INCRENGATURA SPERMATOPHYTA

(ANTOPHYTA, PHANEROGAMAE)

Cuprinde cele mai evoluate cormofite, denumite spermatofite pentru că se înmulţesc prin
seminţe (nu prin spori) ca rezultat al adaptării avansate la viaţa terestră. Sămânţa se formează din ovul
în urma procesului de fecundaţie şi închide la interior embrionul, adică cormul în miniatură, pe care îl
protejează şi îl hrăneşte.
Denumirea de antophytae (gr. anthos – floare, phyton – plantă) provine de la faptul că prezintă
un organ nou – floarea, care adăposteşte elementele de reproducere sexuată. Staminele şi carpelele
antofitelor au la origine sporofilele ferigilor (micro- şi macrosporofilele) iar sămânţa s-a dezvoltat din
macrosporangele format pe o macrosporofilă, protejat de planta mamă până când viitoarea plantă se
conturează sub forma unui embrion. Abia în această fază, aprovizionat cu rezervele nutritive necesare
germinaţiei, embrionul se desprinde de planta mamă, asigurând răspândirea speciei respective.
Având organe reproducătoare vizibile, spermatofitele au primit şi denumirea de phanerogamae
(gr. phaneros = vizibil, gamos = reproducere), spre deosebire de pteridofite, denumite criptogame
(gr. cryptos = ascuns) deoarece nu prezintă organe de reproducere vizibile, adică flori.
Ciclul de dezvoltare al spermatofitelor este digenetic, haplodiplofazic ca la pteridofite.
Generaţia sporofitică este reprezentată de planta însăşi şi este generaţia dominantă, de lungă durată,
care se înmulţeşte prin sămânţă. Generaţia gametofitică este reprezentată prin grăunciorul de polen
(microsporul) în care se află tubul polinic şi gameţii (spematiile sau anterozoizii), respectiv prin
endospermul primar sau sacul embrionar şi oosfera. Celulele sexuale sunt foarte bine protejate de
sporofit, ca o adptare la condiţiile foarte variate ale mediului terestru.
Spermatofitele se împart în două subîncrengături: Coniferophytina (Gymnospermae) şi
Magnoliophytina (Angiospermae).

Subîncrengătura Pinophytina (Coniferophytina)

(Gymnospermae)
Sunt plante exclusiv lemnoase sub formă de arbori, arbuşti, rar subarbuşti (cârcelul), care au
apărut în Devonian (era Paleozoic) şi au atins apogeul dezvoltării lor în Jurasic (era Mezozoic), când
existau peste 10 000 de specii din care astăzi au mai rămas cca 800 de specii.
Corpul lor vegetativ (sporofitul) este un corm perfect alcătuit din rădăcină, tulpină şi frunze, la
care se adaugă la maturitate floarea, în general organizată sub forma unui con (strobil). Cu puţine
excepţii (Ginkgo biloba, Taxus baccata), în organele sporofitului există canale rezinifere
caracteristice.
Rădăcina cormului este rămuroasă, ramificată monopodial (ordinul Pinales) sau simpodial.
Tulpina este întotdeauna lemnoasă, îngroşată secundar, reprezentată printr-un ax simplu sau ramificat
(monopodial la Pinatae, simpodial la Gnetatae sau dichotomic la Pteridospermae). Pe tulpini se
dezvoltă la majoritatea gimnospermelor ramuri lungi numite macroblaste, pe care se pot diferenţia
ramuri scurte numite microblaste, persistente (Ginkgo) sau care cad odată cu frunzele (Pinus). La
unele specii (Ephedra distachya) tulpinile sunt articulate, cu noduri şi internoduri evidente.
Vasele lemnoase sunt de tipul traheidelor scalariforme şi spiralate la Cycadatae sau cu
punctuaţiuni areolate la Pinatae; traheele sunt prezente numai la unele Gnetatae (ex. la cârcel).
Tuburile ciuruite din cadrul floemului sunt lipsite de celule anexe.
Frunzele variază foarte mult ca formă şi mărime: pot fi frunze mari (macrofile), penat-divizate,
asemănătoare ferigilor (frunze pteridoide), la gimnospermele din ordinul Cycadales sau bilobate la
cele din ordinul Ginkgoales. La gimnospermele evoluate din ordinele Pinales şi Gnetales frunzele

1
sunt mici (microfile) aciculare, solziforme, uneori scvaviforme (Ephedra). La unele Gnetate
(Welwitschia) frunzele au aspectul unor panglici lungi, cu creştere bazală, continuă. Nervaţiunea
frunzelor este dichotomică (Ginkgo), penată (Cycas), uninervă (Pinaceae) sau paralelă (Welwitschia).
Cu puţine excepţii (Ginkgo, lariţă, tisă, chiparosul de baltă), gimnospermele au frunze persistente, ele
schimbându-se pe rând, odată la 2-12 ani.
Florile sunt unisexiate monoice (Pinatae) sau dioice (Cycadatae, Gnetatae,Taxus),
achlamidee sau cu un periant foarte redus (Gnetatae). Floarea bisexuată era prezentă numai la
gimnospermele arhaice, astăzi fosile, din ordinul Bennettitales. Florile gimnospermelor sunt în
general grupate în inflorescenţe simple, sub forma unor conuri (Pinaceae) sau în inflorescenţe
spiciforme (Ginkgo, Cordaites, Gnetum).
Florile bărbăteşti sunt reprezentate prin stamine (microsporofile), în general solziforme, ce au
la bază între 2-20 saci polinici (microsporangi). Grăunciorul de polen (microsporul) este învelit în
două membrane (intina şi exina), între care la unele Pinaceae se află două pungi cu aer ce servesc la
plutire. Grăuncioarele de polen se formează în tetrade din ţesutul arhespor al sacilor polinici. Fiecare
dintre ei conţine 1 celulă vegetativă, 2 celule protaliene (microprotal redus) şi 1 celulă generativă
(anteridială) care va da naştere la 2 spermatii (la gimnospermele evoluate) sau la anterozoizi
pluriflagelaţi (la cele inferioare).
Florile femeieşti sunt alcătuite din carpele (macrosporofile) de formă foliară şi pluriovulate la
speciile primitive (Cycas) sau de forma unor solzi cu 2 ovule la bază la gimnospermele mai evoluate
(Pinatae). În nucela ovulului (macrosporange), dintr-o celulă sporogenă se formează 4 macrospori,
dintre care 3 se resorb iar unul va da naştere endospermului primar (macroprotalului).
Macrosporangele este învelit într-un integument pluristratificat; la Gnetatae apar uneori 2
integumente. Arhegoanele (gametangii femeieşti), mult reduse faţă de cele de la pteridofite se
formează din celule ale endospermului primar şi conţin oosfera, însoţită de 2-3 celule gât..
Deoarece microprotalul este inclus în microspor iar macroprotalul în macrosporange,
gimnospermele sunt plante heterospore endoprotaliene.
Polenizarea este anemogamă (se realizează prin vânt) la majoritatea gimnospermelor sau
entomogamă (prin intermediul insectelor) la unele Gnetate.
Fecundaţia este simplă, astfel încât numai oosfera este fecundată, spre deosebire de
Angiosperme la care este dublă. La gimnospermele primitive (Cycadatae, Bennettitatae, Ginkgoatae)
fecundaţia este zoidiogamă şi se realizează prin anterozoizi pluricelulari mobili formaţi în camera
polinică în urma germinării polenului. La Pinatae şi Gnetatae, fecundaţia este sifonogamă realizându-
se prin intermediul unui tub polinic care asigură transportul spermatiilor la oosfera arhegonului închis
în ovul. La toate gimnospermele fecundaţia este un proces îndelungat; de la polenizare şi până la
fecundarea oosferei trece un an de zile (Pinus) sau mai mult (Larix).
Ciclul de dezvoltare este digenetic, haplo-diplofazic, caracterizat prin alternanţa generaţiilor
haploidă (gametofitică) şi diploidă (sporofitică).
Gametofitul unisexuat, foarte redus şi protejat de către sporofit (deci nu mai este independent ca
la pteridofite) este reprezentat de spori (microspori şi macrospori), de protale (micro- şi macroprotal)
şi de gametangii (anteridii şi arhegoane) cu gameţi (anterozoizi sau spermatii şi oosfere). Generaţia
gametofitică se încheie odată cu fecundarea oosferei de către un gamet mascul.
Generaţia sporofitică (sporofitul) predominantă ca durată şi volum ca urmare a adaptării
definitive la mediul terestru, începe odată cu formarea zigotului. Zigotul va da naştere prin diviziuni
mitotice repetate la unul sau mai mulţi embrioni fixaţi de endospermul primar (printr-un suspensor)
care îi hrăneşte. În urma fecundaţiei, ovulul se transformă într-o sămânţă, care la gimnosperme (gr.
gymnos = golaş) nu este închisă în fruct deoarece carpelele nu formează un perete ovarian. Sămânţa
reprezintă sporofitul în miniatură, capabil să se detaşeze de planta mamă, prevăzut uneori (Pinaceae)
cu o aripioară membranoasă, uşor luată de vânt. În condiţii prielnice, embrionul aflat în stare de
latenţă germinează, va forma plantula iar apoi planta matură cu flori unisexuate.

2
 Apariţia seminţelor la gimnosperme a reprezentat un salt uriaş în procesul de evoluţie a
plantelor deoarece prin acestea se asigură atât protecţia cât şi nutriţia embrionului.

Clasificarea Gymnospermelor

Gimnospermele actuale şi fosile se clasifică în cinci clase:

I. Clasa CYCADATAE - ordinele Pteridospermales, Caytoniales (fosile) şi Cycadales (actual).
II. Clasa BENNETTITATAE – ordinul Bennettitales (fosil).
III. Clasa GINKGOATAE – ordinul Ginkgoales (actual).
IV. Clasa PINATAE – ordinele Cordaitales (fosil), Pinales (Coniferales) şi Taxales (actuale).
V. Clasa GNETATAE – ordinele Ephedrales, Gnetales şi Welwitschiales (actuale).

I. Clasa CYCADATAE

Cuprinde arbori şi arbuşti dioici cu tulpini columnare, în vârful cărora se află frunze penate
(pteridoide) dispuse în buchete, asemănătoare ferigilor. Structura lor anatomică primară aminteşte de
asemenea de cea a ferigilor.
Se caracterizează prin existenţa unor ovule mari, ortotrope, asemănătoare seminţelor, care
adesea prezintă un tegument cărnos colorat rezultat din îngroşarea integumentului. Seminţele sunt
diseminate într-un stadiu timpuriu, cu embrionul slab dezvoltat sau nedezvoltat.
Fecundaţia este zoidiogamă, anterozoizii pluriciliaţi ajungând la oosferă prin lichidul din
camera polinică. Polenul nu prezintă saci aeriferi.

Ordinul Pteridospermales (Cycadofilicales)

Cuprinde arbori sau arbuşti fosili cu aspect de ferigi dar care prezentau ovule adevărate, ce se
transformau în seminţe în urma fecundaţiei. Sporofilele lor erau diferenţiate în macro- şi
microsporofile dar nu erau dispuse sub forma unor conuri florale tipice. Microsporangii erau grupaţi
sub forma unor sinangii, asemănător cu sorii ferigilor. După polenizare, macrosporangele (ovulul) se
desprindea de planta mamă, cădea pe pământ iar fecundaţia avea loc ulterior. Filogenetic reprezintă
un grup de legătură între pteridofitele eusporangiate şi gimnospermele cicadale, de unde şi denumirea
lor de Cycadofilicales.
Reprezentanţi: Lyginopteris oldhamia (Carbonifer), Glossopteris sp., Pecopteris sp.,
Crossotheca sp., etc.
Ordinul Caytoniales

Cuprinde specii fosile (Caytonia sp.) cu sporofile penate şi ovule tipice ce erau protejate prin
răsucirea circinată a frunzei, asemănător unui ovar. Polenul lor avea saci aeriferi.

Ordinul Cycadales

Cuprinde arbori tropicali actuali, dioici, cu trunchiul columnar terminat cu un buchet de frunze
mari, pteridoide, în mijlocul cărora se formează un con mare unisexuat format din numeroase
sporofile.
Cycas revoluta - arbore tropical cu trunchiul gros, acoperit de resturile tecilor foliare, în
vârful căruia se află un buchet de frunze mari, pieloase, penat-divizate, aşezate în spirală. Conul
bărbătesc este format din stamine solziforme, brunii, pe care se prind numeroase antere concrescute
câte 3. Conul femel este format din carpele cu aspect foliar, cu vârful penat-divizat, care prezintă de-a
lungul rahisului ovule mari cu tegument cărnos, portocaliu-roşietic, comestibil.

3
 Cycas circinalis – arbore înalt de până la 15 m ce creşte în pădurile din sudul Indiei şi în
Filipine.
Encephalartos sp. – arbore tropical la care conul are lungimea de 1m şi greutate de 45 kg.

II. Clasa BENNETTITATAE

Ordinul Bennettitales

Cuprinde arbuşti fosili care au trăit în Mezozoic şi s-au stins la sfârşitul Cretacicului. Prezentau
un trunchi scurt în vârful căruia se formau frunze pteridoide dispuse în spirală dar şi un con mare
bisexuat, rar unisexuat. Conurile erau formate din stamine penate şi ovule pedicelate, înconjurate de
mai multe frunzişoare păroase, protectoare, ce alcătuiau un înveliş floral primitiv. Ovulele se
transformau în seminţe veritabile, cu embrion şi 2 cotiledoane.
Au mare importanţă filogenetică deoarece prin conformaţia florii fac tranziţia de la conul
gimnospermelor către floarea cu periant a angiospermelor.
Principalii reprezentanţi: Cycadeoidea dacotensis, Bennettites sp.

III. Clasa GINKGOATAE

Ordinul Ginkgoales

Cuprinde arbori dioici, cu frunze bilobate, dichotomic nervate. Florile bărbăteşti sunt grupate
sub forma unor inflorescenţe spiciforme, la baza frunzelor. Florile femele sunt formate din 2 ovule
pedunculate, ortotrope (drepte), nude, dintre care numai unul este fertil. Seminţele mari, de aspectul
unor corcoduşe galbene, numite galbule au tegumentul cărnos, comestibil, provenit din îngroşarea
integumentului.
Este un ordin monotipic cu o singură specie actuală: Ginkgo biloba (Arborele de pagode) –
arbore înalt, originar din China, cu frunze bilobate de aspectul unor evantaie, cu nervaţiune
dichotomică, care cad toamna de pe microblaste Este cultivat în Asia, America şi Europa ca arbore
decorativ.

IV. Clasa PINATAE (CONIFERAE)

Cuprinde plante lemnoase actuale şi fosile, ramificate monopodial, răspândite în zonele cu

climat temperat şi rece, mai rar în cele tropicale (Araucaria sp., Podocarpus sp.).
Florile sunt unisexuat monoice, rar dioice, formate din sporofile solziforme fixate pe o axă sub
forma unor conuri. Polenul prezintă saci aeriferi. Gameţii masculi sunt întotdeauna neflagelaţi, de
tipul spermatiilor. Ovulele sunt lipsite de cameră polinică. Pe protalul femel (endospermul primar) se
formează două sau mai multe arhegoane. Fecundaţia este întotdeauna sifonogamă. La majoritatea
speciilor seminţele sunt uscate, cu tegumentul sclerificat, prevăzut cu o aripioară membranoasă cu rol
în diseminare. Cuprinde 2 ordine: Cordaitales (fosil) şi Pinales (Coniferales) (actual).

Ordinul Cordaitales

Cuprinde arbori fosili înalţi de până la 20-30 m foarte răspândiţi în Carbonifer dar care s-au
stins la sfârşitul Permianului (ultima perioadă a erei Mezozoic). Formau păduri întinse în locurile
umede de pe marginea apelor. Aveau trunchiurile ramificate monopodial, cu frunze mari liniare sau
lanceolate, cu nervaţiune dichotomică. Inflorescenţele mascule erau grupate în amenţi spiciformi la
baza frunzelor iar inflorescenţele femele erau formate din fascicule de ovule pedunculate.

4
 Prin structura lemnului se leagă de Pteridosperme. Prin structura anatomică a tulpinii, cu
canale rezinifere în razele medulare şi florile grupate amentiform, sunt consideraţi strămoşii
coniferelor sau cel puţin descendenţi din aceeaşi strămoşi comuni.
Reprezentanţi mai importanţi: Cordaites laevis, Cordaianthus concinnus (cu flori bărbăteşti
grupate sub forma unor conuri axilare).

Ordinul Pinales (Coniferales)

Reuneşte arbori sau arbuşti ramificaţi monopodial, cu frunze mici aciculare sau solziforme,
persistente la majoritatea speciilor (excepţie face lariţa). Conţin în lemn, scoarţă şi frunze canale şi
pungi rezinifere, secretoare de răşini, de unde şi denumirea lor de răşinoase. Formează în zonele
montane întinse păduri de conifere. Trunchiul se îngroaşă prin activitatea cambiului din cadrul
fasciculelor bicolaterale.
Florile unisexuat monoice, rareori dioice, sunt nude, lipsite de înveliş floral şi grupate sub
forma unor conuri sau amenţi.
Conul bărbătesc reprezintă o singură floare, formată din numeroase stamine solziforme
inserate spiralat pe o axă. La baza conului se află nişte solzi sterili ce alcătuiesc un fel de perigon
primitiv. Pe faţa inferioară a solzilor staminali se află 2-8 saci polinici cu numeroase grăuncioare de
polen. După polenizare conurile bărbăteşti cad pe pământ.
Conul femeiesc este o inflorescenţă alcătuită dintr-un număr mare de flori inserate spiralat pe
o axă. Fiecare floare este alcătuită dintr-o carpelă (solz fertil) şi o bractee (solz steril). Pe faţa
superioară a fiecărei carpele se află 2-20 ovule anatrope.
Polenul are formă globuloasă sau uneori trilobată datorită exinei care se dilată lateral formând
2 saci aeriferi. Seminţele sunt în general aripate, de aspectul unor samare. La alte specii (tisa)
tegumentul seminal este înconjurat de un ţesut cărnos numit aril sau de solzi carpelari cărnoşi sau
solzoş, aşa cum este la ienupăr sau la Thuja. Cuprinde mai multe familii:

Familia Pinaceae (Abietaceae)

Este formată din arbori şi arbuşti monoici cu frunze aciculare şi canale rezinifere în organele
vegetative. Solzii staminali prezintă numai 2 saci polinici iar carpelele 2 ovule anatrope.
Grăuncioarele de polen au saci aeriferi.
Abies alba (Bradul) – arbore înalt cu coronamentul cilindric, cu frunze aciculare emarginate
la vârf dispuse pectinat (în acelaşi plan) pe ramuri. Pe dosul frunzelor se află 2 canale rezinifere de
aspectul unor dungi albicioase. Conurile femele sunt erecte, cu solzii carpelari rotunjiţi şi caduci.
Formează brădete pure sau amestecuri cu molidul şi cu fagul.
Picea excelsa (Picea abies) (Molidul) – arbore înalt cu coronament conic, cu frunze aciculare,
pungente, dispuse spiralat pe ramuri. Conurile femeieşti sunt pendente. La maturitate conurile
femeieşti cad în întregime deoarece solzii carpelari nu se desprind de pe axă. Formează molidişuri
pure sau de amestec, cu bradul şi fagul (spre limita inferioară).
Pinus sylvestris (Pinul) – arbore înalt, cu ritidomul roşietic, cu frunze aciculare grupate câte 2
pe microblaste, unite la bază într-o teacă vaginată. Inflorescenţele mascule formează conuri compuse.
Conurile femele sunt mari, pendente, formate din solzi carpelari sclerificaţi. Formează pinete sau
păduri de amestec, creşte adesea pe versanţii stâncoşi sau în turbării.
Pinus nigra (Pinul negru) – arbore nu ritidomul negru-cenuşiu, cu frunze aciculare lungi de
8-18 cm, tari, rigide, grupate câte 2 într-o teacă comună. Conurile femeieşti de culoare brun-roşcată
sunt mari, lucioase, cu solzii carpelari groşi şi tari, bogaţi în sclerenchim. Se cultivă frecvent ca arbore
ornamental sau forestier, mai ales pe substrat calcaros. Pinus nigra subsp. banatica este specie
endemică înzona Banatului unde creşte mai ales pe calcare.

5
 Pinus cembra (Zâmbrul) – arbore înalt (până la 20 - 25 m), ocrotit prin lege, răspândit mai
ales spre limita superioară a molidului şi în etajul subalpin. Frunzele aciculare tari, rigide, trimuchiate,
cu o lungime de până la 10 cm, de culoare verde-întunecat şi lucitoare, sunt grupate câte 5 într-o teacă
comună. Conurile, ovoidale şi erecte, conţin seminţe mari, nearipate, cu miezul comestibil numite
coconari, asemănătoare unor alune. Lemnul maron-închis, foarte rezistent era folosit la fabricarea
mobilei şi în sculptură. Este un arbore rezistent la ger dar sensibil la lumină.
In România creşte izolat, insular sau în grup la altitudini ridicate, mai ales în văile glaciare din
munţii Călimani, Rodnei, Făgăraşi, Parâng şi mai ales în Retezat, unde urcă la peste 2000 m.
Pinus mugo (Pinus montana) (Jepul) – arbust ocrotit cu ramurile culcate la pământ la bază,
oblic ascendente spre vârf, cu frunze aciculare tari, rigide, grupate câte 2 într-o teacă comună.
Conurile mici sunt de culoare brun-roşcată. Formează tufărişuri dese numite jnepenişuri în etajul
subalpin din M-ţii Carpaţi.
Larix decidua (Lariţa, Zada) – arbore ocrotit, înalt până la 50 m, sporadic în pădurile de
conifere. Are frunze aciculare moi, scurte (2-4 cm), de culoare verde-deschis, grupate în fascicule de
20-30 pe microblaste. Frunzele cad în fiecare toamnă de pe ramuri. Conurile femeieşti sunt mici, de
culoare roşietică şi au marginea solzilor carpelari răsfrântă în afara conului. Este un arbore ce creşte
spontan izolat sau în mici pâlcuri, însoţind molidul sau bradul, în zonele subalpine şi la limita
superioară a molidişurilor. Fiind o specie cu un port deosebit, apare frecvent ca arbore decorativ prin
parcuri. In România creşte spontan lariţa de Carpaţi - Larix decidua subsp. carpatica (syn. Larix
decidua subsp. decidua).
Cedrus atlantica (Cedru algerian) – arbore înalt (până la 30-35 m) cu port conic, cu ramuri
orizontale aplatizate, cu creştere rapidă. Frunze aciculare sunt rigide, persistente pe ramuri, de culoare
verde-albăstruie, grupate câte 25 pe microblaste. Conurile sunt ovoide, mici, erecte, brune, cu solzii
carpelari caduci şi se maturează la 3-5 ani. Specie frecvent cultivată ca ornamentală în zona
mediteraneană. Se dezvolta bine in soare si in semiumbra si se adapteaza pe diferite tipuri de sol
(chiar si calcaroase), dar nu cu exces de umiditate.
Cedrus deodara (Cedru de Himalaya) - arbore de 12-15 m înălţime dar care în mediul
natural poate creşte foarte înalt (40-50 m), cu port larg si regulat, cu ace de culoare verde auriu.
Vârful arborelui este aplecat. Creşte spontan în M-ţii Himalaia şi în Afganistan, până la înălţimi de
3500 m. Poate atinge vârsta de 2000-3000 de ani. Se dezvolta bine in plin soare si este exigent la
conditiile de mediu. In iernile mai reci isi pierde o parte din ace, dar se refac primavara.

Familia Taxodiaceae

Cuprinde arbori cu frunze aciculare sau scvaviforme. Carpelele conurilor femeieşti prezintă 2-
12 ovule ortotrope iar staminele conurilor mascule 2-8 saci polinici. Grăuncioarele de polen nu au
saci aeriferi. Seminţele sunt îngust aripate.
Taxodium distichum (Chiparos de baltă) – arbore originar din America de Nord, care creşte
în locuri mlăştinoase, inundabile, în special pe coasta de est a SUA. Rădăcinile aflate sub apă prezintă
nişte prelungiri cu rol respirator numite pneumatofori care ies la suprafaţa solului sub forma unor
beţe. Frunzele caduce toamna sunt aciculare şi dispuse distich pe ramurile scurte. Conurile femeieşti
sunt mici, globuloase şi conţin seminţe trimuchiate. Se cultivă frecvent în România ca arbore
decorativ, pe malul apelor sau în locuri mlăştinoase.
Sequoiadendron giganteum (Arborele mamut) – arbore uriaş ocrotit prin lege originar din
California (M-ţii Siera Nevada), înalt de peste 100 m şi cu diametrul trunchiului de până la 13 m.
Poate atinge vârsta de 5000 de ani. Frunzele de pe ramuri sunt persistente, mici, scvaviforme.
Conurile sunt mici, ovoidale, brun-roşcate. Este plantat în România în câteva parcuri şi grădini
botanice (Băile Herculane, Reşiţa, Bucureşti, Macea, etc.).

6
 Arborii Sequoia aparţin la 3 specii: Sequoia sempervirens (Californian Redwood), folosit des
ca şi conifer ornamental, Sequoiadendron giganteum (Giant Sequoia), considerat cel mai mare copac
în ceea ce priveste volumul total şi Metasequoia (Dawn Redwood), cunoscut numai din China.

Familia Cupressaceae

Cuprinde arbori şi arbuşti cu frunze mici, solziforme, rareori aciculare, cu dispoziţie opusă sau
verticilată. Staminele conurilor bărbăteşti prezintă 3-5 saci polinici iar carpelele conurilor femeieşti 2-
20 ovule. Conurile de formă globuloasă au consistenţă cărnoasă sau lemnoasă.
Juniperus communis (Ienupărul) – arbust dioic, scund (2-3 m) şi ramificat, cu frunze
persistente, aciculare, ascuţite la vârf, grupate în verticile de câte 3. Frunzele au câte o dungă
albicioasă pe faţa superioară. Conurile femeieşti mici, sferice, cu solzii cărnoşi concrescuţi (închid la
interior 3 seminţe) au aspectul unor pseudobace numite boabe de ienibahar, verzi la început şi negre-
albăstrui la maturarea seminţelor (după cca 2 ani de zile). Sunt utilizate în alimentaţie drept
condiment, la prepararea unor băuturi vitaminizante (vitamina C) sau ca aromatizante pentru
fabricarea ginului.
Creşte în pajişti şi rarişti de pădure din zona montană. Poate trăi până la 2000 de ani.
Alte specii ale genului sunt: Juniperus sibirica (Ienupăr pitic) – arbust scund cu aspect de
tufă deasă, cu frunze aciculare răspândit în zona subalpină, Juniperus sabina (Cetina de negi) - o
specie toxică (inclusiv J. sabina subsp. horizontalis) cultivată prin parcuri, Juniperus virginiana
(Ienupăr de Virginia) - arbore de 2-5 m cu frunze solzoase asemănătoare cu ale Thujei, cu
pseudobace vineţii), Juniperus chinensis, etc.
Thuja orientalis (Arborele vieţii) – arbust columnar, unisexuat monoic, originar din China,
cu frunze persistente (permanent verde), solzoase, turtite. Conurile bărbăteşti sunt foarte mici şi
dispuse către vârful ramurilor. Conurile femeieşti sunt formate din solzi carpelari pieloşi, care la
maturitate devin cărnoşi, de culoare verde-albăstruie, prevăzuţi cu nişte expansiuni în formă de
corniţe. Este frecvent cultivat ca arbust decorativ.
Thuja occidentalis (Arborele vieţii) – arbust permanent verde originar din America de Nord
cu înălţime de până la 10-12 m, cu frunze solzoase, turtite, imbricate, mai late decât la precedenta
specie. Conurile sunt mici, lemnoase, brunii, formate din solzi imbricaţi, ce adăpostesc seminţe mici,
aripate. Cultivat frecvent în spaţiile verzi ca specie decorativă. Are un ritm de crestere lent si se
dezvolta bine în plin soare şi în semiumbră. Rezista bine la ger şi nu suporta excesul de umiditate din
sol. Este rezistent la tundere.
Cupressus sempervirens (Chiparosul) – este un arbore ornamental înalt cu port piramidal de
origine est-mediteraneană, cu frunze solziforme, alipite de lăstari. Conurile sunt mici şi globuloase.
Este un arbore iubitor de lumină, sensibil la gerurile iernii, cultivat mai ales în zona sudică a ţării.
Cupressus arizonica (Chiparos de Arizona) – arbore înalt, ornamental, originar din America
de Nord, cu frunze solzoase ascuţite la vârf, de culoare verde-albăstruie. Este cultivat prin parcuri ca
arbore ornamental.

Ordinul Taxales
Familia Taxaceae

Taxus baccata (Tisa) – este un arbust (uneori arbore) înalt până la 12 m, unisexuat dioic,
ocrotit ca monument al naturii. Scoarţa trunchiului este de culoare brun-roşietică. Frunzele aciculare,
persistente, sunt plane, moi, acuminate, dispuse solitar şi spiralat pe ramuri. Pe faţa superioară,
frunzele sunt de culoare verde-închis iar pe cea inferioară, verde-pal şi au o nervură mediană
proeminentă. Organele plantei sunt lipsite de canale rezinifere. Ele conţin însă alcaloidul taxină, toxic
pentru om şi animale. Florile mascule sunt formate din mai multe stamine dispuse sub forma unor
glomerule la baza bracteelor. Florile femeieşti sunt solitare, reprezentate de o singură carpelă fertilă

7
cu un ovul ce prezintă nişte solzi bracteali la bază.. Sămânţa este înconjurată incomplet de un înveliş
cărnos numit aril, de culoare roşie-portocalie, provenit din scvamele îngroşate ale ovulului. Arilul
reprezintă singura parte netoxică a plantei.
Creşte în rarişti sau la marginea pădurilor din zonele montane, pe stâncăriile calcaroase din M-
ţii Carpaţi sau se cultivă în parcuri ca specie ornamentală. Are o creştere lentă şi poate ajunge la
vârste de 2000-3000 de ani. Este rezistent la ger şi la poluarea din marile oraşe, preferă umbra dar
creşte şi în locuri luminoase; se pretează la tundere.

V. Clasa GNETATAE (CHLAMYDOSPERMAE)

Reuneşte cele mai evoluate gimnosperme, cu caractere intermediare între Pinatae şi

Angiospermae. Prin caracterele lor particulare fac trecerea către Angiospermae.
Sunt plante lemnoase nerăşinoase (arbori, arbuşti, subarbuşti), cu lemnul secundar format atât
din traheide cât şi trahee. Frunzele lor sunt în general mici în general mici şi opuse, cu unele excepţii
(Welwitschia).
Florile unisexuat dioice sunt grupate în inflorescenţe şi au un înveliş floral (perigon)
rudimentar, prin care se apropie de Angiospermae. Ovulele sunt ortotrope, cu 2 integumente, dintre
care cel intern se prelungeşte deasupra micropilului într-o formaţiune asemănătoare unei pâlnii numită
tubilus, care prefigurează stilul şi stigmatul de la Angiospermae. Tubilusul are rolul de a recepta
grăuncioarele de polen şi a le conduce spre camera polinică. Ovulele sunt protejate de 2-3 perechi de
bractee care formează un fel de ovar primitiv, de unde şi denumirea lor de chlamidospermae (gr.
chlamidos = înveliş). La unele specii (Welwitschia), la nivelul florilor bărbăteşti se întâlneşte un ovul
steril, caracter care le apropie de floarea hermafrodită a Angiospermelor. Unele specii (Ephedra)
prezintă un început de dublă fecundaţie şi formează un endosperm secundar la fel ca la
Angiospermae. Astfel ambii nuclei spermatici au rol fecundator: unul fecundează oosfera formând
zigotul iar celălalt se uneşte cu celula ventrală din arhegon. Embrionul prezintă 2 cotiledoane.
Polenizarea este entomogamă (entomofilă) la unele specii, la fel ca la majoritatea Angiospermelor.
Cuprinde 3 ordine: Ephedrales, Gnetales şi Welwitschiales.

Ordinul Ephedrales
Familia Ephedraceae

Cuprinde arbuşti, subarbuşti sau liane (cca 40 de specii), cu tulpini virgate, articulate, cu
frunze solziforme reduse şi flori unisexuat dioice.
Ephedra distachya (Cârcelul) – este un subarbust dioic, cu ramuri verzi, articulate, terminate
sub forma unor cârcei. Frunzele sunt solziforme, mici, dispuse opus la noduri. În structura anatomică
a lemnului se află trahee. Organele aeriene conţin alcaloidul ephedrină, cu numeroase acţiuni
terapeutice.
Florile bărbăteşti sunt reprezentate de câte o stamină, formată dintr-un filament gros numit
anterofor şi 2 saci polinici; la baza fiecărei stamine se află un înveliş floral primitiv format din 2
bracteole opuse şi concrescute. Mai multe stamine se grupează la un nod formând inflorescenţe
elipsoidale, pedunculate, de culoare galbenă. Florile femeieşti reprezentate de câte un ovul sunt
protejate la bază de mai multe perechi de bractee; ele se grupează de obicei câte 2 în inflorescenţe
femeieşti, la nodurile unor ramuri ale tulpinii.
Seminţele au aspectul unor bace false datorită faptului că sunt incomplet închise într-un
înveliş cărnos, portocaliu-roşietic, comestibil, provenit din integumentul extern şi câteva bractee.
Creşte pe nisipurile litorale, în Delta Dunării dar şi în câteva localităţi din Transilvania (Cheile
Turzii, Suatu, Sebeş, Lancrăn) unde sunt vestigii ale unor străvechi polulaţii de pe litoralul Mării
Sarmatice.

8
 Ephedra triandra – este un arbust din America de Sud, care poate ajunge la înălţimea de 5-8
metri.
Ordinul Gnetales

Gnetum gnemon – liană tropicală cu frunze ovate şi flori mici, unisexuate, dispuse verticilat
sub forma unor spice. Se cultivă frecvent pentru seminţele sale comestibile de aspectul unor prune.

Ordinul Welwitschiales (Tumboales)

Welwitschia mirabilis (Tumboa mirabilis) – este un arbust dioic, ocrotit, care creşte spontan
numai în zonele deşertice din sud-vestul Africii (în special în deşertul Namibiei). Este format dintr-un
trunchi conic de aspectul unui ciot, prevăzut cu 2 frunze lungi, cu creştere continuă, bazală,
persistente până la moartea plantei (cca 2000 de ani). Pe marginea trunchiului se formează conuri
pedunculate mascule sau femele, cu flori uneori bisexuate, prevăzute cu un perigon redus. Florile
bărbăteşti sunt alcătuite din numeroase stamine la care se adaugă un ovul steril (avortat) iar cele
femeieşti sunt formate dintr-un singur ovul lipsit de perigon, cu un tubilus lung.

Originea şi filogenia Gymnospermelor

Descendenţa gimnospermelor străvechi din pteridofitele heterospore este incontestabilă,

existând numeroase argumente în favoarea acestei afirmaţii: asemănarea lor cu ferigile, gameţii
masculi ciliaţi, desprinderea rapidă a ovulului de planta mamă, adesea cu embrionul nedezvoltat, etc.
Cele mai vechi gimnosperme, astăzi fosile, de tipul Pteridospermelor (ferigi cu sămânţă) reprezintă
grupul nodal din care s-au desprins la sfârşitul Carboniferului toate celelalte gimnosperme, urmând
două linii evolutive diferite.
Din Pteridospermale au evoluat pe de o parte gimnospermele din ramura megafilă (cu frunze
mari), de tipul Cycadalelor actuale cu flori unisexuate şi a Bennettitalelor fosile cu flori bisexuate,
care au evoluat în continuare spre Angiosperme prin închiderea carpelelor în jurul ovulului.
Cea de-a doua linie evolutivă indică desprinderea din cadrul Pteridospermalelor a
Cordaitalelor cu flori unisexuate, care au dat naştere gimnospermelor cu frunze mici din ramura
microfilă, de tipul coniferelor actuale (ordinul Coniferales sau Pinales). Există între aceste grupe de
gimnosperme microfile asemănări privind organizarea conurilor, structura anatomică a lemnului şi
particularităţi ale înmulţirii. Tot din Cordaitale s-au desprins Ginkgoalele, la care frunzele au
concrescut păstrând însă nervaţiunea dichotomică. Prin structura florilor Ginkgoalele se înrudesc cu
Cordaitalele iar prin gameţii ciliaţi se apropie de Cycadale.
O poziţie filogenetică aparte au Gnetalele de la care nu se cunosc fosile Mezozoice. Originea
lor este incertă deşi se presupune că au evoluat tot din Pteridospermale.

Importanţa Gymnospermelor

Din lemnul coniferelor se obţine cheresteaua folosită pentru construcţii, mobilier,

ambarcaţiuni uşoare, ambalaje, şindrilă pentru acoperişuri. În multe ţări, din acest tip de lemn se
obţine pasta de celuloză folosită la fabricarea hârtiei, cartonului şi a celofibrei. În zonele nordice şi
montane, lemnul răşinoaselor este folosit ca lemn de foc. Din molid care are un lemn de rezonanţă se
fabrică instrumente muzicale. Lemnul de tisă era utilizat în sculptură.
Din scoarţa şi conurile de molid se extrage 50% din producţia de tanin, produs folosit în
tăbăcărie, industria vopselelor şi cea fotografică.

9
 Răşina coniferelor serveşte la fabricarea terebentinei, din care se prepară lacurile, negrul de
fum pentru cerneala tipografică şi crema de ghete dar şi colofoniul (sacâzul) care se adaugă la
săpunuri. Terebentina intră şi în componenţa răşinilor antireumatice. Din răşina de Abies balsamea se
prepară balsamul de Canada folosit la realizarea preparatelor microscopice deoarece are acelaşi indice
de refracţie ca sticla. Din răşina de brad se extrage camforul sintetic şi uleiuri eterice folosite în
parfumerie şi la produsele cosmetice. Din gudronul obţinut prin distilarea uscată a lemnului se extrage
ceara roşie, smoala şi se fac preparate pentru tratarea dermatozelor. Din cetina fermentată de Pinus
nigra se prepară în Canada o bere aromată şi tonică
Din mugurii de jneapăn, brad şi pin se prepară siropuri vitaminizante şi expectorante sau
medicamente diuretice, expectorante, antinevralgice şi antireumatice. Conurile mici de ienupăr numite
boabe de ienibahar se utilizează la condimentarea mâncărurilor dar şi a unor băuturi alcoolice (ginul).
În ţările tropicale, din măduva de Cycas se extrage o făină amidonoasă comestibilă numită sagu.
Seminţele de zâmbru, Ginkgo giloba şi de la pinul umbrelă (Pinus mediteranea) sunt
comestibile.
Din cârcel se extrage alcaloidul efedrină, cu acţiune antibronşitică, hipertensivă şi
decongestivă nazală (Bixtonim = clorhidrat de efedrină).
Numeroase specii de gimnosperme sunt cultivate ca arbori şi arbuşti decorativi.

