1.

Caractere generale la gimnosperme (Pinophytina)

Planta propriu-zisă la conifere este reprezentată de sporofit – un corm alcătuit din rădăcină, tulpină şi
frunze, gametofitul fiind redus şi inclus în sporofit.

Rădăcina are o ramificare monopodială, numai la formele fosile aceasta este dicotomică. Sunt
numeroase specii ce prezintă micorize cu rol în extinderea sistemului radicular (Pinus), dar întâlnim
şitaxoni la care rădăcinile emit pneumatofori (rădăcini secundare adaptate structural şifuncţional
pentru asigurarea respiraţiei plantelor ce trăiesc în locuri mlăştinoase)

Tulpina este ramificată monopodial (la majoritatea) sau simpodial – Ginkgobiloba, Thujaoccidentalis,
Taxus - exemplarul femel.

Din punct de vedere anatomic xilemul este format din traheide scalariforme şi spiralate la Cycadales,
areolate la Pinopsida sau arareori însoţite de trahee inelate la Gnetopsida iar vasele liberiene sunt
lipsite de celule anexe.

În organele vegetative de la majoritatea gimnospermelor se află canale rezinifere cu răşină; la cele

din Cycadales există canale secretoare de gome. Ca urmare, acestea nu se pot înmulţi vegetativ
natural.

Frunzele prezintă o mare variabilitate. Ele pot fi mari penat-divizate (Pteridospermales, Cycadales),
aciculare (Picea, Abies, Pseudotsuga, Taxus, Taxodium, Tsuga, Larix, Cedrus), solzoase (Thuja,
Chamaecyparis), evantaiforme (Ginkgo) sau ca o panglică de până la 3 m lungime la Welwitschia,
solitare sau grupate, fie într-o teacă bazală comună ca la Pinus, fie câte 30-40 pe ramurile scurte -
Larix.

Majoritatea gimnospermelor sunt sempervirente (rămân verzi şi pe timpul iernii), cu toate acestea
ele cad pe rând la intervale de 2-12 ani, cu excepţia celor de la Welwitschia care se menţin toată
viaţa. Există însă şi specii la care frunzele cad toamna: Ginkgo, Metasequoia, Larix sau Taxodium.

Nervaţiunea poate fi uninervă (Pinaceae), dicotomică (Ginkgo), penată (CycassuGnetum) sau paralelă
la Welwitschia.

Reducerea suprafeţeifoliare la conifere le permite să vegeteze în staţiuni reci. Pereţiiîngroşaţi,

cutinizaţişicerificaţi ai celulelor epidermice, pereţiiîngroşaţişi adesea lignificaţi ai celulelor
hipodermice, stomatele afundate în hipodermăşi chiar în mezofil, adesea cu camera suprastomatică
acoperită cu răşină concură la moderarea sau oprirea temporară a transpiraţiei.

Florile sunt unisexuate monoic (Pinopsida) sau dioic (Cycadopsida, Ginkgopsida,

GnetopsidaşiTaxusbaccata), rareori bisexuate la unele specii din Bennettitopsida, lipsite de înveliş
floral sau cu un rudiment la Gnetopsida.

Sporangii se formează pe organe foliare distincte: microsporofile şimacrosporofile, dispuse separat

pe axe speciale unde formează flori mascule şi femele.

Microsporofilele (staminele) au luat naştere din sporangii pteridofitelor datorită aridizării cli mei. Au
forma unui solz cu 2 saci polenici (microsporangii) pe faţa inferioară. În interiorul acestor saci
polenici, din celulele mamă ale microsporilor (diploide), în urma meiozei, se formează tetradele de
microspori care ulterior se transformă în grăuncioare de polen.

Un grăuncior de polen este alcătuit dintr-un înveliş dublu: exină (gros şicutinizat) şiintină (subţireşi
celulozic). Pe părţile laterale exina se desprinde de intinăşi formează 2 saci aeriferi care favorizează
diseminarea prin vânt (anemofilă) a polenului.
La început microsporul (grăunciorul de polen) are un singur nucleu haploid; mai târziu acesta se
divide şi formează 4 nuclee: unul rămâne în celula mare şiîndeplineşte rol vegetativ, unul formează
celula generativă sau anteridială iar ceilalţi 2 alcătuiesc protalul mascul.

Celula generativă va forma o celulă dislocatoare sau sterilă şi una spermatogenă din care, prin
diviziune se vor forma 2 nuclei spermatici, omologi cu anterozoizii pteridofitelor.

Florile femele sunt dispuse în inflorescenţe simple, la vârful unor rămurele unde formează conuri.

Conul femel este alcătuit dintr-o axă pe care se află aşezate în spirală numeroase bracteisubţiri
denumite solzi sterili. În axila acestora sunt prezente macrosporofilele (solzii fertili) ce po artă pe faţa
superioară 2 macrosporangi (ovule). În ovul se află un ţesut parenchimatic denumit nucelă. O celulă
diploidă nucelei, prin meioză, formează 4 macrospori. Dintre aceştia doar unul este funcţionalşi dă
naştere la endospermul primar (protalul femel) ce rămâne închis în ovul. Pe protalul femel se
dezvoltă arhegoanele cu oosferele.

O caracteristică esenţială a acestor plante este lipsa unei cavităţi ovariene, ovulele fiind descoperite
şi vizibile de unde şi numele acestora de gimnosperme

Fecundaţia la pinofite este simplă şi nu se mai realizează în mediul acvatic. Un nucleu spermatic se
uneşte cu oosfera şi formează zigotul care se divide imediat şi formează embrionul.

La nivelul ovulului au loc modificări profunde ce duc la apariţia unui organ calitativ nou denumit
sămânţă.

Deci, în ciclul de viaţă al gimnospermelor predomină sporofitul, alcătuit din rădăcină, tulpină, frunze
şi flori. Gametofitul este unisexuat, redus şiendoprotalian. Cel mascul se formează în grăuciorul de
polen iar cel femel în nucela ovulului.

2.Familia Pinaceae caractere generale, reprezentanți

Pinaceae cuprinde arbori, rareori arbuşti, cu ramificare monopodială. Frunzele sunt aciculare sau
solzoase, uninervate, dispuse solitar sau grupate în fascicule, sempervirente sau caduce.

Dintre cele mai importante genuri ale acestei familii amintim:

Picea – arbori cu ramuri verticilate, frunze aciculare, punginte, dispuse pe mici protuberanţe

(microblaste); după cădere ramurile devin aspre la pipăit. Conurile sunt pendule şi caduce. Piceaabies
(molidul)

Abies – arbori cu trunchiul piramidal, cu frunze aciculare, emarginate, dispuse pectinat şi cu dungi
albe ceroase pe faţa inferioară. Conurile femele sunt erecte, iar la maturitate cad doar solzii
carpelari, axul conului rămâne pe plantă. Abies alba (molidul).

Pinus – are frunze aciculare, dispuse câte 2, 5 într-o teacă bazală comună. Pinussylvestris.

Larix – arbori cu frunze aciculare, caduce, solitare pe macroblaste şi grupate în fascicule pe

microblaste. LarixdeciduaLariţă

3. Caractere generale la angiosperne ( Mangnoliophytina)

Magnoliofitele sunt cele mai evoluate plante cu flori (antofite) apărute în Jurasic şi Cretacic. Sunt
plante tipic terestre ce formează păduri şipajişti, şi numai secundar sunt a daptate la mediul acvatic,
limnicolşi mai rar marin.
Magnoliofitele sau desprins din niştepinofite primitive, la mijlocul Mezofiticului, şi treptat au luat
locul acestora atât ca număr de specii cât şi ca arie de răspândire. Faţă de pinofitelee din care a u
provenit, magnoliofitele, prezintă unele caractere de superioritate ale aparatului vegetativ şi
reproducător, astfel:

Apariţia organului calitativ nou - ovarul - care închide unul sau mai multe ovule. În urma fecundaţiei,
ovarul se transformă în fruct care înveleşte una sau mai multe seminţe.

Dubla fecundaţie, având ca rezultat formarea a doi zigoţi: principal diploid din care, prin diviziuni
mitotice succesive, ia naştere embrionul; secundar triploid care dă naştere rezervei nutritive a
embrionului, numită endosperm secundar.

Embrionul prezintă numai 1, 2 cotiledoane.

