PRINCIPIILE ŞI

REGULILE
GENERALE DE
PRESCRIERE A
MEDICAMENTELOR
 Reţeta
• cunoscută şi sub numele de "ordonanţă"
medicală
• este recomandarea scrisă a medicului
cuprinzand medicamentele ce trebuie
administrate în tratamentul bolnavului.
Reţeta
• In farmaciile care deservesc
spitalele, medicamentele se
eliberează pe bază de condici
completate de medici.
• Acest mod de prescriere mai
poartă numele de "formula
nosocomialis" de la cuvantul
grecesc "nosocomium" care
înseamnă spital.
Reţeta
• Reţeta, înmanată de medic
bolnavului, foloseşte acestuia
pentru obţinerea
medicamentelor din farmaciile
publice
Reţeta
• constituie un act medical dar, în
acelaşi timp, este un document
medico-legal care implică
responsabilitatea juridică a
medicului

• reţeta are valoare de probă în

justiţie.
Reţeta
• constituie totodată şi actul legal de
justificare şi contabilizare a unor
medicamente cu regim special de
eliberare=stupefiante şi
medicamente cu potenţial toxic
supuse unor reglementări speciale
Reţeta
• este necesar ca reţeta să
îndeplinască
• condiţii de formă,

• condiţii de fond.
• Reţeta se va scrie cu pix albastru sau
negru şi cat mai citeţ, pe formulare tip,
de dimensiuni 19-21/10 cm; prevăzute
în partea superioară cu antet tipărit.

• Reţetele indescifrabile nu sunt

executate.
• Nu este permisă efectuarea pe reţeta,
odată redactată, de
• modificări de doze,
• corecturi,
• stersături
• farmacistul este obligat să refuze astfel
de reţetele ar putea reprezenta falsuri
comise de alte persoane în scopul
obţinerii de cantităţi mai mari de
medicamente, de ex. stupefiante.
• nu trebuie să existe nici o îndoială asupra
identificării medicamentelor sau a
cantităţilor,
• nu este permis farmacistului să
presupună sau să deducă părţile
neanţelese din reţetă.
• Cand medicul constată la recitirea
reţetei, lucru întotdeauna necesar, că s-
au strecurat greşeli, este recomandabil
să o rescrie în forma corectă.
 Cerinţe de ordin psihologic
• Reţeta trebuie scrisă în prezenţa
bolnavului,

• îi demonstrează acestuia că prescripţia

este destinată să trateze boala sa
particulară şi

• îi creşte încrederea în medic şi în

posibilităţile sale de vindecare.
 Cerinţe de ordin psihologic
• Reprezintă o greşeală majoră în practica
medicală obiceiul de a compune din timp
reţete în serie,
• eventual, gata imprimate

• care să poată fi aplicate în diferite situaţii

clinice: în ulcer, bronşită, enterocolită etc.
• Pentru a putea fi executată de farmacist, dat
fiind caracterul ei de document medico-legal,
reţeta trebuie să poarte
• data,
• semnătura medicului,
• parafa cu numele citeţ şi cu titlul acestuia
(medic principal de specialitate, medic primar
etc.) şi
• ştampila unităţii unde îşi desfăşoară
activitatea.
• Dacă prescripţia nu încape pe prima faţă a
hartiei, ea se va continua pe verso,
menţionandu-se în josul primei pagini cuvantul
latin "verte" =întoarce pentru a atrage atenţia că
prescripţia nu s-a terminat.
• Atunci cand aceluiaşi bolnav i se prescriu mai
multe medicamente,
• ele pot fi trecute pe acelaşi formular, cu
numere de ordine,
• fiecare constituie o reţetă separată, cu toate
părţile ei, în afară de superscripţie, care este
comună pentru toate.
• Uneori, în cazuri bine justificate, pe reţetă pot
figura şi anumite indicaţii de urgenţi (de care
însă nu trebuie abuzat), care impun farmacistului
obligaţia de a prepara şi elibera rapid
medicamentele prescrise. Se poate scrie în
româneşte
• "urgent" sau în latineşte "cito" (repede)
• "citissimo" (foarte repede) sau chiar
• "statissimo" (pe loc).
• In anumite situaţii, reţeta mai cuprinde şi
indicaţia
• "repetatur" sau "iteretur", dacă indicaţia
trebuie repetată sau,
• "non repetatur", respectiv "non iteretur".