10
 CURSURILE 5-6

SUBFILUM MAGNOLIOPHYTINA (ANGIOSPERMATOPHYTA)

(ANTOPHYTA, ANGIOSPERMAE)
Reprezintă cea mai evoluată şi cuprinzătoare grupare de plante, cu aproximativ 300 000 de
specii, dintre care în flora României 3760 de specii. Au apărut în Mezozoic, în perioada Jurasic-
Cretacic şi au atins apogeul dezvoltării lor în era actuală (Neozoic). Constituie grupul cel mai bine
adaptat la condiţiile mediului terestru, în care predomină formând păduri şi pajişti; unele specii sunt
adaptate în mod secundar mediului acvatic şi mlăştinos.
Prezintă următoarele caractere generale prin care se deosebesc de Pinophytinae
(Gimnosperme):
Angiospermele grupează atât plante lemnoase (arbori, arbuşti, subarbuşti) cât şi plante ierboase
anuale, bienale sau perene.
Rădăcinile pot fi rămuroase, pivotante sau fasciculate. Tulpinile ramificate monopodial sau
simpodial pot fi atât supraterane cât şi subterane (bulbi, rizomi, tuberculi). Creşterea tulpinilor în
grosime se realizează pe seama activităţii cambiului şi a felogenului (meristeme secundare).
Cilindrul central este de tip eustel sau atactostel. Eustelul întâlnit la majoritatea
angiospermelor dicotiledonate (şi la gimnospermae) este alcătuit din numeroase fascicule colaterale
dispuse în cerc, separate prin raze medulare. Atactostelul, caracteristic angiospermelor
monocotiledonate este alcătuit din fascicule libero-lemnoase dispuse dezordonat în parenchimul
fundamental.
În structura anatomică fasciculele lemnoase sunt formate din trahee, traheidele fiind întâlnite
numai la speciile cele mai primitive (Ord. Magnoliales, Trochodendrales). Fasciculele liberiene sunt
alcătuite din tuburi ciuruite şi celule anexe.
Frunzele de forme şi mărimi diferite pot fi întregi, lobate sau sectate, dispuse altern, opus sau
verticilat pe tulpini şi ramuri.
Organul caracteristic de reproducere al angiospermelor este floarea (de unde denumirea de
Antophytae), prevăzută cu învelişuri florale (periant sau perigon) care protejează elementele
reproducătoare (androceul şi gineceul). Periantul este diplochlamideu când este diferenţiat în caliciu
şi corolă sau monochlamideu, format dintr-un singur înveliş sepaloid sau petaloid. Florile lipsite de
înveliş floral sunt achlamidee (nude).
Spre deosebire de gimnosperme, carpelele gineceului s-au unit prin marginile lor formând o
cavitate ovariană (ovar) care închide la interior ovulele (de unde şi denumirea de Angiospermae).
Acestea prezintă două integumente, care protejează nucela (macrosporangele). Dintr-o celulă a
nucelei (2n) situată sub micropil se formează în urma meiozei macrosporii. Prin germinarea unui
macrospor (n) va rezulta sacul embrionar (macroprotalul), cu 8 nuclei care se diferenţiază în 7
celule: 2 sinergide (n) şi oosfera (n) înspre micropil, 3 antipode (n) situate la polul opus şi un
nucleu secundar (2n) situat în centru. Sacul embrionar cu conţinutul său reprezintă gametofitul
femeiesc, mult redus comparativ cu al Gymnospermelor (endosperm primar = macroprotal +
arhegoane + oosfera), închis în nucela (macrosporangele) sporofitului.
Androceul poate fi alcătuit din stamine libere (dialistemon) sau unite prin filamentele lor în
una, două sau mai multe mănunchiuri (monadelf, diadelf, poliadelf). Fiecare stamină este formată
dintr-o anteră cu 4 saci polinici (microsporangi). Din ţesutul sporogen al sacilor polinici (2n),
rezultă în urma meiozei grăuncioarele de polen (microsporii) care reprezintă gametofitul
bărbătesc, redus la două celule: una vegetativă mare, sferică (microprotalul) şi una mică,
lenticulară generativă (anteridială) care va da naştere la 2 nuclei spermatici (gameţi).
Polenizarea este entomofilă sau anemofilă. La numeroase angiospermae între elementele
florale sau la baza lor se află glande nectarifere (nectarine), care favorizează polenizarea de către

1
insecte. Polenul ajuns pe stigmatul florilor germinează şi va da naştere unui tub polinic prin care
nucleii spermatici vor ajunge în sacul embrionar (fecundaţie sifonogamă).
O altă caracteristică a angiospermelor este fenomenul de dublă fecundaţie: un nucleu
spermatic fecundează oosfera şi va forma zigotul propriu-zis (2n) iar al doilea fecundează nucleul
secundar şi va forma zigotul accesoriu (3n). Din zigotul propriu-zis se va dezvolta embrionul în
sacul embrionar al ovulului iar din zigotul accesoriu endospermul secundar, bogat în substanţe
albuminoide, care va hrăni în continuare embrionul.
În urma fecundaţiei ovulul se transformă în sămânţă, închisă într-un fruct rezultat din
concreşterea peretelui ovarian şi a unor bractee sau a altor componente ale florii (receptacul, stil,
stigmat).
Ciclul de dezvoltare este digenetic, haplo-diplofazic, cu reducerea la maxim a generaţiei
gametofitice, care devine microscopică şi bine protejată de către sporofit.

Originea şi evoluţia Angiospermelor

Caracterele generale ale angiospermelor pledează pentru originea lor comună din
gimnospermele străvechi, adică pentru monofiletism. În stabilirea originii angiospermelor s-a luat în
considerare în primul rând originea filogenetică a florii şi au fost emise două ipoteze plauzibile:
Ipoteza pseudanţiei (a florii false, a inflorescenţei) – emisă de Wettstein, susţine că
angiospermele ar fi derivat din Gnetinae. Din floarea unisexuată a Gnetinelor ar fi rezultat floarea
unisexuată a angiospermelor lemnoase monochlamidee (Fagaceae, Betulaceae, Juglandaceae).
Florile bisexuate ar fi rezultat dintr-o inflorescenţă mixtă de Gnetinae, în vârf cu flori femeieşti iar la
bază cu flori bărbăteşti, separate prin bractee. Floarea angiospermelor reprezintă în această viziune o
inflorescenţă simplificată, precum cea de la genul Euphorbia unde fiecare stamină reprezintă o floare
bărbătească.
În sprijinul acestei ipoteze se aduc următoarele argumente: monochlamideele lemnoase
(Amentiferele) au flori unisexuate, lemnul Gnetinelor conţine pe lângă traheide şi trahee, unele
Gnetinae (Ephedra) prezintă un început de dublă fecundaţie cu formarea unui endosperm secundar ca
la angiosperme.
Ipoteza euanţiei (a florii adevărate), emisă de Bessey şi Hallier (1893) susţine că floarea
primitivă a angiospermelor este cea bisexuată, provenită din floarea bisexuată a gimnospermelor
fosile de tipul Bennettitales. Florile unisexuate ale unor angiosperme precum monochlamideele
(amentiferele) ar fi luat naştere din cele bisexuate prin avortarea elementelor unui sex.
Admiţând ipoteza euanţiei, evoluţia florii ar fi decurs în felul următor: prin contopirea
carpelelor din mijlocul florii de la Bennettitale, ovulele au fost închise în interior iar prin fuzionarea
sacilor polinici de pe microsporofile s-ar fi format staminele cu 4 saci polinici. Din staminele
exterioare devenite sterile au rezultat petalele iar din bracteele bazale, sepalele. O astfel de floare
bisexuată primitivă alcătuită din numeroase stamine şi carpele libere, cu învelişuri florale nedefinite
dispuse spirociclic au Magnolialele şi Ranalele, considerate a fi primele angiosperme ce au derivat
din Bennettitalele străvechi. Din ele au evoluat în continuare celelalte grupe de Antophytae.
În sprijinul acestei teorii îmbrăţişată de majoritatea biologilor pledează următoarele
argumente: angiospermele policarpice au flori cu elemente florale numeroase dispuse spiralat sau
spirociclic pe un receptacul cilindric; carpelele policarpicelor sunt apocarpe (neunite) la majoritatea
speciilor la fel ca la Bennettitale; xilemul unor Magnoliidae este format din traheide cu punctuaţiuni
areolate ca la Gymnospermae; protoplastul Magnolialelor arată cel mai apropiat raport biochimic faţă
de Gymnospermae.

2
 Clasificarea Angiospermelor

Conform sistemului filogenetic de clasificare al angiospermelor elaborat de Cronquist,

Takhtajan şi Zimmermann, acceptat de către Ehrendorfer (1978), acestea se împart în două clase:
Magnoliatae (Dicotyledonatae) şi Liliatae (Monocotyledonatae). Clasa Dicotyledonatae cuprinde 6
suclase (Magnoliidae, Hammamelidae, Rosidae, Dileniidae, Caryophyllidae, Asteridae) iar clasa
Monocotyledonatae prezintă 3 subclase (Alismidae, Liliidae, Arecidae).

CLASA MAGNOLIATAE (MAGNOLIOPSIDA)

(DICOTYLEDONATAE)

Grupează aproximativ 240000 de specii ierboase şi lemnoase, răspândite pe întreg globul. Au

următoarele caractere generale:
Cel mai important caracter este acela că embrionul prezintă două cotiledoane, foarte rar unul
singur rezultat din reducerea unui cotiledon sau prin concreşterea celor două iniţiale (Ficaria,
Nymphaeaceae). La unele specii (Viscum, Cuscuta, etc.) cotiledoanele lipsesc.
Rădăcinile pivotante sau rămuroase provin din radicula embrionului şi persistă toată viaţa. La
unele sp. (Fam. Ranunculaceae, Nymphaeaceae), rădăcina primară dispare de timpuriu şi este
înlocuită de rădăcini adventive.
Tulpinile ierboase sau lemnoase au cilindru central de tip eustel, cu fascicule libero-lemnoase
dispuse pe unul sau mai multe cercuri; sunt fascicule colateral-deschise, având la mijloc cambiu
intrafascicular care va genera structuri secundare.
Frunzele sunt foarte variate ca formă şi dispoziţie pe tulpină; limbul prezintă nervaţiune
reticulată, penată sau palmată, uneori de tip arcuat (genul Plantago).
Florile pe tipul 5 sau 4, rar pe tipul 2 sunt diplochlamidee, cu dispoziţie ciclică la speciile mai
evoluate şi monochlamidee, cu dispoziţie spirociclică la speciile mai primitive.
La unele specii (Fam. Piperaceae) se dezvoltă din ţesutul nucelar un perisperm seminal.
Endospermul secundar este de tip celular, adică diviziunea nucleului triploid din sacul
embrionar este urmată imediat de citokineză (diviziunea citoplasmei).
Formarea grăuncioarelor de polen (n) în sacii polinici (2n) în urma unei diviziuni meiotice are
loc simultan, pentru că pereţii despărţitori apar numai după cea de-a doua diviziune.
Clasa Dicotyledonatae cuprinde 6 subclase (Magnoliidae, Hammamelidae, Rosidae, Dileniidae,
Caryophyllidae, Asteridae) şi 58 de ordine.

I . SUBCLASA MAGNOLIIDAE (POLYCARPICE)

Cuprinde cele mai primitive angiosperme, apărute încă din Jurasic. Florile lor sunt bisexuate
(hermafrodite), rar unisexuate, cu un număr mare de elemente florale dispuse spirociclic pe un
receptacul conic. Învelişul floral simplu sau dublu este format din elemente libere, rar unite parţial
(Ord. Aristolochiales). Gineceul este policarpelar şi apocarp, de unde şi denumirea subclasei.
Formează în general fructe multiple de tip polifolicule, polinucule, mai rar bace sau drupe.
Placentaţia (modul de aşezare a ovulelor în lojile ovarului) este parietală (marginală). Conţin alcaloizi
în organele lor vegetative.

3
 Ordinul MAGNOLIALES

Cuprinde plante exclusiv lemnoase, cu organizare primitivă a florii, răspândite în zona tropicală
şi subtropicală. Pe receptaculul conic al florilor sunt dispuse spirociclic numeroase elemente florale.
Învelişul floral este simplu iar gineceul apocarp. Cuprinde următoarele familii:

Familia Magnoliaceae
Cuprinde arbori şi arbuşti cu frunze mari, întregi, pieloase, cu pungi secretoare de uleiuri
eterice. Florile sunt mari, hermafrodite, cu învelişul floral nediferenţiat în caliciu şi corolă. Gineceul
prezintă poziţie superioară pe receptaculul conic. Fructele pot fi: polifolicule, polinucule, bace.
Formula florală:
* P∞A∞G∞
Magnolia obovata (magnolie) – arbore cu frunze obovate, cu flori mari, albe, puternic
odorante care apar înainte de înfrunzire. Fructele sunt polifolicule. Este cultivat ca arbore ornamental
în zona temperată.
Alte sp ale genului cultivate în scopuri decorative sunt: Magnolia acuminata, Magnolia
grandiflora, Magnolia liliflora, Magnolia denudata, Magnolia stellata, etc.
Liriodendron tulipifera (arborele de lalele) – arbore înalt (25-30 m) originar din America de
Nord, cu frunze lobate în formă de liră. Florile, asemănătoare celor de lalea, au un perigon galben-
verzui, cu striaţii portocalii şi apar primăvara devreme înainte de înfrunzire. Elementele florale
lignificate amintesc de componentele florilor de la Gymnospermae. Fructul este o samară aripată.
Cultivat în parcuri ca arbore decorativ

Familia Myristicaceae
Cuprinde plante lemnoase răspândite în zonele tropicale.
Myristica fragrans (arborele de nucşoară) – arbore permanent verde, originar din sud-estul
Asiei şi Australia, cu o înălţime de 9-12 m, dar poate ajunge uneori şi la 20 m. Creşte în Indonezia,
Malaezia, Sri Lanka şi Indiile de Vest. Fructul este o drupă. Din sămânţa mare, ca o nucă rotundă, se
obţine condimentul numit nucşoară, cu o aromă puternică şi gust amărui. A fost una dintre cele mai
scumpe mirodenii, fiind adusă în Evul mediu în Europa de către negustorii arabi, apoi cei olandezi şi
britanici.

Familia Lauraceae
Cuprinde arbori şi arbuşti cu frunze verzi, pieloase, bogate în uleiuri eterice. Florile au
elementele florale dispuse ciclic. Fructul este o bacă sau drupă.
Laurus nobilis (laurul, dafinul) – arbust sau arbore mediteranean de 10-18 m înălţime, cu
frunze eliptic-lanceolate, pieloase, cu margini dantelate, cu conţinut ridicat de uleiuri eterice, care îi
conferă proprietăţi aromatice. Florile unisexuat-dioice sunt galben-verzui, grupate câte 4-5 la baza
frunzelor. Frucul este o bacă neagră cu conţinut de până la 30% ulei folosit în medicină; conţine o
singură sămânţă. În antichitate planta era considerată simbolul gloriei, a reuşitei; de la ea derivă
termenul de laureat (încununat de lauri) şi cel de bacalaureat (bacă de laur).
Cinnamomum zeylanicum (arborele de scorţişoară) - arboraş de 6-7 metri originar din Sri
Lanka (Ceilon) (sud-estul Indiei) şi din in Myanmar. Specia nu a putut fi naturalizată decît în
insulele Seychelles. Specii înrudite cu scortişoara se găsesc în Indonezia, Vietnam şi China. Prezintă
frunze ovale, adânc striate, de culoare verde-închis pe faţa superioară. Scoarţa arborelui este netedă,
gălbuie. Atât scoarţa cat şi frunzele sunt puternic aromate. Florile sunt mici, de culoare alb-gălbuie şi
cu un miros dezagreabil; fructele sunt de culoare purpuriu- închisă. Florile mici, albastre, grupate în
inflorescenţe, sunt foarte parfumate. Scoarţa aromată a arborelui se comercializează după uscare
răsucită ca o foiţă de ţigară. Este comercializată sub denumirea de scorţişoară, în special la
aromatizarea dulciurilor, a prăjiturilor.
4
 Cinnamomum camphora (arborele de camfor) – arbore înalt (până la 50 m) originar din
sudul Chinei, Indo-Malaezia şi Japonia. Poate atinge vârste de 2000 de ani. Din ramuri şi frunzele
sale sempervirescente se extrage o răşină volatilă numită camfor, ce conţine substanţe
antimicrobiene, fiind folosită la tratarea reumatismului, a durerilor musculare (alcool camforat), a
bolilor de inimă şi ale sistemului nervos, a bolilor respiratorii şi de plămâni, împotriva febrei, dar se
foloseşte şi în industrie. Intră în componenţa bitterului suedez
Persea americana (avocado) – arbore tropical originar din America centrală şi de sud, înalt de
până la 20 m. Frunzele persistente sunt ovale sau rotunde, scurt peţiolate. Florile sunt mărunte, de
culoare bej-gălbuie şi sunt grupate în inflorescenţe. Inflorirea are loc vara. Fructele sunt bace
comestibile, cu formă de pară, de culoare verde-închis, cu pulpa cremoasă, cu gust de nuci verzi. In
interiorul fructului se află o sămânţă mare (3-5 cm) ce se desprinde uşor de pulpă. Fructele cunoscute
sub numele de avocado conţin până la 23% uleiuri, dar şi mult fier, calciu, vitaminele A, C şi B
complex. In America centrală fructele sunt considerate “untul săracului”datorită conţinutului mare în
uleiuri. După tăiere, fructul se oxidează repede, de aceea trebuie consumat proaspăt.

Ordinul PIPERALES

Cuprinde plante ierboase şi lemnoase (subarbuşti şi liane, rareori arbori), spontane în regiunile
tropicale şi subtropicale. Florile nude sunt dispuse în inflorescenţe racemoase sau cimoase. Fructele
sunt bace iar seminţele prezintă perisperm.

Familia Piperaceae
Piper nigrum (piperul) – liană unisexuat dioică de până la 10 m lungime, originară din India,
cultivat în India, Brazilia, dar şi insulele din SE Asiei (Malaezia, Indonezia). Frunzele sunt ovoidale,
ascuţite la vârf, puternic nervate. Florile mici, alb-verzui, sunt grupate sub forma unor ciorchini lungi
şi subţiri. Fructele sunt nişte bace roşii. Piperul este unicul condiment ale cărui fructe sunt
comercializate în patru versiuni diferite. Ele pot fi procesate astfel încât sa dea varietăţile de piper
alb, negru, verde şi rosu. Fructele culese înainte de maturarea deplină şi uscate produc piperul negru.
Din bacele coapte şi decorticate se obţine piperul alb. Piperul verde este cel recoltat devreme, inainte
de a se coace, procesat în sare, oţet sau prin uscare rapidă pentru a elimina fermentarea. Există şi
varietăţi de piper verde şi roşu. Fructele se recoltează de 2 ori pe an. Planta este productivă timp de
cca 30 de ani. Piperul este unul din cele mai vechi condimente (mirodenii), cu gust iute, picant
(alcaloidul piperin) un stimulent al secreţiei gastrice, frecvent utilizat în alimentaţie. Se plantează pe
scară largă în Asia şi America de Sud (Brazilia).
Genul Peperonia cuprinde specii cultivate în sere şi apartamente ca plante ornamentale.

Ordinul ARISTOLOCHIALES
Familia Aristolochiaceae

Cuprinde plante ierboase sau lemnoase la care tepalele perigonului petaloid sunt unite; fructul
este o capsulă.
Aristolochia clematitis (mărul lupului) – plantă ierboasă perenă cu miros neplăcut, cu frunze
cordate, cu flori zigomorfe, galbene dispuse la subsoara frunzelor. Frecventă la margini de păduri şi
în tufărişuri. Este o plantă toxică.
Asarum europaeum (pochivnic, piperul lupului) – plantă ierboasă perenă, scundă, cu rizomi
târâtori. Are 2-3 frunze reniforme, între care se află câte o floare roşie-negricioasă, trimeră, cu 3
petale cărnoase. Infloreşte primăvara timpuriu şi este frecventă în pădurile de foioase umbroase.

5
 Ordinul SARRACENIALES
Familia Nepenthaceae

Nepenthes mixta – este o specie carnivoră, răspândită în pădurile tropicale din Asia, Australia
şi Madagascar. Frunzele plantei au suferit o serie de modificări ca urmare a modului de hrănire
carnivor. Astfel o parte a peţiolului este dilatată, preluând funcţia asimilatoare, în timp ce limbul este
transformat într-o urnă tubuloasă, prevăzută cu căpăcel. În interiorul urnei se află peri îndreptaţi în
jos, ce împiedică ieşirea insectelor prinse astfel ca într-o capcană. În urnă se secretă un lichid
proteolitic care digeră treptat insectele mici căzute în interior. Este o plantă unisexuat-dioică. Florile
plantei sunt mărunte, actinomorfe, tetramere.

Ordinul RANALES (RANUNCULALES)

Cuprinde plante ierboase, rareori lemnoase, înrudite cu Magnoliaceele prin numărul mare de
stamine şi carpele dispuse spirociclic pe un receptacul conic sau cilindric. Carpelele sunt apocarpe
reduse la unele specii la un număr mic de elemente. Polenizarea este în general entomofilă, rareori
anemofilă. Conţin în organele vegetative alcaloizi (anemonină, delfinină, aconitină, berberidină).

Familia Ranunculaceae
Sunt plante ierboase sau lemnoase sub formă de liane. Rădăcina principală este înlocuită de
timpuriu de rădăcini adventive care apar pe tulpinile subterane. Florile solitare sau grupate în
inflorescenţe racemoase, sunt bisexuate, cu simetrie actinomorfă, rar zigomorfă. La majoritatea
speciilor, între periant şi androceu se află nectarine (glande nectarifere). Formează fructe multiple:
poliachene, polifolicule sau polibace, rar folicule sau capsule. Majoritatea speciilor sunt toxice
datorită alcaloizilor pe care îi conţin.
Formula florală:
*/ % K 5 - ∞C 5 - ∞ A ∞ G ∞ -1 sau
*/ % P5 - ∞ A ∞ G ∞ -1
Datorită variabilităţii speciilor şi a organizării florale, familia se împarte în trei subfamilii (după
alte sisteme de clasificare în 4 subfamilii): Helleboroideae, Anemonoideae şi Ranunculoideae.

I. Subfamilia Helleboroideae
Cuprinde plante ierboase cu înveliş floral simplu sau dublu, prevăzute cu un număr redus (2-5)
de carpele libere. La baza corolei se află glande nectarifere. Fructele sunt polifolicule, rar capsule.
Formula florală:
*/ % K 5 – 10 C 5 - 10 A ∞ G 2 –5 sau
*/ % P 5 – 10 A ∞ G 2 –5

Helleborus purpurascens (spânzul) – plantă toxică răspândită în pădurile de foioase din zona
de deal şi munte. Florile au 5 sepale persistente purpurii pe faţa externă şi verzui pe cea internă.
Petalele sunt transformate în nectarine de forma unor cornete. Infloreşte în perioada martie-aprilie.
Aquilegia vulgaris (căldăruşe) – plantă perenă cu tepale albastre prevăzute cu 5 pinteni
nectariferi. Plantă spontană sau cultivată ca specie ornamentală.
Trollius europaeus (bulbuci de munte) – plantă robustă cu flori mari globuloase galben-aurii
prezentă în pajiştile umede din zona montană şi subalpină. Este o plantă ocrotită.
Aconitum toxicum (omag) – plantă perenă, cu tulpina înaltă, cu frunze palmat-sectate şi flori
zigomorfe, albastru-violacee, dispuse în raceme terminale. Tepala superioară a perigonului este de

6
forma unui coif. Conţine aconitină, o substanţă foarte toxică, mortală în cantităţi mai mari de 1 mg.
Creşte din zona montană până în cea subalpină.
Caltha palustris (calcea calului) – plantă toxică cu frunze cordate, cu flori galben-aurii,
răspândită pe soluri mlăştinoase.
Consolida regalis (nemţişor de câmp) – plantă toxică comună în semănături şi margini de
drumuri. Florile zigomorfe, albastru-violaceae, pintenate, sunt dispuse într-un racem lax. Frunzele
sectate au laciniile înguste. Florile conţin delfinină cu proprietăţi tinctoriale.
Nigella arvensis (negruşcă) – plantă anuală cu tulpina ramificată, cu frunze liniare, cu flori
albastre sau movulii, cu simetrie radiară. Este frecventă în semănături ca buruiană.

II. Subfamilia Anemonoideae

Cuprinde plante ierboase sau lemnoase (liane) la care învelişul floral este un perigon. Gineceul
este format din numeroase carpele libere. Fructele sunt compuse, de tip poliachenă (polinuculă).
Formula florală:
* P 5 - 10 A ∞ G ∞
Anemone nemorosa (floarea paştelui) – plantă perenă vernală, răspândită în pădurile de
foioase. Prezintă pe tulpină un verticil de 3 frunze palmat-divizate şi o floare mare, albă, dispusă
terminal.
Anemone ranunculoides (păştiţa galbenă) – asemănătoare cu precedenta dar cu flori galbene.
Hepatica nobilis (trei răi) – plantă cu frunze trilobate, cu flori palid-albăstrui, răspândită în
pădurile de foioase din zonele montane şi submontane.
Hepatica transsilvanica (crucea voinicului) – plantă cu frunzele trilobate, cu lobii crenaţi, cu
flori albastre-azurii, răspândită în pădurile montane. Specie endemică, ocrotită.
Clematis vitalba (curpenul) – liană cu flori mici alb-gălbui. Frunzele lobate au peţiolul lung,
transformat într-un cârcel prin care planta se agaţă de suport. Creşte prin păduri şi tufărişuri în zonele
de deal şi câmpie.
Clematis jackmannii – liană cultivată pentru florile sale mari, violete sau roze.

III. Subfamilia Ranunculoideae

Cuprinde plante cu flori pentamere, cu periant diferenţiat în K şi C. Androceul şi gineceul sunt
formate din numeroase elemente. Fructele sunt poliachene sau bace.
Formula florală:
* K5 C5-10 A∞ G∞
Genul Ranunculus (Piciorul cocoşului) – sunt plante ierboase cu frunze palmat-sectate sau
lobate, cu flori galbene organizate pe tipul 5, cu dispoziţie hemiciclică a elementelor florale. La baza
petalelor au glande nectarifere. Sunt răspândite din zona stepei până în cea alpină.
Reprezentanţi: Ranunculus acer, R. oxyspermus (sp. stepică, foarte păroasă), R. repens
(terenuri mlăştinoase), R. arvensis (pl. segetală), R. ficaria (sălăţica), sp. cu rădăcini tuberizate.
Adonis vernalis (ruscuţa primăvăratică) – plantă perenă cu frunze penat-divizate, cu flori
mari galbene, solitare. Răspândită în fâneţe uscate şi coaste însorite, mai ales pe substrat calcaros.
Adonis flammaea (cocoşei de câmp) – plantă de talie mică cu frunze foarte divizate, cu flori
mici, de culoare roşie, cu sepale pubescente..
Pulsatilla montana (dediţei vineţi) – plantă ierboasă perenă cu tulpina înaltă până la 30 cm,
terminată cu o singură floare de culoare violet închis, cu petalele acoperite la exterior de peri albi
deşi. Frunzele bazale, lung peţiolate, sunt penat-sectate, iar cele tulpinale sunt întregi şi sesile.
Intreaga plantă este acoperită de peri albi, mătăsoşi. Fructele sunt nucule cu stilul lung şi păros.
Infloreşte în perioada martie-aprilie. Planta este toxică mai ales în stare verde. Este răspândită în
pajişti, din zona de câmpie până în zona subcarpatică.

7
 Ordinul PAEONIALES
Familia Paeoniaceae

Cuprinde plante ierboase, rar lemnoase cu înveliş floral dublu, format din 5 sepale, numeroase
petale, stamine numeroase şi număr redus de carpele Fructele sunt polifolicule.
Formula florală:
* K 5 C 5 - ∞ A ∞ G 2 –5
Poziţia sistematică a acestei familii nu este încă pe deplin lămurită. Unii autori o încadrează la
ordinul Paeoniales din Subclasa Dileniidae.
Paeonia officinalis (bujorul) – plantă perenă cu rădăcini tuberizate, cu frunze penat-divizate,
glabre, verzi, cu lacinii lanceolate. Florile sunt solitare, mari, de culoare roşie-purpurie. Este cultivată
ca specie ornamentală prin grădini.
Paeonia peregrina (bujor românesc) – este o plantă endemică, ocrotită, cu frunzele penat-
divizate, de culoare verde-albăstruie, acoperite cu peri rari pe faţa superioară. Florile mari, de regulă
solitare, sunt de culoare purpurie. Creşte spontan în pădurile din sudul ţării, mai ales în Dobrogea
(Pădurea Babadag).
Paeonia tenuifolia (bujor de stepă) – plantă perenă cu frunze foarte divizate, cu segmentele
liniare, de culoare verde-albăstruie. Florile mari sunt de culoare purpuriu-închis. Creşte în zonele de
stepă, pe soluri calcaroase dar şi în câteva rezervaţii din Transilvania (Zau de câmpie, Suatu, etc.)
Paeonia arborea (bujor mare) – arbust cultivat prin parcuri.

Ordinul BERBERIDALES
Familia Berberidaceae

Cuprinde arbuşti cu frunze alterne şi flori mici galbene dispuse în raceme sau în cime. Florile
sunt actinomorfe, diplochlamidee. Gineceul este monocarpelar, cu dispoziţie superioară. Filamentele
staminale sensibile, se curbează peste stigmat la cea mai mică atingere înlesnind autopolenizarea.
Formula florală:
* K 3+3 C3+3 A3+3 G1
Fructele sunt capsule sau bace.
Berberis vulgaris (dracila) – arbust ţepos cu frunzele întregi, pieloase, unele transformate în
spini. Florile galbene sunt grupate în inflorescenţe racemoase. Fructul este o bacă roşie bogată în
vitamina C. Este gazda intermediară pentru Puccinia graminis (produce boala rugina grâului).
Mahonia aquifolium (mahonie) – arbust ornamental scund cu frunze persistente, penat-
compuse, spinoase pe margini, care toamna devin purpurii. Florile mici, galbene, sunt grupate în
raceme iar fructele sunt nişte bace sferice de culoare albăstruie. Se cultivă ca arbust ornamental în
parcuri.

Ordinul NYMPHAEALES

Cuprinde plante ierboase, acvatice, înrudite cu Ranalele prin spirociclie şi numărul mare de
stamine şi carpele. Se înrudesc de asemenea cu Monocotiledonatele primitive prin următoarele
caractere: fasciculele libero-lemnoase sunt închise (lipsite de cambiu) şi împrăştiate în stel, prezintă
un singur cotiledon rezultat din concreşterea celor două iniţiale (sincotilie), florile sunt trimere la
unele specii iar gineceul este sincarp, rar apocarp. Acest grup de plante se află la originea
monocotiledonatelor.
Familia Nymphaeaceae
Sunt plante ierboase acvatice, cu tulpina reprezentată de un rizom gros, repent, fixat în mâlul de
pe fundul apelor. De pe rizom se formează frunze lung peţiolate cu limbul întreg, care plutesc la
suprafaţa apei. Peţiolul prezintă ţesut lacunar şi canale aerifere. În organele vegetative se află vase
8
laticifere. Florile actinomorfe sunt mari, aspectuoase şi se formează în vârful unui peduncul care
creşte de pe rizom până la suprafaţa apei. Periantul lor este alcătuit din câteva sepale şi numeroase
petale libere. Androceul şi gineceul sunt în general formate din numeroase elemente. Fructul este o
achenă, capsulă sau bacă iar seminţele au perisperm.
Formula florală este:
* K 3-6 C 6-∞ A 6-∞ G (3-∞)
Nymphaea alba (Nufăr alb) – specie acvatică cu frunze natante, ovate, cu flori mari, solitare,
formate din cca 20 petale mari, albe, ce se deschid la suprafaţa apei. Florile sunt susţinute de
pedunculii florali lungi, cilindrici. Fructele sunt de tip bacă. Este răspândită în apele stagnante din
zona de câmpie, în special în Delta Dunării.
Nymphaea candida (Nufăr alb) – se deosebeşte de precedenta specie prin pedunculii florali
tetramuchiaţi; specie rară răspândită în apele stagnante din vestul ţării şi Delta Dunării.
Nuphar lutea (Nufăr galben) – nufăr cu frunze ovate, cu flori mai mici, globuloase, galbene,
cu miros puternic. Florile se deschid la suprafaţa apei cam cu 2-3 săptămâni înaintea nufărului alb.
Creşte în ape stagnante sau lin curgătoare, bogate în mâl. Fructul plantei este o capsulă.
Nymphaea lotus var. thermalis (Dreţe, Floare de lotus) – specie acvatică originară din zona
Nilului, cu frunze lung pedunculate, cu limbul rotund, pe margini sinuat-dinţat. Unele frunze sunt
natante iar altele submerse. Pedunculul floral lung şi gros susţine la suprafaţa apei o floare mare, cu
numeroase petale alb-gălbui. Floarea se deschide la suprafaţa apei numai în timpul zilei iar noaptea
se închide. Fructul cărnos, galben-verzui este de mărimea unui măr. Este o specie endemica,
monument al naturii din anul 1931. In Europa creste numai in România, in zona Bailor Felix
Oradea, în Lacul Peţea (rezervaţie naturală de 4100 m2) format pe pâraul cu apă termală Peţea
(Rezervaţia naturală Paraul Petea – 10,8 ha), afluent al Crişului Repede. Este cultivate in serele
gradinilor botanice, in bazine acvative cu temperaturi de minim 30-31 0C. Perioada de vegetaţie este
aprilie-octombrie. Este considerat un relict terţiar, ramăşiţă a unei vegetaţii subtropicale din
perioada terţiara (eră geologică ce urmează mezozoicului). Reprezintă un caz unic de specie tropicală
care creşte spontan într-o zonă cu climat temperat.
Victoria regia (Nufărul de Amazon) – este un nufăr originar din Brazilia, răspândit în
America de Sud, în bazinul Amazonului. Frunzele cu limbul natant, de formă circulară, pot atinge 2
m în diametru şi au marginea ridicată. Sunt verzi pe faţa superioară şi roşietice pe cea inferioară.
Datorită ţesuturilor aerifere abundente pot susţine o greutate de până la 35 kg. Florile mari, de 40-50
cm diametru, formate din peste 100 de petale, au miros puternic de ananas. Mugurii florali se ridică
spre seară deasupra apei şi înfloresc noaptea. Dimineaţă florile se închid şi se retrag sub apă pentru a
înflori din nou în noaptea următoare. Florile sunt albe în prima noapte şi devin roz sau roşu-carmin în
cea de-a doua noapte, după care se ofilesc. După polenizare (autogamă), floarea se scufundă, pentru a
dezvolta după cca şase săptămâni o bacă mare cu cca 200 de seminţe brun-negre, comestibile, de
mărimea celor de mazăre. În România se cultivă în serele Grădinii botanice din Cluj, în bazine cu
temperaturi mai mari de 26 0C şi lumină puternică.
Nelumbo nucifera (Lotusul indian) (Familia Nelumbonaceae) – plantă acvatică cu frunze
mari, circulare, de până la 50 cm diametru, mult ridicate deasupra apei. Florile mari (15-25 cm
diametru), de culoare roz sau albă, cu miros de anason, sunt susţinute de pedunculii lungi. Creşte în
ape stagnante. Planta este comestibilă, în special seminţele şi rădăcinile. Este o plantă decorativă,
naturalizată la noi în lacurile Snagov, Cişmigiu şi la Băile Felix Oradea.

Familia Ceratophyllaceae
Cuprinde specii acvatice comune în bălţile şi lacurile puţin adânci, cunoscute sub denumirea
populară de cosor de baltă. Prezintă frunze rigide, dispuse în verticile pe tulpinile lungi şi subţiri.
Reprezentanţi: Ceratophyllum demersum, Ceratophyllum submersum.

9
 Ordinul PAPAVERALES

Cuprinde plante înrudite cu Ranunculaceele prin structura florii şi o serie de caractere

embriologice şi biochimice. Prezintă alcaloizi în organele vegetative. Placentaţia este parietală
(ovulele sunt prinse pe pereţii laterali ai cavităţii ovariene). Cuprinde 2 familii: Papaveraceae şi
Fumariaceae.
Familia Papaveraceae
Cuprinde plante ierboase cu frunze alterne, simple sau compuse. Conţin vase laticifere
articulate care secretă un latex de diferite culori. Florile hermafrodite, actinomorfe sunt solitare sau
grupate în cime. Periantul este format din două sepale caduce şi 4 petale libere. Androceul este
alcătuit din numeroase stamine iar gineceul din 2 până la numeroase carpele unite (sincarpie), cu
dispoziţie superioară. Fructul este o capsulă sau o achenă.
Formula florală:
* K 2 C 2+2 A ∞ G (∞ - 2)
Papaver somniferum (mac de grădină) – plantă anuală de origine est-mediteraneană,
frecvent cultivată în zona Asiei. Tulpina este înaltă, de 80-100 cm. Frunzele sunt mari, glabre, cele
bazale peţiolate, cele superioare sesile, amplexicaule, de culoare verde-albăstruie. Florile mari,
solitare, prezintă 4 petale de culoare roşie, albă sau violetă, maculate la bază. Fructul este o capsulă
poricidă cu stigmatul disciform, persistent pe fruct şi conţine numeroase seminţe mici de culoare
neagră-violaceae. Seminţele sunt utilizate la prepararea unor prăjituri şi produse de patiserie dar şi la
obţinerea unui ulei de calitate superioară, folosit la fabricarea vopselurilor. Intreaga plantă, mai puţin
seminţele, conţine un latex de culoare albă, bogat în alcaloizi. Latexul alb se brunifică în contact cu
aerul. Din latexul obţinut prin incizarea capsulelor verzi (imature) se obţine opiul brut de culoare
brunie, care conţine mai mulţi alcaloizi dintre care mai importanţi sunt morfina, papaverina şi
codeina. Acestea sunt substanţe cu proprietăţi narcotice, calmante sau excitante, utilizate în medicină
sub un control strict. Dintre acestea morfina este o substanţă stupefiantă, analgezică, foarte
periculoasă deoarece provoacă o puternică dependenţă în timp, însoţită de decădere fizică şi
intelectuală.
Papaver rhoeas (mac de câmp) – plantă anuală frecventă în culturi şi pe marginea drumurilor,
cu tulpina ramificată, cu frunze penat-divizate, acoperite de peri denşi. In vârful tulpinii se află o
floare mare cu 4 petale de culoare roşu-aprins, pătate cu negru la bază. Fructul este o capsulă
globuloasă, cu stigmatul sesil, stelat.
Papaver alpinum ssp. corona-sancti-stephani (syn. Papaver pyrenaicum) (macul galben) –
este o specie ocrotită prin lege, endemică în M-ţii Carpaţi, de talie mică, cu flori galbene Este
răspândită pe grohotişuri şi stâncării calcaroase din etajele alpin şi subalpin.
Chelidonium majus (rostopasca, nigelariţa) – este o plantă perenă (rizom brun-roşietic),
comună în locuri umede, umbroase. Tulpina aeriană este ramificată, cilindrică, acoperită cu peri lungi
şi rari. Frunzele sunt imparipenat-sectate iar florile galbene sunt dispuse în umbele simple în vârful
ramificaţiilor tulpinii. Fructul este o capsulă silicviformă. Toate organele vegetative conţin un latex
de culoare portocalie, caustic, utilizat la arderea negilor. Latexul conţine alcaloidul chelidoniină cu
acţiune sedativă, uşor narcotică. Planta este utilizată şi la tratarea unor afecţiuni hepato-biliare.

Familia Fumariaceae
Cuprinde specii ierboase cu flori zigomorfe grupate în inflorescenţe racemoase. Sunt plante
lipsite de canale laticifere Petalele sunt prevăzute cu pinteni nectariferi la majoritatea speciilor. Au
stamine şi carpele puţin numeroase. Fructul este o achenă sau o capsulă polispermă.
Formula florală:
% K 2 C 2+2 A 4 G (2)

10
 Fumaria officinalis (fumăriţa ) – plantă anuală cu frunze alterne, penat-sectate, cu lacinii
liniare, de culoare verde-albăstruie. Florile sunt mici, roz-violacee, pintenate, grupate în raceme
terminale. Răspândită în culturi, în pajişti sau pe terenuri virane.
Corydalis solida (brebenei) – este o plantă vernală perenă printr-un bulb sferic. Pe tulpină se
află 2-3 frunze lung peţiolate, dublu trifoliate. Florile roz, purpurii sau albe, cu flori movulii, sunt
zigomorfe (pintenate), dispuse în raceme terminale. Fructul este o capsulă. Este răspândită în pădurile
de foioase.
Dicentra spectabilis (cerceii doamnei) – este o plantă perenă de origine asiatică, cultivată ca
plantă ornamentală datorită florilor cordiforme de culoare roz, roşii sau albe, turtite lateral, dispuse
în raceme pendule de câte 3 până la 12. Frunzele sunt trilobate, opuse, de culoare verde închis.
Infloreşte primăvara, din aprilie până la sfârşitul lunii iunie.