Reducerea progresivă a gametofiţilor concomitent cu diversificarea extremă a sporo-fitului care

atinge apogeul la magnoliofite. Sporofitul este reprezentat prin planta propriu-zisă, este diversificat şi
vascularizat, adaptat în cel mai înalt grad la viaţa aeriană terestră. Gametofiţii sunt extrem de reduşi,
taloidicişinevascularizaţi. Gametofitul bărbătesc este reprezentat prin celula vegetativă şi celula
spermatogenă din grăunciorul de polen, iar cel femeiesc prin cele şapte celule ale sacului embrionar.

Floarea, pe lângă părţile reproducătoare (Androceuşi Gineceu) mult specializate pentru producerea şi
protejarea microsporilor şi macrosporilor, prezintă şiînvelişuri florale variat alcătuite. Acestea, pe
lângă rolul de protecţie a părţilor reproducătoare, joacă şi o importantă funcţie de atragere a
insectelor polenizatoare.

Cele mai numeroase magnoliofite actuale au flori bisexuate (72%) dar şi unisexuate (11%). Dintre
acestea din urmă, cu flori dispuse pe indivizi diferiţi (dioic), sunt circa 4%, iar pe acelaşi individ
(monoic) circa 7%. Restul de procente până la 100% îl reprezentă plantele trioiceşi poligame.
Polenizarea entomofilă a magnoliofitelor a dus la modificări profunde în floare: diversificarea
periantului, schimbarea formei staminelor, carpelelor etc. La carpelă s-a diferenţiat structural
şifuncţional stigmatul, pe care ajung grăunciorii de polen şi apoi germinează.

Nutriţiamagnoliofitelor este extrem de diversificată. Majoritatea sunt fotoautotrofe, dar există şi

specii heterotrofe: parazite (genurile: Cuscuta, Orobanche, Lathraea, Rafflesia),
semiparaziteRhinanthus, Melampyrum, Viscum, Loranthus etc), saprofite ( Neottia, Corallorhiza,
Limodorum), dar şi cu nutriţie carnivoră (Drosera, Nepentha, Utricularia). În acest mod,
angiospermele explorează toate mediile de viaţă.

Varietatea extremă a formelor de viaţă (bioforme) la angiosperme: erbacee (anuale, bienale

şiplurienale), lemnoase (arbori, arbuşti, subarbuştişi liane), frutescente (intermediare între erbacee şi
lemnoase), sau suculente vivace cu aspect variat de cactuşi sau cactiform. Aceste bioforme variate
predomină în vegetaţia actuală terestră formând păduri, pajişti; numeroase sunt adaptate mediului
mlăştinos, de stâncării, sau chiar acvatice.

Ramificarea tulpinii este de tip: monopodial, simpodial, pseudodicotomoic (dicaziu), mixt, dar
niciodată dicotomic. De asemenea, tulpinile pot prezenta numeroase metamorfoze, ca şi frunzele de
altfel.

Stelul este de tip eustelşiatactostel. În xilemul tulpinii şi rădăcinii se află vasele xile-
maticeperfecţionate (trahee). Floemul, pe lângă vasele floematice (tuburi ciuruite), prezintă şi celule
anexe cu funcţii variate, printre care şi aceea de a înlocui vasele floematice atunci când este cazul.
Frunzele sunt macrofile, de forme şi mărimi diferite, simple sau compuse, cu nervaţiune ramificată,
paralelă sau arcuată, mai rar aciculare sau reduse. Uneori, frunzele sunt specializate, metamorfozate,
îndeplinind şi alte funcţii decât cea principală.

4. Clasa Magnoliopsida, caractere generale

Rădăcina principală este embrionară, persistă toată viaţaşi formează un sistem pivotant sau rămuros
de rădăcini. La unele familii (Ranunculaceae, Berberidaceae, Nymphaeaceae ) rădăcina principală
dispare de timpuriu şi este înlocuită de rădăcini adventive.

Tulpina prezintă o ramificare simpodială, iar consistenţa este diferită (erbacee, frutescentă sau
lemnoasă). În structura primară, fascicule mixte floemo-xilematice sunt dispuse pe un singur cerc
alcătuind eustelul rareori un atactostel ca laPiperaceae. Fasciculele conducătoare sunt deschise,
deoarece prezintă cambiu între floemşi xilem. Creşterea în grosime a tulpinilor lemnoase şi a multor
tulpini erbacee se datorează activităţii meristemelor secundare (cambiu şifelogen), care determină
formarea unei structuri secundare ce se adaugă la structura primară.

Frunzele, foarte variate ca formă şidispoziţie pe tulpină, prezintă o nervaţiune ramificată de tip
penat (reticulată) sau palmat, uneori arcuată. Cele mai numeroase frunze sunt compuse, dar pot fi şi
simple. Marginea limbului prezintă variate tipuri de incizii, foarte rar este întreagă.

Florile, foarte diverse în ceea ce priveşte numărul şidispoziţia componentelor lor, sunt pe tipul 5 sau
4 de organizare, rarori 3 (unele dicotiledonate lemnoase ca: Berberidaceae, Lauraceae. Cel mai
adesea prezintă înveliş dublu, diferenţiat în caliciul şi corola. Sporoderma (învelişul polenului) are trei
brazde (polen tricolpat), numai la grupele primitive are numai una (monocolpat).

Embrionul seminţei prezintă două cotiledoane, faţă în faţă, între care se află muguraşul terminal.
Rareori este unul singur, dar bilobat, provenit din concreşterea celor două iniţiale (sinco -tilie) ca la
Nymphaeaceae. Cotiledoanele lipsesc la unele specii parazite sau semiparazite (Viscum album).

5. Subclasa Magnoliidae, caractere generale, clasificare, reprezentanți

Încadrează cele mai primitive magnoliofite, apărute în Jurasic. Magnoliidele se caracterizează prin
unele caractere de primitivitate: prezenţa traheidelor, alături de trahee, la cele mai primitive dintre
ele (Magnoliales, Trachodendrales numărul mare şi variabil al elmentelor florale, dispoziţia lor
spirociclică, hemiciclică, rareori ciclică (la cele mai evoluate dintre ele), pe un receptacul cilindric,
conic alungit sau bombat; periantul este simplu sau dublu, dialisepal şi dialipetal; floarea este de
regulă actinomorfă, mai rar zigomorfă; număr mare de stamine; gineceul policarpelar, apocarp, mai
rar sincarp (de unde şi denumirea de Polycarpicae), cu placentaţie marginală;polenizarea este de
regulă entomogamă; fructe multiple (folicule, achene

Din această subclasă se vor prezenta, în ordine filogenetică, ordinele: Magnoliales,Piperales,

Berberidales, Aristolochiales, Nymphaeales, RanunculalesşiPapaverales.

Magnoliales. Grupează specii cu valoarefilogenetică şi statut de fosile vii. Sunt plante lemnoase
exotice, arborescente, mai rar liane, la care frunzele prezintă pungi secretoare de uleiuri eterice, iar
florile au un număr nedefinit de piese florale, dispuse spirociclic. Din acest ordin se
vorprezentafamiliile: MagnoliaceaeşiLauraceae.

Magnoliaceae. specii exclusiv lemnoase, arbori sau arbuşti, răspândite, spontan, în regiunea
temperată şi tropicală a Asiei estice şi Americii. În zonele temperate ale globului se cultivă ca specii
ornamentale şi forestiere. Frunzele sunt mari, simple sau lobate, stipelate, alterne, cu numeroşi
alcaloizi şi uleiuri eterice bogate în hidrocarburi aromate.
Florile sunt mari, actinomorfe, terminale sau axilare, solitare şi bisexuate, însoţite de bractei caduce.
Perigonul este de obicei petaloid, cu tepale egale sau inegale, libere, dispuse ciclic. Staminele sunt
numeroase, hipogine, iar carpelele sunt libere, rareori unite, numeroase, în ambele cazuri dispoziţia
fiind spirociclică pe un receptacul alungit, cilindric. Atât staminele cât şi carpelele sunt mari,
foliiforme, deosebindu-se de cele de la magnoliofitele evoluate. Polenizarea este entomofilă, iar
fructele sunt apocarpice (polifolicule, polisamaroide), bace sau capsule.

