglării up sau down
a receptorilor sau imuno-alergică).
Individualizarea terapiei se poate face pe baza criteriului farmacocinetic, prin cunoaşterea
concentraţiei plasmatice ca expresie a biodisponibilităţii sau pe baza criteriului clinic (a simptomelor
de boală) şi biochimic (prin intermediul rezultatelor analizelor de laborator).
Participarea farmacistului clinician în cadrul echipelor multidisciplinare de îngrijire medicală
contribuie semnificativ la optimizarea farmacoterapiei şi la îmbunătăţirea calităţii vieţii pacientului.
Pacienţii care suferă de boli neoplazice, de SIDA, de boli psihice, vârstnicii, bolnavii din secţiile
de terapie intensivă, constituie pacienţi ţintă ai acestei specialități farmaceutice din cauza multiplelor
probleme legate de medicaţia acestora.
Astfel, farmacistul clinician din cadrul echipelor intraspitalicești mai ales, nu încalcă teritoriul de
activitate al medicului, nu stabileşte diagnosticul sau tratamentul, dar prin cunoştinţele sale
contribuie la optimizarea actului farmaceutic şi la prevenirea patologiei iatrogene.
Medicamentul este abordat ca:
 factor de sănătate;
 bun de consum, prin liberalizarea accesului la medicamente.
Farmacoterapia ştiinţifică şi raţională cu medicamente OTC asigură:
 eficienţa tratamentului,
 siguranţa tratamentului,
 economia tratamentului,
cu scopul realizării unei automedicaţii raţionale, responsabile.
Farmacistul clinician (clinic = „pat” în greacă) poate acorda asistenţă farmaceutică
(pharmaceutical care) în următoarele situații:
 ȋn farmacia de spital;
 ȋn farmacia de comunitate;
 la domiciliu (home care).

I.3. Atribuțiile farmacistului clinician

1. Analiza şi validarea strategiei terapeutice medicamentoase recomandată de medicul curant:

 verificarea eventualelor contraindicaţii ale medicaţiei în funcţie de terenul fiziopatologic al
pacientului;

2
 controlul riscului de apariţie a unor interacţiuni medicamentoase cu potenţial periculos sau a unor
incompatibilităţi fizico-chimice între medicamentele prescrise;
 verificarea alegerii adecvate a căii şi momentului optim în cadrul zilei de administrare a substanţelor
medicamentoase;
 identificarea unor eventuale precauţii legate de administrarea medicamentelor;
 recomandarea argumentată a unei alternative terapeutice în situaţii clinice care impun această opţiune
(alergii, contraindicaţii temporare);
 farmacistul clinician trebuie să solicite medicului informaţii cu privire la starea de sănătate şi istoricul
pacientului: vârstă, starea de nutriţie, starea de hidratare, date privind funcţia hepatică şi renală,
istoricul medicamentos al pacientului, regimul de viaţă anterior spitalizării (regimul alimentar,
alcoolism, tabagism, sedentarism), istoricul medicamentos al pacientului (tipul de medicamente
utilizate, durata tratamentului, aderenţa la tratamentele administrate anterior, automedicaţia);
2. Optimizarea actului terapeutic prin monitorizarea farmacoterapiei pe criteriul clinic (evaluarea unor
parametrii clinici, biologici, depistarea reacţiilor adverse) sau pe criteriul farmacocinetic de
monitorizare a concentraţiei plasmatice a medicamentului administrat;
3. Prevenirea şi combaterea patologiei iatrogene;
4. Consilierea şi educaţia terapeutică a pacienţilor în vederea reducerii efectelor adverse ale
medicamentelor, a erorilor de utilizare a acestora şi îmbunătăţirea aderenţei la tratament;
5. Evaluarea protocolului ales din punctul de vedere al raportului cost-beneficiu, prin prisma costurilor
foarte mari care pot apărea în domeniul medical;
6. Asigurarea stocurilor de medicamente necesare secţiei în care activează.

I.4. Consultația minimală în farmacia comunitară

Sursele și metodele de informare ale farmacistului din farmacia de comunitate asupra stării de
boală a pacientului sunt reduse, iar timpul acordat informării este relativ scurt.