11
 SUBCLASA HAMMAMELIDAE (AMENTIFERAE)

Cuprinde plante majoritar lemnoase, puţine ierboase, cu învelişuri florale simple (perigon
sepaloid), rudimentare sau absente. Majoritatea speciilor au flori unisexuate, cele bărbăteşti fiind
grupate în amenţi ca adaptare la polenizarea prin vânt (de unde şi denumirea subclasei de
Amentiferae). Florile femeieşti se grupează fie în amenţi, fie în alte tipuri de inflorescenţe. Gineceul
sincarp la majoritatea speciilor este alcătuit dintr-un număr redus de carpele. Prin florile unisexuate,
prezenţa traheidelor în lemnul secundar (ordinul Trochodendrales) şi prin decalajul mare dintre
polenizare şi fecundaţie, se apropie de Gymnospermae. De altfel, în unele sisteme de clasificare sunt
considerate a fi cele mai primitive Angiosperme, derivate din Gnetinele cu flori unisexuate. Însă
multe din caracterele Amentiferelor sunt adaptări secundare la condiţiile de viaţă. Prin organizarea
florală simplificată, cu învelişuri florale primitive se consideră a fi derivate din Magnoliidae.
Cuprinde un număr mic de ordine.

ORDINUL HAMMAMELIDALES

Se consideră a fi un ordin primitiv, derivat din Trochodendrales. Florile lor unisexuate prezintă
rudimente de la celălalt sex.

Familia Platanaceae
Cuprinde arbori înalţi, unisexuat monoici cu scoarţa netedă, cenuşie, ce se exfoliază sub forma
unor plăci. Frunzele sunt mari, alterne, palmat-lobate sau palmat-fidate, acoperite cu peri stelaţi ce
pot produce alergii la om. Scoarţa trunchiului se exfoliază uşor. Florile bărbăteşti şi femeieşti sunt
grupate în inflorescenţe amentiforme, globuloase, dispuse de regulă câte două pe un peduncul lung.
Deşi nu se recomandă sunt cultivaţi prin parcuri, ca arbori ornamentali.
Platanus orientalis (platan) – specie balcanică la care pe pedunculul lung se grupează de
obicei 3-6 globuri florifere.
Platanus occidentalis (platan) – specie nord-americană cu un singur ament globulos pe
pedunculul lung.
Platanus acerifolia (platan) – arbore înalt cu frunze mari palmat-lobate, asemănătoare cu ale
arţarului. Prezintă de regulă 2 amenţi globuloşi pe peduncul. Este un hibrid între P. orientalis şi P.
occidentalis.

ORDINUL URTICALES

Cuprinde plante lemnoase, puţine ierboase, cu flori actinomorfe unisexuate, rar bisexuate
grupate în cime amentiforme. Învelişul floral lipseşte sau este un perigon sepaloid redus. Frunzele
sunt în general acoperite de peri aspri sau peri urticanţi. În scoarţa lor se află canale laticifere, fibre
liberiene elastice lungi şi celule cu cistoliţi (Ca CO 3 ). Polenizarea este anemofilă. Fructul poate fi
samară, achenă sau drupă. Cuprinde 4 familii: Ulmaceae, Moraceae, Cannabinaceae, Urticaceae.

Familia Ulmaceae
Sunt plante lemnoase, cu frunze simple, cu limbul nedivizat evident asimetric la bază. Florile
bisexuate, rar unisexuate, grupate în glomerule la baza ramurilor din anii precedenţi, apar de regulă
înainte de înfrunzire. Perigonul florilor este alcătuit din 4-6 tepale verzi, persistente. Fructele sunt
monosamare, rar drupe.

1
 Formula florală : * P4-6 A4-6 (8-12) G (2)
Ulmus minor (syn. Ulmus foliacea (ulm de câmp) – arbore înalt cu frunze mai mici eliptice,
dublu serate, răspândit în regiunile de deal şi câmpie, în amestec cu stejarul. Fructele sunt
monosamare, cu nucula dispusă excentric.
Ulmus scabra (Ulmus montana) (ulm de munte) – arbore răspândit în zonele de deal şi
munte, cu frunzele mai mari, scurt pețiolate, scabre pe faţa superioară și cu asimetria limbului mai
slab evidentă; samarele sunt obovate, cu nucula dispusă central.
Celtis australis (sâmbovina) – arbore sau arbust cu frunze întregi, serate, pe faţă scabre iar pe
dos pubescente cu fructul o bacă neagră. Este răspândit în flora spontană în Banat, Oltenia şi
Dobrogea sau se cultivă ca specie ornamentală alături de Celtis occidentalis (la acesta frunzele sunt
netede pe faţa superioară, lucioase si glabre pe cea inferioara).

Familia Moraceae
Sunt plante lemnoase răspândite mai ales în regiunile cu climat cald. Prezintă în organele lor
canale laticifere. Frunzele sunt simple, întregi sau lobate, stipelate. Florile organizate pe tipul 4 sunt
unisexuat monoice, rar dioice grupate în amenţi. Învelişul floral este un perigon sepaloid format din 4
foliole verzi.
Formula florală: ♂ * P4 A 4
♀ * P4 G (2)
Fructele sunt nucule sau drupe, dar concresc adesea cu perigonul, receptaculul sau cu întreaga
inflorescenţă formând fructe compuse de tipul sorozei sau siconei.
Morus alba (dudul alb) – arbore originar din China, cu frunze simple sau lobate, glabre pe faţa
superioară; fructele dulci numite soroze sau dude, de culoare albă sau violacee, sunt polidrupe cu
partea cărnoasă provenită din modificarea şi îngroşarea perigonului. Frunzele se cultivă pentru hrana
viermilor de mătase şi pentru fructele comestibile. Lemnul se utilizează în construcţii (butoaie de
dud).
Morus nigra (dudul negru) – arbore originar din Iran, cu coronamentul mai larg, cu frunze
scabre pe faţa superioară iar pe dos mai pubescente, în special pe nervuri; frunzele sunt de obicei
nelobate, cu marginea neregulat si adânc serata, la baza profund cordate si mai scurt petiolate; dudele
dulci-acrişoare sunt de culoare roşu închis până la neagră. Se cultivă pe marginea drumurilor şi în
spaţiile verzi în scopuri ornamentale.
Morus alba var. pendula – este un arboraş cu ramurile pendule, cu frunze de obicei lobate,
cultivat frecvent în parcuri.
Ficus carica (smochinul) – arboraş de origine mediteraneană şi asiatică, cu frunzele palmat-
lobate, cu florile închise în receptaculul floral în formă de pară. Fructul piriform, cărnos, comestibil,
numit siconă sau smochină reprezintă receptaculul cărnos concrescut cu numeroase achene. Se
cultivă în sudul ţării sau creşte subspontan în Dobrogea.
Ficus elastica (ficusul) – plantă ornamentală lemnoasă (în zonele tropicale și subtropicale) sau
ierboasă (în zonele temperate) originară din India, cu frunze mari, întregi, ovoide, cultivată în sere şi
apartamente. Conţine în organele sale latex din care se fabrică un fel de cauciuc.
Arctocarpus incisa (arborele de pâine) – arbore exotic cultivat în India şi Indonezia pentru
fructele sale făinoase care se consumă fierte înlocuind pâinea sau din care se obţine făină.
Brosimum galactodendron (arborele de vacă) – arbore tropical din trunchiul căruia se extrage
un latex alb, comestibil, asemănător laptelui de vacă.
Maclura pomifera – arbore de pînă la 20 m înălţime originar din America de Nord, cultivat în
România în scopuri ornamentale. Florile sunt unisexuat-dioice, cele mascule dispuse în raceme
cilindrice, lung pedunculate iar cele femele în capitule sferice, de 2,5-3,5 cm diametru. Înfloreşte în
luna mai. Fructele sunt polidrupe, mari, globuloase, de 5-14 cm diametru, cu suprafata neregulata,
de culoare verde-galbuie, compuse din numeroase drupe mici. Seminţele albe conţin un suc laptos,
care în contact cu aerul se înegreşte.
2
 Familia Cannabinaceae
Cuprinde plante ierboase sau lemnoase (liane) cu tulpini volubile sau erecte. În organele
supraterane se află glande secretorii de alcaloizi sau substanţe aromatice. Florile unisexuat dioice
sunt protejate de un perigon sepaloid redus. Fructele sunt achene.
Formula florală: ♂ * P5 A5
♀ * P5 G (2)
Humulus lupulus (hameiul) – liană volubilă cu frunze simple, lobate, opuse. Se cultivă pentru
inflorescenţele femeieşti de aspectul unor conuri ale căror bractee secretă substanţe aromatice, amare
precum lupulina și humulina. Făina obținută din aceste pseudoconuri este folosită la aromatizarea
berii. Creşte spontan prin zăvoaie, pe marginea apelor. Se cultivă pe suprafeţe întinse în sudul
Transilvaniei.
Cannabis sativa (cânepa) – plantă ierboasă anuală, dioică, cu tulpina erectă, cu frunze palmat-
sectate, cultivată pentru fibre şi fructele sale (subsp. sativa). Exemplarele bărbăteşti înfloresc vara
(cânepa de vară) şi se cultivă pentru extragerea fibrelor textile (fibre liberiene lungi); după polenizare
acestea se usucă. Exemplarele femeieşti înfloresc toamna (cânepa de toamnă) şi se cultivă pentru
achenele lor din care se extrage un ulei sicativ (care se usucă) utilizat la fabricarea vopselurilor.
Cânepa sălbatică (C. sativa subsp. Spontanea; C. ruderalis) creşte la margini de păduri, terenuri
virane, terenuri agricole.
Cânepa indiană (Canabis sativa subsp. indica) este o plantă originară din India, de dimensiuni
mai mari. Inflorescenţele (în special cele femele) dar şi frunzele conţin o substanţă activă numită
tetrahydrocannabinol (THC) cu proprietăţi stupefiante, hipnotice, sedative, excitante. Din această
plantă se obţine haşişul şi marihuana, două stupefiante periculoase, al căror consum provoacă
dependenţă. Haşişul, forma mai puternică a drogului, este răşina secretată de glandele din frunzele și
inflorescențele de cânepă. Marihuana este un amestec din frunze, tulpini şi inflorescenţe mărunţite
ale plantei, cu aspect de tutun verzui tăiat foarte fin.

Familia Urticaceae
Cuprinde plante ierboase anuale sau perene, cu peri urticanţi pe organele vegetative. Florile
unisexuate sunt organizate pe tipul 4 iar fructele sunt achene înconjurate sau nu de perigonul sepaloid
persistent.
Formula florală: ♂ * P4 A4
♀ * P4 G (1-2)
Urtica dioica (urzica mare) – plantă perenă, nitrofilă, de locuri ruderale, cu frunze ovate,
serate, dispuse opus. Florile sunt unisexuat dioice. În stadiul tânăr frunzele sunt utilizate în
alimentaţie fiind bogate în fier şi vitaminele C şi K. Frunzele urticante se folosesc de asemenea în
tratamentul reumatismului şi a bolilor de piele.
Urtica urens (urzicuţa) – plantă anuală, ruderală, de talie mică, uşor urticantă, cu flori
unisexuat monoice.
Parietaria officinalis (parecherniţa) – plantă ierboasă ruderală lipsită de peri urticanţi.

ORDINUL JUGLANDALES
Familia Juglandaceae

Cuprinde arbori cu frunze compuse, secretoare de substanţe aromatice, cu flori unisexuate, cele
mascule fiind grupate în amenţi.
Juglans regia (nucul) – arbore înalt cu frunze imparipenat-compuse, cu foliolele ovate,
originar din Peninsula Balcanică şi Asia Mică. Florile sunt unisexuat monoice, prevăzute cu un

3
perigon verzui format din 4 foliole. Florile bărbăteşti, grupate în amenţi lungi, cilindrici, penduli, de
culoare neagră-verzuie se formează pe ramurile groase înainte de înfrunzire. Florile femeieşti,
solitare sau grupate câte 2-3 se formează pe ramurile anului în curs. Gineceul bicarpelar, cu poziţie
inferioară prezintă 2 stigmate franjurate de culoare purpurie. Fructul numit popular nucă este o
pseudodrupă, formată dintr-un pericarp (epicarpul şi mezocarpul) verde, cărnos ce crapă la
maturitate şi endocarp tare, sclerificat, bruniu, ce adăposteşte embrionul cu 2 cotiledoane mari,
zbârcite, bogate în uleiuri vegetale. Frunzele şi pericarpul fructului sunt bogate în juglonă (substanţă
colorantă), tanin şi vitamina C. Lemnul este foarte valoros pentru industria mobilei. În România este
cultivat sau creşte subspontan în Banat, Oltenia şi SV Transilvaniei.
Juglans nigra (nucul american, nucul negru) – arbore ornamental cu coroană mare,
globuloasă, originar din America de Nord. Frunzele sunt imparipenat-compuse, cu foliolele serate pe
margini, pubescente pe dos. Fructele nu sunt comestibile; au acțiune laxativă, purgativă,
antihelmintică. Lemnul rezistent, brun-închis - pentru mobilă, construcţii navale şi aeronautice, etc.

ORDINUL FAGALES

Cuprinde plante exclusiv lemnoase, în majoritate arbori, ce alcătuiesc întinse păduri de foioase
în zona temperată. Florile unisexuat monoice sunt grupate în amenţi caduci sau glomerule, rar
fiind solitare. Învelişul floral este un perigon sepaloid sau uneori lipseşte. Înfloresc înaintea
înfrunzirii ca o adaptare la polenizarea anemofilă. Fructele sunt achene. Cuprinde 3 familii:
Betulaceae, Corylaceae, Fagaceae.

Familia Betulaceae
Reuneşte specii lemnoase cu frunze simple, nedivizate, stipelate, cu florile pe tipul 4, grupate în
amenţi cilindrici, penduli, protejaţi de bractee. Fructul este o achenă, adesea aripată.
Formula florală este: ♂ * P4 A4
♀ * P4-0 G (2)
Betula alba (B. verrucosa) (mesteacănul) – arbore micorizant cu scoarţa netedă, albicioasă, cu
frunze romboidale, serate pe margini. Pe ramurile lungi şi verucoase (cu lenticele) se formează
amenţi cilindrici, penduli. Fructul este o achenă însoţită de o membrană rezultată din concreşterea
bracteelor. Creşte din regiunea de câmpie până în cea montană formând mestecănişuri sau păduri de
amestec.
Betula nana (mesteacăn pitic) – subarbust ocrotit prin lege, prezent în turbăriile din nordul
Moldovei şi Transilvania (Sâncrăieni-Harghita); este un relict glaciar.
Alnus glutinosa (arin negru) – arbore cu frunze obovate, cu vârful obtuz şi emarginat (ştirbit).
Florile bărbăteşti sunt grupate în amenţi cilindrici, penduli. Amenţii femeieşti au aspectul unor mici
conuri ovoidale, pedunculate, la început verzi iar mai târziu negre numite arine. Aspectul de
pseudoconuri al arinelor este dat de bracteele lignificate de la baza florilor. Fructele sunt achene
obovate, comprimate. Este frecvent de-a lungul văilor din regiunea de câmpie şi colinară, până în
etajul montan inferior.
Alnus incana (arinul alb) – arbore cu frunze ovoidale, inegal serate, ascuţite la vârf, verzi pe
faţa superioară şi cenuşiu-albăstrui tomentoase pe cea inferioară. Arinele (inflorescenţele femeieşti)
sunt asemănătoare cu cele de la specia precedentă. Creşte de-a lungul văilor din zona montană unde
formează arinişuri sau intră în componenţa zăvoaielor montane.
Alnus viridis (arin de munte) – arbust ce formează tufărişuri de-a lungul pâraielor din etajul
montan superior, cu rol în fixarea grohotişurilor.

Familia Corylaceae

4
 Cuprinde specii lemnoase unisexuat monoice la care florile bărbăteşti sunt nude (lipsite de
perigon), grupate în amenţi iar florile femeieşti protejate de un perigon primitiv, sunt grupate în
glomerule. Fructul este o achenă (nuculă) însoţită de un involucru rezultat din concreşterea unor
bractee.
Formula florală este: ♂ * P0 A4-8
♀ * P4-8 G (2)
Corylus avellana (alunul) – arbust frecvent la marginea pădurilor de foioase, în tăieturi şi
luminişuri din regiunea colinară şi montană. Lujerii anuali şi peţiolii frunzelor sunt acoperiţi de peri
glanduloşi măciucaţi la vârf. Frunzele sunt mari, obovate, cu vârful brusc acut şi marginea inegal-
dublu serată. Florile bărbăteşti sunt dispuse în amenţi lungi la axila frunzelor iar cele femeieşti sunt
grupate câte 2-4 către vârful unor ramuri. Fructele numite alune sunt achene cu pericarpul lignificat,
învelite la bază într-o cupă involucrală laciniată. Seminţele comestibile sunt bogate în uleiuri şi
proteine vegetale.
Corylus colurna (alun turcesc) – arbore sau arbust ooriginar din sud-estul Europei și sud-
vestul Asiei, Turcia și Iran, întâlnit şi pe coastele însorite, calcaroase din vestul Olteniei şi sudul
Banatului. Frunzele sunt mari (8-12cm), peţiolate, pe margini dublu serate, la bază cordate, pe dos
pubescente. Florile sunt unisexuat-monoice; cele mascule dispuse în ameţi, apar primăvara înaintea
frunzelor; cele femele închise în muguri, numai cu stilele roşii afară, apar prin februarie- martie.
Achenele mari până la 2 cm, elipsoidale, muchiate, închise într-un involucru franjurat. Ajung la
maturitate în septembrie-octombrie.
Carpinus betulus (carpenul) – arbore înalt cu frunze ovate, acuminate, dublu serate pe
margini. Florile grupate în amenţi cilindrici apar după înfrunzire. Amenţii femeieşti sunt mai scurţi,
formaţi din flori cu gineceul turtit, prins de o bractee trilobată, cu lobul median mai lung. Fructul este
o achenă însoţită de bracteea trilobată. Creşte în păduri din regiunea de câmpie până în etajul montan
inferior; uneori formează cărpinişe pure.
Carpinus orientalis (cărpiniţa) – arbust cu frunze mici, ovate, serate pe margini, cu vârful
acut. Fructul este o nuculă ovoidală comprimată, de culoare ruginie, prinsă de o bractee nelobată.
Este o specie mediteraneană ce formează tufărişuri în zona sudică a ţării.

Familia Fagaceae
Cuprinde arbori şi arbuşti unisexuaţi monoici, care formează păduri întinse de foioase în zonele
cu climat temperat şi mediteranean. Prezintă frunze simple, întregi sau lobate însoţite de stipele.
Florile bărbăteşti sunt grupate în amenţi cilindrici (stejar, castan) sau capituliformi (fag). Florile
femeieşti sunt solitare sau grupate câte 2-6, fiind însoţite de mici hipsofile solziforme. Perigonul
florilor este format din 3-6 lacinii verzi (perigon laciniat). Fructul este o achenă (nuculă)
înconjurată complet sau parţial de o cupă lignificată provenită din concreşterea receptaculului şi
perigonului. Lemnul trunchiului este foarte valoros, folosit pentru mobilier, construcţii, dogărie iar
fructele unor specii sunt consumate de om (castane) sau animale (jir, ghinda).
Formula florală este: ♂ * P 4-6 A 6-12
♀ * P 3-6 G (3)
Fagus sylvatica (fagul) – arbore înalt cu scoarţa netedă cenuşiu-albicioasă, cu frunze eliptice,
subţiri, ondulate pe margini, prevăzute cu peri rari şi cu stipele portocaliu-roşietice la bază. Achenele
de formă piramidală, trimuchiate poartă numele de jir şi se formează câte două într-o cupă ţepoasă
care le închide complet şi se desface la maturitate în 4 valve. Fructele sunt consumate de mistreţi.
Formează păduri întinse numite făgete în zonele montane şi submontane.
Quercus robur (stejarul) – arbore înalt cu frunze glabre, penat lobate, cu lobii rotunjiţi,
auriculate, scurt peţiolate sau sesile. Florile femeieşti sunt grupate câte 2-5 în vârful unor pedunculi
lungi ce pornesc de la axila frunzelor. Fructul numit ghindă este o achenă cilindrică sau globuloasă
lung pedunculată, învelită la bază într-o cupă lignificată acoperită de solzi sau scvame.. Este o specie

5
europeană ce formează stejărete la noi în ţară din zona de câmpie până în cea de dealuri joase (400-
500 m altitudine), dar şi în lunci şi depresiuni.
Quercus petraea (gorunul) - arbore înalt cu frunze glabre, penat-lobate (cu lobii rotunjiţi),
lung peţiolate, îngrămădite către vârful lujerilor. Fructele sesile, nepedunculate se dezvoltă pe
ramurile groase. Este un arbore cu răspândire central-europeană care formează gorunete sau păduri
de amestec din zona dealurilor până în etajul montan inferior. Alte specii de goruni cu caractere
asemănătoare dar mai termofili sunt Qurcus polycarpa şi Quercus dalechampii.
Quercus pedunculiflora (stejar brumăriu) – arbore înalt cu frunze mari, penat-lobate (cu lobii
rotunjiţi), scurt peţiolate, evident auriculate la bază. Suprafaţa limbului este ceroasă, lucioasă, verde
pe faţa superioară şi cenuşiu (albăstrui)-verde pe cea inferioară care este fin tomentoasă. Frunctele
sunt dispuse pe un peduncul în general mai lung decât jumătate din lamina frunzei. Formează păduri
pure sau în amestec cu stejarul pufos în zona sudică şi sud-estică a ţării, în special în Dobrogea.
Quercus pubescens (tufan, stejar pufos) – arbore de talie medie, cu frunze lung peţiolate,
pieloase, mai mici, tomentoase pe faţa inferioară şi pe peţiol. Ghindele sunt sesile sau foarte scurt
pedunculate iar solzii cupei sunt imbricaţi. Specie submediteraneană este răspândită mai ales în sudul
şi în vestul ţării, pe coline uscate, pietroase, calcaroase.
Quercus frainetto (gârniţa) – arbore înalt de origine mediteraneană cu frunze mari, sesile sau
scurt peţiolate, pe dos pufoase. Formează în sudul şi în vestul ţării păduri pure sau de amestec cu
cerul. Are lemnul mai puţin valoros.
Quercus cerris (cerul) – arbore est-mediteranean cu frunzele penat-lobate, coriacee, mai
înguste şi cu lobii ascuţiţi. Scvamele cupei sunt de forma unor fire lungi şi recurbate. Formează
cerete sau cereto-gârniţete în zona de câmpie şi de dealuri din Oltenia şi Banat.
Speciile mediteraneene de Quercus sunt sempervirescente. Dintre ele amintim pe: Quercus
illex (stejar de stâncă), Quercus coccifera (stejar pitic) – arbust, Quercus suber şi Quercus
occidentalis (stejar de plută), răspândiţi mai ales în Peninsula Iberică; din ritidomul gros şi suberos
al acestora se obţine pluta folosită ca material izolator şi pentru confecţionarea dopurilor pentru
sticle.
Castanea sativa (castanul bun) – arbore înalt de origine mediteraneană cu frunze mari,
lanceolate, spinos-dinţate pe margini, caduce toamna. Amenţii bărbăteşti lungi şi subţiri sunt erecţi pe
ramuri. Florile femeieşti sunt grupate câte 2-3 şi sunt înconjurate de un involucru spinos. Polenizarea
este entomogamă la această specie. Fructele sunt nişte achene mari, brune, cu pereţii tari numite
castane, complet închise (câte 2-3) într-o cupă prevăzută la exterior cu spini lungi şi înţepători, ce se
deschide la maturitate în 4 valve. Este un arbore subspontan în regiunile subcarpatice sau cultivat
pentru fructele sale delicioase şi lemnul valoros. Plantaţii întinse de castani există în zona Baia-Mare,
Baia de Aramă (Transilvania) şi la Tismana, în Oltenia.

ORDINUL SALICALES
Familia Salicaceae

Cuprinde arbori, arbuşti sau subarbuşti cu lemn moale, cu frunze întregi sau lobate, stipelate,
dispuse altern. Florile sunt unisexuat-dioice, lipsite de înveliş floral (nude), grupate în amenţi
caduci la maturitate. Florile bărbăteşti sunt alcătuite din 2-30 de stamine inserate la baza unei
bractee păroase şi produc o mare cantitate de polen; la baza staminelor se află glande nectarifere.
Florile femeieşti sunt formate dintr-un ovar bicarpelar, unilocular, cu numeroase ovule, un stil scurt
şi 2 stigmate bifide (bilobate). Bracteele la axila cărora apar florile sunt întregi la genul Salix şi lobate
sau dinţate, lung ciliate pe margini la genul Populus. Mugurii sunt protejaţi de 2 solzi concrescuţi la
genul Salix sau de solzi neconcrescuţi la genul Populus.
Formula florală: ♂ * P0 A2-30
♀ * P0 G(2)
6
 Polenizarea este entomofilă la genul Salix şi anemofilă la genul Populus.
Fructul este o capsulă dehiscentă prin 2 valve, în care se găsesc seminţe mici, ce prezintă în
jurul hilului un smoc de perişori ce provin din funicul şi servesc la diseminarea seminţelor.
Poziţia sistematică a salicaceelor este destul de controversată. După tipul inflorescenţei şi lipsa
învelişurilor florale se apropie de monochlamidee (Juglandales, Fagales). După alte caractere
(structura gineceului, placentaţia parietală) sunt încadrate în subclasa Dileniidae, ca fiind derivate din
ordinele Tamaricales sau Violales.
În flora României, această familie prezintă 2 genuri: Salix şi Populus.
Salix alba (salcie, răchită albă) – arbore înalt (până la 20 m), cu coroana foarte ramificată, cu
frunze lanceolate (6-10 cm lungime), în tinereţe mătăsos păroase pe ambele feţe, mai târziu numai pe
faţa inferioară. Frunzele sunt de culoare verde-albăstruie pe faţa superioară şi albă pe cea inferioară.
Florile bărbăteşti sunt grupate în amenţi gălbui şi sunt alcătuite din 2 stamine inserate la baza unei
bractee întregi şi păroase. Florile femeieşti grupate de asemenea în amenţi, dar de culoare verzuie,
sunt formate dintr-un ovar bicarpelar, cu stil scurt şi 2 stigmate bifide. Fructul este o capsulă,
dehiscentă prin 2 valve, în care se găsesc seminţe mici, ce prezintă în jurul hilului un smoc de
perişori ce provin din funicul.
Este o specie frecventă pe malul apelor, în lunci, zăvoaie, locuri umede, din zona de câmpie
până în regiunea dealurilor. Este cultivată de asemenea în spaţiile verzi din întreaga ţară. Lemnul se
foloseşte pentru fabricarea lingurilor, coveţilor, chibritelor sau ca lemn de foc. Scoarţa conţine
glocosidul salicină cu proprietăţi antifebrile şi antireumatice.
Salix fragilis (răchită) – arbust sau arbore de până la 15 m înălţime cu ramurile adesea aproape
orizontale. Lujerii anuali verzui sau brun-verzui, glabrii, lucioşi se rup de la locul de inserţie
producând o pocnitură scurtă. Frunzele sunt alungit-lanceolate (5-15 cm lungime), lung acuminate,
glandulos-serate, pe faţa superioară întunecat-verzi şi lucioase, pe cea inferioară albăstrui, la început
mătăsos păroase iar mai târziu glabre. Amenţii apar odată cu frunzele, cei masculi de 3-4 cm lungime
iar cei femeli de 3-6 cm. Specie frecventă în regiunea de câmpie şi colinară, mai rară în etajul
montan. Adeseori cultivată în parcuri şi spaţii verzi.
Salix babylonica (salcie plângătoare, salcie pletoasă) – arbore de cca 10 m înălţime cu
ramurile lungi, pletoase, pendule. Frunzele lanceolate, de 8-16 cm lungime sunt lung acuminate, fin
serate, glabre, verzi pe faţa superioară şi cenuşiu-verzui pe cea inferioară. Este frecvent cultivată pe
malul apelor ca specie ornamentală, din zona de câmpie până în cea deluroasă.
Salix caprea (salcie căprească) – arbore sau arbust cu frunze lat-eliptice (până la 10 cm
lungime), cenuşiu-albăstrui tomentoase pe faţa inferioară. Amenţii bărbăteşti sunt ovoidali iar cei
femeieşti sunt alungiţi. Este răspândit în rarişti, margini, tăieturi de păduri sau pe marginea apelor din
zona colinară şi montană. Lipseşte în Dobrogea. Uneori este cultivat sau subspontan în parcuri.
Produce un lemn mai tare decât al celorlalte sălcii.
Salix purpurea (răchită roşie) – arbust până la 3 m înălţime cu lujerii brun-roşcaţi, glabrii,
lucioşi. Frunzele sunt lanceolate (5-10 cm lungime), glabre, spre vârf serate si ascuţite, pe faţa
superioară verzi iar pe cea inferioară verzi-albăstrui. Amenţi sesili, de 1,5-3 cm lungime, sunt de
obicei puţin curbaţi. Creşte spontan de la câmpie până în etajul montan superior, în locuri umede, de-
a lungul apelor curgătoare. Este frecvent cultivată în răchitării. Lujerii tineri se folosesc la împletirea
unor obiecte artizanale (coşuri, scaune, mese, etc).
Salix viminalis (mlaje) – arbust cu ramuri lungi, subţiri şi flexibile (nuiele), verzi-cenuşii sau
brun-gălbui, folosite pentru împletirea coşurilor şi a obiectelor artizanale. Creşte pe malul apelor, pe
aluviuni cu prundişuri sau cultivată în răchitării.
Salix herbacea (salcie pitică) – subarbust târâtor cu frunze circulare sau lat eliptice, la vârf
rotunjite, uneori emarginate, pe ambele feţe verzi, glabre, lucioase, cu nervaţiune reticulată evidentă.
Amenţii sunt mici (cca 1 cm), globuloşi, dispuşi terminal şi apar odată cu frunzele. Creşte în etajul
alpin pe creste, vârfuri, bolovănişuri, alcătuind mici pâlcuri.

7
 Salix reticulata (salcie pitică) – subarbust cu ramuri repente, cu frunze lat-eliptice, groase, pe
margini întregi, pe faţa superioară verzi iar pe cea inferioară cenuşiu-argintii şi puternic reticulat
nervate. Peţiolul frunzelor este roşietic. Amenţii sunt lung pedunculaţi, de 2-3 cm lungime şi apar
odată cu frunzele. Creşte în etajele alpin şi subalpin.
Populus nigra (plop negru) – arbore înalt (până la 30 m) cu coroana lată, mai rară. Ritidomul
arborelui este negricios. Frunzele sunt lung peţiolate, glabre, de formă romboidală sau deltoidă,
mărunt serate pe margini, întunecat-verzi pe faţa superioară, pe dos mai deschise la culoare. Florile
sunt dispuse în amenţi penduli care apar înainte de înfrunzire. Amenţii masculi sunt de 4-6 cm
lungime iar cei femeli de 10-15 cm lungime. Fiecare floare se dezvoltă la subsoara unei bractee
dinţate sau lobate, prevăzute cu peri pe margini. Polenizarea este anemofilă. Capsulele lung
pedicelate închid numeroase seminţe însoţite de puf (provenit din funicul), cu acţiune poluantă în a
doua jumătate a lunii mai. Din mugurii săi se prepară un unguient cu proprietăţi antireumatice şi
antihemoroidale. Este un arbore frecvent prin zăvoaie, lunci, poieni sau cultivat în parcuri şi margini
de drumuri.
Populus canadensis (Populus deltoides x Populus nigra) – specie asemănătoare cu Populus
nigra, cu frunze deltoide. Frunzele tinere sunt roşietice la ieşirea din mugur.
Populus nigra subsp. pyramidalis (syn. Populus italica) (plop piramidal) – arbore înalt cu
port columnar datorită ramurilor îndreptate în sus într-un unghi foarte ascuţit. Frunzele sunt ceva mai
mici şi au peţiolul roşcat. Este frecvent cultivat de-a lungul căilor de comunicaţie, prin grădini şi
parcuri.
Populus alba (plop alb) – arbore înalt (până la 30 m) cu coroana largă, rotundă. Frunzele
palmat lobate sunt pe dos alb tomentoase la fel ca peţiolii. Amenţii sunt de 5-8 cm lungime, cu
bractee lobate, pe margini rar şi lung ciliate. Creşte în toată ţara, în regiunea dealurilor şi în etajul
montan, prin păduri şi tăieturi de păduri.
Populus tremula (plop tremurător) – arbore înalt (până la 30 m) cu frunze circulare sau ovate,
sinuat-crenate pe margini. Peţiolul lung (până la 8 cm), subţire, comprimat lateral mişcă limbul la cea
mai mică adiere a vântului (ca un tremur continuu). Amenţi de 5-11 cm lungime, acoperiţi la început
de o pâslă deasă de peri cenuşii. Este un arbore ce drajonează puternic şi la mare distanţă de planta
mamă astfel încât este foarte răspândit, mai ales în regiunile de deal şi munte. Lemnul său se
foloseşte la fabricarea hârtiei.

8
 III. SUBCLASA ROSIDAE

Cuprinde un mare număr de plante ierboase şi lemnoase, cu flori bisexuate, al căror înveliş floral
dublu este diferenţiat în caliciu şi corolă, întotdeauna dialipetală. Florile sunt pentamere, uneori
tetramere, cu elementele florale dispuse ciclic sau spirociclic la familiile mai puţin evoluate. Staminele
sunt numeroase, dispuse pe unul sau mai multe cercuri; numărul lor se reduce şi devine constant numai
la speciile mai evoluate. Gineceul este policarpelar şi apocarp la unele familii, în timp ce la altele este
format dintr-un număr mai mic de carpele unite sau chiar dintr-o singură carpelă. Numărul mare de
stamine şi carpele libere ca şi dispoziţia spirociclică a elementelor florale la rozidele mai puţin evoluate
demonstrează legătura filogenetică cu magnoliidele, în special cu ranalele.

ORDINUL SAXIFRAGALES

Reuneşte plante cu flori bisexuate, în general pentamere, cu androceu diplostemon (stamine

dispuse pe două cicluri) şi gineceu formar din 2-5 carpele, cu dispoziţia ovarului superioară sau
inferioară. Se înrudeşte cu ordinul Rosales, prin caractere morfologice, biochimice şi embriologice.
Fructul este capsulă, foliculă sau bacă. Cuprinde mai multe familii:

Familia Grossulaceae

Cuprinde specii arbustive răspândite mai ales în zona temperată, cultivate, subspontane sau
spontane. Fructul este o pseudobacă suculentă la care gineceul sincarp cu poziţie inferioară concreşte cu
receptaculul.
Ribes uva-crispa (R. grossularia) (agrişul) – arbust scund (60-150 cm) cu ramurile spinoase, cu
frunze lobate, păroase, cu flori verzui sau roz. Este cultivat pentru pseudobacele ovoidale, comestibile,
cu gust acrişor, numite agrişe, bogate în vitaminele A, B1, B2, C şi P, în calciu, potasiu, sodiu, fosfor,
acizi – mai ales acidul citric, malic şi tartric.
Ribes nigrum (coacăz negru) – arbust spontan sau cultivat, de origine europeană, cu flori mici,
galben-verzui la exterior şi roşii spre interior, dispuse in ciorchini (racem simplu). Fructele sferice, de
culoare neagră, cu gust dulce-acrişor, sunt grupate în mici ciorchine; sunt bogate în fier, magneziu,
calciu, fosfor, potasiu, vitamina A, vit. C, vit. B1, B2, B6, vit. PP şi pigmenţi antocianici; din ele se
prepară siropuri, sucuri sau vinuri antianemice cu efect tonic general şi care măresc acuitatea vizuală.
Planta înfloreşte în lunile aprilie sau mai, iar fructele sunt coapte şi pot fi recoltate în lunile iulie şi
august. Este cultivat mai ales în zonele colinare şi submontane.
Ribes rubrum (coacăz roşu) – arbust scund lipsit de ţepi, cultivat pentru pseudobacele sale roşii,
comestibile, grupate sub forma unor mici ciorchini. Fructele se coc în iulie-august, sunt dulci-acrişoare
şi bogate în vitaminele C, A şi B.
Ribes aureum (cuişorul) – arbust decorativ nespinos de până la 2 m înălţime, cu frunze
rotunjite (toamna devin roşii), cu flori tubuloase, galben-aurii, cu miros plăcut de cuişoare, grupate în
raceme. Fructele sferice, brun-purpurii sunt comestibile. Infloreşte în aprilie-mai; se cultivă în parcuri şi
grădini, sau sub formă de garduri vii.

Familia Hydrangeaceae

Philadelphus coronarius (iasomia de grădină) – arbust ornamental înalt pînă la 3 metri originar
din zona Caucazului, cu frunze întregi, opuse, cultivat pentru florile sale mari, alb-gălbui, frumos
mirositoare; înfloreşte în luna iunie. Din flori se extrage esenţa de iasomie folosită în industria
produselor cosmetice.

1
 Hydrangea macrophylla (hortensii) – arbust ornamental de cca 1m h originar din Japonia şi
nordul Chinei, cu frunze intregi, opuse, cu flori roz, mov sau albastre dispuse într-o cimă corimbiformă
globuloasă.
Familia Crassulaceae

Cuprinde plante ierboase, suculente, adaptate la xerofitism, prezente în locuri uscate, însorite sau
pe stâncării. Se recunosc după frunzele cărnoase, suculente, lipsite de stipele, care conţin ţesuturi ce
înmagazinează apa. Florile grupate în inflorescenţe cimoase sunt de regulă pe tipul 5. Gineceul lor este
apocarp cu solzi nectariferi la baza carpelelor iar fructele sunt polifolicule.
Sedum acre (iarba de şoaldină) – plantă scundă originară din Europa, cu tulpini puţin înalte,
ramificate, cu frunze mici, ovate, cărnoase cu gust acru şi cu flori galbene de formă stelată. Răspândită
în locuri pietroase, nisipoase, stâncoase sau în pajişti însorite.
Sempervivum tectorum (urechelniţă) – plantă cu frunzele groase grupate într-o rozetă bazală,
cu flori roz, cultivată şi subspontană pe stâncării montane.
În sere sau apartamente se cultivă sp. de origine africană sau mexicană precum: Crassula,
Bryophyllum , Kalanchoe, etc.

Familia Saxifragaceae

Cuprinde plante ierboase răspândite mai ales în regiunea montană, cu frunzele dispuse în general
într-o rozetă bazală. Florile sunt grupate în inflorescenţe cimoase. Fructele sunt capsule, bace sau
folicule.
Saxifraga paniculata (S. aizoon) (iarba surzilor) – plantă scundă cu rozete de frunze bazale
prevăzute pe margini cu concreţiuni de carbonat de calciu (calcar). Florile sunt albe, punctate cu roşu.
Frecventă pe stâncăriile montane.
Saxifraga luteo-viridis – plantă alpină cu rozete de frunze bazale, cu flori mici, galbene, grupate
într-o inflorescenţă terminală.
Bergenia crassifolia (curechi) – plantă ornamentală originală din Asia centrală, perenă prin
rizom, cu frunze late, netede, lucioase, dispuse în rozete bazate şi flori roz-purpurii sau violet grupate în
inflorescenţe dense.

