SUBREGNUM CORMOBIONTA

(CORMOPHYTA)

 Sunt plante superior organizate, având corpul format din cele trei organe
vegetative – rădăcină, tulpină şi frunze, bine individualizat. Asemenea
aparat vegetativ poartă numele de corm.
 Sunt mai numeroase decât plantele inferioare şi trăiesc cu precădere în
mediul terestru.
 Cormul reprezintă generaţia sporofitică, are o structură morfo-anatomică
complexă, cu ţesuturi conducătoare adevărate, dispuse într-un cilindru
central numit stel, mai mult sau mai puţin evoluat. De aceea se şi numesc
plante vasculare.
 Organul reproducător femeiesc este arhegonul la cormofitele inferioare
(ferigi), iar la restul cormofitelor apare sacul embrionar protejat de
diferite învelişuri, iar în acesta se formează embrionul, în urma
diviziunilor repetate ale zigotului.

ÎNCRENGĂTURA PTERIDOPHYTA – Ferigi

 Plante superioare faţă de briofite, caracterizate prin aparatul vegetativ un

corm adevărat
 Modul de înmulţire este ascuns (se înmulţesc prin spori şi organele
reproducătoare nu sunt vizibile) motiv pentru care se mai numesc
„Criptogame”
 Organele reproducătoare sunt asemănătoare cu cele ale briofitelor -
anteridii şi arhegoane de unde şi denumirea de” Archegoneate”.
 Deosebirea esenţială dintre pteridofite şi briofite constă în raportul invers
dintre cele două generaţii: la ferigi predomină sporofitul, iar la muşchi –
gametofitul.

Sporofitul – planta însăşi – dimensiuni de la câţiva cm, până la forme

lemnoase, arborescente de câţiva zeci de m înălţime.
 Rădăcinile la formele primitive sunt ramificate dichotomic
 Tulpina, în majoritatea cazurilor este subterană, numită rizom pe care se
găsesc rădăcini adventive. La alte ferigi este aeriană, plagiotropă sau
ortotropă, ramificată dichotomic sau monopodial. Prezintă diferite tipuri
de stel.
 Frunzele sunt foarte variate din punct de vedere morfologic, anatomic şi
funcţional:
o Microfile la ferigile inferioare
 o Macrofile la cele evoluate, cu limbul întreg până la de mai multe ori
divizat sau compus.
o Aşezate spiralat sau verticilat

Funcţional: -
o Trofofile – îndeplinesc numai funcţia de asimilaţie clorofiliană
o Sporofile – pe care se formează sporii, având rol preponderent în
înmulţire
o Trofosporofile - îndeplinesc fotosinteza, iar pe faţa inferioară sau
pe marginea limbului poartă sporangii cu spori.
o Există şi ferigi la care aceeaşi frunză este împărţită în două
segmente, unul asimilator, steril, la bază şi altul sporifer, fertil, la
vârf (Osmunda regalis, Botrichium lunaria, Ophioglossum
vulgatum).

Sporangele este de natură caulinară şi poate fi situat:

o în vârful tulpinilor şi ramurilor (la Rhynia, Asteroxilon),
o în spice sporifere formate din aglomerări de sporofile care poartă
sporangi la bază (Lycopodium, Selaginella, Equisetum),
o pe dosul frunzei, grupaţi mai mulţi la un loc în formaţiuni rotunde
sau alungite numite sori, acoperiţi sau nu de o membrană numită
induzie (la speciile familiei Polypodiaceae din clasa Filicatae).
Sporangele are la exterior un perete uni- sau pluristratificat şi în interior,
un ţesut din care iau naştere celule mame ale sporilor, numit arhespor. Celulele
mame ale sporilor suferă R! cu formare de tetrade de spori care pot fi:
o izospori – identici morfologic şi fiziologic, iar ferigile se numesc
izosporee (Lycopodium)
o homeiospori – identici morfologic, dar diferenţiaţi fiziologic –
ferigi homeiosporee (Equisetum)
o heterospori diferiţi ca mărime şi funcţional, formaţi în sporangi
diferiţi, iar ferigile se numesc heterosporee (Selaginella).
Sporii mai mici au potenţă bărbătească, se numesc microspori şi se
formează în număr mare în microsporange situat în axila unei microsporofile.
Sporii mai mari sunt de potenţă femeiască, se numesc macrospori şi iau
naştere în număr mic (4-1) într-un macrosporange dispus la baza unei
macrosporofile.
La ferigile de apă (Salvinia, Marsilia) sporangii sunt diferenţiaţi în micro-
şi macro- sporangi, grupaţi mai mulţi la un loc şi înveliţi complet într-o induzie,
alcătuind aşa numitele sporocarpii.
Pteridofitele heterosporee prezintă importanţă teoretică deosebită pentru
explicarea evoluţiei plantelor.
 Gametofitul ia naştere din germinarea sporului şi este numit protal. Este
foarte redus – câţiva mm până la 5 cm, lamelar, tuberculiform sau filamentos,
este totdeauna independent de sporofit, trăieşte în locuri umede şi poate fi verde,
asimilator, deci cu nutriţie autotrofă.
Pe protale provenite din izospori se formează anteridii şi arhegoane, iar în
cazul ferigilor heterosporee, aceste organe se formează pe protale diferite.
Anteridia este aproximativ sferică, pluricelulară şi formează un număr
redus de anterozoizi pluriflagelaţi şi spiralaţi.
Arhegonul este foarte mic, pluricelular, asemănător ca alcătuire cu cel al
briofitelor, sub forma de butelie cu un gât scurt. Conţine o singură oosferă.
Când organele de reproducere ajung la maturitate, anterozoizii eliberaţi
din anteridie, înoată cu ajutorul flagelilor prin picăturile de apă până la arhegon.
Un singur anterozoid pătrunde prin gâtul arhegonului până la oosferă, pe care o
fecundează, rezultând zigotul diploid. Cu acesta începe generaţia asexuată,
diploidă, producătoare de spori – sporofitul.
Din zigot, prin diviziuni repetate va rezulta un embrion, apoi o plantulă şi
o nouă plantă pe care se formează sporangi cu celule mame ale sporilor care se
divid reducţional (R!), rezultă spori şi ciclul se reia.
Clasificarea pteridofitelor s-a făcut după următoarele criterii:
 gradul de organizare
 modul de înmulţire
 alcătuirea şi forma sporangilor; în patru clase:
o Cls. Psilophytatae – cele mai primitive, în marea lor majoritate
fosile, au trăit în Silurian şi Devonian.
o Cls. Lycopodiatae – Sunt specii actuale şi fosile
o Cls. Equisetatae
o Cls. Filicatae

Cls. Lycopodiatae – Sunt specii actuale şi fosile, cele actuale ierboase, la

care pe lângă tulpină şi frunze se diferenţiază şi rădăcini.
 Au tulpini ramificate mai ± dichotomic,
 Frunzele sunt de tip microfilin, uninerve, diferenţiate în trofofile şi
sporofile care nu se deosebesc morfologic.
 Sporofilele sunt grupate în strobili situaţi în vârful ramurilor şi fiecare din
ele poartă pe faţa adaxială câte un sporange.
 Sunt izosporee şi heterosporee formând protale mici monoice sau dioice.
La cele heterosporee protalul rămâne închis în sporul din care au luat
naştere. Din licopodiatele heterosporee au evoluat plantele cu sămânţă.

Cls. Equisetatae
• Plante fosile sub formă de arbori, arbuşti, liane sau ierburi şi actuale
numai sub formă ierboasă, toate caracterizate prin tulpini articulate.
Internodurile sunt de obicei costate. La noduri se prind alte ramuri sau
frunze mici, în verticil.
• Uneori frunzele se unesc prin partea lor bazală formând un fel de manşon
care înconjoară tulpina deasupra nodului respectiv şi se termină cu
numeroşi dinţişori.
• La această clasă apare pentru prima oară ramificaţia monopodială.
• Formele lemnoase sunt capabile de îngroşări secundare datorită activităţii
cambiului.
 • La ecvisetatele primitive sporangii se găseau în vârful sporofileleor
ramificate dicotomic. La cele actuale, sporofilele sunt grupate în strobili
şi poartă sporangii pe faţa lor inferioară.
• Sunt ferigi homeiosporee.
Anterozoizii sunt policiliaţi