Sursele de informație ale farmacistului, în farmacia de comunitate sunt următoarele:

 bolnavul (prin anamneză și observația bolnavului);
 aparținătorii (familie, rude, prieteni);
 date epidemiologice (epidemii în curs).

I.4.1. Anamneza, bazată pe ascultarea și dialogul cu pacientul, oferă informații privind:

 acuzele (sunt răcit, am nasul ȋnfundat sau ȋmi curge nasul, tușesc, am febră, am dureri de spate, am
dureri în piept, am dureri abdominale);
 simptomele obiective (rinoree, tuse, febră etc.) și subiective (cefalee, colici, constipaţie, diaree,
durere);
 debutul, evoluția, intensitatea și particularitățile simptomelor;
 istoricul acuzelor (periodicitate, frecvență, durată, caracter acut sau cronic);

3
 antecedente personale și heredocolaterale (familiale);
 prezentarea la medic (în prezent sau/și în episoadele anterioare);
 un eventual diagnostic pus de medic (actualmente sau la un episod anterior asemănător);
 eventuale tratamente anterioare și efectul acestora (istoricul medicației);
 boli cronice și farmacoterapia în curs;
 automedicația în curs;
 alimentația, consum de alcool (ocazional, cronic), fumat, cafea sau alte energizante;
 stresul.
Particularitățile simptomului (caracteristicile și circumstanțele în care apare) pot să restrângă aria
bolilor posibile. De exemplu, acuzele de amețeală ale pacientului pot fi cauzate de o serie de
patologii, ȋn funcție de caracteristici:
 la ridicarea bruscă din pat, pot sugera hipotensiune arterială ortostatică;
 debut violent, ce survine în acces, este caracteristic sindromului Ménière;
 la mișcarea capului, pot oferi un indiciu de spondiloză cervicală sau tumori cerebrale.

Întrebările în anamneză trebuie să fie formulate astfel încât să se obțină răspunsuri rapide și
sigure. Se va ține cont ȋntotdeauna de gradul de înțelegere al pacientului.
Se evită întrebările de tip ȋnchis, la care răspunsul este da/nu, acestea folosindu-se doar în cazuri
țintite ale contextului clinic (Sunteți fumător? Consumați multe grăsimi de origine animală?).
Se recomandă întrebările de tip deschis, mai ales la începutul dialogului, la care pacientul poate
răspunde elaborat despre ce problemă are.
Astfel, în loc să se întrebe: Vă doare capul? Sunteți răcit? Aveți și tuse? Se formulează direct
intrebarea: Ce simptome aveți? Ce vă doare?

În funcție de contextul clinic, se pot pune o serie de întrebări mai importante:

- Pentru cine este tratamentul? (poate lua medicamente pentru altcineva);
- De câte zile aveți simptomele? (indicii privind caracterul acut/subacut, poate chiar cronic al
patologiei);
- Ați administrat vreun medicament de când au apărut simptomele? (pentru a nu repeta un tratament
care nu a fost eficace, pentru a scădea riscul de supradozare, etc);
- Aveți alte probleme de sănătate? (risc de agravare a patologiilor asociate, de exemplu AINS în
gastrite, ulcere, probleme cardio-vasculare, etc).
Recomandările farmacistului includ și sfatul de prezentare la medic în cazul în care, sub
tratamentul recomandat, simptomele persistă sau se agravează.

I.4.2. Observația bolnavului

Se referă la aspectul general al pacientului care va fi observat de către farmacist și are importanță
pentru depistarea:
 simptomelor obiective (rinoree, tuse, febră);

4
 unor semne de boală (culoarea tegumentelor, paloare, cianoză, icter, diferite leziuni ale pielii, pustule,
vezicule, etc).

După etapa de diagnostic prezumptiv, se face recomandarea terapeutică, cu explicarea clară a

posologiei, a eventualelor atenționări (produsul poate da somnolență, nu este recomandat consumul
de băuturi alcoolice, vă poate crește tensiunea arterială, etc.), modalitatea de utilizare în cazul
diferitelor forme farmaceutice (spray-uri, picături oftalmice, picături auriculare, inhalare, etc.).
La sfârșit, se verifică dacă pacientul a înțeles informațiile.