ORDINUL ROSALES
Familia Rosaceae

Cuprinde plante ierboase şi lemnoase cu flori bisexuate, actinomorfe, pentamere (organizate pe

tipul 5), cu caliciul şi corola libere, solitare sau dispuse în inflorescenţe de diferite tipuri. Receptaculul
poate fi bombat, disciform sau concav (hipanţiu). Androceul este alcătuit din numeroase stamine, în
general multiplu de 5 (5x) iar gineceul alcătuit dintr-un număr variabil de carpele este apocarp sau
parţial sincarp, cu carpelele unite numai în zona ovarului, cu stile şi stigmate libere. Ovulele sunt
anatrope (răsturnate, cu micropilul situat în apropierea hilului) iar seminţele sunt exalbuminate sau au
endosperm secundar slab dezvoltat. Sunt plante entomofile cu disc nectarifer intra sau extra staminal.
Rosalele se înrudesc cu Ranunculalele prin numărul mare de stamine şi carpele libere ale unor
specii dar şi prin polenizarea entomofilă. Reprezintă totodată un important centru biogenetic din care au
evoluat alte grupe de plante. Cuprinde o singură familie cu 24 de genuri care cresc spontan în România.
Formula florală generală:
* K5 C5 A5X G∞-1 (superior, inferior, semiinferior)
Fructele sunt folicule, achene, bace sau drupe. Au mare importanţă economică (ornamentale,
nectarifere, pomi fructiferi, etc.).
În funcţie de variaţia receptaculului, de tipul de gineceu şi fruct, familia se împarte în 4
subfamilii: Spiraeoideae, Rosoideae, Pomoideae şi Prunoideae.
2
 Subfamilia Spiraeoideae

Cuprinde arbuşti cu receptaculul plan şi gineceul apocarp, superior, alcătuit din 2-5 carpele
libere, fiecare cu numeroase ovule. Fructele lor sunt polifolicule.
Formula florală:
* K5 C5 A5x G 2-5
Spiraea vanhouttei (cununiţa) – arbust decorativ de cca 2 m înălţime, cu ramuri arcuate, frunze
întregi, serate în jumătatea anterioară şi flori albe grupate în corimb.
Spiraea ulmifolia are florile roz şi se cultivă în zonele montane sub formă de garduri vii.

Subfamilia Rosoideae

Cuprinde plante lemnoase şi ierboase cu stipele persistente la baza fructelor. Receptaculul este
convex sau concav iar gineceul apocarp superior sau inferior este format din numeroase carpele.
Fructele compuse sunt poliachene sau polidrupe, concrescute de regulă cu receptaculul. Formula florală:

* K5 C5 A5x G ∞
Rosa canina (măcieşul) – arbust înalt de până la 3m, frecvent la margini de păduri, cu frunze
compuse 5-7 foliate, la bază cu 2 stipele concrescute cu peţiolul. Pe ramuri se află spini recurbaţi. Florile
mari roz sau albe sunt dispuse cite 2-3 spre vîrful ramurilor. Serveşte ca portaltoi pentru trandafiri.
Fructul cărnos, de culoare roşie este format din cupa îngroşată a receptaculului care închide la interior
numeroase achene cu peri; este un fruct fals numit măceaşă, bogat în vitamina C, B1, B2, PP,
magneziu, antociani şi carotenoide.
Rosa gallica (răsură, trandafir de câmp) – arbust pitic cu flori mari, solitare, răspândit în
fâneţe, locuri însorite, din zona de şes până în cea montană. Este folosit ca genitor pentru obţinerea prin
hibridare a numeroase specii cultivate.
Rosa multiflora (trandafiri urcători) – specie spontană sau cultivată, cu tulpina urcătoare, cu
flori mici şi numeroase de culoare albă.
Alte specii ale genului Rosa: Rosa pendulina – sp. montană cu fructe comestibile, Rosa alba –
flori albe, Rosa centifolia (trandafir de dulceaţă) – din petalele lui se prepară dulceaţa de trandafir,
Rosa damascena (trandafir de Damasc) – cu flori roşii şi roz, din petale căruia se extrage uleiul de
trandafir folosit în industria parfumurilor, Rosa alba – cu flori albe, Rosa indica (trandafir chinezesc).
Fragaria grandiflora (căpşun) – plantă perenă cu fructele numite căpşune formate din
receptaculul mare, cărnos şi numeroase achene mici.
Fragaria vesca (fragi de pădure) – specie perenă prevăzută stoloni prin care se asigură
înmulţirea vegetativă. Frunzele sunt trifoliate, păroase şi lung peţiolate. Tulpina este scurtă, terminată cu
flori de culoare albă. Fructe mici, comestibile numite frăguţe sunt poliachene. Creşte în poienile
pădurilor şi pe coline.
Rubus idaeus (zmeur) – arbust cu frunze imparipenat-compuse, alb tomentoase pe dos, spontan
sau cultivat în regiunea montană; fructele roşii numite zmeure sunt polidrupe cărnoase, comestibile.
Arbust foarte răspândit în zona montană de-a lungul văilor şi în locul pădurilor defrişate.
Rubus caesius (mur) – arbust răspândit prin zăvoaie sau pe dealuri, cu frunze imparipenat-
compuse, cu fructele nişte polidrupe negre-vineţii, comestibile.
Alte specii: Potentilla argentea (scrântitoare), Geum urbanum (cerenţel), Agrimonia eupatoria
(turiţă mare), Filipendula hexapetala (aglică), Alchemilla vulgaris (creţişoară) – în Herbar.

Subfamilia Maloideae (Pomoideae)

Reuneşte arbori şi arbuşti cu receptaculul concav. Gineceul este format în general din 5 carpele
adâncite în cupa hipanţiului, cu care concresc formând un fruct numit poamă (fruct fals cu partea
cărnoasă provenind din receptacul).

3
 Formula florală:
* K5 C5 A5x G (5)
Din această subfamilie fac parte pomii fructiferi cu fruct de tip poamă.
Malus domestica (mărul) – pom fructifer cu flori albe dispuse în corimb, cultivat pentru
numeroasele soiuri de mere (Jonathan, Delicios, Golden, Parmen auriu, etc. )
Malus sylvestris (măr pădureţ) – arbore sporadic prin pădurile de foioase, cu mere mici,
acrişoare, astringente.
Pyrus communis (părul) – pom fructifer cu flori albe cu antere roşii-violet; fructele piriforme se
numesc pere.
Pyrus pyraster (păr pădureţ) – arbore sau arbust cu frunze mici rotund ovate, lucioase la
maturitate, cu flori albe grupate în corimb; creşte spontan în pădurile de foioase; fructele sunt poame
piriforme mici, tari, astringente, acoperite de un puf albicios. Fructele devin comestibile după ce se
înmoaie.
Cydonia oblonga (gutui) – arbore originar din zona Caucazului, cu frunze lat-ovate, cu suprafaţa
tomentoasă (acoperită de peri moi, catifelaţi, albicioşi); florile mari, solitare, albe sau roz înfloresc târziu
(aprilie-mai) după înfrunzire; fructul este o poamă (bacă falsă) numit gutuie, de culoare galbenă,
acoperit de un puf albicios, bogat în pectine şi în sclereide.
Fructul conţine importante cantităţi de fibră, are proprietăţi desinfectante şi favorizează eliminarea
acidului uric.
Crataegus monogyna (păducel) – arbust spinos, comun prin păduri, poieni şi tufărişuri din zona
stepei şi a silvostepei. Frunzele sunt penat-lobate, coriacee, prevăzute cu stipele la bază. Florile sunt
albe, grupate în corimbe simple. Fructele roşii sunt drupacee datorită endocarpului sclerificat provenit
din carpelele întărite; partea roşie, cărnoasă a fructelor este bogată în vitamine (B, C) şi antociani.
Florile albe dispuse în corimb servesc la tratarea unor afecţiuni cardiace.
Sorbus aucuparia (scoruş de munte) - arbore pînă la 15 m cu coroană rotundă, cu scoarţa
ramurilor roşie-sângerie; frunzele sunt imparipenat-compuse, cu 4-8 perechi de foliole (2-5 cm) eliptice,
cu marginea serată; spre toamnă frunzele se înroşesc. Florile sunt albe, păroase, pe tipul 5, grupate în
corimburi bogate, de 10-15 cm. Fructele sunt roşii, globuloase, cu 3 seminţe.

Subfamilia Prunoideae

Cuprinde specii lemnoase cu receptaculul concav prevăzut cu ţesut nectarifer pe partea internă.
Gineceul este unicarpelar, inferior, liber faţă de receptaculul care se usucă şi cade astfel că nu participă
la formarea fructului. Fructul este o drupă. Au importanţă economică.
Formula florală:
* K5 C5 A5x G 1
Prunus domestica (prunul) – pom fructifer cu frunze ovale, verzi-închis, lucioase, cu flori albe,
cu drupe comestibile negre-vineţii numite prune.
Prunus cerasifera (corcoduş) – arbore cu flori albe, cultivat sau spontan pe colinele însorite mai
ales în sudul ţării. Fructele globuloase, zemoase, brun-roşietice sau galbene se numesc corcoduşe.
Prunus cerasifera var. pissardi (corcoduş roşu) – arbore cu frunze de culoare roşie-purpurie,
cu flori roz şi fructe mici, globuloase de culoare roşu-închis; cultivat în scop decorativ.
Prunus spinosa (porumbar) – arbust spinos cu frunze ovoidal-lanceolate şi cu flori albe,
spontan în regiunea de câmpie şi colinară; fructele mici, globuloase, negre-vineţii, astringente,
comestibile, numite porumbe se folosesc ca antidiareice, în afecţiuni renale şi biliare.
Prunus avium (Cerasus avium) - (cireşul) – arbore cu frunze pubescente pe faţa inferioară, cu
marginile serate, cu 1-2 glande roşcate la baza peţiolului; florile albe sunt grupate în buchete de 3-6 iar
fructele comestibile se numesc cireşe; codiţele fructelor au datorită sărurilor de potasiu proprietăţi
diuretice.

4
 Prunus cerasus (Cerasus vulgaris) - (vişinul) – arbore cu frunze glabre şi cu sepale cu marginea
serat-glanduloasă, cu flori albe; fructele acre de culoare roşu-închis se numesc vişine.
Padus mahaleb (vişin turcesc) – arbore sau arbust până la 10 m înălţime, cu frunze lat ovate, fin
serate, pe faţă glabre şi lucioase; florile albe, mirositoare sunt grupate în corimbe. Fructele sunt mici
drupe, brun-negricioase, dulci-amare, comestibile. Creşte spontan în sudul ţării; este portaltoi pentru
cireş şi vişin.
Padus racemosa (mălinul) – arbore frumos care creşte în păduri de foioase (în special în făgete)
sau este cultivat în parcuri (în special f. pendula); are flori albe plăcut mirositoare, grupate în raceme;
fructele sunt mici, negre, necomestibile, dispuse în ciorchini.
Persica vulgaris (piersicul) – arbore originar din China, cu frunze lanceolat-eliptice, cu flori
solitare roz (rar câte 2), cultivat în sudul ţării pentru fructele sale zemoase numite piersici.
Armeniaca vulgaris (caisul) – arbore scund originar din Asia centrală, cu frunze cordate, flori
albe sau uşor roz, cultivat mai ales în sudul ţării pentru fructele sale numite caise.
Amygdalus communis (migdalul) – arbore înalt cu frunze lanceolate şi flori alb sau roz, cultivat
în sudul ţării pentru seminţele sale dulci (var. dulcis) sau amare (var. amara) care conţin 50% ulei, un
glicozid dulce numit amigdalină şi o enzimă numită emulsină, eficace în tratamentul ulcerului gastric.
Se folosesc în alimentaţie şi industria cosmetică.
Amygdalus nana (migdal pitic) - subarbust cu flori mari roz, răspândit în pajişti xerofile din
zona stepei şi silvostepei.

ORDINUL LEGUMINOSALES (FABALES)

Cuprinde plante ierboase sau lemnoase cu frunze alterne, compuse, stipelate. Rădăcinile lor
prezintă la majoritatea speciilor nodozităţi determinate de simbioza cu bacteria fixatoare de azot
Rhizobium leguminosarum. Florile sunt bisexuate, cu gineceul unicarpelar superior, ovar unilocular şi
placentaţie parietală. Fructul este întotdeauna o păstaie (legumen) dehiscentă sau indehiscentă formată
din două teci. Ordinul este format din 3 familii.

Familia Mimosaceae

Cuprinde arbori şi arbuşti răspândiţi în zonele tropicale şi subtropicale. Frunzele lor sunt în
general dublu-paripenat-compuse. Florile mici, pe tipul 4 sau 5, cu simetrie actinomorfă, sunt grupate în
inflorescenţe globuloase sau spiciforme. Fructul este o păstaie.
Mimosa pudica (mimoza) – subarbust spinos cu frunze compuse, originar din Brazilia, cu flori
roz-violet pe tipul 4, dispuse în inflorescenţe capituliforme (globuloase). Frunzele sensibile la atingere
efectuează mişcări de tip seismonastic, de apropiere a foliolelor. În regiunile temperate este cultivată în
serele grădinilor botanice.
Acacia arabica – arbore tropical cu frunze compuse, frecvent în savane, din care se extrage
guma arabică (recoltată prin incizii în scoarţa arborelui), polizaharid utilizat pentru cresterea
vâscozităţii alimentelor, ca agent de îngroşare, la fabricarea vopselelor, acuarelelor, ca liant în tipografii,
la producerea hârtiei impermeabile, ca adeziv pentru etichete, timbre poştale, plicuri; în Egiptul antic era
folosită la îmbălsămarea mumiilor sau în amestec cu apă şi funingine la prepararea cernelurilor. Florile
sunt mici şi de culoare galbenă grupate capituliform.
Albizzia julibrissin (albiţă, arborele de mătase) – arbore originar din sudul şi estul Asiei, cu
frunze paripenat-compuse, ce se strâng noaptea. Florile roz-liliachii sunt grupate în inflorescenţe
cimoase, de aspectul unor mănunchiuri pufoase, mătăsoase şi sunt înflorite toată vara. Este un arbore
cultivat prin parcuri datorită aspectului său decorativ.

5
 Familia Caesalpinaceae

Cuprinde plante lemnoase cu flori zigomorfe, cu prefloraţie cohlear ascendentă (dispoziţia

petalelor în mugurele floral este cohleară, de tip ascendent). Androceul este format frecvent din 10
stamine libere. Prezenţa nodozităţilor nu este constantă la această familie.
Cercis siliquastrum (arborele lui Iuda) – arbore sau arbust frecvent cultivat prin parcuri, cu
frunze simple, cordiforme şi flori roz-roşietice care se formează înainte de apariţia frunzelor pe trunchi
şi ramurile groase, fenomen numit cauliflorie. Fructul este o păstaie dehiscentă.
Ceratonia siliqua (roşcovul) – arbore sau arbust originar din ţările arabe, cultivat sau
subspontan în regiunea mediteraneană. Păstăile lungi, negre sau brunii, indehiscente sunt comestibile.
Gleditschia triacanthos (glădiţă) – arbore înalt cu spini puternici, trifurcaţi (ramuri modificate)
originar din Canada. Păstăile indehiscente, brun-roşcate sunt lungi de 30-40 cm şi late de 3-4 cm. Este
cultivat în plantaţii forestiere şi sub formă de garduri vii.

Familia Papilionaceae (Fabaceae)

( Leguminosae)

Cuprinde plante ierboase, puţine lemnoase, cu rădăcini pivotante sau rămuroase, prevăzute cu
nodozităţi. Frunzele sunt compuse, stipelate, cu dispoziţie alternă. Florile sunt bisexuate, zigomorfe,
organizate pe tipul 5, grupate în inflorescenţe racemoase sau capituliforme (trifoi).
Formula florală este următoarea:
% K(5) C5 A(9) + 1 G1

Din formula florală se poate observa caliciul gamosepal şi corola dialipetală, formată din 5
petale libere de diferite forme şi mărimi, care îmbracă aspectul unui fluture, de unde şi denumirea ei de
floare papilonată. Corola este diferenţiată într-o petală superioară mai mare numită steguleţ sau
vexillum, care acoperă două petale laterale numite aripioare sau alae, iar acestea alte două petale
inferioare, parţial unite care formează luntriţa sau carena, în care sunt adăpostite organele
reproducătoare. Androceul este diadelf format din 9 stamine unite prin filamentele lor şi una liberă, rar
monadelf, alcătuit din 10 stamine concrescute prin filamente. La câteva specii (Salcâmul japonez)
androceul este dialistemon (cu stamine libere). Gineceul este monocarpelar cu poziţie superioară, cu
ovar unilocular. Fructul este o păstaie dehiscentă sau indehiscentă, polispermă, rar monospermă. Păstaia
dehiscentă se deschide prin două valve la maturitate. Pe una dintre valve sunt grupate seminţele
exalbuminate, lipsite de albumen, care a fost consumat de embrion şi depozitat în cele două cotiledoane.
Dintre papilionaceele lemnoase amintim:
Robinia pseudacacia (salcâm alb) – arbore originar din America de Nord, cu frunze
imparipenat-compuse, cu foliole rotunjite, prevăzute la bază cu 2 stipele transformate în spini. Florile
albe, odorante sunt grupate în raceme laxe, pendule şi sunt puternic odorante. Florile sunt bogate în
nectar ce conţine peste 50% zaharuri. Este o importantă specie meliferă, decorativă şi plantată pentru
fixarea terenurilor erodate şi nisipoase.
Robinia hispida (salcâmul roşu) - arbore de talie medie (până în 4 m înălţime) originar din
America de Nord, cu flori de culoare roz reunite în raceme păroase, compacte, pendule, frumos
mirositoare. Infloreşte în perioada iunie-august. Păstăile sunt de asemenea decorative fiind acoperite de
peri brun-roşcaţi. Frunzele au 7-13 foliole şi prezintă peri pe faţa inferioară şi pe peţiol.
Laburnum anagyroides (salcâm galben) – arbore sau arbust cu frunze trifoliate şi flori
odorante, galbene, grupate în raceme pendule. Planta întreagă, dar în special seminţele sunt toxice
datorită alcaloidului citizină. Este frecvent cultivat prin parcuri.
Sophora japonica (salcâm japonez) – arbore cu flori galbene odorante grupate în panicule mari.
Înfloreşte în perioada iulie-august şi este frecvent cultivat ca arbore ornamental.
6
 Amorpha fruticosa (salcâm pitic) – arbust de origine nord-americană, aclimatizat în Europa ca
specie ornamentală; s-a constatat ulterior că este una dintre speciile invazive cele mai agresive. Frunzele
sunt imparipenat-compuse, mucronate iar florile de culoare violet-purpurii sunt grupate în inflorescenţe
spiciforme lungi (pînă la 15 cm), subţiri şi dese.
Din grupul papilionaceelor ierboase, amintim pe:
Trifolium repens (trifoiul alb târâtor) – plantă ierboasă perenă cu stoloni, trifoliată, cu flori
albe, dispuse în inflorescenţe globuloase (capituliforme), lung pedunculate. Este o bună plantă furajeră
prezentă în pajişti mezofile, păşuni, parcuri.
Trifolium pratense (trifoiul roşu) – plantă perenă de mare importanţă furajeră, care creşte
spontan prin păşuni şi fâneţe umede, din zona de câmpie până în cea alpină. Tulpina este puţin
ramificată iar frunzele sunt trifoliate. Pe faţa superioară a foliolelor se află o pată albicioasă în formă de
V. Florile roşii-purpurii sunt grupate în capitule ce au la bază un involucru. Este şi o bună plantă
meliferă.
Medicago sativa (lucerna) – plantă cu frunze trifoliate, stipelate, cu foliolele dinţate spre vârf.
Florile sunt dispuse în raceme albastru-violacee iar păstăile sunt răsucite în spirală. Este o importantă
plantă furajeră şi meliferă, cultivată mai ales în regiunile sudice ale ţării.
Lupinus luteus (lupinul, cafeluţa) – plantă anuală cu frunzele palmat-compuse şi flori galbene,
odorante grupate într-un racem terminal. Cultivată ca plantă furajeră sau pentru seminţele sale pestriţe
folosite ca surogat de cafea.
Phaseolus vulgaris (fasolea) – plantă volubilă originară din America de Sud cu flori albe sau
uşor liliachii grupate în raceme laxe. Păstăile comestibile sunt mult utilizate în alimentaţia omului; ele
conţin cca 15% proteine, 80% amidon, 2% grăsimi, etc.
Pisum sativum (mazărea) – plantă volubilă cu frunze compuse la care ultima foliolă este
transformată în cârcel. Florile sunt albe sau roşietice. Este cultivată pentru seminţele mari, sferice, verzi,
cu valoare alimentară.
Glycine hispida (Soja hispida) (soia) – plantă anuală originară din Asia, asemănătoare cu
fasolea dar acoperită cu peri. Florile sunt albe, albastre sau violet. Păstăile pendule, galbene, gâtuite,
conţin 2-4 seminţe mari cu cca 35% proteine şi 17% grăsimi, fiind folosite în alimentaţie şi la furajarea
animalelor.
Lens culinaris (lintea) – plantă anuală scundă de origine asiatică acoperită de peri deşi, cu
frunze paripenat compuse şi flori albe. Păstăile glabre, umflate, gălbui, conţin 2 seminţe lenticulare,
turtite, de diferite culori (verde, gălbui, maronii, în funcţie de soi), bogate în albumină, grăsimi, zaharuri
şi amidon, folosite în alimentaţie.
Cicer arietinum (năut) – plantă păroasă de origine asiatică asemănătoare cu mazărea, cu flori
axilare, solitare, albe sau violacee. Păstăile ovate, verzi-gălbui, de 2-3 cm lungime conţin de obicei 2
seminţe piriforme utilizate în scopuri alimentare (bogate în proteine, hidraţi de carbon şi grăsimi), mai
ales în zona Asiei.
Viccia faba (bobul) – plantă anuală cultivată mai ales în regiunile montane, cu frunze verzi-
albicioase, imparipenat-compuse (1-3 perechi de foliole), cu ultima foliolă transformată într-o aristă.
Florile alb-violacee, pătate cu negru la aripioare sunt grupate în raceme scurte axilare. Păstăile lungi
conţin seminţe alungite, de culoare brunie, comestibile. Se cultivă şi ca plantă ornamentală.
Arachis hypogea (alunul de pământ) – plantă anuală originară din Brazilia cu frunze paripenat-
compuse (2 perechi de lobi) şi flori galbene grupate axilar. După polenizare florile lung pedunculate
pătrund în crăpăturile din sol unde are loc formarea păstăilor (ornamentate reticulat) şi maturarea
seminţelor numite arahide (câte 2 într-o păstaie). Acest fenomen se numeşte geocarpie. Seminţele se
consumă prăjite şi sunt bogate în proteine şi uleiuri (40-65%).
Alte specii de fabacee din flora spontană: Melilotus officinalis (sulfina), Ononis spinosa (osul
iepurelui), Lotus corniculatus (ghizdei mărunt), Viccia cracca (măzăriche), Lathyrus tuberosus
(oreşniţă), Coronilla varia (coronişte), Onobrychis viciifolia (sparcetă), Genista tinctoria (drobiţa), etc –
vezi LP.

7
 ORDINUL MYRTALES

Cuprinde plante în general lemnoase răspândite în zonele calde ale globului. Conţin în frunze
glande secretoare de uleiuri eterice. Florile organizate în general pe tipul 4 prezintă un gineceu sincarp.
Reuneşte mai multe familii cu importanţă alimentară, medicinală sau alimentară.

Familia Myrtaceae
Myrtus communis (mirtul) – arbust mediteranean cu frunze ovat-lanceolate sempervirescente
care intră în componenţa tufărişurilor numite maquis. Florile sunt solitare, mici, albe, odorante iar
fructele sunt bace comestibile, albastre-vineţii. Din frunze, flori şi ramuri se extrage prin distilare umedă
un ulei eteric aromatizant folosit în industria parfumurilor şi în medicina populară (în bolile de stomac).
Din fructe se obţine prin fermentare o băutură alcoolică cu gust plăcut. In creştinism, mirtul reprezintă
simbolul biruinţei asupra morţii.
Eugenia caryophyllata (arborele de cuişoare) – arbore originar din Indo-Malaesia, cultivat în
toată zona tropicală, cu frunze ovat-lanceolate, coriacee, sempervirescente. Florile sunt mici alb-roz,
campanulate, dispuse în cime compacte la extremitatea ramurilor. Fructul este o drupă roşu-violacee,
ovoidală. Bobocii florali uscaţi şi măcinaţi sunt folosiţi în scopuri condimentare sub denumirea de
cuişoare. Tot din boboci se obţine uleiul de cuişoare (ulei volatil) cu acţiune antiseptică şi analgezică.
Eucaliptus globulus (eucaliptul albastru) – este una dintre cele peste 600 de specii
arborescente ale genului. Este un arbore australian cu creştere foarte rapidă care poate ajunge la înălţimi
de 150 m şi un diametru de 10-12 m. Frunzele eliptic-lanceolate au culoare verde-albăstruie. Fructul este
o capsulă de formă globuloasă. Frunzele conţin un ulei eteric numit eucaliptol folosit pentru combaterea
tusei, diferitelor afecţiuni pulmonare şi a malariei. Lemnul rezistent la umiditate este valoros.

Familia Punicaceae
Punica granatum (rodia) – arbore mic sau arbust spinos cu răspândire în zona mediteraneană,
cu frunze lanceolate, verzi, pieloase şi flori roşii campanulate, roşii-portocalii. Fructul este o bacă falsă,
mare, globuloasă, comestibilă, de culoare roşie numită rodie. Coaja fructelor este groasă, uşor
lignificată şi adăposteşte pulpa de culoare roşu-sângerie, transparentă, ce îmbracă seminţele separate
între ele prin membrane. Gustul este dulce-acrişor, uşor astringent. Cultivată şi ca plantă ornamentală.

Familia Onagraceae (Oenotheraceae)

Chamaenerion angustifolium (răscoage) – plantă meliferă înaltă cu frunze lanceolate, cu flori
roşii-purpurii grupate într-un racem terminal. Creşte prin tăieturi de pădure, locuri pietroase sau
nisipoase.
Oenothera biennis (luminiţa) – plantă înaltă cu flori solitare, mari, galbene dispuse la subsoara
frunzelor. Este frecventă pe terenuri nisipoase din lunca râurilor.

Familia Lythraceae
Lythrum salicaria (răchitan) – plantă robustă frecventă în locuri umede sau mlăştinoase, cu
frunze lanceolate şi flori roşii-violacee, grupate sub forma unor verticile într-o inflorescenţă terminală.

Familia Trapaceae
Trapa natans (Cornaci, Ciuline de baltă) – plantă acvatică cu frunze penat-sectate, dispuse de-
a lungul unei tulpini lungi. La suprafaţa apei, tulpina se termină cu un smoc de frunze romboidale,
dinţate pe margini, cu peţiolul umflat, dispuse verticilat. Florile sunt mici, albe, solitare. Fructele cu 4
colţi sunt tari la maturitate, de culoare neagră-brunie şi conţin o sămânţă comestibilă numită “castană de
apă”. Este frecventă în Delta Dunării şi bălţile din sudul ţării.
1
 ORDINUL HIPPURIDALES (HALORAGALES)

Familia Haloragaceae
Myriophyllum verticillatum (Peniţa apei) – plantă acvatică anuală înrădăcinată în substrat, cu
frunze penat-sectate, cu foliole liniare dispuse câte 4 în verticile. Frecventă în bălţi şi lacuri dulcicole.

ORDINUL ELEAGNALES
Cuprinde plante lemnoase cu frunze lanceolate acoperite de peri stelaţi care le conferă o culoare
argintiu-albicioasă.

Familia Eleagnaceae
Elaeagnus angustifolia (salcie mirositoare) – arbore cu florile mici, de culoare gălbuie,
puternic odorante. Fructul este drupaceu (drupă falsă). Creşte spontan în zona stepei şi a silvostepei.
Este frecvent plantat pe nisipurile plajelor pe care le fixează.
Hippophae rhamnoides (cătina albă) – arbore sau arbust dioic, spinos, originar din Asia
centrală, care creşte spontan de la malul mării până în etajul fagului. Florile sunt de culoare galbenă.
Fructele (bace false) sunt mici, globuloase, sferice, de culoare galben-portocalie, cu gust acrişor şi miros
de ananas, sunt grupate în ciorchine pe ramurile groase. Sunt bogate în vitamina C, A, vit. B1 şi B2, B6,
B9, vit. E, carotenoide, săruri minerale şi se utilizează la prepararea unor siropuri, gemuri, dulceţuri.
Fructele se recoltează în perioada august-septembrie.

ORDINUL RUTALES (TEREBINTHALES)

Cuprinde plante ierboase şi lemnoase care prezintă în organele lor, mai ales în frunze celule şi
buzunare secretoare de uleiuri, balsamuri şi rezine. Florile sunt pentamere, cu discuri nectarifere la baza
staminelor. Filogenetic au derivat din rozale şi ranale.

Familia Rutaceae
Plantele din această familie prezintă pungi secretoare de uleiuri eterice care apar pe frunze sub
forma unor puncte translucide. Fructul este o bacă sau o capsulă.
Genul Citrus – cuprinde cca 60 de specii tropicale şi subtropicale cunoscute sub denumirea de
citrice. Sunt arbori sau arbuşti cu frunze simple, persistente şi flori albe, odorante. Fructul este o bacă
mare provenită din 5 carpele numită hesperidă, care are epicarpul pielos bogat în uleiuri aromatice,
mezocarpul buretos şi endocarpul cărnos, suculent, comestibil.
Reprezentanţi: Citrus limon (lămâiul), Citrus sinensis (portocalul), Citrus deliciosa (C. nobilis)
(mandarinul), Citrus paradisi (grappefruitul), etc.
Dictamnus albus (frăsinelul) – plantă ierboasă cu frunze compuse, cu flori mari, zigomorfe,
roz-purpurii sau albe cu vinişoare de culoare închisă, care produc iritaţii puternice ale pielii. Este
răspîndit în zone uscate (stepă, silvostepă), pe lângă păduri şi tufărişuri.
Ruta graveolens (vinarţ) – plantă ierboasă, cu frunze lanceolate, cu flori galbene, spontană în
sudul ţării, de importanţă meliferă şi medicinală.

Familia Anacardiaceae
Cuprinde arbori sau arbuşti exotici, cu canale rezinifere în organele lor. Fructul este o drupă.
Mangifera indica (mango) – arbore de 10-40 metri originar din estul Asiei, cultivat pentru
lemnul trunchiului şi drupele sale mari, comestibile. Florile mici, roz sunt grupate în ciorchini deşi.
2
Fructele ovoide, cu coajă verde până la portocalie, cu miez gălbui, dulce-acrişor, astringent, au în mijloc
un sâmbure mare.
Pistacia verra (fisticul) – arbore tropical de mici dimensiuni originar din Asia, cu frunze lungi
(10-20 cm) şi penat-divizate. Fructul este o nucă cu valoare condimentară deosebită, de la care se
consumă seminţele uleioase, aromate sub denumirea de fistic.
Cotinus coggygria (scumpia) – arbust răspândit la margini de păduri, în sudul ţării, în zonele cu
influenţe climatice submediteraneene. Frunzele sunt lat eliptice iar florile sunt mici, galben-verzui,
grupate în panicule laxe, terminale.

Familia Simarubaceae
Ailanthus altissima (cenuşer) – arbore originar dinChina şi Corea, cu frunze imparipenat-
compuse, flori galben-verzui grupate în panicule laxe, erecte şi fructe de tip monosamare. Este frecvent
cultivat pe terenuri degradate, taluzuri, terenuri virane. Considerat a fi una dintre cele mai periculoase
specii invazive.

ORDINUL SAPINDALES (ACERALES)

Cuprinde plante lemnoase înrudite cu rutalele dar lipsite de ţesuturi secretoare. Florile
actinomorfe sau zigomorfe prezintă un disc nectarifer extrastaminal.

Familia Aceraceae
Cuprinde arbori răspândiţi în regiunea temperată cu frunze simple sau palmat-fidate. Florile sunt
tetramere sau pentamere iar fructele sunt disamare.
Reprezentanţi: Acer platanoides (arţarul), Acer pseudoplatanus (paltin), Acer campestre
(jugastru), Acer negundo (arţar american), Acer tataricum (arţar tătăresc).

Familia Hippocastanaceae
Cuprinde plante lemnoase cu flori mari, zigomorfe, organizate pe tipul 5.
Aesculus hippocastanum (castan porcesc) – arbore ornamental cu frunze mari, palmat-
compuse, cu flori albe, pătate cu roşu, grupate în panicule mari, piramidale, erecte. Fructele sunt nişte
capsule sferice cu epicarpul verde, spinos şi endocarpul tare, lemnos, în care se află 1-2 seminţe mari,
brune, necomestibile, bogate în saponine şi amidon, numite castane porceşti.

Familia Sapindaceae
Grupează în general plante lemnoase cu flori zigomorfe, cu duscuri nectarifere extrastaminale,
răspândite în zonele calde ale globului.
Koelreuteria paniculata – arbore decorativ cu frunze imparipenat-compuse şi flori galbene cu
simetrie zigomorfă grupate în panicule mari. Fructele sunt capsule ovoidale.

ORDINUL GERANIALES (GRUINALES)

Reuneşte plante ierboase la noi în ţară, cu flori bisexuate, pentamere (organizate pe 5 cicluri),
uneori tetramere prin reducerea ciclului intern de stamine, transformate în staminodii. Fructul este o
capsulă din care uneori seminţele sunt aruncate la distanţă.

Familia Geraniaceae
Cuprinde plante ierboase în regiunea temperată, acoperite cu peri glandulari pe tulpină şi frunze,
secretori de substanţe volatile. Florile pentamere sunt organizate pe tipul 5. Stilele sunt lungi formând
3
împreună cu axul floral un rostru alungit. Fructul este o capsulă care la maturitate se desface în 5
fructuleţe numite mericarpii prinse de un filament rezultat din divizarea stilului, filament care execută
mişcări higroscopice de răsucire. Datorită stilului persistent, fructele au aspectul unui plisc, de unde şi
denumirea lor populară.
Geranium pratense (Ciocul berzei) – plantă cu frunze palmat-lobate şi flori roz-violacee.
Erodium cicutarium (Pliscul cocorului) – plantă măruntă cu frunzele penat-sectate frecventă în
pajişti sau la margini de drumuri. La diseminare, filamentul care însoţeşte mericarpiile capsulei se
răsuceşte în spirală.
Pelargonium zonale (Muşcata) – specie tropicală ierboasă sau semilemnoasă originară din S
Africii, cu florile uşor zigomorfe, viu şi diferit colorate.
Pelargonium odoratissimum – muşcată cu un miros puternic cultivată adesea în apartamente.

Familia Linaceae
Cuprinde în general specii ierboase cu frunze simple, întregi, cu flori organizate pe tipul 5 la care
ciclul intern de stamine se transformă în staminodii.
Linum usitatissimum (Inul) – plantă anuală semilemnoasă originară din Caucaz, cu flori
albastre, cultivată pentru fibre liberiene lungi din tulpină utilizate pentru ţeserea pânzeturilor de calitate
superioară. Fructul este o capsulă cu numeroase seminţe ce conţin uleiuri sicative (30-40%) folosite în
pictură sau la prepararea unor lacuri şi vopsele.
Linum austriacum (Inul de câmp) – plantă cu flori albastre care creşte spontan în pajişti.
Linum flavum – specie spontană cu flori galbene

Familia Oxalidaceae
Oxalis acetosella (Măcrişul iepurelui) – plantă măruntă cu frunze trifoliate cu gust acrişor, cu
flori mici, albe. Creşte pe solul pădurilor de molid, fiind indicatoare pentru soluri acide.
Familia Balsaminaceae
Impatiens noli-tangere (Slăbănogul) – plantă ierboasă cu flori galbene, răspândită în locuri
umede, umbroase. Capsula matură, la atingere se deschide brusc aruncând seminţele la distanţă.

Familia Erythroxilaceae
Erythroxylon cola – arbore originar din Peru şi Bolivia, ale cărui frunze conţin un alcaloid numit
cocaină, o puternică substanţă narcotică.

ORDINUL CELASTRALES

Cuprinde plante lemnoase, în flora noastră sub formă de arbuşti cu frunze opuse, stipelate.
Florile bisexuate, cu simetrie radiară, organizate pe tipul 4 sau 5 au discuri nectarifere bine dezvoltate.
Cuprinde mai multe familii:
Familia Celastraceae
Sunt arbuşti cu frunze simple, cu flori tetramere sau pentamere de culoare verde-gălbuie. Fructul
este o capsulă cu 4-5 lobi muchiaţi, care la maturitate se desface tot în atâtea valve. Seminţele mari şi
colorate sunt prevăzute cu un aril cărnos, de culoare galbenă.
Formula florală:
* K4 C4 A4 G (4) sau * K5 C5 A5 G (5)
Evonymus europaea (Voniceriu, Salbă moale) – arbust comun prin păduri, cu lăstarii tineri
suberoşi, teramuchiaţi. Florile mici, verzi-gălbui sunt grupate în cime axilare. Fructele sunt nişte capsule
roşii. Din lemnul ars se obţine un cărbune fin folosit la fabricarea prafului de puşcă.

4
 Evonymus verrucosa (Salbă râioasă, Lemn râios) – arbust cu verrucozităţi proeminente brun-
negricioase pe lăstarii cilindrici. Scoarţa rădăcinilor este bogată în gutapercă (10-18%). Creşte prin
pădurile din zonele de câmpie şi colinare.
Evonymus japonicus (Salbă japoneză) – arbust erect cu frunze sempervirescente, întregi,
eliptice. Este cultivat sub forma gardurilor vii pe margini de alee, şosele, parcuri.

Familia Aquifoliaceae
Ilex aquifolium (Laurul) – arbust cu frunze sempervirescente, coriacee, spinos-dinţate pe
margini. Fructele sunt nişte drupe roşii. Este o plantă ocrotită ca monument al naturii; este o plantă
termofilă de origine sudică care creşte spontan în România numai în apropierea comunei Zâmbru din
judeţul Arad.
Familia Staphyleaceae
Staphylea pinnata (Clocotici) – arbust cu frunze penat-compuse şi flori albe grupate în panicule
nutante; fructul este o capsulă globuloasă mare, ca o veziculă. Este răspândită prin pădurile de foioase.

ORDINUL RHAMNALES

Cuprinde plante lemnoase (arbori, arbuşti şi liane) cu frunze simple sau compuse, cu flori
bisexuate, rar unisexuate, actinomorfe, tetramere sau pentamere. Florile mici, de culoare verzuie, sunt
prevăzute cu discuri nectarifere. Fructul poate fi capsulă, drupă sau bacă.

Familia Rhamnaceae
Cuprinde arbuşti, uneori spinoşi, cu frunze simple şi fructe de tip drupă.
Rhamnus frangula (Cruşin) – arbust spontan, cu frunze lat-eliptice şi flori mici, axilare albe
sau verzui. Fructele sunt drupe sferice, roşii. Scoarţa trunchiului este cel mai valoros laxativ indigen.
Creşte prin păduri, zăvoaie, malul apelor, din zona de câmpie până în cea montană.
Rhamnus cathartica (Verigariul) – arbust cu ramuri spinoase, cu frunze ovate sau eliptice
dinţate pe margini şi flori mici unisexuate galben-verzui. Drupele sunt de culoare neagră. Creşte prin
păduri şi tufărişuri din regiunea de câmpie şi colinară.
Paliurus spina-christi (Păliur) – arbust spinos cu frunze ovate, cu fructe uscate, disciforme,
aripate, răspândit în sudul Dobrogei. Din ramurile lui se presupune că a fost făcută coroana cu spini a lui
Isus.
Zizyphus jujuba (Măslinul dobrogean) – arbust spinos cu drupe roşii, cărnoase, comestibile, de
aspectul unor măsline mici.
Familia Vitaceae
Cuprinde liane agăţătoare prin cârcei, cu frunzele palmat-lobate sau palmat-compuse. Florile
mici de culoare galben-verzuie, grupate în raceme compuse, apar în dreptul frunzelor la fel ca şi cârceii.
Discurile nectarifere se află în interiorul ciclului staminal. Fructul este o bacă suculentă cu 2-4 seminţe.
Formula florală este următoarea:
* K4-5 C4-5 A4-5 G (2-4)
Vitis vinifera (Viţa de vie) – este o liană de origine nord americană, căţărătoare cu ajutorul
ramurilor metamorfozate în cârcei. Tulpina este ramificată simpodial (creşterea se face prin mugurii
axilari) iar ramificaţiile se numesc coarde. Din mugurii terminali ai ramurilor se dezvoltă o inflorescenţă
sau un cârcel, iar de partea opusă a acestora frunzele palmat-lobate. Florile mici, galben-verzui,
organizate pe tipul 5, au petalele unite prin vârful lor. Corola este ridicată de cele 5 stamine asemenea
unui capişon şi este luată de vânt. Caliciul este redus la 5 dinţişori. Fructele sunt bace cărnoase dispuse
în ciorchine (racem compus), cu epicarpul pielos, mezocarpul şi endocarpul cărnoase, zemoase, cu 2-4
seminţe la interior. Fructele numite struguri sunt consumate proaspete, sub formă uscată (stafide) sau
sub formă de vinuri. Este una dintre cele mai vechi plante de cultură, cu peste 2000 de soiuri.
5
 Deoarece rădăcinile sunt atacate de ciuperca Phylloxera, de provenienţă americană, soiurile de
vie nobilă din Europa se altoiesc pe portaltoi de la specii originare din America de Nord, rezistente la
filoxeră. Astfel de specii sunt: Vitis labrusca, Vitis berlandieri, Vitis vulpina, Vitis amurensis, etc.
Vitis sylvestris (Viţa sălbatică) – specie mediteraneană cu flori unisexuat dioice, răspândită în
sudul ţării, în locuri umede, în special în lunca şi delta Dunării.
Partenocissus quinquefolia (Viţa de Canada) – este o liană cu frunze palmat-compuse, cu cinci
foliole, prevăzută cu cârcei şi discuri aderente, asemenea unor ventuze, prin care se agaţă de substrat
(ziduri, copaci, tufe). Se plantează pentru decorarea zidurilor, asemenea altor specii ale genului.
Partenocissus tricuspidata (Viţa japoneză) – liană cu frunzele trilobate, cu lobii ascuţiţi şi
cuspidaţi.
Partenocissus inserta – plantă căţărătoare cu frunzele întregi.