Magnolia se caracterizează prin frunze întregi şi fructul o polifoliculă, fiecare foliculă cu 1 , 2 seminţe
prevăzute cu aril mare, roşietic-portocaliu. Magnoliastellata prezintă flori albe cu 9-18 tepale extinse
în stea, apar cu mult înaintea frunzelor. Magnolia kobus este cea mai rustică dintre magnolii, cu flori
mai mici, albe, care apar înainte de frunze. Magnolia soulangeana (Magnolialiliiflora x Magnolia
denudata) prezintă flori roz-purpurii, uneori albe la interior, apar odată cu frunzele. Magnolia
obovata are flori albe, mai mari, apar după înfrunzire.

Liriodendron prezintă frunze lobate, cu vârful emarginat. Fructul este uscat, fără aril, polisamaroid,
cu samarele unilateral aripate.Liriodendrontulipifera (Arborele de lalele prezintă flori mari,
campanulate, galbene-verzui sau galbene-sulfurii cu dungi portocalii, care apar după înfrunzire. Este
arbore nord-american de până la 60 metriînălţime.

Lauraceae. Specii tropicale şi subtropicale, în număr de circa 2.000 specii, cu centrul de răspândire în
Sud-estul Asiei şi Brazilia. Arbori sau arbuşti, cu frunze coriacee (pieloase), persistente, simple,
nestipelate, alterne, rar opuse, bogate în uleiuri eterice. Florile sunt mici, bisexuate sau unisexuate,
dispuse monoic, mai rar dioic, în inflorescenţe paniculate. Floarea este pe tipul trei (ca la
monocotile), mai rar 2,5 mere, cu elementele dipuse ciclic (caracter de superioritate). Fructul este o
bacă, mai mult sau mai puţin, închisă în cupa receptaculului.

Laurusnobilis (Laurul, Dafinul) - Arbust sau arbore de 2-20 metriînălţime, spontan în regiunea
mediteraneanăşi cultivat în alte numeroase zone pentru frunzele sale cu valoare condimentară. Din
bacele sale, negre, se extrage un ulei cu utilizări medicinale. Încă din antichitate, planta este
considerată simbol al gloriei (de aici denumirea de laureat).

Cinnamomumcamphora (Arborele de camfor), arbore înalt cu frunze sempervirescente, creşte este

spontan în Indo-Malaeziaşi se foloseşte la extragerea camforului din lemnul său, prin distilarea cu
vapori de apă. Camforul prezintă şi utilizări medicinale. Cinnamomumzeylanicum,
Cinnamomumaromaticum (Arboraşul de scorţişoară) - cresc în India şi Sri Lanka. Scoarţa tulpinii
(Cortex cinnamomi) se comercializează sub numele de scorţişoară, plăcut mirositoare.

Piperales. Este un ordin neomogen în sensul că grupează plante erbacee şi lemnoase (epifite, liane,

arbuşti, rar arbori), însumând circa 1.300 specii răspândite în zonele tropicale. Structura tulpinii
piperalelor este caracte-risticămagnoliatelor primitive, dar, prin dispoziţia fasciculelor conducătoare
se aseamănă cu structura liliatelor.

Piperaceae. Plante erbacee, subarbuşti sau liane, rareori arbori, care cresc spontan în regiuni
tropicale şi subtropicale. Frunze sunt simple, întregi, adesea suculente. Florile sunt mici, bisexuate,
grupate în spice dense.

Piper nigrum (Piperul) - este o liană cultivată în regiuni din sud-estul Asiei, pentru drupele mici,
negre, comercializate drept condiment. Betelul, ale cărui frunze, mari, intră în alcătuirea betelului,
folosit în ţările orientale, ca stimulent al digestiei. Peperomiaincana (Peperomia) este frecvent
cultivată ornamental, pentru frunzele sale, la care, epiderma frunzelor este pluristratificată.
Berberidales. Berberidaceae. Grupează arbuşti şi plante erbacee, perene, cu frunze alterne, simple
sau compuse. Florile sunt mici, galbene, dispuse în raceme sau fascicule de cime. O floare este
bisexuată, actinomorfă, trimeră sau tetrameră, cu eleme ntele învelişului floral libere, stamine 6,
gineceu unicarpelar superior. Toate elementele florale sunt dispuse ciclic. Fruct bacă sau capsulă.

Genul Berberis cu circa 200 specii. Berberisvulgaris (Dracila) - arbust spinos cu frunze simple,
spinoase pe margini. Spinii sunt frunze metamorfozate. Fructul este o bacă roşie. Din punct de
vedere practic, aplicativ, în agricultură cunoaşterea acestei plante prezintă interes, deoarece este
gazdă intermediară pentru rugina grâului (Pucciniagraminis).

Mahonia aquifolium (Mahonia) – este arbust ornamental, nespinos, cu frunze imparipenatcompuse,

flori galbene şi bace albăstrui. Se utilizează la confecţionarea jerbelor de flori pe timpul iernii.

Leonticeodessana este o plantă erbacee, perenă, cu rizom tuberos, cu o frunză tulpinală compusă din
3 foliole, palmat-partite, cu segmente alungit eliptice. Florile sunt galbene dispuse în racem terminal.
Fructul este capsulă. Este o specie pontică, foarte rară, întâlnită în margini de pădure, tufărişuri, în
nordul Dobrogei (între Cerna şi Greci, judetulGalaţi).

Aristolochiales. Este un ordin monotipic, încadrând doar familia Aristolochiaceae. Grupează peste
400 de specii, tropicale şi din regiuni temperate, erbacee cu rizom sau tuberculi, lemnoase (arbuşti
sau liane), cu frunze simple, alterne, cordate sau reniforme. Florile sunt bisexuate, zigomorfe sau
actinomorfe, deregulă trimere, cu perigon petaloid. Androceul este alcătuit din 6 sau 12 stamine
concres-cute cu stilele sau libere, cu antere aproape sesile. Gineceul este sincarp, inferior sau
semiinferior, format din 4, 6 carpele (5), cu stile late şi scurte, unite într-o coloană divizată în 3până la
numeroşi lobi stigmatici. Fructul este capsulă cu seminţe mici triunghiulare.

Dintre speciile mai frecvent întâlnite în flora României, se menţionează:

Aristolochiaclematitis (Mărul lupului - Specie erbacee, perenă, cu florile palidgalbene, zigomorfe, pe

tipul 3, cu perigon tubulos, caduc, unilabiat, stamine 6 unite cu stilul. Florile sunt grupate câte 2 ,8 la
subsuoara frunzelor. Fructul este o capsulă cărnoasă, mare, piriformă (în formă de pară). Este
frecventă în plantaţii, culturi. Este plantă toxică, dar şi cu utilizări medicinale.

Asarumeuropaeum (Pochivnic, Piperul lupului) - este specie erbacee, cu frunze reniforme şi flori
violacee-purpurii, actinomorfe, cu perigon persistent, stamine 12 libere. Frecventă în păduri de
foioase.

Nymphaeales. Grupează plante acvatice asemănătoare magnolialelorşiranuncu-lalelor prin

elementele florale numeroase, dis-puse spirociclicşihemiciclic, gineceul apocarpşi sincarp. Însă, prin
trimeria florilor, rizomul lipsit de cambiu, reacţii serologice pozitive, le apropie de Alismales.

Cuprinde câteva familii, cu specii acvatice: Nymphaeaceae, Nelumbonaceae, Ceratophyllaceae.

Nymphaeaceae. Plante erbacee acvatice, cu rizomi groşişi cu rădăcini adventive fixate în mâlul
bălţilor. Frunzele sunt mari, ovate până la subrotunde, submerse şinatante, epi-stomatice. Florile
sunt solitare, lung pedunculate, emerse, bisexuate, actinomorfe. Prezintă periant dublu, pe tipul 3
sau multiplu de 3, cu numeroase stamine şi carpele, sau numărul lor se reduce la 6,3. Fructele sunt
achene, capsuliforme sau baciforme.

Nymphaea prezintă petale albe, numeroase, de obicei mai mari decât sepalele, care sunt căzătoare.
Nymphaea alba (Nufărul alb) este o adevărată podoabă a bălţilor din zona de câmpie. Nymphaea
lotus (Lotusul egiptean) se află în bălţile Nilului.
Nuphar prezintă sepale persistente, iar petalele galbene, numeroase, sunt mai scurte decât sepalele.
Nupharlutea (Nufărul galben) – creşte în aceleaşi locuri ca nufărul alb, dar înfloreşte cu două-trei
săptămâni înaintea acestuia din urmă.