Cls. Filicatae – ferigile propriu-zise cu corm format din rădăcină, tulpină

şi frunze. Tulpina este un rizom subteran pe care se formează rădăcinii
adventive, cele normale pierind de timpuriu.
Tot pe rizom se dezvoltă mai multe frunze mari răsucite în stadiu tânăr,
circinat (de la vârf spre bază) sau de la o margine la alta. De obicei frunzele
sunt sectate, simplu sau dublu penat sectate, mai rar întregi sau de altă formă.
Sporangii se formează pe trofosporofile, sunt grupaţi mai mulţi la un loc în
formaţiuni numite sori. În sporange se găseşte ţesut sporogen cu celule mame
ale sporilor, din care, prin diviziune reducţională, iau naştere spori haploizi izo-
sau heterospori.
Sporul în condiţii prielnice germinează şi dă naştere unui protal
pluricelular, lamelar, verde, fixat de substrat prin rizoizi.
În apropierea scobiturii protalului se formează arhegoanele. Acestea au o
parte bazală umflată scufundată în parenchimul protalului în care se găseşte o
oosferă şi o porţiune care iese în afara lui sub forma unui gît scurt.
Anteridiile se formează în apropierea rizoizilor, au formă sferică şi conţin
mai mulţi anterozoizi spiralaţi şi policiliaţi. Anterozoizii ajung la arhegon prin
intermediul picăturilor de apă.
În urma fecundaţiei ia naştere zigotul, care prin diviziuni repetate dă
naştere unui embrion din care se va dezvolta o nouă ferigă.
În primele stadii de dezvoltare embrionul şi plantula se hrănesc pe baza
rezervelor nutritive din protal. Când acestea s-au epuizat, protalul moare, iar
planta se formează prin fotosinteză, formează spori şi ciclul se reia.
Se înmulţesc vegetativ prin butaşi de rizomi, stoloni, frunze, fragmente de
protal.
Se împart în trei subclase:
 Primofilicidae - Sunt ferigi fosile izosporee. Cele mai primitive
aveau tulpinile ramificate dicotomic, pe care se găseau rămurele foarte scurte
şi subţiri, verzi , asimilatoare, asemănătoare unor frunze, numite filofore.
Sporangii se formau terminal, aveau peretele pluristratificat şi erau lipsiţi de
inel de dehiscenţă. Ceva mai evoluate erau filicatele heterofilofore, care pe
lîngă filofore aveau şi frunze veritabile, rezultate prin cladodificarea
ramurilor. La acestea sporangii erau aşezaţi pe sporofile. Din aceste
primofilicide au luat naştere ferigile cu frunze mari, macrofile.
 Eusporangiidae - Sunt filicate fosile şi actuale. Sporangele ia
naştere într-un grup de celule epidermice şi are peretele format din mai multe
straturi de celule. Sporangii se grupează în sori lipsiţi de induziu.
  Leptosporangiidae - Cuprinde ferigile propriu-zise, la care
sporangele provine dintr-o singură celulă epidermică şi are peretele format
dintr-un singur strat de celule. Majoritatea sunt izosporee, foarte puţine sunt
heterosporee.
ETAPA SPERMATOPHYTAE
(ANTOPHYTAE, PHANEROGAMAE, EMBRYOPHYTA
SIPHONOGAMA)