6
 ORDINUL EUPHORBIALES (TRICOCCALES)

Cuprinde plante ierboase, suculente sau lemnoase destul de variate ca înfăţişare, cu flori
unisexuate, actinomorfe, cu înveliş floral simplu sau complet redus. Majoritatea conţin latex în organele
vegetative. Gineceul este sincarp, tricarpelar şi trilocular, cu câte un ovul în fiecare lojă. Fructul este o
capsulă cu 3 loje şi 3 seminţe, de unde şi a doua denumire a ordinului. Cuprinde 2 familii:

Familia Euphorbiaceae
Cuprinde plante ierboase, suculente şi lemnoase, majoritatea prevăzute cu vase laticifere
secretoare de latex de culoare albă (de unde denumirea populară de laptele câinelui). Sunt plante toxice
datorită alcaloidului euphorbon din latex. Frunzele sunt simple, întregi, rareori lobate (ricin), adesea
stipelate. Florile sunt mici, unisexuate, monoice sau dioice (Mercurialis), nude sau cu un înveliş floral
simplu şi se grupează în vârful tulpinii în inflorescenţe compuse de tip pleiochazii. Acestea la rândul lor
sunt formate din numeroase ciaţii, adică inflorescenţe ce imită ca organizare o floare hermafrodită.
Ciaţiul este format din cinci bractee concrescute în forma unei cupe, pe marginea căreia se află 4 glande
nectarifere, galbene, de formă semilunară sau eliptică. La baza ciaţiului se găseşte un involucru format
din mai multe bractee.
În mijlocul ciaţiului se găseşte floarea femeiască reprezentată de gineceul tricarpelar, sincarp,
care la genul Euphorbia se află în vârful unui peduncul lung numit ginofor care o scoate în afara cupei.
Ovarul se continuă cu 3 stile, fiecare cu câte 2 stigmate. În jurul florii femeieşti se află mai multe flori
bărbăteşti, fiecare reprezentată de câte o stamină, alcătuită dintr-un filament şi 2 antere. Pe filamentul
fiecărei stamine se află în treimea superioară o strangulaţie, considerată a fi locul de inserţie al
învelişului floral dispărut în decursul evoluţiei.
Formula florală este: ♂ P 5-1; 0 A ∞-1
♀ P 5-1; 0 G (3)
Fructul este o capsulă cu 3 seminţe albuminate. Sămânţa prezintă pe tegumentul extern, lângă
funicul, o anexă cărnoasă numită carunculă, care contribuie la desprinderea seminţei de placentă.
Polenizarea este entomofilă, mirmecofilă (prin furnici) sau anemofilă.
Familia cuprinde cca 300 de genuri, cu 7500 de specii răspândite pe toate continentele, dar mai
ales în locuri deşertice, aride. În flora României se află 3 genuri: Euphorbia, Mercurialis şi Ricinus.
Genul Euphorbia (Laptele câinelui) cuprinde cca 700 de specii ierbacee, cactiforme sau
lemnoase în regiunile tropicale.
Euphorbia seguieriana (laptele câinelui, alior) – specie perenă cu frunze lanceolate, acute,
răspândită pe terenuri uscate, nisipoase.
Euphorbia cyparissias – specie perenă comună prin păşuni, cu frunze înguste, liniare, cu flori
însoţite de foliole involucrale late, de culoare galbenă.
Euphorbia glareosa – specie perenă cu frunze obtuze, ovat-lanceolate, sporadică în pajişti şi
locuri ruderale.
Euphorbia glareosa ssp. dobrogensis – plantă scundă de 10-30 cm înălţime, răspândită în
Dobrogea pe terenuri pietroase, calcaroase.
Euphorbia amygdaloides (alior) – specie cu tulpina lignificată la bază, terminată cu o rozetă de
frunze. Frunzele sunt mici, obovate iar florile mici, de culoare verzuie. Comună prin pădurile de foioase.
Euphorbia paralias – plantă de nisipuri litorale cu tulpinile dens foliate; este o specie rară.
Mercurialis perenis (trepădătoarea) – plantă ierboasă lipsită de latex, cu frunze opuse şi flori
unisexuat dioice. Este comun în pădurile de foioase sau de amestec.
Ricinus communis (ricinul) – plantă anuală înaltă până la 3 metri, lipsită de latex, cu frunzele
palmat-fidate. Este originară din Africa unde se dezvoltă ca arbust. Florile unisexuat monoice sunt
dispuse pe acelaşi ax în inflorescenţe racemoase: cele bărbăteşti la baza inflorescenţei iar cele femeieşti
1
la vârf. Fructul este o capsulă ghimpoasă, dehiscentă prin 3 valve, cu 3 seminţe oleaginoase la interior.
Uleiul de ricin obţinut din seminţe este un purgativ puternic. Seminţele utilizate ca atare sunt foarte
toxice datorită alcaloidului ricinină.
Hevea brasiliensis (arborele de cauciuc) – arbore originar din bazinul Amazonului, din care se
obţine prin crestarea trunchiului un latex alb ce serveşte la prepararea cauciucului natural. Este larg
cultivat în zonele tropicale, în special în Africa şi America de Sud.
Manihot utilissima (tapioca, maniocul) – arboraş de cca 3 metri înălţime din regiunea tropicală
a Americii cu rădăcini tuberizate, de până la 15 kg. bucata, din care se extrage o făină alimentară numită
tapioca.
Croton sp. (crotonul) – este o plantă de zonă tropicală, ornamentală prin frunzele sale cu dungi
longitudinale galbene sau albe. La noi se cultivă în sere şi apartamente.

Familia Buxaceae
Cuprinde arbori şi arbuşti lipsiţi de latex, cu flori unisexuate.
Buxus sempervirens (cimişir) – arbust ornamental cu frunze ovate, opuse, pieloase,
sempervirescente. Se pretează la tuns în diferite forme ornamentale. Organele vegetative conţin
alcaloizii buxină şi buxenină cu puternică acţiune citostatică.

ORDINUL SANTALALES

Cuprinde plante ierboase sau lemnoase (arbuşti), cu flori unisexuate, unele cu nutriţie
heterotrofă. Sunt răspândite mai ales în zonele tropicale şi subtropicale.

Familia Santalaceae
Santalum album (Arborele de santal) – arbore originar din India şi Malaezia, din care se obţine
vestitul “lemn de santal” cu miros plăcut datorită uleiurilor eterice pe care le conţine.

Familia Loranthaceae
Reuneşte plante lemnoase de aspectul unor tufe ramificate, semiparazite pe tulpinile şi ramurile
unor arbori foioşi sau răşinoşi. Frunzele lor sunt simple, întregi, opuse. Florile unisexuat dioice,
organizate pe tipul 4, sunt grupate în cime axilare. Fructele sunt baciforme, cu partea cărnoasă provenită
din receptacul. Seminţele lipsite de tegument seminal şi cotiledoane (au numai albumen) sunt
înconjurate de o substanţă vâscoasă care se ataşează de ciocul sau picioarele păsărilor.
Viscum album (Vâscul) – plantă cu frunze verzi, persistente, cu fructe de culoare albicioasă.
Trăieşte pe specii cu lemn moale: sălcii, plopi, tei , arţari, meri, pruni, brazi, pini.
Loranthus europaeus (Vâsc de stejar) – plantă semiparazită cu frunze verzi, căzătoare, cu
fructe baciforme galbene. Trăieşte pe specii de stejari, mai rar pe fag şi pe castan.

ORDINUL RAFFLESIALES

Cuprinde plante tropicale lipsite de clorofilă şi sistem radicular, parazite pe rădăcinile arborilor.
Au cormul redus şi nediferenţiat morfo-anatomic, asemănător unui miceliu situat sub scoarţă şi în
lemnul rădăcinii plantei parazitate. Se hrăneşte prin intermediul haustorilor.
Rafflesia arnoldi – plantă descoperită în insula Sumatera, ce formează la suprafaţa rădăcinilor
parazitate flori unisexuate de până la 1 metru diametru, cu miros puternic, neplăcut. Acestea reprezintă
cele mai mari flori cunoscute până astăzi. Periantul lor este alcătuit din 5 elemente cărnoase de culoare
cărămizie, unite la bază. Prin mirosul lor de carne putredă atrag muştele ca factori ai polenizării.

2
 ORDINUL CORNALES
Familia Cornaceae

Cuprinde arbori sau arbuşti cu frunze întregi, opuse, cu flori bisexuate, tetramere (pe tipul 4) şi
tetraciclice, grupate în inflorescenţe de tip umbelă sau corimb. Fructul este o pseudodrupă.
Formula florală este: * K4 C4 A4 G (2)
Cornus mas (cornul) – arbust cu frunze ovoidale şi flori galbene ce apar înainte de înfrunzire
(martie-aprilie). Fructele sunt nişte pseudodrupe cărnoase, comestibile, de culoare roşie numite coarne.
Cornus sanguinea (sângerul) – arbust cu lăstari roşietici, cu flori albe ce apar după înfrunzire şi
pseudodrupe de culoare neagră-albăstruie.

ORDINUL ARALIALES (UMBELLIFLORALES)

Cuprinde plante ierboase sau lemnoase cu frunze simple sau variat divizate, cu flori mici
pentamere grupate în umbele simple sau compuse. Ovarul prezintă dispoziţie inferioară. Conţin canale
secretoare de uleiuri, oleo-rezine, glicozide, saponine şi alcaloizi. Sunt plante entomofile, cu disc
nectarifer situat la baza stilelor. Se înrudesc cu plantele din ordinul Cornales, ambele grupe avându-şi
originea în Rosale.
Familia Araliaceae

Cuprinde plante majoritar lemnoase cu fructe de tip bacă sau drupă.

Formula florală este: * K5 C5 A5 G (5)
Hedera helix (iedera) – liană care se fixează de substrat (ziduri, scoarţa copacilor) prin rădăcini
adventive, semenea unor ventuze. Frunzele sunt sempervirescente, coriacee, întregi pe ramurile fertile şi
pentalobate pe cele sterile. Florile mici, verzui, grupate în umbele simple, apar toamna. Fructele sunt
bace mici, sferice, de culoare neagră care se maturizează iarna.
Panax ginseng (rădăcina vieţii) – plantă ierboasă perenă ce creşte spontan în China şi Corea.
Rădăcinile tuberizate de aspectul unui om în miniatură se colectează după 6 ani fiind folosite pentru
proprietăţile lor tonifiante, revitalizante, afrodisiace sau în afecţiuni cardiace, reumatism, tuberculoză. În
orient sunt considerate a fi un adevărat elixir al longevităţii şi se utilizează de peste 2000 de ani.

Familia Apiaceae (Umbelliferae)

Cuprinde plante ierboase cu rădăcini pivotante, uneori metamorfozate. Tulpinile sunt fistuloase,
articulate, cu internodiile longitudinal costate. Frunzele variat divizate (penat, palmat), lipsite de peţiol,
prezintă o teacă (vagină) bine dezvoltată prin care se fixează la nodurile tulpinii. La majoritatea
speciilor organele vegetative conţin canale secretoare de uleiuri eterice, oleorezine, heterozide, alcaloizi,
etc., care le conferă miros caracteristic. Florile mici, bisexuate, cu simetrie actinomorfă (rar zigomorfe),
dialisepale şi dialipetale, sunt pentamere (pe tipul 5) şi tetraciclice, cu gineceul bicarpelar, parţial
sincarp (carpele unite numai în zona ovarelor). Ovarul cu poziţie inferioară este bilocular, în fiecare lojă
cu câte un ovul anatrop. La baza stilelor se află un disc nectarifer numit stilopodiu. Florile sunt grupate
în umbele compuse, uneori capituliforme. Umbela compusă este alcătuită din mai multe umbelule,
prinse pe nişte ramificaţii ale axei numite radii. La baza umbelei se află un involucru format din
hipsofile iar la baza umbelulelor un involucel. Involucrul şi involucelul pot lipsi la unele specii.
Formula florală:
* K5 C5 A5 G (2)

3
 Fructul este o dicariopsă (fruct apocarpoid), care la maturitate se desface în 2 mericarpii
(semifructe), fixate în vârful unei prelungiri a axei florale numită carpofor. Pe suprafaţa mericarpiilor
se află 5 coaste longitudinale numite carene, sub care se găsesc fasciculele conducătoare. Între coaste se
află şanţuri longitudinale numite valecule, sub care se află canale secretoare de uleiuri eterice sau oleo-
rezine, care le conferă un miros caracteristic şi proprietăţi condimentare, aromatice, medicinale.
Seminţele albuminate au endospermul bogat în uleiuri şi aleuronă.
Umbeliferele se împart în două subfamilii: Saniculoideae şi Apioideae.

Subfamilia Saniculoideae
Cuprinde plante ierboase cu frunze palmat-lobate sau palmat-fidate. Inflorescenţele sunt nişte
umbele condensate, capituliforme, cu involucrul bine dezvoltat, uneori spinos. Sunt plante lipsite de
canale secretorii în organele vegetative.
Sanicula europaea (sănişoara) – plantă ierboasă cu frunze palmat lobate dispuse la baza
tulpinii, cu umbelule mici şi globuloase. Este frecventă în pădurile de foioase.
Eryngium campestre (scaiul dracului) – plantă perenă cu frunze rigide, divizate, spinoase,
albicioase; florile mici, albe, sunt grupate în inflorescenţe capituliforme înconjurate de un involucru
ţepos. Este frecventă prin păşunile uscate.
Eryngium planum (scai vânăt) – plantă robustă cu frunze tari, spinoase, cu tulpina, frunzele şi
capitulele florifere de culoare albastră-vineţie.
Eryngium maritimum (vitrigon) – specie perenă cu frunze şi hipsofile spinoase de culoare
verde-albăstruie. Răspândită pe întreg litoralul maritim.

Subfamilia Apioideae
Cuprinde plante ierboase cu frunze penat-divizate, cu florile grupate într-o umbelă compusă şi cu
canale secretoare de uleiuri eterice atât în fructe cât şi în organele vegetative.
Daucus carota ssp. carota (morcov sălbatic) – plantă anuală frecventă în păşuni, fâneţe, coaste
însorite, cu rădăcina pivotantă albă, puţin îngroşată. Florile mici sunt albe sau alb-gălbui.
Daucus carota ssp. sativus (morcov cultivat) – plantă bienală cu rădăcina tuberizată, bogată în
caroten (provitamina A) şi zaharuri. Din fructe se extrage un ulei volatil folosit în industria parfumurilor
şi în cosmetică.
Apium graveolens (ţelina) – plantă bienală cu rădăcina tuberizată, cărnoasă, mai mult sau mai
puţin sferică, la varietatea cultivată. Rădăcinile şi frunzele se utilizează la aromatizarea mâncărurilor.
Florile mici au culoare albă, uneori cu nuanţe verzui sau galbene.
Pastinaca sativa (păstârnacul) – plantă bienală spontană şi cultivată, condimentară prin
rădăcinile sale tuberizate de culoare albă şi prin frunze. Umbela este formată din flori mici, galbene.
Petroselinum crispum (P. hortense) (pătrunjelul) – plantă bienală cultivată pentru frunze şi
rădăcinilepivotante îngroşate. Florile sunt mici, de culoare alb-verzuie sau galben-verzuie.
Levisticum officinale (leuşteanul) – plantă perenă cu tulpina groasă, înaltă, cu frunze mari
penat-sectate şi flori mici, galbene grupate în umbele. Se cultivă pentru frunzele sale puternic
aromatizante.
Anethum graveolens (mărarul) – plantă anuală cu frunze foarte divizate, cu flori galbene şi
fructe eliptice, turtite dorsi-ventral. Se cultivă pentru frunzele, tulpina şi fructele sale cu proprietăţi
condimentare (alimente, murături).
Foeniculum vulgare (fenicul, molură) – plantă perenă sau bienală cu frunze 3-4 penat sectate,
cu umbele mari de culoare galbenă. Creşte spontan sau se cultivă pentru frunzele şi fructele sale cu
miros aromatic plăcut, cu utilizări în industria băuturilor alcoolice, în parfumerie, fabricarea săpunurilor,
etc. Fructele au acţiune sedativă, antispastică, dezinfectantă şi stimulează secreţia glandelor mamare.
Carum carvi (chimenul, chimionul) – specie bienală spontană prin pajiştile montane sau
cultivată pentru fructele sale galben-brunii, elipsoidale, evident costate, folosite pentru aromatizarea
mâncărurilor, brânzeturilor, rachiurilor, a pâinii, etc.
4
 Coriandrum sativum (coriandru) – specie anuală cu frunze puternic divizate, cu segmente
liniare, cu flori alb-roşietice sau violacee. Întreaga plantă are miros neplăcut de ploşniţă. Se cultivă
pentru fructele sale sferice, galben-brunii, utilizate pentru condimentarea cărnii şi a mezelurilor.
Împreună cu chimenul se foloseşte sub forma unor ceaiuri pentru stimularea activităţii stomacale,
calmarea durerilor intestinale şi pentru tratarea balonărilor.
Pimpinella anisum (anasonul) – specie anuală de zone mai calde, cu flori mici, albe şi
dicariopse mărunte folosite pentru aromatizarea unor medicamente sau băuturi alcoolice (rachiul de
anason). Stimulează de asemenea secreţia salivară, gastrică, intestinală şi pancreatică.
Anthriscus trichosperma (asmăţui sălbatic) – specie comună în locuri ruderale, margini de
păduri, tufărişuri, etc.
Conium maculatum (cucuta) – specie bienală robustă (până la 2-3 m înălţime), cu tulpina
groasă pătată cu negru, comună în locuri umbroase, margini de ziduri, margini de păduri, locuri
ruderale, semănături. Întrega plantă are miros neplăcut de şoareci şi este toxică datorită alcaloizilor
coniină, conhidrină, cu efecte analgezice şi paralitice asupra sistemului nervos la om. Soctate şi Ciceron
sunt personalităţi ale antichităţii care au fost otrăvite cu o băutură preparată din fructele necoapte ale
acestei plante.
Cicuta virosa (cucuta de apă) – plantă relativ scundă terminată într-o umbelă, frecventă la
marginea apelor şi a terenurilor mlăştinoase. Este una dintre plantele foarte toxice.

5
 SUBCLASA DILENIIDAE (PARIETALIGENAE)

Cuprinde plante ierboase sau lemnoase, cu flori heterochlamidee, dialipetale sau

gamopetale. Androceul este în general diplostemon (stamine dispuse pe 2 cicluri), rareori simplu.
Gineceul este sincarp, cu numeroase ovule dispuse în general parietal.

ORDINUL THEALES (HYPERICALES)

Cuprinde plante cu flori pentamere, tetraciclice, cu androceul polimer, adesea poliadelf

(mănunchiuri de stamine). Conţin (mai ales în frunze) glande secretoare de uleiuri eterice.

Familia Theaceae
Cuprinde arbori şi arbuşti tropicali sau subtropicali, cu frunze simple, sempervirescente.
Fructele sunt capsule sau bace.
Camellia sinensis (arboraşul de ceai) – este un arbust cultivat în China şi SE Asiei, cu
frunze ovate, pieloase şi flori albe, parfumate. Frunzele uscate şi lăstarii tineri sunt comercializaţi
sub formă de ceai verde. În urma unui proces de fermentaţie se obţine ceaiul negru. Frunzele
conţin teină, puţină cofeină, taninuri şi uleiuri eterice, la care se adaugă un principiu azotos, analog
cu caseina din lapte.
Camellia japonica – arbust ornamental cu flori mari, roşii, cultivat în sere şi apartamente.

Familia Hypericaceae
Cuprinde plante ierboase în zona temperată, cu androceu poliadelf, care conţin în frunze
glande şi pungi secretoare de uleiuri eterice, vizibile prin transparenţă sub forma unor puncte.
Hypericum perforatum (sunătoarea) – plantă perenă cu tulpina semilemnoasă la bază,
cilindrică sau bimuchiată, cu flori galbene grupate în cime terminale. Partea aeriană a plantei se
foloseşte în tratarea unor afecţiuni ale ficatului, stomacului, în ulcerul gastric şi hiperaciditate.
Este frecventă în fâneţe.
Hypericum maculatum – plantă frecventă în pajiştile din regiunile montane, cu tulpină
tetramuchiată şi florile negru maculate.

Familia Actinidiaceae
Actinidia deliciosa (kiwi) – arbust căţărător originar din China, cu fructul o bacă
comestibilă cu miez verde, acrişor, numit kiwi. Fructul conţine de 10 ori mai m ulta vitamina C
decât portocala şi un sfert din necesarul zilnic de vitamina E recomandat.

ORDINUL VIOLALES (PARIETALES)

Familia Violaceae
Sunt plante ierboase la noi în ţară, cu frunze stipelate, cu flori bisexuate, pentamere, cu
simetrie zigomorfă la genul Viola datorită petalei anterioare prelungite într-un pinten, cu glande
nectarifere la bază. Fructul este o capsulă valvicidă care se deschide în 3 valve.
Viola odorata (Toporaşi) – plantă cu flori albastru-violet, plăcut mirositoare, răspândită în
tufărişuri sau margini de păduri.
Viola biflora (Toporaşi galbeni) – plantă răspândită pe stâncării umede din etajul alpin.

1
 Viola tricolor (Trei fraţi pătaţi) – plantă cu petalele divers colorate (alb, galben şi violet),
răspândită în pajiştile montane.
Viola tricolor var. hortensis (Panseluţe) – plantă ierboasă cultivată în spaţiile verzi în
scopuri ornamentale.

Familia Cistaceae
Helianthemum hirsutum (Iarba osului) – plantă de talie mică cu frunze opuse, lanceolate,
obovate, cu flori mici de culoare galbenă. Frecventă în pajişti uscate, coaste însorite, tufărişuri (la
Fântâniţa).
Familia Caricaceae
Carica papaya (Papaierul, Arborele de pepene) – arbore de 2-5 m, originar din Mexic
dar cultivat în zona tropicală. Fructele de forma unor pere cresc în buchete, sunt verzi la început,
apoi galbene. Miezul parfumat, dulce, seamănă cu al pepenelui. Frunzele conţin enzime
proteolitice şi papaină, care uşurează digestia proteinelor. Pentru frăgezire, carnea se înveleşte
câteva ore în frunzele de papaia. Din fructele verzi se extrage un latex folosit la fabricarea gumei
de mestecat. Din sucul de papaier brazilienii fac un sirop sedativ iar seminţele au efect vermifug.

ORDINUL TAMARICALES

Familia Tamaricaceae
Cuprinde arbuşti cu frunze mici, solzoase, cu flori hermafrodite, actinimorfe, tetramere sau
pentamere grupate în raceme spiciforme. Fructul este o capsulă.
Tamarix tetrandra (Cătina roşie) – arbust cultivat prin parcuri, cu flori tetramere de
culoare roz, grupate în raceme lungi; înfloreşte înainte de înfrunzire.
Tamarix ramosissima – arbust cu flori pentamere, de culoare roz, frecvent pe soluri
nisipoase, inclusiv în zona litorală.

Familia Frankeniaceae
Cuprinde plante ierboase cu frunze întregi, verticilate, lipsite de stipele, cu flori
hermafrodite, actinomorfe, pentamere.
Frankenia hirsuta – plantă perenă păroasă, cu frunze liniar-lanceolate, revolute; creşte pe
nisipuri marine şi pe sărături.
Frankenia pulverulenta – plantă anuală cu frunze plane, obovate, tomentoase pe faţa
inferioară; creşte pe nisipuri marine şi în locuri sărăturate.

ORDINUL BEGONIALES

Familia Begoniaceae
Cuprinde plante ornamentale tropicale cultivate în sere sau apartamente.
Begonia maculata (Begonie, Plămân) – plantă arbustiformă cu frunze mari, întregi, alb
maculate şi flori roz grupate în inflorescenţe terminale; originară din Brazilia.
Begonia rex - plantă ierboasă cu frunze mari, palmat-nervate, cu o zonă argintie, circulară
pe suprafaţa limbului; originară din India.
Begonia semperflorens – plantă ierboasă cu frunze lucioase verzi sau arămii, penat-
nervate, care înfloreşte continuu; originară din Brazilia.

2
 ORDINUL CAPPARALES (BRASSICALES)

Familia Brassicaceae (Cruciferae)

Cuprinde plante ierboase, cu rădăcini pivotante, uneori tuberizate. Frunzele simple sau
divizate lipsite de stipele sunt dispuse altern pe tulpină. Florile sunt grupate în inflorescenţe
racemoase, simple sau compuse.
Floarea este bisexuată, pe tipul 4, dialisepală şi dialipetală. Caliciul este alcătuit din 4
sepale dispuse pe 2 cicluri. Petalele sunt dispuse câte 2 faţă în faţă, în formă de cruce, de unde şi
numele familiei. Androceul este tetradinam, format din 6 stamine dispuse pe 2 cicluri: 2 mai
scurte pe cercul extern şi 4 mai lungi pe cercul intern. La baza staminelor se află glande
nectarifere sub forma unui disc nectarifer. Gineceul este bicarpelar, sincarp, cu poziţie superioară,
cu un număr variabil de ovule. Între cele 2 carpele se formează de timpuriu un perete fals numit
replum pe care se prind seminţele şi care separă ovarul în două loje.
Formula florală:
* K2+2 C4 A2+4 G(2)
Fructul este fie o silicvă (când este mai lung decât lat) fie o siliculă (când cele 2 diametre
sunt aproximativ egale). Fructul se desface în două valve de o parte şi alta a replumului.
Cruciferele au o mare importanţă economică: multe sunt plante alimentare sau furajere,
altele industriale datorită uleiului din seminţele lor sau chiar decorative. Unele crucifere sunt
buruieni frecvente în semănături, chiar toxice pentru animale.
Dintre speciile cultivate amintim:
Brassica oleracea (varza) - plantă bienală cu frunze mari, cărnoase, ceroase, în care se
depozitează substanţe de rezervă. Florile grupate în raceme galbene şi silicvele se formează în al
doilea an. Se cultivă sub diferite varietăţi şi forme:
Brassica oleracea var. capitata (varza cu căpăţână) – pe tulpina scurtă se formează un
mugure mare, comestibil (căpăţâna de varză); se cultivă sub forma alba sau f. rubra (varza
roşie).
Brassica oleracea var. botrytis (conopida) – se consumă de la ea inflorescenţele îngroşate,
de culoare gălbuie, bogate în substanţe de rezervă.
Brassica oleracea var. gongylodes (gulia) – plantă alimentară prin baza tulpinii globulos
tuberizată.
Brassica oleracea var.gemmifera (varza de Bruxelles) – de pe tulpina înaltă se formează
lateral din mugurii axilari numeroase căpăţâni mici, comestibile; în vârful tulpinii se află o rozetă
de frunze.
Brassica rapa (rapiţa) – plantă cultivată cu flori galbene grupate în raceme; se cultivă sub
2 varietăţi: var. oleifera pentru seminţele mici, negre, bogate în ulei şi var. rapa, pentru rădăcinile
tuberizate folosite ca furaj. Uleiul de rapiţă se foloseşte la iluminat, ungerea maşinilor, fabricarea
săpunurilor, etc.
Raphanus sativus (ridichea) – plantă cu rădăcini tuberizate, comestibile.
Armoracia rusticana (hreanul) – plantă perenă cu rădăcinile tuberizate alungite, albe,
cărnoase, cu gust şi miros înţepător.
Sinapis alba (muştar alb) – plantă cu seminţe alb-gălbui folosite la prepararea
condimentului numit muştar.
Brassica nigra (muştar negru) – seminţele brune sau negricioase, bogate în ulei sunt
folosite la prepararea muştarului.
Dintre speciile ornamentale:
Cheiranthus cheiri (micşunele) – plantă cu frunze lanceolate, cu flori galben-aurii sau
brune grupate în raceme dense, plăcut mirositoare.

3
 Matthiola incana (mixandre) – plantă cu flori albe, roz sau violaceae grupate în raceme
terminale; silicvele păroase sunt paralele cu tulpina.
Dintre speciile spontane:
Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului) – plantă ruderală cu flori albe şi silicule de
forma unor trăistuţe.
Lepidium draba (urda vacii) – plantă ruderală cu flori mici albe grupate în raceme
terminale.
Descurainia sophia (voinicică) – plantă ruderală şi buruiană în culturi cu flori mici,
galbene.
Sinapis arvensis (muştar sălbatic) – buruiană în culturi cu florile galbene.

Familia Resedaceae

Reseda lutea – plantă cu flori galbene răspândită în locuri ruderale, culturi sau pe faleza
litorală.

ORDINUL CUCURBITALES

Familia Cucurbitaceae

Cuprinde plante ierboase anuale, rareori perene, cu rădăcină pivotantă. Tulpina fistuloasă,
muchiată datorită unui colenchim angular este târâtoare sau agăţătoare prin cârcei de origine
caulinară (Bryonia sp.). Cârcei pleacă de la subsoara frunzelor şi pot fi simpli sau ramificaţi. În
cilindrul central se află fascicule tricolaterale. Pe tulpină şi frunzele mari palmat-lobate sau
palmat-sectate se află peri rigizi.
Florile mari, unisexuat monoice (rar dioice), actinomorfe, pentamere, sunt gamosepale şi
gamopetale, de obicei de culoare galbenă. Androceul este format din 5 stamine unite cu tubul
corolei, stamine care pot fi libere, complet unite sau unite 2 câte 2 şi una liberă, alcătuind trei
mănunchiuri (androceu triadelf). Fiecare stamină este răsucită sub forma literei S. Gineceul
sincarp şi cu poziţie inferioară este alcătuit din 3-5 carpele care vor concreşte cu receptaculul.
Polenizarea este entomofilă. La baza corolei florilor bărbăteşti şi a stilului florilor femeieşti
se află un ţesut nectarifer.
Formula florală: ♂ * K(5) [C(5) A(2)+(2)+1]
♀ * K (5) C(5) G (3-5)
Fructul este o bacă falsă numită melonidă sau peponidă, cu partea cărnoasă constituită
din pericarp şi din ţesutul placentar bine dezvoltat care umple cavitatea ovariană. Partea externă
tare, a fructului, provine din receptaculul concrescut cu ovarul. În interiorul fructului se află
seminţe bogate în uleiuri.
Cucurbita pepo (bostanul, dovleacul) – fructele mari, cu valoare furajeră conţin seminţe
bogate în ulei şi cu efect vermifug.
Cucurbita pepo var. oblonga (dovlecei) – fructele mai mici, alungite se folosesc ca
legume.
Cucurbita maxima (bostan turcesc) – plantă cu fructe mari de până la 60 de kg, alb-
cenuşii, cu miez galben-portocaliu şi gust dulce. Se consumă fiert sau copt.
Cucumis sativus (castravete) – fructele cilindrice, netede sau rugoase se consumă crude
sau murate şi sunt bogate în săruri minerale.
Cucumis melo (pepene galben) – fructul sferic sau alungit, costat, neted sau reticulat are
partea cărnoasă galbenă sau verzuie, dulce, aromată. Se cultivă mai ales în sudul ţării.

4
 Citrullus lanatus (pepenele verde, lubeniţa) – plantă originară din Africa de Sud cu
fructele mari sferice sau alungite. Partea cărnoasă este roşie, dulce şi aromată, cu numeroase
seminţe la interior. Se cultivă în sudul ţării.
Luffa cylindrica (buretele vegetal) – planta anuala agatatoare, cu frunze 5-7 lobate,
originara din zonele tropicale ale Asiei si Africii. Florile sunt mici, galbene. Fructele cilindrice de
40-50 cm lungime, au pericarpul străbătut de o reţea densă de fascicule conducătoare; dupa uscare
scheletul de vase - burete pentru baie. In China, Japonia, fructul proaspat se consuma ca leguma.
Ecballium elaterium (pleznitoare) – plantă anuală cu tulpina lipsită de cârcei, cu flori
verzi-gălbui, cu fructe ovoidale de mărimea unor nuci, care prezintă fenomenul de autohorie; la
atingere îşi aruncă seminţele la distanţă de câţiva metri. Creşte pe nisipuri litorale.

ORDINUL MALVALES (COLUMNIFERALES)

Cuprinde plante ierboase sau lemnoase cu frunze simple, stipelate, cu flori actinomorfe,
pentamere. Staminele sunt grupate în mănunchiuri (androceu poliadelf) sau se unesc prin
filamentele lor (androceu monadelf) alcătuind în jurul gineceului o coloană. Gineceul este
policarpelar apocarp sau sincarp iar fructul este o capsulă sau achenă. Cuprinde 4 familii:

Familia Tiliaceae

Cuprinde arbori cu frunze simple, cu flori pentamere grupate în inflorescenţe cimoase de

tip dicaziu. Pedunculul inflorescenţei este parţial concrescut cu o hipsofilă (bractee) decurentă.
Staminele numeroase sunt unite prin baza filamentelor în 5 fascicule (androceu pentadelf), uneori
cu un cerc extern de staminodii. Gineceul este alcătuit din 5 carpele cu dispoziţie superioară.
Fructul este o achenă. La baza sepalelor se află glande nectarifere; sunt plante melifere excelente.
Tilia cordata (tei pucios) – arbore cu frunze cordate, cu peri ruginii la unghiul nervurilor;
creşte în regiunea dealurilor şi zona montană inferioară.
Tilia platyphyllos (tei cu frunză mare) – frunze mari, cu smocuri de peri alburii la axila
nervurilor; creşte în zona de câmpie şi de dealuri.
Tilia tomentosa (T. argentea) (tei argintiu) – arbore cu frunze cordate, pe dos alb-argintii.
Florile alb-gălbui, plăcut mirositoare se colectează pentru prepararea unui ceai cu efect calmant,
sedativ asupra SNC. Este o plantă meliferă, medicinală, forestieră. In zonele de câmpie şi de deal
dar şi cultivat ca arbore ornamental.

Familia Malvaceae

Cuprinde plante ierboase sau lemnoase cu frunze simple palmat-lobate, cu celule

mucilaginoase în celulele lor. Florile pentamere au adesea un caliciu dublu; cel extern numit
epicaliciu este format din 2-11 episepale iar cel intern din 5 sepale libere, persistente. Corola este
alcătuită din 5 petale libere. Androceul este format din numeroase stamine unite prin filamentele
lor într-un tub columnar numit columnă care înconjoară gineceul (androceu monadelf). Gineceul
format dintr-un număr variabil de elemente este sincarp şi cu poziţie superioară.

* k 2-11 K5 C 5 A(∞) G(3-∞)

Fructul este o capsulă polispermă, dehiscentă.
Malva sylvestris (nalba de câmp) – plantă ruderală cu flori mari roz-violaceae.
Malva neglecta (caşul popii) – plantă ruderală cu flori mai mici albe sau roz; capsulele
tinere, cărnoase, sunt comestibile.

5
 Althaea rosea (nalbă de grădină) – plantă înaltă, robustă cu flori mari în general roz,
dispuse în racem în vârful tulpinii.
Hibiscus syriacus (zămoşiţa de Siria) – arbust ornamental cu flori mari, axilare, de
culoare liliachie, purpurie sau albă; se cultivă pentru garduri vii.
Hibiscus esculentus (bame) – specie anuală cu flori galbene; fructele sunt nişte capsule
cărnoase, mucilaginoase, alungite, folosite ca zarzavat în stadiul verde.
Gossypium herbaceum (bumbacul) – plantă anuală originară din Iran şi centrul Asiei cu
frunze mari palmat-lobate şi flori solitare alb-gălbui. Fructul este o capsulă valvicidă, cu 5-10
seminţe acoperite de peri albi, celulozici, unicelulari de 1-5 cm lungime (cca 7000 de peri/
sămânţă). Perii seminţelor se utilizează în industria textilă şi la fabricarea vatei medicinale.
Seminţele conţin 15-30% ulei comestibil.
Gossypium hirsutum (bumbacul de Levant) – specie originară din regiunile semi-aride
ale Africii subsahariene şi Arabiei.

Familia Sterculiaceae

Theobroma cacao (arborele de cacao) – este un arboraş originar din America tropicală
cu frunze simple şi flori mici, roşii grupate pe trunchi sau ramurile principale (cauliflorie).
Fructele sunt nişte bace roşii, mari, cu 30-40 de seminţe de mărimea unor migdale. Prin presare la
cald, din aceste seminţe se obţine untul de cacao. Din turta rămasă, bogată în amidon, se obţine în
urma uscării făina de cacao folosită la prepararea ciocolatei. Seminţele plantei conţin alcaloidul
teobromină cu acţiune stimulatoare asupra SNC.
Cola vera, Cola nitida (nucile de cola) – arbore răspândit în Africa tropicală ale cărui
seminţe numite “nuci de cola” conţin în cotiledoanele embrionului un ulei gras, proteine, amidon
şi alcaloizi puternici analogi celor din ceai şi cafea (teină, cofeină, teobromină) cu efect stimulator
asupra SNC şi a activităţii cardiace. Se folosesc la prepararea băuturilor răcoritoare de tip “cola”.

Familia Bombacaceae

Adansonia digitata (baobabul) – arbore din savana africană cu un trunchi scurt dar gros,
cu circumferinţa de cca 20 m, din vârful căruia pornesc digitat mai multe ramuri groase. Fructele
sunt nişte capsule sclerificate, indehiscente, de forma unor castraveţi (30-40 cm lungime), cu
pulpa făinoasă, comestibilă. Poate atinge vârste de mii de ani.

ORDINUL ERICALES

Cuprinde subarbuşti răspândiţi în zonele montane, care formează micorize endotrofe cu

diferite specii de ciuperci. Frunzele sunt coriaceae, adesea sempervirescente. Florile actinomorfe
sunt tetramere sau pentamere, gamosepale şi gamopetale. Fructele sunt capsule sau bace.
Rhododendron myrtifolium (smirdar, bujor de munte) – subarbust cu flori mari roşii-
violacee grupate umbeliform, răspândit în zona pajiştilor alpine.
Bruckenthalia spiculifolia (coacăză) – subarbust cu flori roz urceolate grupate în
inflorescenţe mici şi compacte.
Loiseleuria procumbens (azalee de munte) – subarbust târâtor cu flori mici, purpurii
răspândit în etajul alpin.
Vaccinium myrtilus (afin) – subarbust cu frunze subţiri, ce formeză pseudobace mici
negre-vineţii, dulci, consumate proaspete, sub formă de dulceaţă sau sirop.
Vaccinium vitis-idaea (merişor) – subarbust cu frunze pieloase, persistente, cu
pseudobace mici, roşii, cu gust acrişor.
6
 Calluna vulgaris (iarbă neagră) - subarbust cu frunze opuse, solziforme, cu flori roz
grupate în raceme dense; creşte în etajul montan, în poieni şi pe terenuri defrişate.