Victoria regia (Nufărul de Amazon) are frunze foarte mari (2 m în diametru), cu marginile răsfrânte în
sus şi flori de până la 50 cm diametru. Seminţele sunt comestibile. Se află cultivată în serele grădinilor
botanice universitare din România.

Nelumbonaceae. Sunt tot plante acvatice, asemănătoare cu nimfeaceele, dar se deosebesc de

acestea prin: frunzele şi florile se află deasupra suprafeţei apei; carpelele numeroase, libere, sunt
împlantate în receptaculul obconic; ovule 1,2, seminţe fără endosperm. Nelumbo nucifera (Lotusul
indian) - Rizom gros, lung de 10-20 metri ramificat, cu numeroase frunze mici, din care se formează
frunzele aeriene. Frunzele sunt peltate, cu peţiol de 1, 2 metri lungime, fără sinus bazal, ridicate mult
deasupra apei. Florile solitare, roze-purpurii, mirositoare, de 20-30 cm în diametru, se ridică mai sus
decât frunzele. Creştesponatn în Indo-Malaezia, Caucaz, Delta Volgăi, dar, a fost naturalizat şi în
România: Lacul Cişmigiu, Snagov, Staţiunea Felix-Oradea.

Ceratophyllaceae. Plante acvatice (hidrofite) cu frunze submerse, penat-sectate, cu segmente

înguste, dispuse în verticil. Florile sunt mici, unisexuate, cu periant simplu, alcătuit din 10-12 stamine,
iar gineceul este monocarpelar superior.Fructul este achenă. Printre speciile reprezentative se
numără: Cosor cu frunze 1, 2 ori dihotomic divizate şiCeratophy. submersum - cu frunze 3, 4 ori
dihotomic divizate, ambele întâlnite în ape stagnante şi slab mobile.

Ranunculales. Însumează plante în majoritate erbacee, aparţinând familiei Ranunculaceae.

Ranunculaceae. Majoritatea sunt plante erbacee, rareori lemnoase (Clematis sp.). În pământ prezintă
rizomi sau tuberculi, cu rădăcini subţiri adventive sau, acestea, sunt tuberizate. Frunzele sunt variat
divizate, rareori întregi, alterne, rare-ori opuse (Clematis sp.), stipelate sau nestipelate. Florile sunt
bisexuate, solitare sau grupate în inflorescenţeracemoase, rareori cimoase. O floare este actinomorfă
sau zigomorfă, cu învelişul floral variat: perigon (seploid sau petaloid) sau periant diferenţiat în caliciu
şi corolă. Între periant şi androceu se pot afla glande nectarifere, variate, unele provenind din tepale
(Helleborus sp., Nigella sp. ), alteori nectarinele fiind situate la baza petalelor (Ranunculus sp.) sau
pot lipsi (Hepatica sp., Clematis sp. ). Staminele şi carpelele sunt numeroase şi libere, dispuse pe un
receptacul conic sau alungit, cilindric. Uneori, numărul carpelelor se reduce la 5 sau chiar
1.Dispunerea elementelorflorale, la cele mai numeroase ranunculacee, este spirociclică, uneori
semiciclică (Ranunculus sp.) sau chiar ciclică (Aquilegia sp.). Polenizarea, în majoritate, este
entomofilă, rareori anemo-filă. Fructele sunt variate: folicule, polifolicule, achene, poliachene şi bace.
Datorită considerabilei variabilităţi a speciilor, privind dispoziţia frunzelor, organizarea florală,
numărul de ovule din carpele, fructul etc, familia se divide în două subfamilii:
HelleboroideaeşiRanunculoideae.

Helleboroideae. Plante erbacee, cu flori actinomorfe şi zigomorfe. Carpelele au mai mult de 1 ovul,
iar fructele sunt polifolicule sau bace. Helleborus prezintă rizom cu rădăcini adventive.

Frunzele sunt palmat-sectate, iar florile au perigon verde sau purpuriu, cu nectarii interne. Fructul
este o polifoliculă. Helleboruspurpurascens prezintă perigon purpuriu-violet, creşte în regiunea
dealurilor şi montană. Helleborusodorus (Spânzul, Bojoţelul, Cutcurigul) este comună prin păduri,
margini şiluminişuri de pădure. Isopyrumthalictroides (Găinuşi) – cu frunze de 2, 3 ori ternate,
perigon cu tepale albe, fruct polifoliculă. Frecventă prin păduri de stejar.
Aquilegiavulgaris (Căldăruşa) - Cultivată pentru ornament datorită florilor variat colorate, cu toate
tepalele pintenate.

Calthapalustris (Calcea calului) - este specie erbacee, robustă, comună în locuri mlăştinoase. Are flori
galbene, nepintenate, şi frunze mari cordiforme. Este specie toxică, primăvara devreme, pentru
animalele tinere.

Trolliuseuropaeus (Bulbuci de munte) – Este plantă robustă, cu flori mari galbene. Creşte în pajişti
umede montane şi subalpine şi este ocrotită ca Monument al naturii.

Nigella cu specii erbacee anuale, la care frunzele sunt penat-divizate, cu segmente liniare. Florile sunt
involucrate, cu periantul din 5 tepale, albăstrui sau albe, nectarine 5 ,8 bilabiate. Dintre reprezentanţi
se menţionează: Nigellasativa (Negrilică, Chimen negru) cu fruct capsulă 5loculară rezultată din
unirea carpelelor până la vârf, se cultivă pentru seminţele sale folosite la aromatizarea
brânzeturilor.Nigelladamascena (Chica voinicului) –la care capsula este 10loculară, rezultată din
unirea foliculelor până la vârf, se cultivă ca plantă ornamentală, dar şi pentru seminţele sale cu slabă
acţiune diuretică. Nigella arvensis (Negruşcă) la care capsulaeste 5loculară, rezultată din unirea
foliculelor până la vârf este buruiană ruderalăşisegetală, în regiunea de câmpie şi coline.

Aconitum (Omag) grupează specii erbacee, robuste, perene, nepintenate. Tepala superioară a
perigonului are forma unui coif. În pământ, prezintă rizom tuberos (din doi tuberi) sau netuberos.
Florile sunt albastre, albastre-violacee sau galbene. Speciile sunt toxice, dar, au şi utilizări medicinale.

Alcaloidul cel mai cunoscut, din cei circa 15 pe care-i conţin speciile, este aconitina, o otravă
puternică. Utilizări medicinale au speciile cu flori albastre: Aconitummoldavicum, Aconitumtauricum,
Aconitumpaniculatum. Cu flori galbene: Aconitumanthora

Consolida regalis (Nemţişor de câmp) - prezintă flori albastre-violacee, pintenate, zigomorfe, dispuse
în racem lax. Este comună în culturi de păioase, pe lângă căi de comunicaţie e. Florile conţin
pigmentul antocianicdelfinina, datorită căruia are proprietăţitincto-riale.

Ranunculoideae. Carpelele conţin un singur ovul, iar fructele sunt poliachene sau bace. Ranunculus
(Piciorul cocoşului) cuprinde mai multe specii erbacee, întâlnite de la câmpie până în etajul alpin.
Florile sunt actinomorfe, hemiciclice pe tipul 5, albe sau galbene, şi prezintă glande nectarifere la
baza petalelor. Poliachenele sunt scurt rostrate.

Dintre reprezentanţi se amintesc: Ranunculusaquatilis (Batrachiumaquatile), specie hidrof ilă, cu flori

albe, în ape dulci stagnante sau lin curgătoare; Ranunculusalpestris, plante mici, cu petale curat albe,
rară în etajul alpin; Ranunculusrepens (Floare de leac) este foarte comună în terenuri mlăştinoase;
Ranunculusarvensis (Cornicei) este buruiană segetală (de ogoare), cu fructe spinoase;
RanunculusficariaUntişor este specie vernală, silvicolă, foarte comună în regiunea de câmpie şi
dealuri; Ranunculussceleratus (Boglari),specie anuală sau bianuală, robustă, cu tulpini fistuloase.
Incluse pe Listele RoşiiNaţionale, ca specii rare, sunt: Ranunculusconstantinopolitanus, specie
robustă cu flori galbene, la care rostrul achenelor este înconvoiat în formă de seceră, rară în păduri
de stejar; Ranunculuspolyphyllus, plante cu flori galbene mici, frunze aeriene întregi şi submerse
divizate în lacinii filiforme, întâlnită în mlaştinimai mult sau mai puțin sărăturate.