Sunt cormofite superior organizate caracterizate prin prezenţa ovulului,

care constituie ultima mare noutate în lumea vegetală.
Din ovul rezultă sămînţa dezvelită, neprotejată (Gymnospermae) sau
învelită, protejată (Angiospermae), de aici denumirea de SPERMATOPHYTA (
sperma = sămânţă, phyton =plantă).
La spermatofite apare pentru prima dată floarea, care constă din frunze
transformate, de aceea se mai numesc si ANTOPHYTA (anthos = floare –
plante cu flori).
Denumirea de PHANEROGAMAE se referă la faptul că florile şi
organele de reproducere sunt vizibile. Staminele şi carpelele cu ovule provin din
frunzele purtătoare de sporangi (sporofilele) de la ferigile heterosporee (micro şi
macrosporofile). La cele mai primitive pteridofite în vîrful ultimelor ramificaţii
dicotomice se afla câte un sporange. Cu timpul, datorită aridizării climei,
rămurelele purtătoare de microsporangi s-au contractat şi au adus în contact doi
sau mai mulţi sporangi învecinaţi, formând sinangii biloculare.
Astfel de formaţiune numită la spermatofite anteră, susţinută de un solz
sau filament, constituie stamina.
Cei doi saci polenici pe care îi conţine fiecare anteră, au rezultat deci din
unirea a doi sporangi de pteridofite. În sacii polenici se găsesc celulele mame ale
sporilor, care se divid reducţional şi dau naştere la numeroşi microspori, care la
spermatofite poartă numele de grăuncioare de polen.
Ovulul a apărut într-un mod asemănător, dintr-o ramură scurtă a unei
ramificaţii dicotomice purtătoare de macrosporange, care s-a contractat aducând
sporangele la baza foliolei provenită din lăţirea celeilalte ramuri, sterile, a
bifurcaţiei, foliolă care până la urmă l-a învelit.
Prin prezenţa învelişului protector, numit integument, ovulul
spermatofitelor se deosebeşte de macrosporangele pteridofitelor.
Din ovul, în urma proceselor de polenizare şi fecundaţie, rezultă sămânţa,
care reprezintă stadiul cel mai avansat şi perfecţionat al heterosporiei şi ea
asigură răspândirea acestor cormofite pe întreg pământul, în ea fiind închis
embrionul în stadiu de repaus.
Prima „sămânţă” a rezultat din stadiul preovular cunoscut la ferigile
heterosporee de tip Lycopsida (Lepidocarpon), deşi aceste ferigi evoluate nu
constituie strămoşii spermatofitelor actuale.
 Ciclul de viaţă al spermatofitelor se caracterizează prin alternanţă regulată
a celor două generaţii – Gn şi S2n. Semnificativ este faptul că aici gametofitul se
reduce şi se simplifică foarte mult ca o adaptare la mediul terestru, pierzându-şi
complet independenţa, fiind legat morfologic şi fiziologic de sporofitul mare,
care îl închide, îl apără şi îi hrăneşte.
Se poate spune că spermatofitele sunt cormofitele cu schimbul de
generaţii închis în floare, adică formarea G cu gameţii, fecundaţia cât şi primele
stadii de dezvoltare a sporofitului tânăr (a plantulei) se petrec în floare.
Generaţia sexuată este dependentă de sporofit, iar morfologic apare numai ca o
parte a acestuia.
Diviziunea reducţională are loc în celulele mame ale polenului din sacii
polenici ai staminei şi în celula mamă a sacului embrionar din ovul. Grăunciorul
de polen cu celulele sale şi sacul embrionar cu celulele sale reprezintă generaţia
sexuată (G).
Gameţii bărbăteşti ai spermatofitelor, în puţine cazuri sunt ciliaţi – la
gimnospermele inferioare; la majoritatea sunt reprezentaţi prin celule spermatice
cu nucleu şi citoplasmă, fără cili, însă capabile de mişcări plasmatice în
interiorul tubului polenic, care rezultă din germinarea grăunciorului de polen şi
prin intermediul căruia ajung la gametul femeiesc fecundându-l. De aceea
spermatofitele se mai numesc şi EMBRYOPHYTA SIPHONOGAMA.
În urma fecundaţiei rezultă zigotul cu care începe generaţia asexuată S.
Din zigot ia naştere embrionul care rămâne un timp închis în sămânţă. La
maturitate, sămânţa se va detaşa de plantă şi în condiţii favorabile germinează,
embrionul dezvoltându-se într-un sporofit caracteristic.
Spermatofitele sunt plante cu predominarea absolută a sporofitului.
Clasificarea spermatofitelor se face în funcţie de gradul de dezvoltare a
carpelelor şi de gradul de organizare a ovulului în:
Încrengătura Gymnospermatophyta
Încrengătura Angiospermatophyta

PHYLUM GYMNOSPERMATOPHYTA

Gimnospermele sunt spermatofite caracterizate prin ovule nude,

dezvelite, dispuse pe partea superioară sau laterală a carpelelor, mai rar pe
prelungiri ale axei florale.
Sunt plante lemnoase, arbori şi arbuşti cu ramificaţie monopodială sau
neramificate. Sunt capabile de îngroşări secundare. Lemnul este format din
traheide areolate.
Frunzele, sunt de dimensiuni mici, având formă de ace, solzi, dispuse
altern, rar opus sau verticilat.
 Florile sunt unisexuate (excepţie Benetitalele) de obicei lipsite de periant,
pe indivizi monoici sau dioici.

Organul reproducător bărbătesc (floarea bărbătească) constă dintr-un

ax scurt pe care sunt inserate staminele (microsporofilele) cu sacii polenici
(microsporangi).
Staminele pot avea forme diferite şi poartă 2 sau mai mulţi saci polenici.
În sacii polenici, din celulele mame iau naştere tetrade de grăuncioare de
polen, în urma diviziunii reducţionale. Grăunciorul de polen are câteva celule
protaliene (protalul ♂ forte redus) şi o singură celulă generatoare
(spermatogenă) care va genera 2 gameţi bărbăteşti, de regulă, imobili. La
gimnospermele primitive gameţii prezintă numeroşi cili dispuşi în spirală.
Răspândirea polenului este anemofilă.