ORDINUL PRIMULALES

Familia Primulaceae

Cuprinde plante ierboase cu frunze întregi dispuse adesea într-o rozetă bazală. Florile
organizate pe tipul 5, gamosepale şi gamopetale sunt grupate de obicei umbeliform în vârful unei
tulpini scapiforme, rareori sunt solitare. Fructul este o capsulă valvicidă sau o capsulă cu căpăcel
numită pixidă.
Primula veris (P. officinalis) (ciuboţica cucului) – plantă perenă cu flori galbene dispuse
umbeliform, răspândită în pajişti, poieni şi păduri din zona colinară şi montană.
Soldanella montana (degetărel) – plantă cu flori mov campanulate răspândită în pajiştile
montane.
Soldanella pussila – plantă pitică cu flori mov prezentă în pajiştile alpine.
Anagalis arvensis (scânteiuţă) – plantă ruderală scundă cu flori mici roşii-cărămizii sau
albastre.
Cyclamen purpurascens – plantă ornamentală cultivată în apartamente.

ORDINUL EBENALES (DYOSPIRALES)

Cuprinde arbori sau arbuşti tropicali, cu frunze simple, pieloase, sempervirescente. Florile
sunt actinomorfe, gamopetale, unisexuat-dioice, rareori bisexuate. Fructul lor este o bacă. Sunt
plante cu importanţă economică.

Familia Ebenaceae

Dyospiros ebenum (Abanosul) – arbore originar din India, cu lemnul de culoare neagră
(lemn de abanos), folosit la confecţionarea unor piese fine de mobilier.
Dyospiros rubra – arbore al cărui lemn (duramen) este de culoare roşie.
Dyospiros chloroxylon – arbore cu duramenul de culoare verde.
Dyospiron kaki (Hurma japoneză) – specie cultivată în grădinile botanice, cu fructe
comestibile.
Familia Sapotaceae
Palaqnium guta şi Palaqnium bornense – arbori tropicali cu vase laticifere articulate,
răspândiţi mai ales în Asia şi Oceania. Prin incizia trunchiurilor se obţine o substanţă numită
gutapercă, folosită în stomatologie, chirurgie şi ca izolator al cablurilor optice.

7
 SUBCLASA CARYOPHYLLIDAE (CENTROSPERMAE)

Grupează plante ierboase, foarte rar lemnoase, cu flori actinomorfe, de regulă pe tipul 5
dialipetale sau gamopetale la speciile mai evoluate. Androceul este dialistemon, izomer sau
polimer iar gineceul cu un număr variabil de carpele este apocarp sau sincarp, cu placentaţie
centrală.

Ordinul CARYOPHYLLALES

Cuprinde plante ierboase cu flori actinomorfe, hermafrodite sau unisexuate, pentamere.

Gineceul este format din 2-5 carpele concrescute într-un ovar în care placentaţia se află pe un ax
central atunci când ovulele sunt numeroase; când există un singur ovul acesta are poziţie central-
bazală. Fructele sunt capsule sau achene. Seminţele au embrionul curbat, albumenul redus şi
perispermul bine dezvoltat. Cuprinde mai multe familii.

1. Familia Caryophyllaceae
Cuprinde plante ierboase cu tulpini articulate, cu nodurile umflate, de care se prind frunze
simple, cu dispoziţie opusă. Florile bisexuate, actinomorfe, tetramere sau pentamere, sunt grupate
în cime dichaziale, rar sunt solitare. Sunt plante majoritar gamosepale, cu caliciul adesea umflat,
veziculos (excepţie face genul Stellaria la care caliciul este dialisepal). Corola este dialipetală,
formată din petale unguiculate (se îngustează la bază într-o formaţiune numită unguiculă). Ovarul
sincarp, unilocular şi superior este aşezat la majoritatea speciilor pe o prelungire a axului floral
numită ginofor (excepţie Stellaria).
Formula florală :
* K 4-5 C4-5 A 5-10 G(2-5)
Fructul este o capsulă uniloculară care se desface în mai multe valve, începând de la vârf.
Dianthus caryophyllus (Garoafa de grădină) – plantă ornamentală cultivată sub diferite
soiuri horticole.
Dianthus carthusianorum (Garofiţă) – plantă înaltă cu flori purpurii grupate în 3-6 cime
contractate, frecventă în fâneţele uscate.
Dianthus callizonus (Garofiţa de Piatra Craiului) – plantă scundă cu flori solitare, de
culoare roşie; specie endemică, monument al naturii, creşte pe stâncăriile calcaroase din masivul
Piatra Craiului.
Dianthus spiculifolius - garofiţă cu flori albe, endemică în Munţii Carpaţi.
Saponaria officinalis (Săpunariţă) – plantă înaltă cu flori roşietice grupate umbeliform;
rădăcinile conţin saponine folosite la curăţirea stofelor.
Silene vulgaris (Guşa porumbelului) – plantă cu caliciul umflat, vezicos, cu petale albe.
Gypsophylla perfoliata (Ipcărige) – plantă repentă prezentă pe nisipurile litorale.
Agrostemma githago (Neghina) – buruiană în culturile agricole, cu flori mari, purpurii;
seminţele sunt toxice deoarece conţin gitagină şi acid agrostemic.
Stellaria media (Rocoina) – buruiană măruntă cu flori mici, albe, frecventă în culturi şi
locuri ruderale.
2. Familia Chenopodiaceae
Sunt plante ierboase cu tulpini articulate, uneori cu aspect cărnos, suculent, la care
învelişul floral este un perigon sepaloid. Fructele sunt achene sau capsule, însoţite de perigonul
persistent.

1
 Beta vulgaris (Sfecla) – plantă bienală cu rădăcina tuberizată; se cultivă var. altissima din
care se extrage zahăr (15-28% zaharoză) şi var. rapacea, utilizată în alimentaţia omului (f. rubra)
sau a animalelor (f. alba).
Spinacia oleracea (Spanacul) – frunzele bogate în vitamine se folosesc în alimentaţia
omului.
Atriplex hortensis (Loboda de grădină) – plantă anuală cultivată şi subspontană, ale cărei
frunze se utilizează în alimentaţie.
Atriplex tatarica (Lobodă sălbatică) – buruiană frecventă în culturi şi locuri ruderale.
Chenopodium album (Spanac sălbatic) – plantă ruderală, nitrofilă.
Salicornia europaea (Brâncă) – plantă cărnoasă, suculentă, frecventă în locuri sărăturate.

3. Familia Amaranthaceae
Amaranthus retroflexus (Ştirul) – plantă cu flori unisexuate grupate în inflorescenţe
spiciforme; frecventă în culturi şi locuri ruderale. Frunzele sunt folosite pentru hrana animalelor.
Amaranthus caudatus (Moţul curcanului) – plantă ornamentală cu florile roşii-sângerii
grupate în inflorescenţe spiciforme, lungi.

4. Familia Portulacaceae
Portulaca oleracea (Iarbă grasă) – buruiană cu tulpini repente, frunze cărnoase şi flori
mici, galbene, răspândită prin culturi şi locuri nisipoase.

Ordinul CACTALES

Cuprinde plante suculente cu înfăţişare caracteristică, cu frunze reduse, transformate în

spini. Pe tulpinile verzi, asimilatoare, de diferite forme (cilindrice, ovoidale, turtite) se formează
nişte muguri axilari numiţi areole, care vor da naştere la spini, lăstari sau flori. Majoritatea
speciilor prezintă rădăcini dar unele specii pot trăi pe arbori ca epifite.
Florile sunt bisexuate, solitare, cu sepale, petale şi stamine numeroase, frumos colorate.
Fructul este o pseudobacă, uneori comestibilă, cu pulpa cărnoasă provenită din funicul.
Cuprinde peste 2000 de specii răspândite în regiunile semideşertice sau cultivate în sere şi
apartamente.
Opuntia ficus-indica (Limba soacrei) – tulpina şi ramurile sunt formate din articole lăţite
acoperite cu spini; florile sunt galbene.
Mamillaria pussila – are tulpina globuloasă, acoperită de spini; florile roz sau roşii se
formează în vârful tulpinii.
Cereus flagelliformis – prezintă ramuri cilindrice, nearticulate, lungi şi groase.
Phyllocactus ackermanni – are ramuri lanceolate, serate, late de 5-7 cm; florile sunt
solitare, roşietice.

Ordinul POLYGONALES
Familia Polygonaceae

Cuprinde plante ierboase, rar lemnoase, spontane sau cultivate, cu tulpini erecte, repente
sau volubile, umflate la noduri. Frunzele sunt simple, întregi, alterne şi au la baza peţiolului o
anexă foliară membranoasă numită ochree rezultată prin concreşterea stipelelor. Ochreea
înconjoară tulpina ca o teacă. Florile sunt mici, numeroase, grupate în inflorescenţe racemoase sau
cimoase. Fructul este o achenă trimuchiată netedă sau însoţită de perigonul persistent sub forma
unor aripi membranoase.
Polygonum aviculare (Troscotul) – plantă repentă, ruderală, cu flori mici, alb-roze,
axilare.
2
 Fagopyrum sagittatum (Hrişcă)- plantă anuală cu frunze cordat-sagitate şi flori albe.
Fructul este o achenă castanie. Din seminţele bogate în amidon se obţine o făină nepanificabilă
folosită la prepararea grişului.
Fagopyrum baldschuanicum (Hrişcă de garduri) – plantă lemnoasă volubilă, cu flori
mici, albe, grupate în panicule, folosită pentru acoperirea gardurilor.
Rumex patientia (Ştevie de grădină) – plantă perenă spontană sau cultivată pentru
frunzele sale bazale, mari, consumate în stadiul tânăr.
Rumex acetosa (Măcriş) – plantă dioică cu frunze sagitate sau hastate, cu gust acru,
consumate crude sau fierte.
Rumex crispus (Dragavei) – plantă perenă frecventă în fâneţe, cu frunze mari, pe margini
ondulate, comestibile.
Rumex alpinus (Ştevia stânelor) – plantă perenă frecventă în jurul stânelor.
Rheum officinale (Revent) – plantă perenă cu frunze mari, cordate, cultivată pentru
peţiolii aromaţi ai frunzelor, consumaţi sub formă de compot.

SUBCLASA ASTERIDAE (SYMPETALAE – TETRACYCLICAE)

Constituie ramura cea mai evoluată din clasa Dicotiledonate. Principalul caracter al acestor
plante ierboase şi lemnoase este floarea tetraciclică şi corola simpetală (gamopetală). Învelişul lor
floral este dublu, organizat pe tipul 5. Androceul este alcătuit din 5, 4 sau 2 stamine, de regulă
unite cu tubul corolei. Gineceul este bicarpelar, sincarp. În ovar se află una sau mai multe ovule cu
un singur integument. Placentaţia este centrală sau parietală.
Asteridele mai puţin evoluate, cu flori actinomorfe şi anterele staminelor libere se
aseamănă cu rosidele, din care se pare că au luat naştere. Cele din ordinele evoluate, cu flori
zigomorfe şi sinanterie s-au îndepărtat mult de rozide în urma evoluţiei.
Subclasa cuprinde 8 ordine.

Ordinul GENTIANALES (CONTORTAE)

Grupează plante ierboase şi lemnoase la care în structura tulpinii se află fascicule

bicolaterale (lemnul încadrat de 2 zone de liber, intern şi extern). Frunzele nestipelate sunt dispuse
opus la majoritatea speciilor. Florile sunt bisexuate, actinomorfe, gamopetale, organizate pe tipul 4
sau 5. În bobocul floral petalele sunt răsucite, acoperindu-se unele pe altele (prefloraţie
contortă). Fructele sunt capsule sau folicule. Conţin alcaloizi, glicozide şi tanin în organele lor.

1. Familia Gentianaceae
Cuprinde plante ierboase cu frunze simple, întregi, dispuse opus. Florile solitare sau
grupate în inflorescenţe au simetrie actinomorfă, rar zigomorfă. Corola tubuloasă este prevăzută
cu gropiţe nectarifere pe partea internă. Sunt răspândite mai ales în regiunile montane.
Gentiana verna (Ghinţură)- plantă scundă cu flori mari, movulii, răspândită în etajul
alpin.
Gentiana lutea (Ghinţura galbenă) – plantă înaltă cu frunze mari ovoidale, arcuat-nervate
răspândită în pajiştile montane din Bucegi; este monument al naturii.
Centaurium erythraea (C. umbellatum) (Fierea pământului) – plantă cu flori roşii
grupate terminal într-un corimb; frecventă în pajişti şi poienile pădurilor în zona de câmpie şi
montană.
2. Familia Apocynaceae
Cuprinde plante ierboase şi lemnoase(liane, arbuşti) cu frunze simple, opuse, adesea
sempervirescente. Florile sunt solitare sau grupate în cime.
3
 Vinca herbacea (Saschiu) – plantă repentă, cu frunze subţiri, căzătoare, cu flori solitare
mari, violacee. Frecventă în pajişti şi margini de păduri. Conţine alcaloidul toxic strofantină.
Nerium oleander (Leandru) – arbust mediteranean ornamental, cu frunze lanceolate,
persistente, dispuse verticilat. Florile mari, roz, roşii sau albe sunt grupate în inflorescenţe
racemoase.
3. Familia Asclepiadaceae
Cuprinde plante ierboase şi lemnoase la care florile actinomorfe grupate în inflorescenţe
prezintă o paracorolă. Staminele sesile formează împreună cu stigmatul o structură comună numită
ginostemiu, la fel ca la Orchideae. Grăunciorii de polen sunt grupaţi în tetrade sau grămezi
numite polenii.
Cynanchum vincetoxicum (Iarba fiarelor) – frecventă prin zăvoaie şi păduri.
Cynanchum acutum – creşte pe dune de nisip.
Periploca graeca (Liana grecească) – liană răspândită în zăvoaiele din lunca Dunării şi
Deltă.
Hoya carnosa (Floare de ceară) – liană cultivată, cu flori albe ca ceara dispuse în umbele.
Coronula este gălbuie cu puncte roşii. Cultivată în apartamente.

Ordinul LOGANIALES
Familia Loganiaceae
Strychnos nux-vomica – liană braziliană cu fructul o bacă sferică de mărimea unei
mandarine, cu 3-5 seminţe lenticulare, din care se extrage strichnina şi brucina, alcaloizi cu
acţiune excitantă asupra SN şi care pot provoca convulsii tetanice.
Strychnos toxifera – arbust din America de Sud din care se extrage curara, alcaloid foarte
toxic, cu acţiune paralizantă asupra nervilor senzitivi; băştinaşii îşi ungeau vârfurile săgeţilor cu
acest alcaloid.

Ordinul RUBIALES
Familia Rubiaceae
Cuprinde plante ierboase în regiunile temperate sau lemnoase în cele tropicale, cu frunze
simple, opuse, stipelate. La speciile ierboase, stipelele sunt de mărimea şi forma frunzelor astfel
încât dau impresia unor frunze dispuse verticilat. La baza frunzelor se află muguri axilari.
Florile bisexuate, actinomorfe, gamopetale, sunt organizate pe tipul 4 sau 5 şi grupate în
cime axilare sau inflorescenţe terminale paniculiforme.
În funcţie de tipul fructului prezintă 3 subfamilii.

1. Subfamilia Cinchonoideae
Fructul este o capsulă cu numeroase seminţe.
Cinchona officinalis (Arborele de chinină gri) – din scoarţa arborelui se extrage chinina
utilizată sub formă de decoct în tratamentul malariei şi a varicelei.
Cinchona succirubra (Arborele de chinină roşie) – arbore cu scoarţa roşie din care se
extrage chinina, chinidina, cinchonina şi cinchonidina.

2. Subfamilia Coffeoideae
Fructul lor poate să fie drupă, bacă sau dicariopsă (fruct mericarpic).
Coffea arabica (Arboraşul de cafea) – arboraş originar din Etiopia, cultivat în zonele
tropicale. Florile albe, odorante sunt dispuse la axila frunzelor mari, ovoidale, opuse. Fructele sunt
nişte drupe cărnoase roşii, cu 2 seminţe cu albumenul cărnos. Din seminţe după prăjire şi râşnire
se obţine cafeaua, care conţine alcaloidul cofeină (stimulator al SN şi activităţii cardiace), dar şi
un principiu azotos numit cofeonă care îi conferă aroma deosebită.
4
 3. Subfamilia Rubeoideae
Fructul lor este o achenă. Frunzele opuse par verticilate datorită stipelelor identice.
Galium molugo (Sânziene albe) – plantă ierboasă cu flori mici, albe, grupate în
inflorescenţe laxe; răspândită în pajişti.
Galium verum (Sânziene galbene) – flori mici galbene dispuse în inflorescenţe compacte;
în pajişti, margini de păduri.
Asperula odorata (Vinariţa) – plantă cu flori mici, albe, caracteristică pădurilor de
foioase.
Rubia tinctorum (Roiba) – plantă tinctorială prin rădăcinile sale.

Ordinul DIPSACALES

Cuprinde plante ierboase şi lemnoase, cu flori hermafrodite actinomorfe sau zigomorfe,

gamopetale, organizate pe tipul 5. Cuprinde mai multe familii.

1. Familia Caprifoliaceae
Reuneşte plante lemnoase, puţine ierboase, cu frunze întregi sau compuse şi flori grupate
în inflorescenţe cimoase.
Sambucus nigra (Socul) – arbust cu frunze penat-compuse şi flori alb-gălbui grupate în
cime; fructele sunt bace negre.
Sambucus ebulus (Bozul) – plantă ierboasă perenă cu miros neplăcut; este o plantă
ruderală.
Viburnum opulus (Călin) – arbust ornamental cu flori albe grupate asemenea ununi
bulgăre de zăpadă.
Viburnum lantana (Dârmoz) - arbust frecvent la margini de păduri.
Lonicera tatarica (Caprifoi tătăresc) – arbust frecvent în parcuri, cu flori zigomorfe roz
sau roşii.
2. Familia Dipsacaceae
Cuprinde plante ierboase cu flori zigomorfe grupate în inflorescenţe capituliforme, însoţite
de un involucru.
Knautia arvensis (Muşcata dracului) – plantă cu flori purpurii, răspândită în pajişti,
tufărişuri.
Scabiosa ucranica – plantă cu flori albe răspândită pe nisipuri litorale.

3. Familia Valerianaceae
Sunt plante ierboase cu frunze simple sau penat-compuse, nestipelate, dispuse opus.
Valeriana officinalis (Odolean) – plantă înaltă cu frunze compuse, cu inflorescenţa
terminală, paniculiformă, frecventă în locuri umede, margini de pâraie.
Valerianella locusta – plantă cu flori mici roz, răspândită în pajişti.

Ordinul OLEALES
Familia Oleaceae

Cuprinde arbori şi arbuşti cu frunze simple, lipsite de stipele, cu flori bisexuate,

actinomorfe, gamosepale şi gamopetale, organizate pe tipul 4. Florile se grupează în inflorescenţe
paniculate numite tirse. Au următoarea formulă florală:
* K(4) [C(4) A2] G(2)
Fructele pot fi bace, drupe, capsule sau monosamare.
5
 Olea europaea (Măslin) – arbore mediteranean cu frunze lanceolate, coriacee, persistente
şi flori mici, albe grupate în inflorescenţe axilare; din drupele comestibile numite măsline se
extrage uleiul de măsline.
Syringa vulgaris (Liliacul) – arbust decorativ cu florile albe (f. alba) sau violacee (f.
violacea).
Forsythia suspensa – arbust ornamental cu flori galbene frecvent în parcuri; înfloreşte
înainte de înfrunzire.
Ligustrum vulgare (Lemn câinesc) – arbust decorativ (garduri vii) cu flori alb-verzui
grupate în inflorescenţe terminale; fructele sunt bace negre, lucioase.
Fraxinus excelsior (Frasin) – arbore cu frunze penat-compuse, cu flori albicioase, grupate
în inflorescenţe terminale.
Fraxinus ornus (Mojdreanul) – arbore sudic cu foliolele mai late, ovoide; fructele sunt
monosamare.

ORDINUL BORAGINALES (POLEMONIALES)

Cuprinde plante ierboase sau lemnoase cu flori actinomorfe, uneori cu tendinţe de

zigomorfie (Echium vulgare), gamosepale, gamopetale, în general organizate pe tipul 5
(pentamere). Se înrudesc cu plantele din Ordinul Gentianales. Cuprinde mai multe familii.

Familia Convolvulaceae
Reuneşte plante ierboase cu tulpini volubile sau târâtoare, cu flori mari, actinomorfe,
gamosepale şi gamopetale, cu corola în general infundibuliformă. Florile sunt solitare, mai rar
grupate în inflorescenţe. Fructul este o capsulă.
Formula florală:
* K(5) [C(5) A5] G(2)
Convolvulus arvensis (volbura, rochiţa rîndunicii) – plantă târâtoare cu frunze ovate sau
sagitate, cu flori solitare, mari, albe sau roz, cu aspect de pâlnii. Este răspândită în locuri ruderale
şi ca buruiană în culturi.
Pharbitis purpurea (zorele) – plantă ornamentală anuală cu tulpini volubile, frunze
cordate şi flori albastre sau roz-liliachii, cultivată mai ales pentru acoperirea balcoanelor şi a
gardurilor.
Ipomaea batatas (batatul, cartofi dulci) – plantă originară din America centrală cultivată
în zona tropicală pentru rădăcinile sale groase, tuberizate, bogate în glucide, asemănătoare cu
tuberculii de cartof. Inlocuieşte cartoful în ţările cu climat tropical.

Familia Cuscutaceae
Cuscuta trifolii (torţelul) – plantă ierboasă cu tulpină volubilă, filiformă, ramificată,
portocaliu-gălbuie, parazită pe diferite specii de trifoi sau alte leguminoase (uneori compozite,
lamiacee, rozacee, etc.). Torţelul absoarbe din planta gazdă seva elaborată prin intermediul
haustorilor prezenţi pe tulpină. Florile mici sunt grupate în cime globuloase. Frunzele lipsesc sau
sunt rudimentare.

Familia Boraginaceae
Cuprinde plante ierboase cu frunze alterne, nestipelate, care prezintă două caractere
principale: peri aspri, rigizi pe tulpină, frunze şi uneori pe flori şi flori grupate în cime scorpioide
(cime unipare) numite cincine. Florile sunt bisexuate, pentamere, actinomorfe, mai rar zigomorfe,
gamosepale şi gamopetale. Corola tubuloasă, infundibuliformă sau hipocrateriformă are gâtul
închis prin 5 smocuri de perişori sau 5 squame păroase numite fornice. Florile prezintă disc
6
nectarifer. Gineceul bicarpelar este împărţit de timpuriu de un perete în 4 loje, fiecare cu câte un
ovul şi va forma la maturitate un fruct de tip tetraachenă.
Formula florală:
* rar % K(5) [C(5) A5] G(2)
În flora României se află cca 60 de specii spontane din această familie.
Myosotis arvensis (nu-mă-uita) – plantă cu flori mici, hipocrateriforme, albastre-azurii,
răspândită în pajişti uscate şi semănături; frunzele lanceolate sunt acoperite de peri asprii..
Myosotis palustris – răspândită în locuri umede şi înmlăştinite.
Symphytum officinale (tătăneasă) – plantă cu frunze eliptic-lanceolate, cu flori roşii sau
violacee, cu corola campanulată; frecventă în fâneţe şi la margini de păduri în zona de câmpie şi
colinară. Este medicinală, folosită pentru efectul său antiinflamator, cicatrizant sau citostatic.
Symphytum cordatum – plantă cu frunze cordate şi cu flori de culoare galben-pal. Creşte
prin păduri şi tufărişuri în regiunea montană.
Pulmonaria officinalis (mierea ursului) – plantă perenă cu frunze eliptic-lanceolate,
păroase, cu flori la început roşii, apoi albastru-violacee, răspândită în pădurile de foioase.
Heliotropium europaeum (vanilie sălbatică) – buruiană cu flori mici albe sau alb-gălbui,
cu uşor miros de vanilie. Creşte prin locuri ruderale şi margini de terenuri agricole.
Anchusa officinalis (miruţa) – plantă cu frunze îngust lanceolate, cu flori albastre-
violacee dispuse într-o cimă scorpioidă evidentă. Este răspândită în locuri nisipoase, ruderalizate.
Lithospermum arvense (mărgeluşa) – plantă cu flori mici, albe, cu achene mici, albe,
lucioase asemănătoare unor mărgele. Creşte în pajişti uscate şi locuri ruderale.
Echium vulgare (limba şarpelui) – buruiană acoperită de peri lungi, aspri, rigizi, cu flori
albastre sau roşietice, zigomorfe. Stilul şi staminele sunt mai lungi decît tubul corolei.
Argusia sibirica – plantă păroasă cu flori albe grupate în cime, răspîndită în zona
ţărmurilor marine, inclusiv pe litoralul Mării Negre.
Cerinthe minor (pidosnic) – boraginacee cu flori gălbui, lipsită de peri, răspândită în
pajişti aride.

7
 ORDINUL BORAGINALES (POLEMONIALES)

Cuprinde plante ierboase sau lemnoase cu flori actinomorfe, uneori cu tendinţe de zigomorfie
(Echium vulgare), gamosepale, gamopetale, în general organizate pe tipul 5 (pentamere). Se înrudesc cu
plantele din Ordinul Gentianales. Cuprinde mai multe familii.

Familia Convolvulaceae
Reuneşte plante ierboase cu tulpini volubile sau târâtoare, cu flori mari, actinomorfe, gamosepale şi
gamopetale, cu corola în general infundibuliformă. Florile sunt solitare, mai rar grupate în inflorescenţe.
Fructul este o capsulă.
Formula florală:
* K(5) [C(5) A5] G(2)
Convolvulus arvensis (volbura, rochiţa rîndunicii) – plantă târâtoare cu frunze ovate sau sagitate,
cu flori solitare, mari, albe sau roz, cu aspect de pâlnii. Este răspândită în locuri ruderale şi ca buruiană în
culturi.
Pharbitis purpurea (zorele) – plantă ornamentală anuală cu tulpini volubile, frunze cordate şi flori
albastre sau roz-liliachii, cultivată mai ales pentru acoperirea balcoanelor şi a gardurilor.
Ipomaea batatas (batatul, cartofi dulci) – plantă originară din America centrală cultivată în zona
tropicală pentru rădăcinile sale groase, tuberizate, bogate în glucide, asemănătoare cu tuberculii de cartof.
Inlocuieşte cartoful în ţările cu climat tropical.

Familia Cuscutaceae
Cuscuta trifolii (torţelul) – plantă ierboasă cu tulpină volubilă, filiformă, ramificată, portocaliu-
gălbuie, parazită pe diferite specii de trifoi sau alte leguminoase (uneori compozite, lamiacee, rozacee,
etc.). Torţelul absoarbe din planta gazdă seva elaborată prin intermediul haustorilor prezenţi pe tulpină.
Florile mici sunt grupate în cime globuloase. Frunzele lipsesc sau sunt rudimentare.

Familia Boraginaceae
Cuprinde plante ierboase cu frunze alterne, nestipelate, care prezintă două caractereprincipale: peri
aspri, rigizi pe tulpină, frunze şi uneori pe flori şi flori grupate în cime scorpioide (cime unipare) numite
cincine. Florile sunt bisexuate, pentamere, actinomorfe, mai rar zigomorfe, gamosepale şi gamopetale.
Corola tubuloasă, infundibuliformă sau hipocrateriformă are gâtul închis prin 5 smocuri de perişori sau 5
squame păroase numite fornice. Florile prezintă disc nectarifer. Gineceul bicarpelar este împărţit de
timpuriu de un perete în 4 loje, fiecare cu câte un ovul şi va forma la maturitate o tetraachenă.
Formula florală:
* rar % K(5) [C(5) A5] G(2)
În flora României se află cca 60 de specii spontane din această familie.
Myosotis arvensis (nu-mă-uita) – plantă cu flori mici, hipocrateriforme, albastre-azurii, răspândită în
pajişti uscate şi semănături; frunzele lanceolate sunt acoperite de peri asprii..
Myosotis palustris – răspândită în locuri umede şi înmlăştinite.
Symphytum officinale (tătăneasă) – plantă cu frunze eliptic-lanceolate, cu flori roşii sau violacee, cu
corola campanulată; frecventă în fâneţe şi la margini de păduri în zona de câmpie şi colinară. Este
medicinală, folosită pentru efectul său antiinflamator, cicatrizant sau citostatic.
Symphytum cordatum – plantă cu frunze cordate şi cu flori de culoare galben-pal. Creşte prin păduri
şi tufărişuri în regiunea montană.
Pulmonaria officinalis (mierea ursului) – plantă perenă cu frunze eliptic-lanceolate, păroase, cu
flori la început roşii, apoi albastru-violacee, răspândită în pădurile de foioase.

1
 Heliotropium europaeum (vanilie sălbatică) – buruiană cu flori mici albe sau alb-gălbui, cu uşor
miros de vanilie. Creşte prin locuri ruderale şi margini de terenuri agricole.
Anchusa officinalis (miruţa) – plantă cu frunze îngust lanceolate, cu flori albastre-violacee dispuse
într-o cimă scorpioidă evidentă. Este răspândită în locuri nisipoase, ruderalizate.
Lithospermum arvense (mărgeluşa) – plantă cu flori mici, albe, cu achene mici, albe, lucioase
asemănătoare unor mărgele. Creşte în pajişti uscate şi locuri ruderale.
Echium vulgare (limba şarpelui) – buruiană acoperită de peri lungi, aspri, rigizi, cu flori albastre
sau roşietice, zigomorfe. Stilul şi staminele sunt mai lungi decît tubul corolei.
Argusia sibirica – plantă păroasă cu flori albe grupate în cime, răspîndită în zona ţărmurilor marine,
inclusiv pe litoralul Mării Negre.
Cerinthe minor (pidosnic) – boraginacee cu flori gălbui, lipsită de peri, răspândită în pajişti aride.

ORDINUL SCROPHULARIALES (PERSONATAE)

Cuprinde plante ierboase cu flori gamopetale, pentamere, zigomorfe sau actinomorfe la speciile mai
puţin evoluate. Spre deosebire de ordinul Boraginales, în cele 2 loje ale gineceului bicarpelar se află
numeroase ovule. Cuprinde mai multe familii.

Familia Solanaceae
Sunt plante ierboase cu flori actinomorfe, rar zigomorfe, pentamere, gamosepale şi gamopetale.
Florile sunt solitare sau grupate în inflorescenţe cimoase. Caliciul este adesea persistent pe fruct. Corola
poate avea diferite forme: rotată (cartof), tubuloasă (mătrăgună), campanulată (tutun),
infundibuliformă (petunie), hipocraterifomă (regina nopţii). Fructul este o capsulă sau o bacă.
Formula florală este:
* K(5) [C(5) A5] G (2-5)
Prezintă importanţă agricolă prin fructe, tuberculi, frunze sau importanţă farmaceutică prin prezenţa
alcaloizilor în organele vegetative (solanină, atropină, nicotină, capsicină, scopolamină, anabasină,
hiosciamină, etc.).
În funcţie de tipul fructului se împart în două grupe:

a). Solanaceae cu fruct de tip bacă

Solanum tuberosum (cartoful) – plantă originară din Bolivia şi Chile, introdusă în Europa în secolul
XVI; vârful stolonilor subterani se tuberizează şi acumulează amidon formând tuberculii de cartof. Florile
sunt albe sau violet, cu corola rotată. Fructul este o bacă mică, sferică, de culoare verde-albăstruie, toxică
datorită alcaloidului solanină.
Solanum melongena (vinetele) – plantă anuală cu flori mari violacee, originară din India de est;
bacele sunt mari, cilindrice, negre-vineţii, comestibile.
Lycopersicum esculentum (tomatele) – plantă anuală cu flori galbene, originară din America de sud,
cu frunze mari, imparipenat-sectate, cu bace roşii, comestibile.
Capsicum anuum (ardeii) – plantă originară din America centrală şi de sud, cu flori albe, cu baca
mare, umflată, goală la interior, puţin suculentă; se cultivă în numeroase varietăţi alimentare (graşi,
gogoşari, ardei iuţi). Ardeiul iute este Capsicum anuum var. cayenne.
Atropa belladona (mătrăguna) – plantă ierboasă înaltă cu frunze ovate, cu flori tubuloase, brun-
roşietice, solitare sau grupate câte 2. Baca sferică, de culoare neagră-albăstruie este foarte toxică. Frunzele,
rădăcinile şi bacele conţin atropină, alcaloid utilizat la dilatarea pupilei şi la tratarea unor afecţiuni ale
globului ocular.
2
 b) Solanaceae cu fruct de tip capsulă
Nicotiana tabacum (tutunul) – plantă anuală înaltă originară din America centrală, cu flori albe, roz
sau roşii reunite în buchete; frunzele eliptice sau lanceolate sunt folosite la fabricarea ţigaretelor după un
proces de fermentare şi uscare ; frunzele conţin alcaloidul nicotină. Planta ajunge în Europa după
descoperirea Americii (1492).
Nicotiana rustica (mahorca, tutun turcesc) – plantă anuală cu tulpina ramificată, cu flori galben-
verzui; frunzele sale, după ce suferă un tratament special, se fumează, prizează sau se mestecă. Frunzele
sunt bogate în nicotină şi acid citric, dar sunt lipsite de aroma frunzelor de tutun. Este considerat a fi un
tutun de calitate inferioară.
Nicotiana alata (regina nopţii) – plantă decorativă cu flori albe, galbene, roz sau vişinii, plăcut
mirositoare, cu corola hipocrateriformă, care sunt deschise numai pe timpul nopţii. Infloreşte în perioada
iulie-septembrie.
Petunia hybrida (petunie) – plantă decorativă anuală originară din America de sud (Brazilia,
Argentina), cu frunze ovate, cu flori mari, infundibuliforme, albe, roz-violet sau purpurii, dispuse axilar. Se
plantează mult în jardiniere.
Hyoscyamus niger (măselariţa) – plantă ruderală cu miros neplăcut, cu flori uşor zigomorfe de
culoare galben-murdar, cu vinişoare roşietice, grupate în vârful tulpinii; fructul este o pixidă (capsulă cu
căpăcel). Plantă toxică datorită alcaloidului hiosciamină.
Datura stramonium (ciumăfaia) – plantă înaltă, toxică, cu flori mari, solitare, albe, cu corola
infundibuliformă, cu tubul lung; fructul este o capsulă ovală, ţepoasă, valvicidă. Plantă folosită în trecut în
America de Nord ca stupefiant în ritualurile religioase (pentru contactarea zeilor) sau în vrăjitorie la
prepararea alifiilor. Se foloseşte şi în scopuri medicinale (tratarea astmului, acţiune calmantă asupra SNC).
Răspîndită în locuri ruderale şi cultivate.

Familia Scrophulariaceae
Cuprinde plante ierboase, rareori lemnoase (Paulownia), cu flori gamopetale zigomorfe, uneori
aproape actinomorfe (genul Veronica), solitare sau grupate în inflorescenţe racemoase sau cimoase.
Organizarea florilor este pe tipul 5, rar 4 (Veronica). Caliciul este persistent, gamosepal. Corola formată
din 5 petale unite (rar 4, rezultate din fuzionarea a 2 petale) şi îmbracă o mare varietate de forme: rotată
(şopârliţă), campanulată (degetărei), pintenată (linariţă), bilabiată (clocotici) sau personată (gura
leului); florile personate au aceaşi alcătuire cu cele bilabiate cu deosebirea că cele 2 buze sunt apropiate
între ele, imitând gura unui animal. Androceul este format din 5, 4 sau 2 stamine unite cu tubul corolei.
Gineceul este bicarpelar, sincarp şi superior.
Formula florală este:
% K(5-4) [C(5-4) A5, 4, 2] G(2)
Fructul este o capsulă sau bacă. Conţin glicozide (scutelarină, digitalină, rinantosidă, gratiolină) şi
saponine în organele vegetative.
Se înrudesc cu Solanaceele (de tipul Hyoscyamus) prin speciile cu flori uşor zigomorfe (genul
Verbascum). La familia Solanaceae însă, zigomorfia florii este incipientă şi excepţională pe când la
Scrophulariaceae devine pronunţată şi constantă. Multe dintre plantele acestei familii sunt semiparazite sau
chiar parazite.
Verbascum phlomoides (lumânărica) – plantă înaltă cu flori galbene, campanulate, aproape
actinomorfe, pentamere, dispuse în inflorescenţe spiciforme lungi către vârful tulpinii; frecventă în pajişti
însorite din zona de câmpie până în cea montană.
Digitalis purpurea (degetărel roşu) – plantă înaltă cu frunze eliptic-lanceolate dispuse în rozete
bazale, cu flori mari, campanulate, roşii-purpurii, grupate în raceme unilaterale. Este răspândită în pajiştile
din zonele montane. Se cultivă uneori pentru conţinutul ei în alcaloizii digitalină şi digitoxină, cu efect
cardiotonic.

3
 Digitalis grandiflora (degetărel galben) – plantă cu raceme unilaterale galbene; răspândită în poieni
şi tăieturi de pădure din zona montană.
Antirrhinum majus (gura leului) – plantă decorativă de origine mediteraneană cu flori personate
roşii-purpurii, roze, galbene sau albe grupate în raceme terminale. Este frecvent cultivată ca plantă
decorativă.
Linaria vulgaris (linariţa) – plantă înaltă cu flori galbene, pintenate, dispuse într-un racem terminal.
Creşte pe marginea drumurilor, căilor ferate sau în tăieturile de pădure, din zona de câmpie până în cea
montană..
Veronica hederifolia (şopârliţă) – plantă măruntă cu tulpina repentă, cu flori mici, pedunculate,
albastre sau violet dispuse axilar; florile organizate pe tipul 4 prezintă doar două stamine. Este frecventă în
pajişti şi culturi, din zona de câmpie, până în cea montană.
Rhinanthus glaber (clocotici) – plantă semiparazită cu caliciul umflat la fructificare, comprimat
lateral; florile bilabiate sunt galbene, cu labiul superior în formă de coif. Este frecventă în pajiştile montane
şi submontane.
Lathraea squamaria (muma pădurii) – plantă cu tulpina şi frunzele cărnoase, de culoare roz-brunie,
parazită pe rădăcinile de fag, carpen, arin, alun, etc. Rizomul şi tulpina sunt acoperite de solzi cărnoşi. In
vârful tulpinii prezintă un racem dens cu flori roşietice. Trăieşte subteran timp de 10 ani şi apoi înfloreşte.
Paulownia tomentosa – arbore decorativ cu frunze mari ovat-cordate, cu flori albastru-violacee,
plăcut mirositoare, dispuse în raceme erecte.
Veronica hederifolia (Şopârliţă) – plantă măruntă, cu tulpina repentă, cu flori mici, pedunculate,
albastre sau violet dispuse axilar; florile organizate pe tipul 4 prezintă doar două stamine. Este frecventă în
pajişti şi culturi, din zona de câmpie, până în cea montană.

Familia Orobanchaceae
Cuprinde plante de culoare brunie sau gălbuie, cu frunze solziforme, parazite pe rădăcinile altor
plante prin intermediul rădăcinilor transformate în haustori. Florile zigomorfe, uşor bilabiate, sunt grupate
în raceme terminale. Fructele lor sunt capsule cu numeroase seminţe (până la 2000 de seminţe).
Orobanche cumana (lupoaie) – plantă cărnoasă de culoare brunie, parazită prin intermediul
haustorilor pe rădăcini pe pelin, tomate, tutun, susai, floarea soarelui, etc.; produce pagube însemnate în
agricultură, mai ales în culturile de floarea soarelui.