• In caz că pe reţetă nu există o astfel de

indicaţie, farmacistul va proceda conform
reglementărilor în vigoare.
• Insemnările pe care farmacistul le face pe
reţetă constituie, în literatura
farmaceutică, o parte separată a reţetei
numită adnotaţie (adnotatio).
• Este vorba de completări impuse de
aplicarea unei tehnologii adecvate formei
farmaceutice care se prepară, de
exemplu, adăugarea unor excipienţi sau a
altor substanţe ajutătoare (stabilizante,
conservante etc).
• se menţionează preţul
medicamentelor, calculat după tarifele
în vigoare si se aplică ştampila
• Dacă în farmacie lipseşte vreuna din
substanţele din compoziţia unui
medicament, farmacistul este obligat
să ia legătura cu medicul căruia să-i
propună să înlocuiască substanţa în
chestiune cu una similară de care
dispune farmacia, substituţia propusă
se va efectua doar cu acordul
medicului.
• Farmacistul nu are dreptul să facă
substituţii decat între substanţe cu
activitate terapeutică identică, de
exemplu între două săruri ale aceluiaşi
alcaloid:
• astfel cofeina citrat se poate înlocui cu
cofeina natriubenzocă, codeina fosfat cu
codeina clorhidrat .
• Atunci cand stabileşte cantităţile de
medicamente prescrise în reţetă,
medicul este obligat să nu depăşească
dozele maxime din farmacopee sau
cele indicate in prospectul
medicamentului.
• Farmacistul este obligat să verifice
dozele pentru o dată şi cele pentru 24
de ore, care rezultă din cantităţile
medicamentelor prescrise şi din modul
de întrebuinţare a lor (instrucţia).
• El are obligaţia de a compara aceste
doze cu dozele maxime din
farmacopee.
• În cazul în care aceste doze (şi mai ales
cea pentru 24 de ore) sunt depăşite, el
trebuie să le reducă la valoarea maximă
admisă.
• In caz contrar, dacă apare un accident
terapeutic ca urmare a supradozării,
farmacistul este răspunzător în faţa
legii, in mod solidar cu medicul care a
prescris reţeta.
• O excepţie o constituie acele situaţii, de
exemplu în cazul instalării unei stări de
toleranţă (obişnuinţă), in care medicul
consideră că este îndreptăţit să prescrie o
doză mai mare decat cea maximă admisă in
farmacopee.
• In acest caz, pentru a semnala farmacistului că
nu este vorba de o greşeală, ci este o decizie a
sa, motivată clinic, care trebuie respectată,
medicul va menţiona langă doza incriminată
cuvintele latine "sic volo" (aşa doresc).
• Reţeta a fost împărţită în mod convenţional
în 4 părţi:
• superscripţia,
• inscripţia,
• subscripţia şi
• instrucţia.
 
 Superscripţia
• prima parte a reţetei,
• este reprezentată de obicei printr-un antet
tipărit, care se completează de medic.
• cuprinde:
• denumirea instituţiei care acordă
asistenţa medicală,
• numele şi prenumele bolnavului,
• sexul, vârsta,
• domiciliul.
 Superscripţia
• Urmează numărul de ordine din registrul de
consultaţie sau
• cel al fişei medicale -eventual numărul foii de
observaţie, în cazul bolnavilor spitalizaţi.