Thalictrum (Rutişor) cu câteva specii spontane: Thalictrumaquilegiifolium, frecvent în

buruienişurişirarişti de pădure de la câmpie până la munte. Thalictrum simplex este o specie
frecventă şi variabilă, în ceea ce priveşte forma foliolelor frunzelor, prezentă sub forma a doi taxoni:
Thalictrum simplex, de origine continental eurasiatic, cu foliole oblong-cuneate, lobate sau
dentateşiThalictrum simplex subspeciagalioides, de origine central şi sud-estic europeană, cu foliole
îngust liniare, întregi; Thalictrumalpinum este o specie alpină scundă, rară în Munții Rodnei, Ceahlău,
Bucegi.

Anemone prezintă perigon alb sau galben. Stilele carpelelor nu se alungesc la fructificare.
Anemonenemorosa (Floarea paştilor) are flori albe sau roz-liliachii la exterior. Este spontană în
păduri de foioase. Anemoneranunculoides (Păştiţă) are flori galbene şi este, de asemenea, frecventă
în păduri de foioase.

Pulsatilla prezintă flori albastre-liliachii în formă de clopot. Stilele carpelelor se alungesc mult la
fructificare, sunt păroase şi se păstreză pe fruct. Pulsatilla montana (Dediţei, Sisinei de munte) este
întâlnită în păduri pe substrat stâncos. Are valoare ornamentală, dar şi medicinală.

Hepatica cu specia Hepaticanobilis (Trei-răi) are flori albastre, frumoase. Prezintă frunze 3, 5 lobate,
cu lobii mari, întregi, laţi, iar în pământ rizom orizontal, cu multe rădăcini adventive. Înfloreşte
primăvara devreme, prin păduri de foioase, în regiunea de dealuri.

Adonis se caracterizează prin frunze penat-sectate, cu segmente filiforme, rostrul achenelor scurt.
Adonisvernalis (Ruscuţa de primăvară) este specie robustă cu tulpină ramificată, înaltă de până la 50
cm. În vârful tulpinii şiramificaţiilor se formează florile mari, galbene. Adonisaestivalis (Ruscuţa de
vară) are flori roşiişi este frecventă ca buruiană, mai ales, în culturi de păioase.

Clematisvitalba (Curpenul de pădure) este liană de până la 15 metri lungime, cu frunze tri-sectateşi
flori albe, achenele au un rostru plumos.

Papaverales. Ordin cu poziţie controversată în sistemul angiospermelor. Prin prezenţaalcalozilor

specifici în organele lor şi organizarea florală, se apropie de Ranunculales, după care se aşează. Tot
pe baza criteriului biochimic, FamiliaBrassicaceae (Cruciferae), lipsită total de alcalozi, a fost scoasă
din OrdinulPapaveralesşi încadrată la OrdinulCapparales. În aceste condiţii, OrdinulPapaverales
cuprinde două familii: PapaveraceaeşiFumariaceae.

Papaveraceae. Plante erbacee cu frunze simple sau compuse, dispuse altern.

Majoritateapapaveraceelor conţin laticifere articulate în care se află latex cu alcaloizi toxici şi
medicinali. Florile sunt actinomorfe, cu periant dublu: caliciul din 3, 4 sepale, de timpuriu caduce;
corola din 4 (rareori mai multe) petale egale, libere. Androceul şi gineceul sunt polimere, amintind de
ranunculacee, dar deosebite de acestea din urmă prin sincarpie. Polenizarea este entomofilă, iar
fructul este capsulă cu numeroase seminţe.

Papaver (Macul) prezintă flori solitare, cu ovarul din 4, 6 carpele concrescute, stilul lipseşte, iar
stigmatul disciform este persistent pe fruct. Fructul este o capsulă poricidă, subcilindrică sau
globuloasă, uniloculară cu numeroase seminţe mici. Papaversomniferum (Macul de grădină) este
specie erbacee cultivată, anuală, cu tulpină până la 150cm, ramificată, glabră. Frunzele sunt
penatlobate, cele superioare amplexicaule, glabre. Florile sunt mari, terminale, solita re, de culoare
alb-rozee până la violacee-închis. Fructul este capsulă globuloasă sau ovoidă, cu numeroase seminţe
albe sau cenuşiu-albăstrui, reniforme. De la macul de grădină se utilizează seminţele (Papaveris
semen) sau fructele (Papaverisfructus). Seminţele nu conţin alcaloizi ci numai uleiuri, proteine,
glucide şi au utilizare alimentară (patiserie) sau pentru obţinerea unui ulei de calitate superioară.
Fructele (capsula imatură) se utilizează în industria de medicamente. Latexul, obţinut prin incizarea
capsulelor imature, conţine până la 25 alcaloizi, dar şialţicomuşi fără importanţă terapeutică: grăsimi,
zaharuri, mucilagii, rezine, cauciuc, enzime, acizi organici. La început latexul este alb, apoi devine
brun (Opiu).
 Alcaloizii din latex sunt numeroşi, dintre care menţionăm: morfina, papaverina, codeina Morfina
este unul dintre cei mai puternici calmanţi ai durerilor, cunoscuţi până în prezent. Aceasta trebuie
administrată numai sub control medical, deoarece în doze mici duce la morfinomanie, cu consecinţe
grave pentru sănătate. Planta este mult cultivată în India, Iran etc pentru obţinerea opiului, iar în
Europa se cultivă ca plantă alimentară.

Papaverrhoeas (Macul de câmp) este frecventă şi uneori abundentă ca buruiană în culturi depăioase

Chelidoniummajus (Rostopasca, Iarba de negi) este comună prin locuri umede, umbroase. Are frunze
imparipenat-sectateşi flori galbene. Toate organele vegetative conţin un latex de culoare portocalie,
iritant şi caustic, pe baza căruia se utilizează în distrugerea negilor. Alcaloidul chelidonina, din latex,
are acţiune analogă morfinei, adică sedativă şi narcotică, asupra centrilor nervoşi superiori. În
medicina populară este utilizată în afecţiunihepato-biliare, colecistopatii şi în ciroza hepatică iniţială.

Genul Fumaria cu specia Fumariaofficinalis (Fumariţa). Specie erbacee măruntă, cu frunze

penatdivizate, cu flori mici, violacee, în raceme terminale.

Genul Corydalis (Brebenei) cu două specii mai comune: Corydalis cava cu bulb-tubercul gol la
interior, iar bracteile de la baza florilor sunt întregi; Corola solida cu bulb-tuberculul compact, iar
bracteile au vârful divizat. Sunt plante vernale, silvicole, cu flori pintenate, variat colorate
şibulbtubercul în pământ. Fructele sunt capsule alungite, silicviforme.

Dicentraspectabilis (Cerceii doamnei) se cultivă prin grădini ca plantă ornamentală. Florile sunt
violacee, frumoase, cu simetrie bilaterală datorită petalelor egale, două câte două.

7. Subclasa Hamamelidae ( Amentiferae) caractere generale, clasificare, reprezentanți, importanţă.

Însumează ordine cu plante lemnoase, cu flori unisexuate, grupate în amenţi (Amentiferae). Prin
prezenţa, uneori, numai a traheidelor în xilemul lor şi prin decalarea fecundaţieifaţă de polenizare, se
apropie de gimnosperme. Prin organizarea florală simplificată, unisexuată, cu învelişuri florale reduse
şi numărul mic al pieselor florale, se consideră derivate din Magnoliidae, după care se aşază.
Subclasa cuprinde ordinele: Trochodendrales, Hamamelidales, Urticales (Morales), Cassuarinales,
Fagales, MyricalesşiJuglandales.

Trochodendrales. Specii lemnoase exotice, cu caractere intermediare între

MagnolialesşiHamamelidales. genurile: Trochodendron, Tetracentron cu specii arborescente asiatice.

Hamamelidales. Cuprinde două familii: HamamelidaceaeşiPlatanaceae.

Hamamelidaceae. Hamamelisvirginiana, Liquidambarstyraciflua. Sunt specii subtropicale cultivate

prin grădini botanice.

Platanaceae. Genul Platanus cu trei specii: Platanaceaeoccidentalis (Platan nord-american) la care

capitulele florifere sunt câte 1 pe un peduncul lung; Platanusorientalis este o specie balcanică, la care
pe un peduncul se află 3, 6 capitule florifere; Platanushybrida cu câte 2 capitule pe un peduncul lung.
Se cultivă ca arbori ornamentali şi forestieri. Mai frecvent este Platanushybrida.