Organul reproducător femeiesc

La gimnospermele actuale (cu foarte puţine excepţii) florile femeieşti sunt
grupate în inflorescenţe. Acestea au un ax principal pe care se inseră, în spirală,
bractei, iar la axila acestora se află solzi carpelari purtători de ovule (2 rar 1).
Ovulul este nud, cu un integument, rar 2, care lasă la partea superioară o
deschidere micropilară. Integumentul adăposteşte un ţesut omogen, numit
nucelă, din care o celulă, devenită celula mamă a megasporilor, se divide R!,
formând 4 spori. Din aceştia unul singur va evolua, creşte, se divide de mai
multe ori normal formând un ţesut parenchimatic omologat cu macroprotalul
(♀) numit endosperm primar. În acesta se formează spre micropil, mai multe
arhegoane cu o oosferă mare şi un gât scurt.
Fecundaţia are loc la destul de mult timp după polenizare, rezultă zigotul,
acesta prin diviziuni normale formează embrionul care se hrăneşte cu
substanţele nutritive din endospermul primar.

Organele reproducătoare ale gimnospermelor pot fi omologate cu cele de

la ferigile heterosporee, din care au evoluat, astfel:

Pteridofite heterosporee Gimnosperme

Organe reproducătoare ♂……………………Floarea ♂
Microsporofila ……………………………. ..Filament staminal
Microsporange…………………………….....Saci polenici
Microspor…………………………………….Grăuncior de polen
Microprotal …………………………………Celule protaliene
Anteridie ……………………………………Celulă spermatogenă
Anterozoizi…………………………………...Anterozoizi (celule
spermatice)
 Organe reproducătoare ♀………………………Floarea ♀
Macrosporofila …………………………………Integument
Macrosporange……………………………..…..Nucela
Macrospor……………………………………... Macrospor
Macroprotal ………………………………….. Endosperm primar
Arhegoane…………………………………..…..Arhegon
Oosferă……………………………..………..….Oosferă

 Cls. CYCADATAE

Ord. Bennetitales
• cuprinde numai reprezentanţi fosili de mare importanţă filogenetică,
datorită faptului că la unele dintre ele, a apărut pentru prima dată în regnul
vegetal, floarea hermafrodită, prevăzută cu un periant.
• erau plante lemnoase, cu tulpina columnară sau butucănoasă, de telie mică
aproximativ 50 cm.
• În structura internă se întâlneau sifonostel sau sifonoeustel, cu lemnul slab
dezvoltat şi o măduvă bine dezvoltată, străbătută de canale secretoare.
• Prezentau zone generatoare de ţesuturi secundare, care detereminau
creşterea în grosima a tulpinilor.
La Cycadeoidea frunzele erau mari, penat compuse, dispuse terminal, în
spirală, formând un buchet.
Pe tulpina butucănoasă se dezvoltau strobilele sub forma unor lăstari
modificaţi. Axul strobilului era gros, prevăzut la bază cu frunze incolore,
socotite ca predecesoare ale periantului.
Spre interiorul strobilului se aflau verticile de stamine penate cu numeroşi
saci polenici. În stadiu foarte tânăr microsporofilele sunt răsucite.
Axa strobilului se termină cu o parte cărnoasă, conică corespunzătoare
receptaculului unei flori. Pe acesta se găsesc megasporofilele aşezate în spirală.
• O megasporofilă era redusă la un filament lung (sporangiofor), iar în vârf
prezenta un singur megasporange (ovul).
• Printre megasporofile se găseau frunze înguste, sterile, lăţite la vârf, cu rol
de protejare a ovulelor. Această formaţiune conică în care se găseau
ovulele, era prevăzută, la suprafaţă, cu pori, prin care polenul, adus de
vânt, ajungea la ovule.
• Alte benetitale aveau flori unisexuate, dar asemănătoare cu cele
hermafrodite, cu deosebirea că le lipsea unul din sexe.
La maturitatea seminţelor, frunzele sterile dintre ele, se dezvoltau mult, se sudau
la partea apicală lăţită, închizând seminţele ca într- un fel de fruct.

 Cls. PINATAE

Ord. Cordaitales

• Forme fosile, arbori înalţi de 30-40 m

• Rădăcina era bine dezvoltată în stratul superficial al solului
• Tulpina neregulat ramificată avea lemnul format din traheide areolate şi
prezenta creştere secundară în grosime
• Frunzele micro sau macrofiline, cu lamina întreagă, lată, lanceolată sau
îngust liniară, relativ persistente, aşezate spiralat, altern sau în
mănunchiuri.
• Florile unisexuate sunt grupate în inflorescenţe amentiforme. Pe axul
inflorescenţei bărbăteşti se prindeau mai multe conuri mici, fiecare la baza
unei bractei. Un conuleţ reprezenta o floare bărbătească, formată dintr-un
ax scurt pe care se prindeau mai multe filamente staminale, fiecare cu câte
3-6 antere digitiforme în vârf, iar printre stamine se găseau filamente
sterile, bracteiforme.
• Inflorescenţele femeieşti erau amentiforme, însă mult mai laxe.