• Pot fi specificate condiţii speciale de eliberare a

medicamentelor (gratuit) pentru anumite categorii
de persoane.
 Superscripţia
• Toate aceste date sunt necesare pentru o
evidenţă clară a bolnavilor şi
• pentru a sublinia faptul că reţeta este strict
individualizată, tratamentul indicat în ea
adresandu-se unei anumite persoane,
• Lucru important, dat fiind caracterul de
document medico-legal al reţetei.
 Superscripţia
• In această parte a reţetei se trece în mod
obligatoriu diagnosticul bolii, într-o formă
cat mai completă
• entitate nosologică,
• stadiu evolutiv,
• formă clinică,
• cu excepţia situaţiilor în care bolnavul nu
trebuie să cunoască diagnosticul sau
acesta nu trebuie făcut public.
 Superscripţia
• In reţetă nu este permis să se precizeze
nici un medicament pentru care să nu
existe ca justificare un diagnostic
corespunzător.
 
 Inscripţia
• este partea principală a reţetei
• cuprinde denumirea medicamentului sau a
medicamentelor recomandate şi
• cantităţile corespunzătoare, ca şi
• eventualele ingrediente cuprinse în forma
farmaceutică respectivă.
 Inscripţia
• începe cu prescurtarea "Rp" a cuvantului latin
"recipe" (primeşte),
• reprezintă o formulă de adresare a medicului
către farmacist, acesta din urmă fiind solicitat să
elibereze bolnavului medicamentele din reţetă.
 Reguli privind scrierea
numelor medicamentelor
• In inscripţie, numele fiecărui medicament
începe cu o majusculă
• se scrie de la capătul randului, pe un
singur rand.
• se folosesc denumirile oficinale (prevăzute
în farmacopee) sau denumirile comerciale
(tipizate).
 Reguli privind scrierea
numelor medicamentelor
• Denumirea comună internaţională (D.C.I. -
denominatio communis in ternationalis),
recomandată de O.M.S. nu este uzuală în reţete
• se foloseşte obligatoriu in literatura medicală
ştiinţifică:
• excepţie fac situaţiile cand denumirea internaţională
coincide cu cea oficinală sau cu cea comercială
 Reguli privind scrierea
numelor medicamentelor
• Denumirile chimice, de regulă
complicate, nu sunt
recomandabile, cu excepţia unor
substanţe simple, prevăzute ca
atare în farmacopee.
 Reguli privind scrierea
numelor medicamentelor
• De asemenea nu se scriu în reţetă
formule şi simboluri chimice - de
ex.
• nu se scrie NaHCO2,
• nici bicarbonat de Na,
• ci bicarbonat de sodiu.
 Reguli privind scrierea
numelor medicamentelor
• Nu trebuie întrebuinţate nume populare -
de ex.
• nu se scrie "sare amară",