Urticales. Plante lemnoase sau uneori erbacee cu flori, de obicei unisexuate, grupate în
inflorescenţeamentiforme. Ordinul cuprinde familiile: Ulmaceae, Moraceae,
CannabaceaeşiUrticaceae.

Ulmaceae. Plante lemnoase care se recunosc prin frunzele lor simple, cu baza evident asimetrică.
Florile sunt bisexuate (singurele hamamelide cu astfel de flori) grupate în cime glomerulate.
Familia cuprinde două genuri mai comune: UlmusşiCeltis.

Ulmus se caracterizează prin faptul că florile se formează pe lăstarii din anii precedenţişi apar înainte
de frunze, în februarie, martie. Polenizarea este făcută de insecte, atrase de perigonul roşcat,
anterele roşiişi mai ales nectarul florilor. Fructul este o mono-samară, care se formează în aprilie-mai.
Specii mai comune de Ulmus: Ulmuslaevis (Velnişul) se recunoaşte prin samare emarginate, ciliate pe
margini, lung pedunculate; Ulmus glabra (Ulmul de munte) are monosamara îngustată spre ambele
capete, subsesilă; Ulmus minor (Ulm de câmp). Toate speciile se află în păduri de foioase, lunci. Ulmii
din Europa centrală (inclusiv România) au fost aproape decimaţi de o ciupercă (Ophiostoma)
vehiculată de un scarabeu (gândac). Uscarea arborilor începe de la vârf spre bază. Genul Celtis la
care florile se formează pe lăstarii din anul în curs, apar odată cu frunzele, iar fructul este o drupă.
Celtisoccidentalis (Sâmbovina nord-americană) se cultivă ca arbore ornamen-tal şi forestier. În flora
României sunt două specii: Celtisglabrata (în Dobrogea) şiCeltisaustralis (în jud. CaraşSeverin,
MehedinţişiConstanţa). Lemnul ulmaceelor are largi utilizări în construcţii.

Moraceae. Arbori sau arbuşti cu latex, răspândiţi mai ales în regiunile tropicale şi subtropicale şi mai
puţin în cele temperate. Frunzele sunt simple, serate sau lobate, alterne, şi prevăzute cu stipele
caduce. Florile unisexuate, sunt grupate în inflorescenţeamentiforme, sunt dispuse monoic sau dioic.
Perigonul este sepaloid, din patru tepale libere sau concrescute , persistent şi acrescent pe fruct.
Androceul prezintă patru stamine opuse tepalelor. În florile femele gineceul este alcătuit din două
carpele concrescente, dar numai una este fertilă. După polenizare, care este anemofilă, întreaga
inflorescenţă se transformă în fruct compus. Familia încadrează mai multe genuri cu circa 1.600
specii.

Genul Morus (Dudul) se caracterizează prin flori unisexuate grupate în inflorescenţeamentiforme.

După polenizare amenţii masculi cad, iar întreaga inflorescenţă femelă se tra nsformă într-un fruct
cărnos compus numit soroza. Partea comestibilă provine din metamorfozarea perigonului. Morus
alba (Dudul alb). Specie subspontană şi cultivată, originară din China. Se cultivă ca arbore industrial,
alimentar sau pentru frunzele sale utilizate ca hrană pentru larvele fluturelui de mătase (Bombix
mori). Morusnigra (Dudul negru) este mai rar întâlnit în cultură decât Morus alba. La dudul negru,
soroza este mai mare, acrişoară, aproape sesilă şinecăzătoare la maturitate.

Genul Ficus prezintă florile unisexuate, închise într-un receptacul piriform, în care, spre orificiu, se
află florile mascule, iar spre bază florile femele. La maturitate, fructul este format din numeroase
achene, împlântate în receptaculul care semăreşteşi devine cărnos. Ficuscarica (Smochinul) este
arbust mediteranean cu frunze palmat-divizate.

Se cultivă prin grădini, în sudul ţării, pentru fructele sale comestibile. Ca specii ornamentale, de sere
şi apartamente, se cultivă: Ficus elastica este originar din India. Din latexul tulpinii se prepară cauciuc
natural. Ficuslyrata, Ficusbengalensis este o specie arborescentă de mangrove, cu rădăcini
proptitoare, ca nişte catalige, înfipte în mlaştinile acestor biotopuri.

Maclurapomifera (Maclura) este arbore originar din America de Nord. Prezintă frunze întregi,
asemănătoare cu ale dudului, şi ramuri spinoase. Inflorescenţaşi respectiv fructul este un capitul
sferic, mare de 10, 14 cm în diametru. Se cultivă pentru garduri vii.

În această familie se încadrează şi alte câteva genuri, cu specii exotice de mare importanţă
economică: Arctocarpusincisa (Arborele de pâine) originar din Indo-Malaezia, la care fructele sunt
făinoase şi au valoare alimentară. Castiloa elastica (Arborele de cauciuc), specie originară din America
tropicală (Panama). Brousonetiapapyrifera (Hârtia de China, Dudul de hârtie).
Cannabaceae. Plante erbacee, anuale sau perene, cu frunze simple sau compuse, cu stipele caduce.
Florile sunt unisexuate, pe tipul 5, cu perigon seploid, dispuse dioic. Polenizarea este anemofilă, iar
fructul o achenă.

Genul Cannabis (Cânepa) se caracterizează prin tulpini erecte, cu frunze palmat-sectate sau palmat-
compuse dispuse altern. Se cultivă ca plantă anuală, textilă şi oleaginoasă. Indivizii masculi reprezintă
cânepa de vară, care, după polenizare, se usucă. Indivizii femeli reprezintă cânepa de toamnă, de la
care se recoltează achenele. Din achene se extrage un ulei sicativ folosit la fabricarea vopselurilor.
Din tulpini se extrag fibrele textile. Cannabissativa (Cânepa cultivată) Cannabisspontanea (Cânepa
sălbatică);Cannabisindica (Cânepa indiană) cultivată mai ales în Jamaica. Din vârfurile exemplarelor
femele se prepară haşişulşi marijuana (ganga) - stupefiante care dau stare de euforie însoţită de iluzii
şihalucinaţii.

Humuluslupulus (Hameiul) este plantă erbacee perenă, cu tulpina volubilă şi cu frunzepalmat-lobate

dispuse opus.Este spontană în lunci, zăvoaie, pe garduri dar se şi cultivă pentru inflorescențele
femele sub formă de conuri. Bracteile acestor conuri prezintă, pe partea internă, glande ce secretă
lupulina, o substanţă amară, folosită pentru aromatizarea berii. Datorită principiilor active din grupa
oleorezinelor are şi utilizări medicinale. Humulusjaponicus se cultivă ca plantă ornamentală.
Urticaceae. Plante erbacee cu flori unisexuate, dispuse monoic sau dioic, anemofile. Frunzele şi
tulpina pot prezenta sau nu peri urticanţi. Fructele sunt achene, înconjurate sau nu de perigonul
persistent. Urtica dioica (Urzica vie, Urzica mare) este specie perenă, ruderalăşi de locuri târlite,
comună de la câmpie până în subalpin. Frunzele au utilizări alimentare, fiind bogate în fier.
Utricaurens (Urzica grecească) creşte în aceleaşi locuri ca precedenta. Are flori unisexuate monoice.

Boehmerianivea.Se cultivă în regiuni tropicale şi subtropicale pentru fibrele textile cu variate utilizări

Fagales. Plante exclusiv lemnoase, arbori şiarbuşti, fosile şi actuale. Cele fosile sunt cunoscute din
Cretacicul inferior. Florile sunt mici, unisexuate, numeroase, pe un ax comun, alcătuind
inflorescenţeamentiforme caracteristice. Polenizarea este anemofilă, iar fecundaţia este decalată
faţă de polenizare printr-o perioadă mai mult sau mai puţin îndelungată, ceea ce are ca rezultat
maturarea tardivă a fructelor. Acest caracter de primitivitate, alături de altele cum ar fi: ovule cu
integumente vascularizate, chalazogamia, arhespor pluricelular etc, denotă originea lor din
nişteurticale lemnoase primitive. Ordinul cuprinde trei familii: Fagaceae, BetulaceaeşiCorylaceae.