Ord. Pinales (Coniferales)

• Gimnosperme fosile şi actuale, cu largă răspândire în emisfera
boreală, alcătuind păduri de răşinoase, sunt arbori de talie mare sau
arbuşti
• Tulpina este dreaptă, verticală sau târâtoare, cu ramificaţie
monopodială. În alcătuirea lemnului intră traheide cu punctuaţiuni
areolate dispuse pe unul sau mai multe rânduri.
• Prezintă ramuri lungi – macroblaste (dolicoblaste) şi scurte –
microblaste (brahiblaste).
• Axa principală are creştere nedifinită. Tulpina prezintă îngroşări
secundare generate de cambiu şi felogen.
• În scoarţă şi în mezofilul frunzei se găsesc canale rezinifere.
 • Frunzele sunt mici, aciculare sau în formă de solzi, cu marginea
întreagă sau uşor dinţată, uni sau trinervate, sesile sau cu un peţiol foarte
scurt.
• Frunzele sunt aşezate fie izolat pe ramuri (altern sau verticilat) şi
după cădere lasă cicatrice numite pulvinii, fie în mănunchiuri de 2-3-5
(Pinus) până la 20-30 (Larix) pe un brahiblast. La Taxodium şi Larix
frunzele se schimbă în fiecare an.
• Frunzele prezintă adaptări xeromorfe: au suprafaţă mică, sunt
rigide, epiderma puternic cutinizată, stomate puţine, sub epidermă se
găseşte o teacă de sclerenchim
• Florile sunt unisexuate, lipsite de periant, grupate în conuri, pe indivizi
monoici
• se prezintă sub forma unui conuleţ de max. 2 cm lungime, pe axul căruia
se inseră în spirală numeroase stamine solziforme, fiecare stamină având
pe faţa inferioară doi sau mai mulţi saci polenici. Fiecare conuleţ prezintă
la bază 2 bractei.
• Forma şi structura grăunciorului de polen sunt caracteristice pt. fiecare
specie – criteriu pentru determinarea speciilor respective.
• Un grăuncior de polen matur are la exterior o exină şi intina la interior.
• Lateral exina se îndepărtează de intină formându-se, de regulă, 2 saci
aeriferi.
• În interiorul grăunciorului de polen se găsesc:
• o celulă vegetativă mare,
• o celulă generativă (anteridială)
• rămăşiţele microprotalului reprezentat prin 2 celule degenerate.
Florile femeieşti:
• Sunt grupate mai multe pe axa unui con de culoare roşie în stadiu tânăr şi
brun la maturitate.
Acest con este interpretat ca o inflorescenţă femeiască, iar fiecare floare este
alcătuită din 3 elemente:
• O bractee sub forma unui solz extern
• Carpela sau solz carpelar intern, fertil
• Ovulele 2 sau mai multe.
• Fiecare ovul are un integument care lasă o deschidere micropilară, nucela
şi endospermul primar, în care se găsesc două sau mai multe arhegoane
reduse, fiecare cu câte o singură oosferă mare.
• Polenul împrăştiat de vânt ajunge pe ovul, iar prin micropil ajunge în
contact cu nucela, germinează şi produce un tub polinic scurt.
• În tubul polinic pătrunde mai întâi celula vegetativă şi apoi celula
spermatogenă. Aceasta se divide şi formează doi gameţi ♂ neciliaţi numiţi
spermatii (nuclei spermatici). Numai unul din aceştia fecundează oosfera
unui arhegon şi formează zigotul, iar din acesta un embrion cu radiculă,
muguraş şi unul sau mai multe cotiledoane.
• Ovulul fecundat se va transforma într-o sămânţă, integumentul se întăreşte
formând „coaja” seminţei, iar endospermul se măreşte mult şi se încarcă
cu substanţe nutritive cu care se hrăneşte embrionul.
• La coniferele cu conul lemnos, seminţele prezintă câte o aripă ce provine
din exfolierea stratului extern al solzului carpelar.
 Cls. GNETATAE