• ci sulfat de magneziu.
• Nu sunt permise prescurtări care pot genera
confuzii, mai ales dacă acestea pot fi cauză de
accidente grave.
• De ex., prescurtarea "bar. sulf* poate fi
interpretată în două moduri diferite:
• 1) sulfat de bariu (barii sulfas), substanţă de
contrast în radiologie, un produs insolubil, netoxic,
care se foloseşte pe scară largă;
• 2) sulfura de bariu, o substanţă solubilă, foarte
toxică.
 Medicamentele magistrale
• neoficinale, extemporanee, - sunt
concepute de medic care selecţionează
substanţele medicamentoase, dozele şi
forma farmaceutică, corespunzător
situaţiei unui anumit bolnav.
• Aceste medicamente se execută în
farmacie, la cerere, pe baza reţetei.
• Substanţele medicamentoase introduse
sunt notate cu denumirile lor oficinale,
prevăzute în farmacopee.
 Medicamentele oficinale
• =preparate galenice, au o compoziţie
bine definită, trecută în farmacopee.
• In general, ele trebuie să se găsească
gata preparate în farmacie, pentru a fi
eliberate la cerere.
• Uneori preparatele oficinale nu se folosesc
ca atare ci, asociate cu alte substanţe
medicamentoase, sunt înglobate în
medicamente magistrale.
• Ex: mucilag de gumă arabică (Julep gumos),
 Medicamentele comerciale
• = industriale, tipizate, specialităţi
farmaceutice,
• preparate în industrie
• sunt livrate farmaciilor în forma în care se
eliberează bolnavilor. Aceste medicamente
primesc un nume comercial (depus,
înregistrat), propus de producător, care
trebuie trecut pe reţetă, însoţit în mod
obligatoriu de forma farmaceutică şi uneori
de cantitatea la o unitate de doză.
 Medicamentele simple
• sunt alcătuite dintr-o singură substanţă
medicamentoasă,
• de ex.:
• vitamina C comprimate a 200 mg,
 Medicamentele compuse
• sunt alcătuite dintr-un amestec de două sau
mai multe substanţe medicamentoase.
• Exemplu:
• pulberea alcalină,
• pulberea de opiu şi
• ipeca.
• Intr-un medicament compus, ordinea
componentelor este, în mod tradiţional,
următoarea:
• Medicamentul de bază (baza), cel mai
important, cu acţiunea principală urmărită
terapeutic în cazul dat.
• Medicamentul ajutător (adjuvantul), care
potenţează sau completează efectele
bazei şi/sau îi înlătură anumite reacţii
adverse.
• Corectivele, îmbunătăţesc proprietăţile
organoleptice ale preparatului,
ameliorand gustul sau mirosul neplăcut al
unor medicamente.
• In acest scop pot fi folosite siropul, apele
aromatice,
 Reguli privind scrierea
cantităţilor medicamentelor.
• Cantităţile se scriu în rand cu numele
medicamentului respectiv.
• Cifrele se scriu unele sub altele, ca la
adunare:
• unităţi sub unităţi, zeci sub zeci etc, iar
virgula sub virgulă.

• In general, în reţetă se folosesc cifrele arabe.

• Cifrele romane se folosesc doar în 2 situaţii:
• a) cand se scrie un număr de bucăţi dintr-o
anumită formă farmaceutică, de ex., "Acid acetil-
salicillc comprimate Nr. X şi
• b) cand se scrie, în inscripţie, o substanţă în
picături, de ex., "Ulei de mentă, gtt II" ("gtt" este
prescurtarea cuvîntului latin "guttae" care
înseamnă picături).
• In instrucţie, parte a reţetei care se
adresează bolnavului, numărul de picături,
care urmează să se administreze, este
indicat, pentru mai multă claritate, cu cifre
arabe.
• Unităţi de măsură precise
• Pentru măsurarea greutăţii se
folosesc:
• gramul (g),
• miligramul (mg)= 10-3g şi
• microgramul (μg) = 10 -6 g
• In scrierea cantităţilor substanţelor
încadrate în grupa stupefiante sau
toxice,
• după cantitatea de substanţă
exprimată în grame se va trece, alături,
în paranteză, cantitatea de miligrame,
exprimată în litere.

• Exemplu: "Extract de opiu 0,10 g (o

sută miligrame)".
• Pentru măsurarea capacităţii se
foloscesc
• mililitrul (ml) = 10-3 l şl
• microlitrul = 10-3 ml = 10-6 l.
• F. R. prevede următoarele modalităţi de
notare a concentraţiilor formelor
farmaceutice lichide:
• % g/g: cantitatea în g de substanţă
conţinută în 100 g de produs final.
Farmacopeea prevede că formele
farmaceutice lichide pentru uz intern şi
extern, indiferent de vehicul se prepară
greutate la greutate (g/g), de ex., 20 g
sirop la 100 g poţiune.
• % g/v:
• cantitatea în g de substanţă conţinută în
100 ml de produs final.
• In acest fel se notează concentraţia
soluţiilor injectabile, de ex., 0,5 g
procaină clorhídrica la 100 ml soluţie
apoasă injectabilă.
• % v/v: volumul în ml conţinut în 100 ml
produs final.