Familia Lentibulariaceae
Cuprinde plante ierboase carnivore (insectivore), cu rădăcinile transformate în haustori. Frunzele
lor dispuse în rozetă, sunt întregi la speciile terestre şi multisectate la speciile acvatice. Frunzele sunt
adaptate la capturarea şi la digerarea prăzii. Florile sunt bisexuate, bilabiate, organizate pe tipul 4.
Pinguicula vulgaris (foaie grasă) – plantă măruntă, cu frunze întregi dispuse în rozete la baza
tulpinii şi sunt adaptate la prinderea insectelor mici. Creşte prin pajişti şi tinoave din regiunea montană
până în cea alpină.
Utricularia vulgaris (otrăţelul bălţii) – plantă acvatică cu frunze submerse liniar divizate; unii lobi
ai frunzelor sunt transformaţi în capcane numite utricule, pentru prinderea şi digerarea unor animale foarte
mici; în utricule se află o microfloră bacteriană asemănătoare cu cea din intestinul vertebratelor. Este
sporadică în ape stagnante, mai ales în zona de câmpie.

Familia Bignoniaceae
Cuprinde arbori, arbuşti sau liane cu flori bisexuate, zigomorfe, gamopetale, pentamere, răspândite în
special în regiunile calde ale globului.
Catalpa bignonioides – arbore ornamental originar din America de Nord, cu frunzele întregi, ovat-
cordate; florile sunt de culoare albă cu pete purpurii la interior. Fructele sunt capsule silicviforme lungi,
pendente. Infloreşte în iunie-iulie. Este mult cultivat în spaţiile verzi.

4
 Tecoma radicans (Campsis radicans) (trompeta, luleaua turcului) – liană originară din America de
Nord, cu frunze penat-compuse, cu 9-11 foliole dinţate, cu flori lung tubulate, de culoare roşie-portocalie,
roşie-cărămizie sau galbenă. Prin rădăcinile adventive se fixează pe arbori, arbuşti, pe ziduri. Infloreşte în
perioada iunie-august.

ORDINUL PLANTAGINALES
Familia Plantaginaceae

Cuprinde plante ierboase perene, rar anuale, cu tulpina scapiformă. Frunzele lanceolate sau ovoidale,
cu nervaţiune arcuată, sunt dispuse în rozetă la baza tulpinii. În vârful tulpinii se află florile mici, albe, roz
sau galbene grupate în spice simple, mai mult sau mai puţin alungite. Sunt flori mici, în general bisexuate
gamosepale şi gamopetale, tetramere, cu caliciul şi corola membranoase.
Formula florală este:
* K (4) [ C (4) A4 ] G (2)
Fructul este o capsulă cu căpăcel numit pixidă.
În România, această familie cuprinde numai 2 genuri: Plantago şi Littorella. Din frunzele genului
Plantago se prepară siropul de pătlagină recomandat pentru tuse, bronşite, astm bronşic şi alte afecţiuni.
Plantago lanceolata (pătlagina) – plantă perenă cu frunze lanceolate, comună prin pajişti din zona
de câmpie până în cea montană.
Plantago major (pătlagina mare) – plantă perenă cu frunzele bazale lat-ovate, glabre, frecventă în
pajiştile din întreaga ţară.
Plantago media – plantă cu frunze ovate, surii, păroase, cu peţiolul mai scurt decât lamina; florile
sunt mici de culoare roz. Este frecventă în pajişti.
Plantago altissima – plantă mai înaltă, cu frunze alungit-lanceolate; florile sunt grupate într-un spic
scurt cilindric sau ovoidal, de culoare roz. Este comună prin pajişti umede.
Plantago maritima – plantă halofilă cu frunze liniare cărnoase, cu flori alb-gălbui sau galbene. Este
comună în locuri sărăturate din zona litorală.
Littorella uniflora (chenarul bălţilor) – plantă măruntă cu flori unisexuat-monoice care nu formează
spice. Este o specie rară, pe malul apelor şi a bălţilor din lunca Dunării.

ORDINUL LAMIALES

Sunt plante ierboase sau lemnoase cu tulpini muchiate, cu frunze opuse şi flori pentamere, zigomorfe,
bilabiate. Se înrudesc cu plantele din ordinele Scrophulariales şi Boraginales. Fuctul este o capsulă sau
tetraachenă.

Familia Lamiaceae
Cuprinde plante ierboase în zona temperată şi subarbustive (lemnoase) în cea mediteraneană. Sunt
acoperite de peri secretori de uleiuri volatile pe organele vegetative supraterane, ceea ce le conferă un
miros plăcut, specific. Tulpina este tetramuchiată datorită colenchimului angular din muchii. Frunzele sunt
opuse şi decusate (+), uneori amplexicaule.
Florile grupate în cime axilare condensate (monocaziu, dicaziu sau pleiocaziu) la subsoara frunzelor
superioare, au pedunculii florali scurţi astfel încât apar dispuse uneori sub forma unor verticile sau a unor
spice false. Florile sunt bisexuate, pentamere, gamosepale şi gamopetale, cu caliciul uneori persistent pe
fruct. Corola este bilabiată, formată din două buze sau labii, dintre care cea superioară este alcătuită din 2
petale concrescute, uşor boltite iar cea inferioară din 3 petale, dintre care cea mediană este lăţită, asemenea
unei piste de aterizare pentru insecte. La unele specii (Ajuga, Teucrium sp.), corola devine unilabiată prin
reducerea labiului superior.
5
 În tubul corolei se află androceul didinam, format din patru stamine, dintre care 2 mai scurte fixate
pe labiul superior şi 2 mai lungi, fixate pe labiul inferior. La genul Salvia, androceul este redus la 2
stamine. Gineceul este bicarpelar, sincarp şi bilocular. Datorită unor pereţi falşi formaţi de timpuriu,
ovarul devine la maturitate tetralocular, cu câte un ovul în fiecare lojă. La baza ovarului se află glande
nectarifere sub forma unui disc lobat.
Formula florală:
% K(5) [ C(5) A 2+2; 2] G(2)
Fructul este o tetraachenă (tetranuculă), închisă în caliciul persistent.
Lamiaceele cuprind cca 200 de genuri, cu peste 4000 de specii, răspândite pe tot globul, mai frecvent
în zona mediteraneană. Multe dintre ele se cultivă ca specii melifere, odorante sau condimentare.
Dintre speciile cultivate vom prezenta următoarele:
Mentha piperita (menta, izma bună) – este o specie hibridă, cu frunze lanceolate şi flori roz grupate
spiciform. Frunzele bogate într-un ulei volatil numit mentol se utilizează la prepararea unor ceaiuri, în
parfumerie şi la aromatizarea unor bomboane, lichioruri, etc. Se cultivă frecvent sau poate fi întâlnită
sălbăticită. În pajişti sau pe terenuri necultivate cresc alte specii precum Mentha longifolia, Mentha
pulegium, etc.
Lavandula angustifolia (lavandă, levănţică) –subarbust verde-cenuşie, cu tulpina ramificată, înaltă
până la 1 m, terminată cu flori albastru-violacee, grupate în verticile false sub forma unui spic întrerupt.
Frunzele plantei sunt liniar-lanceolate, convolute, cu aspect de jgheab. Din flori se extrage uleiul de
lavandă, folosit în industria cosmetică, a săpunurilor sau în industria farmaceutică ca antiseptic local.
Florile uscate se întrebuinţează împotriva moliilor, în locul naftalinei.
Rosmarinus officinalis (rosmarin) –subarbust cu frunze liniar-lanceolate cenuşiu-tomentoase, cu
flori mici, axilare, albastru-violacee. Frunzele conţin uleiuri volatile (ulei de rosmarin) şi se folosesc în
scopuri condimentare, în cosmetică şi parfumerie sau ca plante medicinale (afecţiuni reumatice, nevralgii,
etc.). Se cultivă în zona mediteraneană ca plantă ornamentală, sub formă de garduri vii.
Ocimum basilicum (busuioc) – plantă anuală de origine tropicală, cu tulpini ramificate, frunze ovate
şi flori albicioase grupate spiciform în vârful tulpinii. Se cultivă ca plantă ornamentală şi aromatică. Are de
asemenea acţiune antibacteriană şi antimicotică. Uleiul de busuioc se foloseşte în industria parfumurilor şi
în cosmetică.
Hyssopus officinalis (isop) – subarbust tufos, cu frunze lanceolate, cu flori albastre, roz sau albe, cu
miros puternic. Se cultivă ca plantă medicinală (împotriva inflamaţiilor căilor respiratorii, a astmului, tusei,
etc.) şi ca plantă excelentă meliferă. Uleiul extras din flori este folosit în parfumerie.
Melissa officinalis (roiniţă) – plantă ierboasă perenă cu frunze ovate, crenate, bogate în uleiuri
volatile, cu proprietăţi medicinale. Florile mici, albe sau roz sunt dispuse axilar. Frunzele se folosesc la
fabricarea pastelor de dinţi, a apelor de gură, a unor lichioruri, etc. Se întrebuinţează de asemenea în
tulburările digestive şi intestinale. Creşte prin păduri de stejar sau se cultivă ca plantă meliferă.
Majorana hortensis (măgheran) – plantă anuală de origine mediteraneană, cu frunze mici, ovale,
păroase. Florile mici, albe sau roşu-deschis sunt grupate în inflorescenţe globuloase la subsoara frunzelor
superioare. Se cultivă ca plantă medicinală (tulburări digestive, dureri articulare şi musculare) şi
condimentară, folosită mai ales la condimentarea mezelurilor.
Satureja hortensis (cimbru) – specie anuală cu tulpina ramificată, cu frunze liniar-lanceolate şi flori
violaceae. Se cultivă ca plantă condimentară sau medicinală (antiseptică, antihelmintică).
Salvia splendens – plantă ornamentală cu frunze ovate, peţiolate. Florile roşii sunt dispuse verticilat
în vârful tulpinii.
Coleus blumei (urzicuţa) – plantă perenă cu tulpina ramificată, cu frunze ovate, de culoare verde
deschis, pătate cu roz spre mijlocul limbului. Florile sunt albastre. Este cultivată ca plantă de apartament.
Dintre speciile spontane amintim:

6
 Lamium purpureum (urzica moartă, sugel puturos) – plantă anuală cu frunzele cordat-ovate, cu
flori mici roşii-purpurii la axila frunzelor. Creşte în pajişti şi locuri ruderale, din zona de câmpie până în
cea montană.
Thymus marschalianus (cimbrişor) – specie scundă, subarbustivă, tufoasă, cu frunze mici, eliptice
sau lanceolate şi flori roz grupate spiciform către vârful tulpinii. Este frecventă pe coastele aride din zona
stepei şi a silvostepei.
Thymus serpyllum – specie subarbustivă cu tulpina târâtoare.
Salvia nemorosa (jaleş de câmp) – plantă cu flori violacee grupate verticilat la subsoara unor bractee
ovate, violacee. Este comună prin pajişti uscate, locuri ruderale, tufărişuri, etc.
Salvia austriaca – plantă păroasă cu frunzele dispuse rozular la baza tulpinii. Florile albe sau alb-
gălbui sunt dispuse în verticile către vârful tulpinii. Creşte în regiunea de câmpie şi de dealuri, în pajişti,
tufărişuri, margini de drum.
Leonurus cardiaca (talpa gâştei) – plantă perenă cu frunzele palmat-lobate, cu flori roz dispuse
axilar. Este frecventă în locuri ruderale. Se foloseşte la prepararea unor ceaiuri recomandate în tulburările
cardiace.
Familia Verbenaceae
Cuprinde plante ierboase sau lemnoase cu florile grupate în spice sau capitule înconjurate de un
involucru colorat.
Verbena officinalis (sporici) - plantă ierboasă cu flori movulii grupate spiciform spre vârful tulpinii.
Frecventă în locuri ruderale.
Tectona grandis (arborele de Teck) – arbore foarte înalt (până la 80 m înălţime), originar din Indo-
Malaesia, cu diametrul tulpinii până la 4 m. Lemnul său foarte dur (lemn de teck) este folosit pentru
construcţii nautice.

ORDINUL CAMPANULALES
Familia Campanulaceae

Cuprinde plante ierboase cu flori actinomorfe, pentamere, solitare sau dispuse în inflorescenţe
racemoase. Florile gamopetale au corola campanulată, tubuloasă sau infundibuliformă, de culoare albastră-
violacee. Caliciul format de obicei din cinci sepale libere este persistent pe fruct. Fructul este de obicei o
capsulă. În ţesuturi conţin vase laticifere articulate. Cresc de obicei în pajişti sau pe stâncăriile din zonele
montane.
Campanula abietina (clopoţei) – plantă cu tulpina subţire, fragilă, puţin ramificată la partea
superioară, cu flori mari, solitare, de culoare violacee, dispuse terminal. Este comună la margini de păduri
şi în pajişti din zona montană superioară până în cea alpină.
Campanula rapunculoides - plantă perenă cu tulpina neramificată, cu frunze cordate la bază, cu
flori mari, violacee, dispuse într-un racem lung, unilateral. Comună prin păduri şi tufărişuri din zona
montană până în cea subalpină.
Campanula trachelium – plantă păroasă cu flori mari, campanulate, păroase, grupate într-un panicul
foliat. Frunzele radicale sunt lung peţiolate, triunghiulare, cordate la bază iar cele tulpinale sunt sesile.
Comună prin păduri şi tufărişuri din zona montană.
Campanula romanica (Campanula rotundifolia subsp. romanica) – specie endemică, cu tulpini
subțiri, tufoase, cu frunze bazale subrotund-cordate iar cele tulpinale liniar-lanceolate până la liniare.
Florile mici, campanulate, de culoare mov. Crește sporadic pe stâncăriile din zonele de stepă, în nordul și
centrul Dobrogei.

7
 ORDINUL ASTERALES (COMPOSITALES)
Familia Asteraceae (Compositae)

Este familia cea mai evoluată şi bogată în specii din clasa Dicotiledonatae. Cuprinde cca 20 000 de
specii ierboase, rareori lemnoase (în zona tropicală), foarte variate ca înfăţişare şi dimensiuni. Toate
speciile au în organele lor o substanţă de rezervă numită inulină. La unele specii, în organele vegetative
există vase laticifere, secretoare de latex.
La toate speciile familiei însă, florile sunt grupate într-o inflorescenţă tipică numită calatidiu
(antodiu). Calatidiile se pot grupa la rândul lor în inflorescenţe compuse de diferite tipuri: corimb
(Achillea), spic (Cichorium), capitul (Leontopodium). În cadrul calatidiului, florile se inseră sesil în mici
gropiţe (fovee) ale receptaculului lăţit, de diferite forme (plan, bombat, globulos), compact sau gol la
interior. Calatidiul este protejat la exterior de una sau mai multe rânduri de bractee, care alcătuiesc un
involucru calatidial.
Florile din cadrul calatidiului sunt bisexuate, dar prin avortare pot deveni unisexuate sau sterile.
Caliciul redus şi greu de distins este format din 5 dinţişori sau este transformat într-un număr mare de
perişori, care vor forma în vârful fructului un smoc de peri numit papus, ce favorizează diseminarea prin
vânt. La unele compozite caliciul lipseşte. Corola este formată din cinci petale unite. În funcţie de aspectul
corolei gamopetale, florile pot să fie de două tipuri: flori ligulate, cu simetrie zigomorfă şi flori tubuloase,
cu simetrie actinomorfă, între care se află forme intermediare, cum ar fi cele bilabiate sau pâlniate. Corola
florilor ligulate este scurt tubulată la bază dar se prelungeşte superior şi lateral cu o formaţiune lăţită ca o
limbă numită ligulă, terminată cu 5 dinţişori, care indică numărul petalelor unite. Corola florilor tubuloase
este simetrică, alcătuită din cinci petale unite într-un tub, terminat la partea superioară cu 5 dinţişori egali.
Corola bilabiată prezintă o buză superioară redusă de obicei la 2 dinţi şi o buză inferioară formată din 3
dinţi. Florile pâlniate reprezintă o variantă a celor bilabiate, având o corolă formată din 5 dinţi diferiţi ca
mărime.
În centrul corolei ligulate sau tubuloase se află androceul format din 5 stamine cu filamentele libere,
fixate de tubul corolei, dar cu anterele concrescute într-un tub în jurul stilului, fenomen numit sinanterie.
Gineceul inferior este bicarpelar, sincarp, prevăzut cu un stil bifurcat în două stigmate. Polenizarea este
entomofilă sau autogamă, rareori anemofilă.
Formula florală :
* sau % K5-∞; 0 [C(5) A5] G(2)

Fructul este o achenă monospermă, însoţită la majoritatea speciilor de papus. Uneori papusul se află
în vârful unui filament lung numit rostru (păpădie). Seminţele lipsite de endosperm (exalbuminate) sunt
bogate în ulei şi aleuronă.
Compozitele au o mare importanţă economică, multe dintre ele fiind specii ornamentale, altele
legumicole, industriale, furajere sau medicinale.
În funcţie de organizarea calatidiului şi de prezenţa sau absenţa vaselor laticifere, familia Asteraceae
se împarte în două subfamilii: Asteroideae (Tubuliflorae) şi Cichoroideae (Liguliflorae).

Subfamilia Asteroideae (Tubuliflorae)

Cuprinde specii lipsite de vase laticifere al căror calatidiu este format numai din flori tubuloase sau
din ambele tipuri de flori, dispuse diferit: cele tubuloase în centrul inflorescenţei iar cele ligulate (de obicei
sterile) la marginea calatidiului. În organele vegetative prezintă canale şi pungi secretoare de uleiuri eterice.
Helianthus annuus (floarea soarelui) – plantă originară din America de Nord, cultivată la început în
Europa ca plantă ornamentală. Denumirea ei vine de la calatidiile care se orientează permanent după soare,
datorită deplasărilor de auxină în tulpină de partea opusă a razelor solare. In mijlocul calatidiilor se află

8
flori tubuloase iar spre margine flori ligulate mari, galbene (sterile). Seminţele conţin până la 60% ulei
vegetal.
Helianthus tuberosus (nap porcesc, topinambur) – este o plantă perenă înaltă de cca 2m
asemănătoare cu floarea soarelui, dar cu antodiile mai mici (3-8 cm). Frunzele inferioare sunt cordat-ovate
iar cele superioare oblong-ovate sau lanceolate. Rizomii tuberizaţi, de aspectul unor tuberculi sunt bogaţi în
inulină (până la 20%) şi se folosesc în alimentaţie sau la furajarea animalelor.
Achillea millefolium (coada şoricelului) – specie perenă cu frunzele penat sectate, cu laciniile
liniare, cu calatidii mici de culoare albă, grupate corimbiform. Frunzele bazale sunt peţiolate iar cele
tulpinale sunt sesile, dispuse altern. Este o plantă frecventă prin păşuni şi fâneţe. Excelentă plantă
medicinală, cu acţiune antiinflamatoare, recomandată în enterocolite, gastrite, afecţiuni ale vezicii biliare,
etc.
Chamomilla recutita (Matricaria chamomilla) (muşeţelul bun) – plantă anuală cu frunze sectate, cu
segmentele înguste, cu miros plăcut, caracteristic. Pe receptaculul conic, gol la interior se află flori ligulate
albe către margine şi flori tubuloase galbene spre centru. Este o excelentă plantă medicinală, folosită în
gastrite, enterocolite, diaree, sau pentru tratarea inflamaţiilor globului ocular sau mucoasei digestive. Este
frecventă în locuri ruderale, semănături, locuri sărăturoase, etc.
Matricaria inodora (muşeţel nemirositor) – plantă mai robustă, lipsită de miros, cu calatidiile mai
mari, formate pe un receptacul plan. Este o buruiană de locuri ruderale, de semănături.
Artemisia absinthium (pelin bun) – specie perenă de culoare alb-cenuşie, cu antodii mici,
globuloase, gălbui grupate racemiform. Întreaga plantă are un miros specific şi gust amar. Frunzele şi
vârfurile înflorite conţin uleiuri volatile şi principii amare cu acţiune excitantă asupra secreţiei gastrice şi
antiinflamatoare a mucoasei gastro-intestinale. Se consumă sub formă de ceaiuri, tinctură sau vin tonic,
înaintea meselor principale.
Artemisia dracunculus (tarhon) – plantă perenă cu frunze liniar-lanceolate verzi, folosite în
scopurialimentare. Florile sunt tubuloase, galbene, grupate în calatidii mici.
Artemisia austriaca (peliniţa) – plantă perenă măruntă, de culoare alburie, cu frunze sectate, cu
segmente liniare, care prezintă miros specific pelinului. Este o plantă comună în pajiştile din stepă şi
silvostepă.
Arctium lappa (Brusturele) – plantă bienală, ruderală, cu o rădăcină pivotantă cărnoasă şi cu frunze
mari, lat oavt-cordate, lung peţiolate. Calatidiile de culoare roz-liliachie sunt mici, grupate corimbiform.
Plantă de locuri ruderale, margini de drumuri, tufărişuri.
Tussilago farfara (Podbalul) – plantă comună prin locuri abrupte, margini de pâraie, soluri
argiloase, etc. Primăvara devreme apar tulpinile cu frunze reduse şi calatidii galbene. Mai târziu apar
frunzele mari, sinuat dinţate pe margini, alb-tomentoase pe faţa inferioară, dispuse în rozetă. Plantă
medicinală ale cărei frunze sunt indicate în tratarea afecţiunilor pulmonare cronice, în astmul bronşic, etc.
Cirsium arvensae (Pălămida) – buruiană cu înrădăcinare adâncă, cu tulpină înaltă până la 150 cm,
cu frunze lanceolate, întregi sau penat-lobate, terminate în spini. Calatidiile sunt cilindrice roz-liliachii,
grupate corimbiform. Achenele sunt prevăzute cu un papus lung.
Senecio vernalis (Spălăcioasă) – plantă ruderală, acoperită de peri, cu ambele tipuri de flori
(tubuloase şi ligulate) de culoare galben citrin.
Calendula officinalis (Gălbenele) – plantă anuală ornamentală şi medicinală, cu tulpina ramificată,
cu frunze întregi, spatulate şi calatidii mari galben-portocalii. Inflorescenţele sunt folosite sub forma unor
ceaiuri în dischinezii biliare, ulcer gastric şi duodenal.
Bellis perennis (Bănuţei) – plantă măruntă spontană şi cultivată cu tulpina scapiformă, cu frunzele
cuneate, dispuse într-o rozetă bazală. Antodiile au florile ligulate albe sau roz. Creşte în pajişti din întreaga
ţară unde înfloresc de primăvara până toamna.
Leontopodium alpinum (Floare de colţ, Floarea reginei) – plantă perenă, alb-tomentoasă, cu flori
grupate într-un calatidiu compus, înconjurat de foliole bracteiforme lungi de culoare argintie. Înfloreşte în
lunile iulie-august. Creşte pe brâne abrupte, stâncu calcaroase din zona alpină şi subalpină. Este o plantă
ocrotită ca monument al naturii.

9
 Chrysanthemum leucanthemum (Margarete) – plantă perenă cu frunze lanceolate sau spatulate,
mărunt serate pe margini. Calatidiile sunt mari, cu flori ligulate albe şi flori tubuloase galbene. Plantă
frecventă în păşunile şi fâneţele din zona de câmpie până în cea montană.
Chrysanthemum indicum (Tufănică, Crizantemă) – plantă perenă ornamentală, originară din China
şi Japonia. Frunzele sunt simple, cu marginea profund incisă. Calatidiile mari, diferit colorate sunt formate
numai din flori ligulate.
Zinnia elegans (Cârciumărese) – plantă anuală cu tulpina înaltă de 30-100 cm, puţin ramificată, cu
frunze întregi, ovate sau uşor cordate, dispuse opus. Intreaga plantă este aspră la pipăit. Calatidiile sunt
mari, dispuse terminal, cu flori roşii sau de alte culori.
Alte compozite ornamentale: Gerbera jamesonii (Gerbera, Crizantema Africană), Tagetes patula
(Crăiţe), Dahlia pinnata şi D. coccinea (Gherghine, Dalii), Senecio maritima (Cineraria maritima) –
tomentoasă, de culoare alb-albăstruie, etc.

Subfamilia Cichoroideae (Liguliflore)

Cuprinde specii cu vase laticifere în organele vegetative, dar lipsite de glande secretoare de uleiuri
eterice. Calatidiile sunt formate numai din flori ligulate.
Taraxacum officinale (păpădia) – plantă cu tulpina scapiformă, cu frunze runcinate dispuse într-o
rozetă bazală, cu un calatidiu mare de culoare galbenă dispus terminal. Achenele au un rostru terminat cu
un papus de forma unei umbrele. Este o plantă foarte comună în pajişti şi locuri ruderale. Plantă medicinală
recomandată în tratarea afecţiunilor hepato-biliare.
Cichorium intybus (cichoarea) – specie perenă cu tulpina ramificată, cu antodii albastru-azurii,
dispuse terminal şi axilar. Rădăcinile groase, cărnoase, ramificate de la ssp. sativus, bogate în inulină şi
intibină (principiu amar) se folosesc la prepararea surogatului de cafea. Este o specie frecventă în locuri
ruderale sau în pajişti însorite.
Lactuca sativa (salata, lăptuca) – plantă cultivată cu tulpina ramificată, cu o rozetă de frunze mari,
lat-ovate, ce formează o căpăţână. Tulpina floriferă se dezvoltă mai târziu şi se ramifică superior formând
o inflorescenţă bogată, corimbiformă, alcătuită din numeroase antodii mici, galbene. În scopuri alimentare
se folosesc frunzele tinere.
Lactuca serriola (planta busolă) - plantă anuală sau bienală, frecventă în tufărişuri, locuri ruderale,
uneori în semănături ca buruiană. Tulpina este foliată, iar frunzele sunt penat-fidate. Calatidiile sunt mici şi
grupate paniculiform. Florile ligulate sunt de culoare galbenă. Numele plantei provine de la proprietatea
frunzelor de pe tulpina principală de a sta perpendicular pe lumina soarelui, cu vârful orientat spre nord.
Tulpina conţine un suc lăptos cu efecte relaxante; consumat în doze mari sucul provoacă euforie şi
distorsiuni auditive şi vizuale.
Sonchus arvensis (susai) – plantă ruderală şi segetală, cu frunze penat-sectate, cu calatidii mici,
galbene, grupate corimbiform. Achenele sunt comprimate şi însoţite de un papus lung.
Genul Hieracium (vulturica) – este considerat cel mai variabil gen din flora Europei centrale, cu
peste 1000 de specii. În flora României se cunosc 36 de specii. Sunt plante alb-tomentoase. Tulpina lor este
un scap. Frunzele sunt dispuse rozular iar calatidiul, dispus terminal este format din flori galbene
(Hieracium pilosella, Hieracium transilvanicum, etc), rareori roşii (Hieracium aurantiacum). Sunt plante
răspândite mai ales în pajiştile din zonele montane.

10
 CLASA LILIATAE (MONOCOTILEDONATAE)

Cuprinde cca 70 000 de specii de plante răspândite pe întreg globul, în cele mai diverse tipuri
de habitate, mai abundente fiind în zona tropicală. Din punct de vedere filogenetic îşi au originea în
dicotiledonate primitive, de tipul celor din ordinul Nymphaeales, la care florile sunt trimere, fasciculele
libero-lemnoase sunt închise şi se întâlneşte un singur cotiledon, rezultat din concreşterea celor 2
iniţiale (sincotilie).
Se deosebesc de Magnoliatae prin următoarele caractere generale:
Sunt plante predominant ierboase (exceptând palmierii), ramificate mai ales monopodial.
Rădăcinile lor sunt fibroase sau fasciculate; sunt rădăcini adventive, formate în locul celor
embrionare, reduse sau care dispar de timpuriu.
Tulpinile sunt lipsite de structură secundară. Fasciculele conducătoare libero-lemnoase sunt de
tip colateral-închis, lipsite de cambiu intrafascicular şi sunt împrăştiate într-un parenchim fundamental
alcătuind un ataktostel (gr. ataktos = neorânduit). Aceste tulpini nu se îngroaşă în mod evident.
Frunzele sunt de obicei sesile, simple, nedivizate, nestipelate, liniare sau lanceolate, cu
nervaţiune paralelă sau arcuată.
Florile sunt organizate predominant pe tipul 3 (trimere), sunt tetraciclice sau pentaciclice, cu
învelişul floral simplu, de obicei un perigon petaloid frumos colorat, cu tepalele libere. Formula florală
generală este următoarea:
% sau * P 3 + 3 A 3 + 3 G (3)
La formarea tetradei de polen, citokineza (formarea peretelui celular) are loc în prima
diviziune; excepţie face familia Orchidaceae.
Seminţele prezintă endosperm. Endospermul secundar este de tip nuclear deoarece diviziunea
nucleului triploid din sacul embrionar nu este urmată imediat de citokineză (diviziunea citoplasmei).
Embrionul seminţei prezintă un singur cotiledon cu poziţie apicală, provenit din concreşterea
celor două iniţiale (sincotilie); la unele specii se poate întâlni un rest din cel de-al doilea cotiledon
numit epiblast.
Se clasifică în trei subclase: Alismidae, Liliidae şi Arecidae.

I. SUBCLASA ALISMIDAE

Cuprinde plante acvatice sau terestre cu înveliş floral dublu (diferenţiat în caliciu şi corolă),
simplu sau uneori lipsite de înveliş floral. Androceul şi gineceul sunt formate din numeroase elemente
libere, dispuse spirociclic sau ciclic. Numărul staminelor şi carpelelor se reduce la 3 numai la speciile
cele mai evoluate ale subclasei. Fructele pot fi capsule, polifolicule sau nucule. Prin caracterele lor,
aceste monocotile se înrudesc cu dicotiledonatele primitive de tipul Nymphaealelor sau
Ranunculalelor. Spre deosebire de unele dicotiledonate (Nymphaea, Ranunculus ficaria) la care
embrionul are tot un singur cotiledon, dar provenit din concreşterea a două iniţiale, la
monocotiledonate, dintre cele două cotiledoane se dezvoltă unul singur, iar cel de-al doilea primordiu
(care dovedeşte originea lor din dicotile) nu mai creşte deloc sau rămâne foarte mic (epiblastul de la
Poaceae sau Colocasia).

ORDINUL ALISMATALES

Sunt plante ierboase acvatice sau palustre cu frunze întregi, cu flori mici, actinomorfe,
hemiciclice, organizate pe tipul 3 (trimere). Învelişul floral este în general dublu, staminele şi carpelele
sunt numeroase iar gineceul este apocarp, cu dispoziţie superioară. Fructul multiplu este o poliachenă
1
sau o polifoliculă. Reprezintă cele mai simple monocotile, înrudite prin caracterele florii cu
Nymphaealele.
Formula florală: * K 3 C 3 A ∞-6 G ∞-6
Fam. Alismataceae
Cuprinde plante palustre cu frunze heteromorfe.
Sagittaria sagittifolia (săgeata apei) – plantă cu flori unisexuate, monoice grupate într-o
inflorescenţă racemoasă paniculată. Prezintă un accentuat trimorfism foliar: frunze liniare (în apă),
ovat-cordate (natante) şi sagitate (la suprafaţa apei). Creşte pe marginea bălţilor sau apelor lin
curgătoare; este frecventă în Delta Dunării.
Alisma plantago-aquatica (limbariţa) – plantă palustră cu frunze submerse liniare iar cele
natante ovat-eliptice. Florile mici albe sau alb-roz sunt grupate într-o inflorescenţă mare,
paniculiformă, cu ramurile dispuse verticilat şi etajat. Creşte la marginea bălţilor, a şanţurilor sau ca
buruiană în orezării.

Familia Butomaceae
Butomus umbellatus (crin de baltă) – plantă palustră cu tulpină înaltă (1-1,5 m) şi flori roz
grupate umbeliform în vârful tulpinii. Frunzele sunt lungi, lanceolate. Este răspândită pe marginea
bălţilor, lacurilor, canalelor de apă dulce sau în orezării. Fructul este o polifoliculă.

ORDINUL HYDROCHARITALES
Fam. Hydrocharitaceae

Cuprinde plante ierboase acvatice cu frunze opuse sau verticilate, cu flori adesea unisexuate,
solitare, actinomorfe, trimere, prevăzute cu un perigon sepaloid. Fructul lor este o bacă. Se înmulţesc
vegetativ prin nişte muguri de iernare numiţi turioni, care toamna cad la fundul apei.
Hydrocharis morsus-ranae (iarba broaştelor) – plantă natantă dioică, stoloniferă, cu rozete de
frunze reniforme şi flori albe la suprafaţa apei; creşte în bălţi, lacuri şi ape lin curgătoare.
Vallisneria spiralis (sârmuliţa de apă) – plantă dioică cu frunze lungi, liniare, fixată pe fundul
bălţilor puţin adânci unde formează pajişti submerse; este cultivată şi în acvarii. Florile bărbăteşti mici,
submerse, se desprind şi plutesc la suprafaţa apei iar cele femeieşti, natante, sunt fixate în vârful unui
peduncul lung şi spiralat; după fecundaţie pedunculul lung se retractă iar maturarea bacei are loc la
fundul apei.
Elodea canadensis (ciuma apelor) – plantă dioică submersă cu frunze scurte, lanceolate,
dispuse câte trei în verticil. Este frecventă în lacuri şi bălţi, mai ales în Delta Dunării; este frecvent
cultivată în acvarii. Se înmulţeşte uşor pe cale vegetativă prin ruperea tulpinilor.

ORDINUL POTAMOGETONALES
Fam. Potamogetonaceae

Cuprinde plante submerse cu frunze întregi, cu flori mici bisexuate, tetramere, prevăzute cu un
perigon sepaloid, verde sau nude. Florile sunt grupate de obicei în spice terminale. Fructele lor sunt
achene sau poliachene.
Potamogeton natans (broscăriţă) – plantă acvatică cu frunze lung peţiolate, eliptice, natante,
fixată pe fundul bălţilor şi a lacurilor.
Potamogeton crispus (broscăriţă) – plantă submersă, cu frunze înguste, încreţite, cu flori mici,
verzui, dispuse în spice care ies la suprafaţa apei.

2
 II. SUBCLASA LILIIDAE

Cuprinde plante ierboase, cu flori pentaciclice, organizate pe tipul 3, cu gineceu sincarp.

Învelişul floral este un perigon tepaloid viu colorat la majoritatea speciilor, rareori lipseşte sau este
dublu. Androceul este alcătuit din 6 stamine, care la unele specii se reduc la 3 prin avortare. Au evoluat
din dicotiledonatele policarpice.

ORDINUL LILIALES

Sunt plante ierboase perene prin bulbi sau rizomi, cu frunze simple, întregi, arcuat sau paralel
nervate. Florile sunt bisexuate, actinomorfe, pe tipul 3 (trimere), cu învelişul floral un perigon petaloid
la majoritatea speciilor. Gineceul este tricarpelar, sincarp, cu placentaţie centrală şi ovule anatrope.
Conţin alcaloizi, glicozizi şi saponine în organele lor. Prezintă caractere apropiate de ale Ranalelor, din
care se crede că au evoluat.

Familia Liliaceae
Cuprinde plante ierboase perene cu rădăcini adventive fasciculate, tulpini simple sau ramificate
şi frunze de diferite forme (liniare, liniar-lanceolate, eliptice). Florile solitare sau dispuse în
inflorescenţe de diferite tipuri au perigonul viu colorat format din 6 tepale libere dispuse pe două
cicluri, uneori concrescute (Convallaria, Polygonatum, Hyacinthus). Gineceul tricarpelar, sincarp are
poziţie superioară. Polenizarea este entomofilă. Fructul este o capsulă, rar bacă.
Formula florală:
* P 3+3 A3+3 G(3) sau * P (3+3) A3+3 G(3)
Tulipa gesneriana (laleaua) – plantă decorativă, perenă printr-un bulb tunicat, cultivată în
numeroase soiuri horticole. Frunzele sunt eliptic-lanceolate, glauce iar floarea dispusă terminal, este
mare, variat colorată, deosebit de aspectuoasă. Se cultivă în numeroase soiuri, de diferite culori.
Hyacinthus orientalis (zambila) – plantă decorativă perenă printr-un bulb tunicat. Are frunze
bazale liniar-lanceolate şi o tulpină scapiformă terminată cu un racem cilindric, alcătuit din 5-15 flori
odorante, de diferite culori, cu tepalele concrescute.
Lilium candidum (crinul alb) – plantă decorativă cu frunze lanceolate şi flori mari albe,
odorante, dispuse într-un racem terminal (3-20 flori).
Lilium regale (crin imperial) – plantă decorativă cu tepalele mari de culoare roz-violacee.
Hemerocallis fulva (crin galben) – plantă originară din Asia, cu flori mari pâlniate, galben-
portocalii.
Scilla bifolia (viorea) – plantă cu flori albastre-azurii grupate într-un racem terminal. Tulpina
prezintă 2 frunze bazale, lanceolate. Este o plantă comună prin păduri şi tufărişuri.
Convallaria majalis (lăcrămioare) – plantă cu rizom repent, cu 2 frunze eliptice, lucioase.
Florile mici, albe, odorante, au aspect urceolat datorită tepalelor concrescute şi sunt grupate într-un
racem terminal. Fructele sunt nişte bace globuloase, de culoare roşie. Este cultivată sau spontană prin
pădurile de foioase.
Polygonatum latifolium (pecetea lui Solomon) – plantă perenă printr-un rizom cărnos, cu
frunze alterne, eliptic-lanceolate. Florile albe, cu tepalele concrescute, sunt grupate câte 1-4 la subsoara
unor frunze. Fructele sunt bace albastru-negricioase. Este frecventă prin păduri de foioase.
Colchicum autumnale (brânduşa de toamnă) – plantă perenă prin bulbo-tuber, prezentă în
păşunile şi fâneţele umede din regiunile montane. Frunzele apar primăvara iar florile mari, de culoare
roşie-liliachie, unite sub forma unui tub lung, apar toamna. Capsula mare, cu numeroase seminţe se
maturează în primăvara anului următor. Seminţele conţin alcaloidul toxic colchicină, folosit în
citogenetică la blocarea diviziunilor celulare. Întreaga plantă este toxică pentru animale.

3
 Veratrum album (stirigoaie) – plantă înaltă, cu frunze mari, ovate, sesile, dispuse altern. Florile
alb-gălbui sunt grupate terminal într-o inflorescenţă mare racemoasă, paniculiformă. Fructul este o
capsulă. Planta este toxică datorită alcaloidului veratrină. Este răspândită în păşunile montane
degradate sau în jurul stânelor.
Asparagus officinalis (sparanghel) – plantă cu rizom frecventă în tufărişuri şi păduri dar
cultivată şi ca legumă pentru lăstarii etiolaţi care se consumă sub denumirea de sparanghel. Ramurile
tulpinii numite cladodii sunt verticilate, asimilatoare iar frunzele sunt reduse la nişte solzi. Florile mici,
alb-verzui, sunt dispuse la subsoara ramurilor. Fructele sunt nişte bace roşii.
Asparagus sprengeri şi Asparagus plumosus (umbra iepurelui) – se cultivă în apartamente ca
plante ornamentale. Prima specie are tulpinile arcuate iar cea de-a doua are cladode filiforme, foarte
subţiri.
Allium cepa (ceapa) – plantă alimentară bienală originară din stepele Asiei centrale şi de vest,
cultivată pentru bulbii tunicaţi şi frunzele fistuloase comestibile. Florile mici, alb-verzui sunt dispuse
într-o umbelă globuloasă, protejată de un spat membranos. Conţine substanţe antibiotice numite
fitoncide cu acţiune bactericidă.
Allium sativum (usturoiul) – plantă alimentară bienală cu un bulb ovoidal compus din mai
mulţi bulbili (căţei) înveliţi în catafile membranoase. Frunzele sunt lungi, nefistuloase. Florile albe sau
roz sunt adesea înlocuite de bulbili proveniţi din tuberizarea mugurilor florali. Conţine o mare cantitate
de fitoncide.
Allium porrum (prazul) – plantă cu bulb alungit, continuat cu frunze lungi şi late, care se
consumă proaspete sau preparate. Florile roz sunt grupate în umbele sferice, protejate de un spat
membranos. Este cultivată ca plantă alimentară în sudul ţării.
Allium ursinum (leurda) – plantă perenă cu miros puternic de usturoi, frecventă în pădurile de
foioase. Florile alb-gălbui sunt grupate într-o umbelă terminală.
Yucca filamentosa – plantă decorativă originară din America de nord, cu frunze liniare, a căror
margine se destramă în fibre încreţite. Fibrele frunzelor sunt utilizate pentru diverse ţesături rezistente.
Florile mari, alb-gălbui sunt grupate în inflorescenţe paniculiforme, lungi de 40-50 cm.
Aloë arborescens (sabur) – plantă perenă originară din Africa de Sud, cu frunze lanceolate,
cărnoase, dinţate. Florile roşii sunt dispuse într-un racem terminal. Este cultivată ca plantă ornamentală
şi medicinală.