Fagaceae. Familia încadrează 8 genuri cu 930 specii cosmopolite, răspândite în ambele emisfere, cu
excepţia Americii de Sud tropicale şi Africii tropicale şi de sud. Arbori monoici cu frunze simple,
alterne. Florile sunt unisexuate, monoice, anemofile, rare-ori entomofile. Florile mascule sunt
grupate în dichaziitriflore pe un ax comun şi alcătuiesc inflorescenţeamentiforme caracteristice:
pendule şi laxe la Quercus; erecte şi laxe la Castanea; capituliforme pendule (ca nişteciucuraşi) la
Fagus.

Florile femele sunt solitare sau grupate în mănunchiuri, 2- 6 (8), înconjurate de hipsofile mici,
scvamiforme. Ovulele sunt bitegumentate. Polenizarea este anemofilă şi, ca o adap-tare pentru
această polenizare, florile apar înainte de frunze sau odată cu acestea.

Familia încadrează trei genuri: Fagus, QuercusşiCastanea.

Genul Fagus (Fagul) cuprinde 10 specii răspândite în regiunea temperată de nord şi Mexic. Speciile
de Fagus au frunză întreagă, ovată sau eliptică. Florile femele, grupate câte două, sunt înconjurate la
bază de numeroase hipsofile care prin concreştere alcătuiesc o cupă care include complet două
achene trimuchiate. Achenele poartă numele popular de Jir. F. sylvaticasubsp. sylvatica (Fagul central
european) răspândit şi la noi în ţară, în regiunea de dealuri şi montană inferioară, undeformează
păduri întinse. F. sylvaticasubsp. moesica (Fagul balcanic) este sporadic prin păduri din sudul ţării ca
de exemplu Pădurea Bucovăţşi Leamna, de lângă Craiova.F. orientalis (Fagul deCrimea) este sporadic,
mai ales în pădurile din Carpaţii Orientali. Genul Quercus (Stejarul) cuprinde circa 450 de specii
răspândite în regiunile temperate și subtropicale ale Eurasiei, America de Nord, nordul Africii şi vestul
Tropical al Americii de Sud. Fiecare floare femelă este înconjurată de un involucru care se transformă
în cupă. Acesta acoperă parţial oachenă elipsoidală numită ghindă. Frunzele sunt simple, cu mari
incizii, de tip penat, rareori cu mici incizii.

În Flora României se află 9 specii, dintre care mai frecvente sunt: Q. robur (Stejarul pedunculat) care
se recunoaşte prin frunze penat-lobate, cu peţioli de 4-8 mm, iar ghindele, mai mult sau mai puţin
sesile, sunt aşezate pe un peduncul lung. Formează păduri din zona de silvo-stepă până în etajul
gorunului, în locuri umede, umbroase; Q. frainetto (Gârniţa) este specia cu frunzele cele mai mari ,
aproape sesile, adânc lobate, pe dos pubescente. Formează păduri în regiunea de câmpie înaltă şi
colinară, mai ales împreună cu cerul, rareori singură. Q. cerris (Cerul) prezintă frunze eliptice, cu lobi
superficiali acuţi. Fructele se maturizează în anul al doilea. Are lemn de slabă calitate. Formează
păduri pure sau de amestec, mai ales cu gârniţa; Q. polycarpa (Gorunul ardelenesc) prezintă frunze
groase, pieloase, cu peţioli de 1,5 - 3 cm. Ghinde câte 3-10, sesile, în vârful lujerilor. Este specia
comună în regiunea colinară şi de deal din Oltenia; Q. dalechampii (Gorun de Dalmaţia) şi Q. petraea
(Gorunul) sunt alte două specii înrudite cu Q. polycarpa. La aceste trei specii ghindele sunt sesile, în
număr variabil. Cultivată pentru ornament este *Q. borealis (Stejar roşu nord-american) la care,
frunzele sunt mari, cu lobi ascuţiţi, se înroşesc toamna. Specii mediteraneene, mai rar cultivate la noi
în ţară: *Q. suber (Stejarul de plută), *Q. illex (Stejarul de stâncă), *Q. coccifera (Stejarul cârmâz).

Genul Castanea cu specia C. sativa (Castanul bun) este specie de origine mediteraneană, cultivată
dar şi subspontană, în regiunile subcarpatice (inclusiv ale Olteniei) mai ales în jurul mânăstirilor.
Datorită achenelor comestibile, în unele regiuni ale zonei subcarpatice (Ex. Baia Mare) sau făcut
plantaţii întinse.

Genuri exotice: Nothofagus cu 35 specii răspândite în Australia temperată, Noua Zeelandă, N ordul
Guinee Lithocarpus, Castanopsis cu specii răspândite în zone tropicale şi subtropicale ale Asiei.

Importanţa fagaceelor. Majoritatea fagaceelor furnizează lemn de cea mai bună calitate, folosit în
industria construcţiilorşi a mobilei. Taninul extras din ritidomul (coaja) şigalale de stajar este folosit la
tăbăcitul pieilor. De asemenea au şi utilizări medicinale. Frunzele de castan (Castaneaefolium), care
conţin materii tanante, acid cumaric, acid cafeic, vitamine, sub formă de extract sau tinctură,
împreună cu alte plante, se utilizează pentru obţinerea unor medicamente antitusive. Frunzele au
proprietăţi bacteriostatice. Achenele sunt comestibile şiconţinpoteine, amidon şi ulei gras. Coaja de
stejar pedunculat (Roburi cortex) conţine materii tanante, substanţe pectice, rezine, zaharuri etc şi
are proprietăţi astringente, hemostatice şi antiseptice. Gudronul extras din scoarţa de fag este folosit
în afecţiuni ale căilor respiratorii şi în dermatite.Dinscoarţa stejarului de plută se
exploateazăsuberulfolosit la confecţionarea dopurilor şi a plăcilor izolatoare. Majoritatea speciilor au
valoaredecorativă.

Betulaceae. Familie cu 2 genuri şi 95 specii, răspândite mai ales în regiunea tempe-rată nordică, dar şi
în regiuni montane tropicale din Emisfera sudică. Sunt arbori sau arbuşti cu micorize ectotrofe.
Frunzele sunt simple, dispuse altern. Spre deosebire de fagacee, atât florile mascule cât şi cele
femele sunt grupate în dichaziitriflore care alcătuiesc o cimulă, protejată de o bractee şi 2-4
bracteole. Mai multe cimule pe un ax comun alcătuiesc inflorescenţaamentiformă. Polenizarea este
anemofilă, iar fructul este o achenă aripată cu o bractee la bază, rezultată din concreşterea bracteei
cu bracteolele. Familia cuprinde două genuri: BetulaşiAlnus.

Genul Betula (Mesteacănul) prezintă frunze romboidale, iar achena este însoţită de o bractee
trilobată care cade de pe ax odată cu fructele mature. B. pendula (Mesteacănul comun) este arbore
de până la 20 m înălţime. Pe lăstari se află nişteverucozităţi care reprezintă lenticelele. Creşte pe
versanţiînsoriţi sau tăieturi de pădure, din etajul gorunului până în cel al molidului. B. nana
(Mesteacănul pitic) creşte în turbării oligotrofe cu Sphagnum (Jud. Suceava şi Harghita).

Genul Alnus (Arinul, Aninul) are bracteea de la baza fructelor 5 - lobată şi nu cade odată cu
fructele mature. A. glutinosa (Arinul negru) prezintă frunze emarginate, care, împreună cu lăstarii
tineri, sunt viscid-lipicioase. Amenţii fructiferi sunt pedunculaţi. Coaja este negricioasă, crăpată.
Formează aninişuri în lungul râurilor din regiunea de câmpie şi deal. A. incana (Arinul alb) a re frunze
acuminate la vârf, iar lăstarii tineri şi frunzele sunt dens pubescente, dar nelipicioase. Amenţii
fructiferi mai mult sau mai puţin sesili. Coaja este cenuşiu-albicioasă, netedă, necrăpată. Formează
aninişuri în lungul pârâielor montane. De la aceste două specii, în mod empiric, se utilizează coaja sub
formă de macerat: intern ca febrifug şi tonic. Frunzele sub formă de cataplasme, la sfârşitulleuziei, se
utilizează ca galactofug. Datorită substanţelor tanante, coaja se foloseşteşi în vopsitoria casnică. A.
viridis (Aninul de munte) este arbust de 4 (6) m înălţime cu frunze acute sau acumi-nate, viu verzi pe
faţăşi pe dos. Formează ani-nişuri, singur sau în amestec cu sălcii de munte, în lungul izvoarelor din
etajul molidişurilorşi al jneapănului.