• De ex., alcoolul diluat conţine 70%

(v/v) etanol.
• % v/g: volumul în ml conţinut în 100 g
produs final.
Unităţi de măsură aproximative

• 1 linguriţă = 5 ml
• 1 lingură de supă = 15 ml în cazul apei
sau al soluţiilor apoase, cu densitate
foarte apropiată de 1.
• La alte lichide intervi ne in calcul şi
densitatea.
• De exemplu, siropul simplu avînd
densitatea d = 1,32, înseamnă că
greutatea siropului conţinut într-o
linguriţă de 5 ml este
• 5 x 1,32 = 6,6 g
• greutatea uleiului (d = 0,9) conţinut într-o
linguriţă este: 5 x 0,9 = 4.5 g.
•  
• 1 linguriţă = 5 ml = 5 g apă = 6,6 g sirop
= 4,5 g ulei.
• 1 lingură = 15 ml = 15 g apă = 20 g sirop
= 13,5 g ulei.
• o linguriţă rasă de pulbere =1.5-2.5 g
• o linguriţă cu vîrf cu pulbere=2.5-5 g
• un varf de cuţit de pulbere=0,5-1 g
• ceaşca de cafea = 50 ml
• paharul de lichior = 15-20 ml
• paharul de vin = 100 ml
• paharul de apă = 200 ml
• Picătura variază în dimensiuni, în
funcţie de natura lichidului (greutate
specifică, vascozitate), temperatură, ca
şi de orificiul picătorului şi de unghiul
sub care acesta este ţinut.
• De aceea, pentru a obţine rezultate
uniforme, se foloseşte un picător cu
dimensiuni standard, numit "picător
normal" (are diametrul exterior de 3 mm
şi cel interior de 0.6 mm).
• 1 g apă = 20 picături.
• De exemplu:
• 1 g alcool diluat (d = 0,88) = 56 picături;
• 1 ml alcool diluat = 0,88 g = 50 picături.
• în inscripţie se folosesc, în mod curent,
două prescurtări provenite din limba
latină : "aa" şi "q.s."
• Dacă într-un medicament compus, două
sau mai multe componente se prescriu în
cantitate egală, cantitatea respectivă, este
trecută în dreptul ultimei substanţe
precedată de prescurtarea
• aa =ana partes aequales = din fiecare în
părţi egale.
• Rp.
• Codeină fosfat
• Dionină clorhidrat .....aa 0,20 g
• Ds. Int 3 picaturi de doua ori pe zi.

• Aceasta înseamnă că preparatul conţine

codeină fosfat 0,20 g şi dionină
clorhidrat 0,20 g
• Prescurtarea q.s. (quantum sufficiat =
cat trebuie, cantitatea necesară pentru)
are două accepţii diferite.