• Sunt arbori, arbuşti sau liane cu caractere intermediare între

gimnosperme şi angiosperme. Nu se cunosc forme fosile.
• Au tulpini simple sau ramificate, la unele specii cu rol asimilator.
• Prezintă creştere secundară în grosime.
• În alcătuirea lemnului intră pe lângă traheide cu punctuaţiuni areolate şi
trahee (caracteristice angiospermelor).
• Sunt lipsite de canale rezinifere.
• Frunzele sunt fie mari, întregi fie mult reduse, dispuse opus sau
verticilat.
• Florile sunt unisexuate cu tendinţă spre hermafroditism, iar plantele pot
fi monoice sau dioice.
• Florile au un periant bracteoid. Sunt plante anemofile, dar şi unele
entomofile.
• Florile bărbăteşti sunt alcătuite din 8 până la o singură stamină.
• Florile femeieşti sunt formate dintr-o singură carpelă cu un singur ovul
ortotrop.
 • Ovulul prezintă două integumente, cel intern fiind prelungit în afară,
analog cu un stigmat.
• La unele specii se observă un început de angiospermie.
• Arhegoanele şi endospermul primar sunt reduse
• La unele gnetate s-a observat procesul de dublă fecundaţie, proces
caracteristic angiospermelor (Ephedra campylopoda). După fecundaţie,
din zigot se dezvoltă un embrion cu 2 cotiledoane şi paralel cu acesta se
dezvoltă şi un endosperm secundar, iar ovulul devine o sămânţă învelită
de bracteele cărnoase care se colorează, lăsând impresia unui fruct.

Ord. Ephedrales

Fam. Ephedraceae – Ephedra – cca 30 de specii răspândite în zonele

temperate şi calde
Ephedra distachya – cârcel

• Este un arbust dioic sub forma unei tufe de aproximativ 1 m înălţime, cu

tulpinile şi ramurile articulate, verzi, asimilatoare, asemănătoare celor de
Equisetum.

• Frunzele sunt reduse, sub formă de solzi, dispuse opus, câte 2 la un nod.

• Florile bărbăteşti sunt grupate în inflorescenţe compacte, câte 2-8 la un

nod. Fiecare floare ♂ are un fel de periant format din două foliole opuse şi
concrescute, iar la bază se găseşte câte o bractee. Dintre cele 2 foliole se
ridică un filament gros – anterofor – ce poartă în vârf 8 antere (stamine)
unite. Fiecare stamină are câte 2 saci polenici

• Florile femeieşti se formează, de regulă, câte 2 (-3) la un nod. O floare

este formată dintr-un ovul învelit la bază de câteva perechi de bractei
opuse.

• Ovulul prezintă două integumente, unul intern, subţire prelungit cu un

tubuleţ dilatat la vârf, pe unde pătrunde polenul în camera polenică a
nucelei, şi un integument extern, mai gros.

• La maturitate, atât bracteele cât şi integumentul extern devin cărnoase şi

se colorează în roşu, rezultând un fel de bacă, cu 2 seminţe, comestibilă.

Ephedra campylopoda are polenizare entomofilă şi început de

dublă fecundaţie.
 Încregătura ANGIOSPERMATOPHYTA

Angiospermele constituie grupul de plante cel mai evoluat și cu cei mai

numeroși reprezentanți (circa 300 000 specii, din care în flora României cresc
aproximativ 3 600), răspândiți pe tot globul (exceptând regiunile polare) și în
diferite medii de viață, marea majoritate fiind terestre.

Floarea angiospermelor a luat naștere din floarea gimnospermelor

străvechi și este alcătuită din învelișuri protectoare și elemente reproducătoare.
Învelișurile florale pot fi diferențiate într-un ciclu extern de frunzișoare
verzi = sepale, ce alcătuiesc împreună caliciul (K) și alt ciclu spre interior,
format din foliole divers colorate = petale care alcătuiesc corola (C).
Asemenea învelișuri constituie periantul unei flori. La alte angiosperme toate
foliolele învelișului floral sunt la fel de colorate (tepale) și poartă numele de
perigon.
Învelișul floral simplu, alcătuit din foliole de același fel, se numește
înveliș monohlamideu (haplohlamideu), iar când este alcătuit din două
învelișuri colorate (K și C), este un înveliș diplohlamideu. Există și
angiosperme la care florile nu au înveliș floral sau acesta este foarte redus,
acestea se numesc ahlamidee (salcie, plop, etc.).
În funcție de absența sau prezența învelișului floral, precum și de
raportul dintre elementele învelișurilor florale, angiospermele au fost împărțite
în următoarele grupe: ahlamidee, monohlamidee, arhihlamidee (cu sepalele și
petalele libere) și metahlamidee ( cu sepalele și petalele unite).
Elementele de reporducere sunt alcătuite din totalitatea staminelor care
constituie androceul și din carpele care formează gineceul.
Toate elementele florii sunt așezare pe un ax scurt numit receptacul, în
diferite moduri:
- după o linie în spirală = dispunere spirociclică;
- pe mai multe cercuri concentrice = dispunere ciclică;
- elementele învelișului au așezare ciclică și cele reproducătoare
spirociclică = dispunere hemiciclică.