Familia Amaryllidaceae
Cuprinde plante ierboase cu flori bisexuate, actinomorfe, trimere, solitare sau grupate în
inflorescenţe umbeliforme, protejate la bază de o spată. Gineceul este tricarpelar, sincarp, cu ovar
inferior. Fructul este o capsulă falsă sau o bacă.
Formula florală:
* P 3+3 A 3+3 G (3)
Galanthus nivalis (ghiocelul) – plantă vernală perenă printr-un bulb tunicat, cu frunze radicale
lanceolate şi o floare solitară, nutantă, de culoare albă, cu tepalele externe mai lungi decât cele interne.
Tepalele interne (uneori şi cele externe) prezintă pete verzi la vârf. Este frecvent întâlnită prin poienile
pădurilor din zona de câmpie până în cea montană.
Leucojum vernum (luşcă, ghiocei bogaţi) – plantă vernală cu bulb tunicat, cu tulpinile aeriene
nefoliate, prevăzute însă cu spată. Florile asemănătoare ghiocelului, solitare sau grupate câte 2-3 sunt
albe, cu vârful tepalelor pătat cu verde sau galben. Creşte pe văile apelor din zonele submontane.
Leucojum aestivum (ghiocei bogaţi de vară) – plantă asemănătoare cu precedenta dar de talie
mai mare şi cu mai multe flori grupate în inflorescenţe. Este o plantă destul de rară. Infloreşte în
perioada mai-iunie. Creşte în locuri băltite, la marginea mlaştinilor sau prin stufărişuri.
Narcissus poeticus (narcise albe) – plantă decorativă perenă prin bulb, cu tulpina fistuloasă,
nefoliată, terminată cu una sau mai multe flori albe, plăcut mirositoare, protejate de un spat
membranos. Florile sunt prevăzute cu o coronulă (paracorolă) scurtă, de culoare albă.
4
 Narcissus pseudonarcissus (narcise galbene) – plantă decorativă cu perigonul galben, însoţit de
o coronulă (paracorolă) tubuloasă, portocalie.

Familia Iridaceae
Cuprinde plante ierboase perene cu frunze lanceolate sau ensiforme, adesea imbricate. Florile
bisexuate actinomorfe sau zigomorfe, prevăzute cu spată, sunt dispuse solitar sau în inflorescenţe
cimoase monocaziale. Spre deosebire de celelalte familii ale ordinului, floarea este tetraciclică, lipsind
cercul intern de stamine. Polenizarea este entomofilă. Fructul este o capsulă.

Formula florală: * sau % P 3+3 A 3+0 G(3)

Iris germanica (stânjenelul) – plantă perenă prin rizom, cu frunze ensiforme, originară din zona
Mării Mediterane. Florile mari, actinomorfe cu perigon violaceu sunt formate din 3 tepale externe
reflecte şi 3 tepale interne erecte; stilul se termină cu 3 lobi stigmatici petaloizi care acoperă staminele.
Este frecvent cultivată prin grădini.
Iris pallida – stânjenel cu florile violet-deschis.
Iris florentina - stânjenel cu flori odorante, alburii.
Iris pseudacorus (stânjenelul galben) – plantă cu flori mari, galbene, frecventă în locuri
mlăştinoase.
Gladiolus communis (gladiola) – plantă perenă prin bulbo-tuber, frecvent cultivată pentru florile
sale mari, zigomorfe, de diferite culori (roşii, purpurii, roz, albe, galbene) dispuse într-o inflorescenţă
mare, unilaterală.
Gladiolus imbricatus (săbiuţă) – plantă cu flori roz-violacee sau purpurii, ce creşte în pajiştile
din regiunile subcarpatice.
Crocus sativus (şofran) – plantă mediteraneană originară din Orientul mijlociu, perenă prin
rizom, cu flori albastru-violet, cu linii purpurii. Frunzele sunt înguste, asemănătoare firelor de iarbă.
Infloreşte în perioada septembrie-noiembrie. Stigmatele lungi, roşii conţin uleiuri esenţiale, substanţe
amărui şi coloranţi. Stigmatele de şofran reprezintă cel mai scump condiment din lume. Un kg de
condiment conţine cel puţin 100000 de stigmate. Planta este cultivată atât în Asia (Iran, China), cât şi
în Europa (Grecia, Spania).
Crocus moesiacus (brânduşa galbenă, şofrănel galben) – plantă prevernală cu bulb, cu flori
solitare galben-portocalii, cu stigmatul mai scurt decât anterele staminelor; creşte în poienile pădurilor
din sudul ţării.
Crocus reticulatus (brânduşa reticulată) – plantă prevernală cu bulb, cu flori albicioase
prevăzute cu dungi longitudinale purpurii. Creşte în sudul ţării prin poieni şi pajişti stepice.
Crocus banaticus (brânduşa de toamnă) – plantă cu flori liliachii care înfloreşte toamna în
pădurile montane şi submontane.

Familia Agavaceae
Agave americana – plantă cărnoasă de origine tropicală, frecvent cultivată în scopuri decorative.
Frunzele grase, dinţate pe margini, adesea cu o dungă albă pe faţa superioară, sunt dispuse într-o rozetă
bazală. Tulpina floriferă groasă şi înaltă până la 10 m, terminată cu o inflorescenţă în formă de
candelabru apare în ultimul an de viaţă; înfloreşte o singură dată la cca 10 de ani după care planta
moare.

Familia Pontederiaceae
Eichornia crassipes (zambila de apă) – plantă acvatică originară din zonele tropicale, cu florile
mari albastru-movulii asemănătoare zambilelor. Este un excelent biofiltru pentru apele colmatate ale
lacurilor dulcicole.
5
 ORDINUL ORCHIDALES
(MICROSPERMALES, GYNANDRALES)

Fam. Orchidaceae
Este cel mai bogat ordin de plante antofite, cu peste 20.000 de specii, răspândite preponderent în
regiunile tropicale. În România cresc în mod spontan 54 de specii de orhidee.
Sunt plante ierboase terestre, epifite sau liane. Cele terestre prezintă doi tuberculi sau rizomi cu
rădăcini adventive iar cele epifite au velamen radicum (rizoderma rădăcinilor aeriene este
multistratificată şi înmagazinează apa din aer sau precipitaţii). Unele au micorize endotrofe cu diferite
specii de ciuperci. Tulpinile aeriene sunt foliate, cu frunze sesile sau scurt peţiolate, dispuse distich.
Nervaţiunea frunzelor este paralelă sau arcuată.
Florile bisexuate (rar unisexuate), cu simetrie zigomorfă (bilabiate şi pintenate), sunt solitare sau
grupate în inflorescenţe racemoase. Învelişul floral este un perigon petaloid viu şi variat colorat, format
din 6 tepale dispuse pe două cercuri. Ca urmare a răsucirii ovarului cu 180 de grade, tepala superioară
a ciclului intern, devine inferioară şi are o formă caracteristică (papuc, pinten, insectă). Această tepală
modificată se numeşte label (labellum) şi uneori prezintă un pinten în care se găseşte ţesut nectarifer.
Androceul format iniţial din 6 stamine dispuse pe două cercuri, este alcătuit la speciile actuale
numai din 1 sau 2 stamine fertile, restul fiind reduse sau transformate în staminodii. Stamina sesilă,
redusă la o anteră biloculară, concreşte cu stigmatul formând un fel de coloană numită ginostemiu
(Gynandrales). Grăunciorii de polen sunt eliberaţi din antera biloculară în tetrade (câte 4) dar cel mai
adesea sunt uniţi printr-o substanţă cleioasă într-o formaţiune claviformă numită polinie (ca o
măciucă). Polinia se prelungeşte într-un pedicel numit caudicul, la baza căruia se află o glandă
vâscoasă denumită retinacul, prin care se fixează pe capul insectelor sau ciocul păsărilor, polenizarea
fiind entomofilă sau ornitofilă (păsările colibri).
Gineceul este tricarpelar, cu stigmatul trilobat, cu lobul median steril, atrofiat, numit rostellum
la orhideele monandre şi care îndeplineşte funcţia de susţinere a poliniilor. Ovarul are poziţie
inferioară. Formula florală este următoarea:
% P 3+3 A 1-2 G (3)
Fructul este o capsulă cu seminţe foarte mici, lipsite de endosperm (Microspermae).
Din punct de vedere filogenetic au provenit din liliale. Familia cuprinde două subfamilii:

a). Subfamilia Cypripedioideae (Diandrae)

Androceul acestor plante este alcătuit din 2 stamine fertile, cea de-a treia formând o staminodie
petaloidă. Stigmatul prezintă 3 lobi fertili.
Cypripedium calceolus (papucul doamnei) – plantă perenă prin rizom, cu frunze sesile, mari,
ovate. Tulpina se termină cu 1-2 flori mari, cu coiful vişiniu şi labelul galben, umflat, de forma unui
papuc. Creşte sporadic în pădurile de foioase din zonele montane şi submontane. Este ocrotită ca
monument al naturii.

b). Subfam. Orchidoideae (Monandrae)

Florile conţin o singură stamină fertilă iar stigmatul are numai lobii laterali fertili, cel median
fiind transformat în rostellum. Reprezintă grupul cel mai bogat în specii.
Orchis morio (poroinic, untul vacii) – plantă perenă prin 2 tuberculi. Frunzele sunt lanceolate
iar tepalele florilor de culoare purpuriu-violacee sunt unite într-un coif şi au labelul trilobat. Creşte în
fâneţele montane şi poienile pădurilor.
Orchis maculata (poroinic pătat) – plantă cu frunzele eliptic-lanceolate pătate cu negru şi flori
de culoare purpurie grupate într-un racem terminal. Creşte în pajiştile din zonele montane.

6
 Anacamptis pyramidalis – plantă cu tuberculi sferici, cu tulpina foliată şi flori roz-violacee
grupate în vârful tulpinii într-o inflorescenţă compactă, piramidală. Creşte prin pajişti în regiunea
montană şi submontană.
Gymnadenia conopsea – plantă cu tuberculii lăţiţi, palmat-sectaţi. Tulpina robustă, foliată se
termină cu o inflorescenţă laxă, cilindrică, roz sau roşie-violacee, rar albă. Creşte în pajişti din zona
dealurilor până în cea subalpină, mai ales pe substrat calcaros.
Nigritella rubra (sângele voinicului) – orhidee de talie mai mică cu miros de vanilie, cu
inflorescenţa compactă, de culoare roşie, sporadică prin păşuni şi brâne. Este o plantă ocrotită prin
lege.
Nigritella nigra (sângele voinicului) – inflorescenţa compactă este de culoare purpuriu-
negricioasă. Este ocrotită prin lege.
Orchis laxiflora ssp. elegans – specie cu frunze liniar-lanceolate, cu florile roz-violacee grupate
terminal în raceme laxe, lungi de până la 35 cm. Labelul florilor este aproape întreg. Creşte pe nisipuri
litorale umede şi slab sărăturate.
Neotia nidus-avis (cuibuşor) – plantă saprofită cu tulpina şi florile de culoare brun-gălbuie,
răspândită prin pădurile de foioase.
Vanilla planifolia (vanilia) – plantă epifită cu tulpina agăţătoare, originară din Mexic. Frunzele
plantei sunt ovale, cărnoase iar florile sunt mari, galbene sau portocalii. Fructele lungi, recoltate
necoapte, sunt aromate şi utilizate la prepararea dulciurilor.

Ordinul ZINGIBERALES (SCITAMINALES)

Cuprinde plante ierboase, uneori arborescente, răspândite în zonele calde, care au tulpinile
îngroşate prin tecile mari ale frunzelor. Florile trimere, zigomorfe sau asimetrice sunt protejate de o
bractee voluminoasă. Învelişul floral este un perigon viu colorat, uneori diferenţiat însă în caliciu şi
corolă. Gineceul este tricarpelar, sincarp, cu ovar inferior.

1. Fam. Musaceae
Sunt plante tropicale de dimensiuni mari, unele cu o tulpină falsă rezultată din tecile persistente
ale frunzelor. Florile sunt unisexuat-monoice, rar bisexuate. Fructele sunt bace.
Musa paradisiaca (Bananierul) – plantă tropicală arborescentă, cu frunze mari dispuse într-un
buchet terminal; limbul frunzelor este întreg, ovat-lanceolat. Inflorescenţa mare este un racem pendul
cu flori mascule spre vârf şi femele spre bază. Bacele alungite, comestibile numite banane au
mezocarpul cărnos, dulce şi aromat, cu seminţe mici la interior. Varietatea sapientium formează fructe
partenocarpice (lipsite de seminţe).
Strelitzia reginae – plantă perenă decorativă originară din Africa de Sud, cultivată în sere,
introdusă în Europa în anul 1773; imită capul de la pasărea paradisului. Polenizarea este realizată de
păsări de dimensiuni foarte mici din ordinul Passeriformes.

2. Fam. Cannaceae
Sunt plante cu flori zigomorfe, bisexuate, răspândite în America tropicală şi subtropicală.
Canna indica (Cana) – plantă perenă prin rizom cu frunze mari, ovoidale şi flori mari,
asimetrice, viu colorate (roşu, galben sau pestriţ), fixate pe tulpina înaltă. Fructul este o pseudocapsulă.
Se cultivă frecvent în spaţiile verzi ca plantă ornamentală.

7
 Ordinul ZINGIBERALES (SCITAMINALES)

Cuprinde plante ierboase, uneori arborescente, răspândite în zonele calde, care au tulpinile
îngroşate prin tecile mari ale frunzelor. Florile trimere, zigomorfe sau asimetrice sunt protejate de o
bractee voluminoasă. Învelişul floral este un perigon viu colorat, uneori diferenţiat însă în caliciu şi
corolă. Gineceul este tricarpelar, sincarp, cu ovar inferior.

Fam. Musaceae

Sunt plante tropicale de dimensiuni mari, unele cu o tulpină falsă rezultată din tecile persistente
ale frunzelor. Florile sunt unisexuat-monoice, rar bisexuate. Fructele sunt bace.
Musa paradisiaca (Bananierul) – plantă tropicală arborescentă, cu frunze mari dispuse într-un
buchet terminal; limbul frunzelor este întreg, ovat-lanceolat. Inflorescenţa mare este un racem pendul
cu flori mascule spre vârf şi femele spre bază. Bacele alungite, comestibile numite banane au
mezocarpul cărnos, dulce şi aromat, cu seminţe mici la interior. Varietatea sapientium formează fructe
partenocarpice (lipsite de seminţe).
Strelitzia reginae – plantă perenă decorativă originară din Africa de Sud, cultivată în sere,
introdusă în Europa în anul 1773; imită capul de la pasărea paradisului. Polenizarea este realizată de
păsări de dimensiuni foarte mici din ordinul Passeriformes.

Fam. Cannaceae

Sunt plante cu flori zigomorfe, bisexuate, răspândite în America tropicală şi subtropicală.

Canna indica (Cana) – plantă perenă prin rizom cu frunze mari, ovoidale şi flori mari,
asimetrice, viu colorate (roşu, galben sau pestriţ), fixate pe tulpina înaltă. Fructul este o pseudocapsulă.
Se cultivă frecvent în spaţiile verzi ca plantă ornamentală.

Ordinul JUNCALES
Fam. Juncaceae

Cuprinde plante ierboase perene prin rizomi, cu tulpini cilindrice, cu frunze vaginate şi cu lamina
îngustă. Sunt asemănătoare ca structură a florii cu liliaceele, cu o serie de modificări însă ca urmare a
polenizării anemofile. Florile în general bisexuate, organizate pe tipul 3, sunt grupate în inflorescenţe
cimoase. Învelişul floral este un perigon sepaloid, format din 6 foliole mici, brunii, ca nişte solzi.
Fructul este o capsulă cu seminţe albuminate. În România cresc spontan cca 30 de specii ce aparţin la 2
genuri: Juncus şi Luzula.
Juncus effusus (Rugină) – plantă perenă prin rizom, cu tulpini cilindrice striate, verzi; frunzele
sunt reduse la nişte teci de culoare brunie. Florile sunt grupate într-o cimă numită drepaniu (formă de
seceră) în vârful tulpinii. Creşte pe malul apelor, în locuri înmlăştinite.
Juncus trifidus – plantă frecventă în regiunile alpine, în pajiști și pe stâncării.
Juncus maritimus – plantă frecventă pe nisipuri litorale, în habitate înmlăştinite, sărăturate.
Luzula campestris (Mălaiul cucului) - plantă perenă cu frunze liniare ciliate şi flori grupate în
cime glomerulate în vârful tulpinii. Creşte în fâneţele din regiunile de deal şi munte.
Luzula nemorosa (syn. Luzula luzuloides) (Horşti) – plantă ierboasă cu frunze liniare lungi,
ciliate pe margini, cu florile grupate în cime albicioase (var. albida) sau ruginii (var. cuprina) în
vârful tulpinii. Este răspândită în păduri, din zona dealurilor până în cea subalpină.

1
 Luzula sylvatica - plantă ierboasă cu frunze mai late, ciliate pe margini, cu flori grupate în cime
ruginii în vârful tulpinii. Este comună în pădurile din regiunea montană şi subalpină.

Ordinul CYPERALES
Fam. Cyperaceae

Cuprinde plante ierboase în general perene prin rizomi, cu tulpina aeriană trimuchiată sau
cilindrică. Frunzele sunt liniare, sesile, alterne, cu teaca închisă. Florile mici, pe tipul 3, nude sau cu un
perigon sepaloid rudimentar (uneori lipseşte) sunt grupate spiciform. Florile sunt unisexuate sau
hermafrodite. Fructul este o nuculă. Plantele au un conţinut ridicat de siliciu, având valoare furajeră
redusă. Cresc preponderent în locuri umede.
Cyperus pannonicus - plantă scundă tufoasă cu frunze bazale ligulate, cu flori nude, brun-negre,
grupate in spiculeţe multiflore în vârful tulpinii. Florile sunt hermafrodite. Creşte pe nisipuri umede şi
sărăturate din zona litorală.
Carex praecox (Rogoz mărunt) – specie perenă, scundă, cu rizomi subţiri şi cu tulpina
trimuchiată. Florile unisexuate sunt grupate terminal în spice eliptic-lanceolate. Spre vârful spicelor se
află flori femeieşti iar spre bază flori bărbăteşti. Este o plantă frecventă în fâneţe uscate sau margini de
drumuri din zona de câmpie şi colinară.
Eriophorum latifolium (Bumbăcăriţa) – plantă cu tulpina trimuchiată, foliată, terminată cu mai
multe spiculeţe pedunculate, ovoidale, alb-lânoase, cu învelişul floral transformat în peri. Creşte prin
fâneţe înmlăştinite şi turbării din zona de câmpie până în cea subalpină.
Eriophorum vaginatum (Bumbăcăriţă) – plantă ierboasă cu tulpina nefoliată, trimuchiată în
partea superioară, prevăzută terminal cu un spic sferic, alb lânos. Creşte în turbăriile din zona montană
şi alpină.
Carex distans (rogoz) – plantă tufoasă a cărei tulpină prezintă subterminal 2-3 spice femele
pedunculate, cilindrice, distanţate între ele iar terminal un spic mascul. Florile sunt de culoare brună.
Este o plantă comună în locuri umede şi sărăturate, frecventă şi în zona litorală.
Carex colchica (rogoz) – plantă puțin tufoasă, cu spice ruginii, care crește pe dune de nisip
marin. Este răspândită pe litoral și grindurile marine din Delta Dunării (Letea, Caraorman).
Bolboschoenus maritimus (Scirpus maritimus) (Şovar) – specie higro-halofilă înaltă, cu tulpina
aeriană trimuchiată, cu spiculeţe ovoidale, brunii, grupate într-o inflorescenţă terminală laxă. Este
frecventă în zona litorală, pe soluri umede şi sărăturate.
Schoenoplectus lacustris (Pipirig) – plantă înaltă cu tulpina cilindrică groasă şi frunzele reduse
la nişte teci. Inflorescenţa laxă, paniculată, formată din spiculeţe ovoidale, ruginii, este dispusă
subterminal. La baza inflorescenţei se află o bractee cilindrică, ascuţită la vârf, cel mult de lungimea
inflorescenţei. Este o plantă frecventă la marginea bălţilor, a lacurilor.

Ordinul COMMELINALES (BROMELIALES)

Fam. Commelinaceae

Cuprinde plante ierboase de origine tropicală, cu tulpini articulate, cu frunze alterne, vaginate.
Florile bisexuate sunt organizate pe tipul 3 şi au un perigon petaloid. Fructul este o capsulă.
Tradescantia virginiana – plantă decorativă de apartamente cu tulpina dreaptă şi frunze liniare
grupate cate 3. Florile mici, roşu, violet sau albe sunt grupate într-un pleiocaziu înghesuit.
Zebrina pendula (Tradescantia zebrina) (Planta telegraf) – specie ornamentală originară din
Mexic, cu tulpina pendulă, cu frunze ovate, glabre, verzi pe faţa superioară şi roşii-violete pe cea
inferioară. Florile mici sunt de culoare mov.
2
 Fam. Bromeliaceae

Sunt plante ierboase tropicale cu frunze bazale ce formează cornete de acumulare a apei. Florile
mici, actinomorfe, bisexuate, trimere, prezintă un perigon în general petaloid.
Ananas sativus (Ananasul) – plantă ierboasă tropicală cu frunze mari, canaliculate (ca un
jgheab), dur dinţate pe margini. Inflorescenţa este globuloasă, subterminală, cu un buchet de frunze în
vârf. Florile mici, au perigonul albastru şi sunt acoperite de bractee. Fructele sunt bace dulci şi
aromate, ce constituie o fructificaţie compusă, comestibilă excelentă.

Ordinul POALES (GRAMINALES)

Fam. Poaceae (Gramineae)

Cuprinde plante ierboase anuale sau perene, cu rădăcini adventive, fasciculate (fibroase), formate
de pe rizomi sau stoloni. Tulpinile aeriene sunt articulate, fistuloase (excepţie la porumb, sorg, etc.) şi
poartă numele de pai (culm). De la nodurile bazale ale tulpinii aeriene se formează lăstari numiţi fraţi
(copili), care le conferă un aspect tufos. Frunzele sunt liniare, sesile (cu excepţia bambuşilor), cu teaca
bine dezvoltată şi despicată longitudinal. La baza limbului se găsesc anexe foliare membranoase
precum ligula şi urechiuşele (auriculele).
În vârful culmului se află inflorescenţe compuse de tip spic compus sau paniculă, alcătuite din
inflorescenţe simple numite spiculeţe. Spiculeţele se prind sesil pe axa inflorescenţei numită rahis, în
cazul spicului şi prin intermediul unui peduncul lung în cazul paniculei; când pedunculii spiculeţelor
sunt foarte scurţi, inflorescenţa se numeşte panicul spiciform. În afara acestor tipuri principale de
inflorescenţă, mai pot fi întâlnite la unele specii spadixul (porumb), spicul digitat (pirul gros), spicul
ramificat, etc.
Spiculeţul este format dintr-o axă pe care se prind sesil una sau mai multe flori hermafrodite, mai
rar unisexuate (porumb, papură, etc.). Numărul florilor în spiculeţ poate să fie: 1 (Hordeum, Phleum,
Stipa), 2 (Secale), 2-3 (Avena), 3-5 (Triticum aestivum). Spiculeţul este protejat de 2 frunzuliţe
modificate (bractee) numite glume.
O floare hermafrodită din cadrul spiculeţului are următoarea structură: la exterior prezintă 2
bractee cu rol protector numite palee (glumele): una inferioară (lemmă) şi alta superioară. La
numeroase specii, paleea inferioară se prelungeşte cu o formaţiune filiformă numită aristă (ţeapă). La
baza paleei superioare se află 2 formaţiuni ovoidale, membranoase, galben-verzui, numite lodicule, cu
rol în deschiderea florilor. Lodiculele, fiind higroscopice absorb apa, îşi măresc volumul şi împing
paleele deschizând floarea în vederea polenizării.
Androceul este format din 3 stamine cu filamente lungi, terminate cu câte două jumătăţi de
anteră dispuse în forma literei X. Gineceul este alcătuit din 2-3 carpele concrescute (rar este
monocarpelar) iar ovarul cu dispoziţie superioară, lipsit de stil, se continuă cu 2 stigmate păroase. În
ovar se află un singur ovul.
Floarea de la graminee, comparativ cu cea de la Liliaceae, are o structură care s-a simplificat
mult în decursul evoluţiei, ca adaptare la polenizarea anemofilă. Astfel învelişul floral este rudimentar,
reprezentat de palea superioară (rest din tepalele externe de la Liliaceae) şi cele 2 lodicule (rest din
tepalele interne). Paleea inferioară este considerată a fi bracteea la baza căreia s-a dezvoltat floarea.
Formula florală este următoarea pentru speciile bisexuate (majoritatea gramineelor):

* P 1+2 A 3 G (1-3)
Fructul este o cariopsă, cu pericarpul intim concrescut de tegumentul seminal. Cariopsa poate fi
sau nu prinsă între glume şi palee. Bambusoideele au fructe de tip bacă sau nucă.
3
 Sămânţa este albuminată. La exterior prezintă un tegument subţire sub care se află endospermul
(albumenul) făinos, amidonos, din care la unele specii (grâu, secară, etc.) se obţine făina panificabilă.
La partea exterioară a albumenului se află un strat de celule cu aleuronă (la secară mai multe), proteină
care se regăseşte în făina neagră dar lipseşte în făina albă. Printre grăunciorii de amidon se află
molecule proteice care reprezintă glutenul şi care conferă albumenului un aspect sticlos. Embrionul
este situat la baza seminţei şi este format dintr-o radiculă protejată de un manşon numit coleoriză, un
muguraş (gemula), format din 3-4 frunzişoare, dintre care cea externă se numeşte coleoptil şi un
cotiledon mic de forma unui scut numit scutellum. Embrionul mai prezintă un rudiment din cel de-al
doilea cotiledon, numit epiblast.
Familia poaceae cuprinde cca 8000 de specii, încadrate la cca 700 de genuri. În România cresc
spontan 246 de specii, la care se adaugă speciile cultivate din genurile Triticum, Zea, Oryza, etc.
Gramineele se clasifică în trei subfamilii:

a). Subfam. Bambusoideae

Cuprinde plante perene tropicale şi subtropicale, cu tulpinile aeriene lignificate, însoţite de

frunze peţiolate.
Genul Bambusa (Bambuşii) – frecvenţi în Asia de SE sau cultivaţi pentru tulpinile elastice
înalte de până la 25-30 m, din care se fabrică obiecte artizanale, beţe de pescuit, etc.

b). Subfam. Festucoideae (Pooideae)

Cuprinde plante la care inflorescenţa este un spic compus. Spiculeţele sunt uniflore sau
multiflore iar glumele şi paleele nu concresc cu fructul.
Triticum aestivum (Grâul) – specie de cultură anuală, frecvent cultivată în zona temperată şi
rece.
Triticum durum (Grâu tare, Arnăut) – cariopsele sunt tari, cu endospermul seminţei bogat în
gluten; făina se utilizează la fabricarea pastelor făinoase.
Hordeum vulgare (Orzul) – din cariopsele sale rezultă arpacaşul în urma decorticării.
Hordeum distichum (Orzoaica) – se foloseşte la fabricarea berii.
Secale cereale (Secara) – din cariopse se obţine o făină bună pentru consum, de obicei în
amestec cu cea de grâu. Se folosesc şi la fabricarea spirtului . Paiele se utilizează pentru diferite
împletituri sau la fabricarea hârtiei.
Avena sativa (Ovăzul) – excelentă specie furajeră.
Agropyron repens (Pirul) – buruiană dăunătoare culturilor.
Lolium perenne (Zâzanie, Iarba de gazon) – specie care suportă bine călcatul; are şi valoare
furajeră.
Poa pratensis (Firuţa) – răspândită în livezi, păşuni; bună plantă furajeră.
Festuca pratensis (Păiuş) – creşte în fâneţe, păşuni, locuri umede; plantă de nutreţ valoroasă.
Festuca valesiava (Păiuş stepic) – specie scundă de culoare verde-albăstruie, care formează
pajişti întinse în zona stepei şi a silvostepei.
Dactylis glomerata (Golomăţ) – plantă furajeră.
Puccinellia distans – formează pajişti întinse pe terenuri nisipoase, sărăturate.
Bromus inermis (Obsigă nearistată) – creşte în fâneţe, coaste aride, margini de drum.
Phleum pratense (Timoftică) – frecventă în livezi, fâneţe, păşuni.

c). Subfam. Panicoideae

Cuprinde plante cu spiculeţe uniflore, cu glume ce cad împreună cu fructele. Spiculeţele sunt
grupate în panicule sau spice.
4
 Zea mays (Porumbul) – plantă anuală unisexuat monoică originară din America de Nord.
Florile mascule sunt grupate în panicule în vârful tulpinii. Florile femele sunt grupate câte 2 într-o
inflorescenţă cu o axă groasă numite spadix (ştiulete), la subsoara unor frunze. Ovarul se continuă cu
un stil lung (mătasea porumbului). Întreaga inflorescenţă este protejată de nişte hipsofile numite
pănuşi.
Oryza sativa (Orezul) – plantă anuală care se cultivă în zonele calde ale globului, în locuri
înmlăştinite; este principala plantă cerealieră din zona Asiei.
Panicum miliaceum (Mei) – cariopsele utilizate în hrana păsărilor; din cariopsele decorticate se
obţine păsatul utilizat în alimentaţie în unele ţări.
Saccharum officinarum (Trestia de zahăr) – plantă perenă cu tulpina înaltă plină cu o măduvă
bogată în hazaroză. Se cultivă în zonele calde pentru fabricarea zahărului.
Phragmites australis (Stuful) – plantă robustă, cu rizom ramificat, cu stoloni subterani repenţi,
adesea foarte groşi şi care uneori plutesc la suprafaţa apelor. Tulpina înaltă de 1-4 (10) m, rigidă, se
termină cu un panicul piramidal format din flori bisexuate. Frunzele sunt plane, rigide, liniar-
lanceolate, pe margini scabre. Este frecventă în mlaştini, ape stagnante puţin adânci, pe malul lacurilor
şi a râurilor, în şanţuri, pajişti umede, terenuri temporar inundate, formând stufărișuri. Este o specie cu
o largă amplitudine atât pentru umiditatea substratului cât şi pentru conţinutul în săruri solubile al
apelor. Stuful se foloseşte ca materie primă în industria celulozei şi a hârtiei, la acoperitul caselor,
împletituri, ambalaje sau drept combustibil. Din tulpinile presate se fabrică stufitul, utilizat ca material
de construcţii uşoare.
Arundo donax (trestie italiană) – plantă robustă asemănătoare cu stuful, cu tulpina verde-
albăstruie, mai groasă decât la stuf, înaltă de 2-4 m înălţime, cu frunze late de culoare verde-albăstruie;
tulpina este terminată cu un panicul fusiform compact. Creşte în zone umede sau înmlăştinite,
nesalinizate sau moderat salinizate. Este larg răspândită în zona mediteraneană. In România se cultivă
în sudul ţării ca plantă ornamentală, pe malul ochiurilor de apă artificiale.
Antoxanthum odoratum (Viţelariu) – plantă frecventă în pajiştile montane, cu un miros plăcut
de cumarină; are o excelentă valoare furajeră.
Setaria glauca (Mohor) – buruiană frecventă în culturile de prăşitoare.

III. SUBCLASA ARECIDAE

Cuprinde plante lemnoase şi ierboase care prezintă o inflorescenţă de tip spadix (spadice)
protejată de o hipsofilă numită spată. Florile sunt trimere, gineceul apocarpic iar învelişul floral un
perigon foarte redus sau absent.

Ordinul ARECALES (PALMALES)

Fam. Arecaceae (Palmaceae)

Cuprinde palmierii, specii perene cu tulpini aeriene columnare, arborescente, acoperite cu

cicatrici foliare persistente, uneori cu îngroşări secundare datorită activităţii unui cambiu
extrafascicular. Frunzele mari penate sau palmate sunt grupate în vârful tulpinii unde se află şi
spadicele format din flori actinomorfe, pe tipul 3, în general unisexuate. Polenizarea este anemofilă sau
sunt plante anemogame. Fructul este o bacă sau drupă.
Familia cuprinde peste 4000 de specii de palmieri care cresc în zonele tropicale şi subtropicale
ale globului.

5
 Cocos nucifera (Cocotierul) – fructul este o drupă cu mezocarpul fibros şi endocarpul
comestibil.
Phoenix dactylifera (Curmalul) – fructul este o bacă monospermă.
Elaeis guineensis (Palmierul de ulei) – palmier originar din vestul Africii, cultivat astazi mai
ales in Indonezia si Malaezia pentru obtinerea uleiului de palmier din fruct (drupă)ș este uleiul cel mai
utilizat la nivel mondial..
Chamaerops humilis (Palmierul pitic) – palmier de talie micăș este singurul palmier care creşte
spontan în ţările mediteraneene.

Ordinul ARALES (SPATHIFLORALES)

Cuprinde plante ierboase cu flori foarte mici, cu înveliş floral redus, dispuse într-o inflorescenţă
de tip spadix, protejat de o spată.

Familia Araceae

Plantă cu spadicele contractat, protejat de o spată colorată. Fructul este o bacă.

Arum maculatum (Rodul Pământului) – plantă cu flori nude unisexuate grupate la mijlocul
spadixului. Sub florile bărbăteşti aşezate în partea superioară se află flori sterile urmate de cele
femeieşti. Fructele sunt bace roşii. Creşte prin păduri de stejar.
Zantedeschia aethiopica (syn. Calla aethiopica) – specie originară din zonele mlăștinoase,
tropicale ale Agricii de Sud. Frunzele sunt sagitate, susținute de pețioli lungi și cărnoși. Inflorescența
este un spadix galben-auriu înconjurat de o spată mare, colorată, alb-crem.
Monstera deliciosa (Filodendron) – plantă din America centrală cultivată în apartamente, cu
frunze mari, lucioase, adânc incizate, perforate. Inflorescența este un spadix conic alb-crem, înconjurat
de o spată (bractee) alb-verzuie. Din spadix se dezvoltă un fruct cu gust asemănător ananasului.
Cultivată în casă, nu înflorește decât foarte rar.

Fam. Lemnaceae

Cuprinde plante acvatice, natante. Pe faţa superioară a tulpinii se află 2-3 flori unisexuate foarte
mici. Fructul este uscat, monosperm.
Lemna minor (Lintiţa) – plantă acvatică natantă, perenă, de dimensiuni foarte mici. Tulpina
taloidă, foliaceae (de forma unor frunze) numită frondă este de formă eliptică, obovată, plană pe
ambele feţe, cu cavităţi aerifere greu vizibile. Frondele se dezvoltă succesiv una din alta prin
înmugurire şi rămân înlănţuite sau se separă. Pe frondă se formează rădăcini şi flori. Florile nude,
unisexuat monoice sunt grupate câte 3 (2 bărbăteşti şi una femeiască) într-o excavaţie a frondei.
Frecventă la suprafaţa apelor stagnante, bogate în materii organice.
Lemna trisulca – frondele pe margini sunt slab sinuat-sectate; rădăcina filiformă este scurtă.
Frecventă în ape stagnante.
Lemna gibba – specie perenă cu fronde puternic convexe pe faţa inferioară şi cu cavităţile
aeriene uşor vizibile. Radacinile se prind pe fronde. Pluteste la suprafata apelor stagnante. Este comuna
in Delta Dunarii.
Wolffia arrhiza - specie perenă lipsită de rădăcini, cu fronde orbiculare, de 0,5-1,5 mm
diametru. Frondele prezinta cate un buzunar semicircular, cu rol in inmultirea vegetativa. Inflorteste
foarte rar in primavara-vara. Flori mici, verzui, ce apar pe suprafata frondelor. Este cea mai mică

6
plantă vasculară cu flori din Europa. Sporadică în ape stagnante, bogate în materii organice (ape
mezotrofe si eutrofe).

Ordinul TYPHALES
Familia Sparganiaceae

Plante perene cu rizomi târâtori, cu frunze liniare alterne, cu flori mici, unisexuat monoice,
grupate în inflorescențe globuloase. Florile au un perigon sepaloid format din 3-6 tepale membranoase,
verzi.
Sparganium erectum (S. ramosum) (Buzdugan de apă) – plantă perenă printr-un rizom
repent prevăzut cu rădăcini adventive. Tulpina erectă de 50-150 cm, este prevăzută cu frunze late,
rigide, de culoare verde-albăstruie. Florile sunt unisexuat monoice grupate în inflorescenţe globuloase
de diferite dimensiuni. Inflorescenţa este terminală , ramificată, fiecare ramură cu 2-3 capitule femele
mari, dispuse la bază şi până la 10 capitule mascule globuloase mici, dispuse la vârful inflorescenţei.
Este o plantă frecventă pe marginea apelor stagnante sau lin curgătoare.

Familia Typhaceae
Plante perene cu rizomi, cu tulpină simplă, cu frunze bazale, liniare, cu flori unisexuat
monoice. Florile sunt grupate spăiciform, cele bărbătești deasupra, cele femeiești dedesubt, alăturat sau
depărtat unele de altele. Invelișul floral lipsește sau este înlocuit prin peri, sete sau scvale liniare.
Fructul este o achenă.
Typha angustifolia (Papura cu frunză îngustă) – plantă înaltă de 2-4 m, perenă printr-un
rizom voluminos. Frunzele sunt înguste, liniare, mai lungi decât tulpina. Spicul femeiesc lung de 10-
35 cm este cilindric, bruniu. Spicul bărbătesc, de 10-30 cm lungime, este distanţat de cel femeiesc cu
3-9 cm. Creşte în ape stagnante şi lin curgătoare, margini de bălţi şi lacuri, uneori împreună cu Typha
latifolia şi de obicei în amestec cu stuful. Rizomii conţin amidon (15-21%), grăsimi şi proteine, pot fi
industrializaţi sau folosiţi ca hrană sub formă de fiertură. Tulpina şi frunzele se folosesc la împletirea
coşurilor, a rogojinilor, a preşurilor sau la fabricarea hârtiei.
Typha latifolia (Papura cu frunză lată) – plantă perenă prin rizom, cu tulpina înaltă de până
la 4 m, cu frunze cărnoase, late de 1-2 cm, de regulă mai lungi decât tulpina. Florile sunt unisexuat
monoice. Spicele bărbăteşti şi femeieşti (plantă unisexuat monoică) sunt tangente sau puţin distanţate.
Creşte pe malul apelor dulci, sau în zone înmlăştinite, de obicei împreună cu stuful.
Typha laxmanni – plantă mai puţin înaltă (1-2 m) cu frunze liniare, înguste (2-7 mm lăţime),
cu partea bărbătească a inflorescenţei de 2-4 ori mai lungă decît cea femeiască şi separate printr-un
spaţiu de 2-6 cm. Inflorescenţa femeiască este adesesa bombată, rotunjită. Creşte mai ales în zone
înmlăştinite din apropierea apelor.
Typha minima (Stuful pitic) – este o specie rară, protejată la nivel global. De pe tulpina puţin
înaltă, de 30-75 cm se formează frunze bazale late de 1-3 cm, mai scurte decât tulpina care în rest este
nefoliată. Spicele femeieşti sunt globuloase sau alungit-ovoidale, brunii, distanţate de cele bărbăteşti.
Creşte pe soluri nisipoase umede, mai rar înmlăştinite, expuse unor inundaţii temporare.