• Ea se foloseşte în cazul formelor

farmaceutice solide (supozitoare,
pilule) care conţin un excipient, a cărui
natură şi cantitate exactă nu necesită o
specificare explicită, stabilirea lor fiind
lăsată la latitudinea farmacistului.
• după enumerarea substanţelor conţinute şi a
cantităţilor corespunzătoare, se trece cuvantul
"excipient", apoi prescurtarea q.s., urmată de
indicarea formei farmaceutice aleasă de medic.
• Ex: "...Excipient q.s. pentru un supozitor
• Prescurtarea q.s. se foloseşte, de asemenea,
cand se prescriu soluţii medicamentoase. In
acest caz se stabilesc în prealabil două
elemente:
• volumul total al soluţiei (în ml), în cazul
exprimării concentraţiei g/v, sau greutatea ei
totală, cand concentraţia se exprimă g/g;
• cantităţile de substanţe dizolvate,
corespunzător concentraţiei ce se urmăreşte
a fi realizate.
• se foloseşte prescurtarea "q.s. ad" sau
numai "ad" ceea ce înseamnă cat este
necesar pană la atingerea volumului
total. In cazul exemplului ales putem
scrie
• Rp/ 
• Procaină clorhidrat 1 g
• Apă distilată q.s. ad (sau ad) . 200 ml
• Modul de realizare a unei soluţii
de procaină clorhidrat 0,5%
(g/v) în volum total de 200 ml.
• Peste cantitatea de substanţă
cantărită (1 g) se toarnă apă
pînă la ("q.s.ad") diviziunea de
200 ml în cilindrul gradat.
• Nu ne interesează caţi ml de
apă au fost necesari pentru a
realiza soluţia, ci doar volumul
ei total.
 Subscripţia
• a treia parte a reţetei, ce urmează după
inscripţie,
• se adresează farmacistului.
• Această parte a reţetei, care în trecut era
mai amplă, cuprinde în zilele noastre, cand
tehnica farmaceutică este standardizată,
doar anumite recomandări strict
indispensabile pentru prepararea sau
eliberarea medicamentelor prescrise.
 Subscripţia
• subscripţia precizează forma farmaceutică,
eventual ambalajul (în cazul preparatelor
comerciale) şi cantitatea ce trebuie eliberată
bolnavului.

• In cazul medicamentelor magistrale,

menţiunea privind prepararea de către
farmacist constă în prescurtarea "f.as" (de la
"faci asemenea").
 Subscripţia
• Exemplu: "... pentru un supozitor, f. as. nr.
XX".
• Uneori în loc de "f.as." se poate scrie şi
prescurtarea latină "d.t.d." (datur tales
doses = dă asemenea doze).
 Subscripţia
• Prescurtarea "f.as." nu se foloseşte în
cazul medicamentelor comerciale.

• De ex., este greşit să se scrie

• "Acid acetilsalicilic comprimate, f.as. nr.
XX".
 Subscripţia
• Exista însă şi altă modalitate, mai puţin
întrebuinţată, şi anume: în inscripţie se trece
cantitatea totală de substanţă necesară
tratamentului, care este împărţită în mod
egal, într-un anumit număr de bucăţi din
forma farmaceutică respectivă, număr ce
figurează în subscripţie, după prescurtarea
latină "div." (de la divide) sau, mai complet,
"Div.in part. aeq." (divide în partes aequales
= împarte în părţi egale).
 Subscripţia
• Ex."... div. în XX supozitoare".
 Subscripţia
• In cazul unei soluţii injectabile, preparate
în farmacie, se precizează obligaţia pe
care o are farmacistul de a efectua
sterilizarea soluţiei, sub menţiunea:
"steril".
 Subscripţia
• Cand este cazul, în subscripţie se dau
indicaţii suplimentare în legătură cu
ambalajul sau cu modul de prezentare:
• în flacon picător;

• în flacon brun (pentru pentru azotatul de

argint, de exemplu, care trebuie ferit de
lumină) etc.
 Instrucţia (signatura)
• a patra şi ultima parte a reţetei,
• cuprinde recomandări pentru bolnav,
privind modul de administrare a
medicamentelor prescrise, pe care
farmacistul le notează pe etichetă sau pe
ambalajul preparatului eliberat.
• Medicul este întotdeauna obligat să scrie în
reţetă recomandările asupra administrării
medicamentelor pe care nu le poate înlocui
cu indicaţia vagă "după aviz".
 Instrucţia (signatura)
• Instrucţia începe cu prescurtarea
latinească