La dispunerea ciclică a elementelor florale, pe fiecare cerc se găsesc câte

5, 4 sau 3 elemente (repetarea acestui număr se numește merie).
Astfel, pentru magnoliate (dicotiledonate) sunt caracteristice florile
pentaciclice, pentamere (K5C5A5 + 5G(5)) sau cele pentaciclice, tatramere (K4C4A4
+ 4G(4)), iar pentru monocotiledonate este caracteristică pentaciclia și trimeria (P 3
+ 3A3 + 3G(3)). Când numărul de elemente este egal în toate ciclurile, florile se

numesc izomere, iar cînd elementele variază ca număr în cicluri diferite, se

numesc heteromere.
Florile pot fi hermafrodite sau unisexuate, iar plantele monoice sau
dioice.
Simetria florii poate fi radiară (actinomorfă) sau bilaterală (zigomorfă).
Florile pot fi solitare pe plantă sau unite în inflorescențe de diferite tipuri
(racemoase și cimoase).
Elementele învelișului floral pot fi libere (dialisepal, dialipetal) sau unite
(gamoseptal, gamopetal).
La fel și androceul, poate fi alcătuit din stamine libere (androceu
dialistemon) sau unite (gamostemon). Staminele pot fi unite într-un mănunchi =
androceu monadelf sau în 2, 3 ori mai multe mănunchiuri = androceu diadelf,
triadelf, poliadelf. Când toate staminele se găsesc așezate pe un singur cerc,
androceul se numește haplostemon, iar când sunt pe 2 cercuri diplostemon.
O stamină este alcătuită dintr-un filament și o anteră cu 4 saci polenici.
În sacii polenici se găsesc celulele mame ale grăunciorilor de polen care se divid
reducțional și generează un număr mare de grăuncioare de polen. Aceștia au
următarea alcătuire: exina (la exterior, care este groasă, netedă sau cu diferite
ornamentații caracteristice diferitelor specii); intina (la interior, mai subțire); o
celulă vegetativă mare și o celulă generativă lenticulară, mică.
Gineceul (pistilul) este alcătuit din una sau mai multe carpele libere
(gineceu apocarp) sau unite între ele (gineceu sincarp).
Carpelele își unesc marginile, formând ovarul în care se găsesc unu sau
mai multe ovule. Ovarul se continuă cu stilul iar acesta se termină cu stigmatul.
Pentru că aceste plante au ovulele și apoi semințele închise în ovar, ele
au primit denumirea de angiosperme.
Poziția gineceului, în funcție de locul de prindere al elementelor florale,
pe receptacul, poate fi: superioară și florile se numesc hipogine, semiinferioară,
iar florile se numesc perigine și ovar inferior, când florile se numesc epigine.
Ovulul are de obicei, 2 integumente, mai rar unul singur, cu deschidere
micropilară. La unele angiosperme (Santalaceae), ovulul este lipsit de
integument. Sub integument se găsește nucela, în care se dezvoltă un sac
embrionar cu 7 celule: oosefera la polul dinspre micropil, înconjurată de 2
sinergide, la polul opus se găsesc alte 3 celule numite antipode, iar în centru este
nucleul secundar al sacului embrionar.
 Polenizarea este directă (autogamă) sau indirectă (alogamă).
Grăunciorul de polen ajuns pe stigmat germinează și produce un tub polenic în
care intră mai întâi celula vegetativă apoi celulela generatoare care se divide în 2
spermatii. Tubul polenic trece prin stigmat și stil până la micropilul ovulului, pe
unde pătrunde la țesutul nucelar, iar prin acesta, la sacul embrionar, unde celula
vegetativă dispare, iar spermatiile se unesc: una cu oosfera, rezultând zigotul, iar
cealaltă spermatie se unește cu nucleul secundar al sacului embrionar, rezultând
un zigot accesoriu. Are loc o dublă fecundație. Din zigot se formează un
embrion cu 1-2 cotiledoane, iar din zigotul accesoriu se va forma un endosperm
secundar.
După fecundație, din ovul se formează sămânța, iar din ovar, rezultă
fructul. Fructul poate fi cărnos (bacă, drupă, etc.) sau uscat (foliculă, silicvă,
capsulă, etc.).
La angiosperme generația gametofitică s-a redus și mai mult față de
gimnosperme, fiind reprezentată prin grăunciorul de polen (lipist de celule
protaline) și de sacul embrionar.