• "D.s." = "datur signatur* sau "da slgna",

care înseamnă "dă şi semnează",
• "eliberează şi etichetează" sau
• "notează modul de administrare".
 Instrucţia (signatura)
• Urmează apoi specificarea căii de
administrare:
• intern sau oral (ingestia medicamentelor în
vederea absorbţiei, mai ales din intestin),
• perlingual,
 Instrucţia (signatura)
• injectabil intramuscular,
• subcutanat,
• intravenos, ş.a.,
• extern în cazul aplicării pe piele sau
unele mucoase, de exemplu
• intrarectal (supozitoare sau clisme
medicamentoase),
• intravaginal,
• prin inhalaţii
 Instrucţia (signatura)
• Medicamentele magistrale
• pentru uz intern se eliberează din farmacie
cu etichetă cu chenar albastru pe fond alb,
cu menţiuna "Intern",

• iar cele pentru uz extern cu eticheta cu

chenar roşu pe fond alb, prevăzută cu
menţiunea "Extern".
 Instrucţia (signatura)
• Medicamentele care conţin substanţe cu
potenţial toxic, în cantităţi mari. de ex.
• picături pentru ochi cu sulfat de atropină 1%
sau
• cu azotat de pilocarpină 2% (oficinale), se
eliberează cu eticheta "Otravă" pentru a
atrage atenţia pacientului că trebuie să le
manipuleze cu grijă şl să nu le lase la
îndemîna copiilor.
 Instrucţia (signatura)
• Recomandările pentru bolnav se referă,
în primul rand, la cantitatea de
medicamente care trebuie luată o dată
şl la intervalul dintre două administrări
consecutive, sau la numărul maxim de
administrări pe zi (24 de ore).
 Instrucţia (signatura)
• există o serie de medicamente, în special
din grupa analgeticelor, care se
administrează "la nevoie".
• In acest caz este obligatoriu să se specifice
în paranteză cantitatea maximă admisă,
care trebuie să fie inferioară sau cel mult
egală cu doza maximă prevăzută în
farmacopee, pentru 24 de ore.
• Aceasta se notează folosind formula "a nu
se depăşi... pe zi".
 Instrucţia (signatura)
• Este obligatoriu ca în instrucţie să se
recomande o doză precisă de medicament
şi nu o gamă de doze, din care bolnavul
urmează să-şi aleagă una, la latitudinea sa.
 Instrucţia (signatura)
• Rp.
• Diazepam – comprimate..............10 mg
• I cutie
• D.s. intern cate 1/2-1 comprimat la nevoie,
fără a se depăşi 3 pe zi
 Instrucţia (signatura)
• Medicul este acela care trebuie să
selecţioneze, din această gamă de doze
(în cazul considerat între 1/2-3 comprimate
pe zi), întîlnită în literatura de specialitate
(îndreptare, agende, prospecte), care se
referă la întreaga populaţie de bolnavi, pe
aceea care se potriveşte situaţiei concrete
a bolnavului considerat (în funcţie de
varstă, sex, boală, formă clinică, stadiu
evolutiv, patologie asociată etc).
 Instrucţia (signatura)
• Rp.
• Diazepam – comprimate..............10 mg
• I cutie
• D.s intern, cate 1 comprimat seara la
culcare
 Instrucţia (signatura)
• se notează, dacă este cazul, perioada
zilei cand trebuie administrat
medicamentul: de exemplu
• “dimineaţa la micul dejun",
• "cu un sfert de oră înaintea mesei de
pranz",
• "la o oră după mesele principale", "seara
la culcare“
 Instrucţia (signatura)
• De asemenea sunt specificate, în unele
situaţii, anumite modalităţi de administrare,
de exemplu
• "intravenos lent",
• se dizolvă într-un pahar cu apă călduţă"
 Instrucţia (signatura)
• Nu trebuie să uităm că instrucţia este partea
reţetei care se adresează bolnavului.
• De aceea ea trebuie să fie perfect inteligibilă
pentru acesta, indiferent de nivelul său de
pregătire.
• Din această cauză nu se recomandă folosirea de
prescurtări, care îşi pot găsi locul, cel mult, în
condica de medicamente din spital, de ex.: "de 4
x/zi", "la fiecare 4 h" (ore)