Corylaceae. Familie cu 4 genuri şi 62 specii răspândite în regiunea temperată de nord. Arbori sau
arbuşti cu flori unisexuate dispuse monoic. Florile anemofile sunt grupate în amenţi: cele mascule
lipsite de perigon, câte una în axila unei bractei; florile femele sunt grupate în amenţicompuşi
(amenţi cu dichazii), fiecare floare cu perigon mic, neregulat lobat. Ovarul este inferior, 2-locular,
fiecare locul cu un ovul anatrop, cu un singur integument. Fructul este o achenă însoţită de un
involucru rezultat din concreşterea (şi dezvoltarea) bracteei cu bracteolele de la baza involucrului.
Cele 4 genuri sunt: CorylusşiCarpinus (cu specii şi în flora României); OstyraşiOstryopsis (numai cu
specii exotice).

Genul Corylus se caracterizează prin înflorirea înainte de înfrunzire şi fructe aglomerate (1-4), fiecare
la bază cu un involucru fructifer în formă de cupă. C. avellana (Alunul) (fig.) este frecvent în păduri de
foioase, umede, umbroase. Frunzele sunt mari, ovate, cu baza cordată şi marginea neregulat dublu-
serată. În afară de seminţe, care sunt comestibile, utilizări medicinale au frunzele (Corylifolium). C.
colurna (Alunul turcesc) se prezintă ca arbore de până la 20 m înălţime. Involucrul fructelor este mult
mai lung decât acestea şi este divizat, până la bază, în lacinii. Creşte spontan în locuri stâncoase din S-
V României. Se şi cultivă ca arbore fructifer, pentru seminţele sale comestibile.

Genul Carpinus prezintă nume-roase achene, pe un ax lung, pendul. Înflorirea are loc în acelaşi timp
cu înfrun-zirea. C. betulus (Carpenul)este arbore de până la 25 m, comun în păduri de foioase.
Bracteea de la baza achenei, adese-ori, este trilobată. C. orientalis (Cărpiniţa), arbore sau arbust de
până la 7m înălţime, de origine mediteraneană, sporadic în staţiuni însorite din regiunea de câmpie şi
dealuri. Bracteea de la baza achenei este întreagă.

Genul Ostrya cuprinde 10 specii răspândite în regiunea temperată şi sudul Americii centrale.

Genul Ostryopsis cuprinde 2 specii răspândite în Mongolia şi China.

Juglandales. Juglandalele se aseamănă cu fagalele prin inflorescenţele mascule, de tipul amenţilorşi
florile unisexuate, dispuse monoic, dar se deosebesc de acestea prin frunze compuse şisecreţia de
substanţe aromatice.

Juglandaceae. Familia încadrează 7 genuri şi 64 specii răspândite în regiunile subtropicale şi

temperate de nord. Sunt arbori monoici, cu frunze imparipenat - compuse, alterne, nestipelate.
Florile sunt unisexuate, la bază cu bracteişi bracteole. Cele mascule sunt grupate în
inflorescenţeamentiforme, pendule, ce se formează pe ramuri groase, din anii precedenţi. Ele
prezintă un perigon sepaloidşi 3-40 stamine (mai multe la florile inferioare). Florile femele sunt
solitare sau în grupe mici, 2-5 (7), situate terminal, pe lujerii din anul în curs. Ele prezintă perigon din
4-2 tepale verzui, ovar inferior, ce se termină cu 2 stigmate papiloase, groase cu rol în reţinerea
polenului. Polenizarea este anemofilă, iar fructul o drupă parţial dehiscentă (la Juglans) sau achenă
aripată (Pterocarya, Carya).

Genul Juglans cuprinde câteva specii: J. regia (Nucul) prezintă frunze imparipenatcompuse, din 5-7
foliole întregi, glabre. Creşte spontan în sud-estul Europei până Asia centrală şi China. În România
este subspontan dar şi frecvent cultivat pentru seminţele comestibile şi lemnul său, cu duramenul
negru, cu largi utilizări în industria mobilei. Utilizări medicinale prezintă frunzele şi coaja fructelor. J.
nigra (Nucul american) este arbore forestier şi ornamental depână la 50 m înălţime, originar din
America de Nord. Frunzele prezintă foliole mai mici, numeroase şi cu marginea serată.

Genul Pterocarya cuprinde 10 speciirăspândite din Caucaz până în Japonia. Mai cunoscută este specia
Pterocaryafraxinifolia (Nucul caucazian) la care achenele mici, numeroase, dispuse pe un ax pendul,
sunt comestibile.

8. Familia Rosaceaecaractere generale, clasificare, reprezentanți

Familie botanică cu 120 genuri şi peste 3.000 specii sub formă de arbori, arbuşti, subarbuşti sau
plante erbacee, de obicei perene. Frunzele sunt alterne, simple sau compuse, stipelate. Stipelele
sunt, de obicei, persistente şi concrescute cu peţiolul. Înmulţirea vegetativă naturală se poate realiza
prin stoloni aerieni (Fragaria) sau muguri de rădăcină (Rubus). Florile sunt, de regulă generală,
grupate în inflorescenţerecemoase sau cimoase, rareori solitare.O floare este actinomorfă,bisexuată.
Receptaculul prezintă mare variabilitate putând fi disciform, conic, plan sau sub formă de cupă numit
hipanţiu. Caliciul prezintă cinci sepale libere. La genurile Fragaria, Potentilla, Geum, la exteriorul
caliciului, se află epicaliciul (caliculul), alcătuit din 5 hipsofile, asemănătoare sau diferite faţă de
sepale. Corola este alcătuită din cinci petale libere. Uneori numărul petalelor creşte prin
metamorfozarea staminelor şi florile se numesc involte (bătute). Androceul prezintă unul sau mai
multe verticile de stamine, sau un număr nedeterminat, în mugure fiind înconvoiate spre interiorul
florii. Gineceul poate fi policarpelarapo-carp (cât numărul petalelor sau multiplul acestora), numărul
carpelelor reducându-se la cinci sau chiar una. Poziţia gineceului în floare variază de la hipogină
(superioară) spre perigină sau epigină (inferioară), afundat în receptaculul cu care concreşte sau nu.
Fructul prezintă mare variabilitate: poliachenă, polifoliculă, drupă, polidrupă sau baciform (poamă).
Pe baza variabilităţii receptaculului, a gineceului şi a fructului, familia se divide în trei subfamilii:
Rosoideae, Pyroideae (Pomoideae) şiPrunoideae.

Subfam. Rosoideae. Plante erbacee sau lemnoase, cu frunze simple sau compuse, stipelate, cu stipele
de obicei persistente. Florile prezintă receptacul conic sau concav şi flori hipogine sau epigine pe tipul
4 sau 5. Epicaliciul (caliculul) uneori este prezent. Staminele, ca şi carpelele sunt numeroase, deseori
incluse în hipantiu. Fructul este multiplu, poliachenă sau polidrupă. Dintre numeroasele genuri, din
această subfamilie, se vor prezenta câteva.
 Genul Rosa cu circa 250 specii spontane şi cultivate. Arbuşti cu frunze imparipenat-compuse, cu
stipele persistente şi cu spini pe tulpină. Hipantiul la maturitate se încărnoşazăşi închide achenele. R.
canina (Măceşul) este arbust frecvent prin tufărişuri, margini de pădure. Receptaculul devine cărnos,
roşu, bogat în vitamina C, acizi organici, pectine, grăsimi, antociani, magneziu, carotenoide. Fructele
au, deci, utilizări în prevenirea a numeroase boli ale tubului digestiv, ficatului, inimii, avitaminoze etc.
Aceleaşi utilizări pot avea şi fructele de la R. pendulina (care creşte la munte), R. corymbiferaşi R.
tomentosa. Dintre speciile cultivate se amintesc: *R. centifolia (Trandafirul de dulceaţă), *R.
damasceana (Trandafirul de Damasc) şi *R. alba. În unele ţări (Bulgaria) acestea se cultivă pentru
petalele lor, utilizate în industria parfumurilor.

Genul Rubus cu peste 250 specii spontane şi cultivate, arbuşti sau subarbuşti, cu frunze
penatcompuse sau palmat-compuse. Receptaculul este convex sau plan, iar fructele sunt polidrupe,
cel mai adesea comestibile. R. caesius (Murul de mirişte) cu frunze trifoliolate, este larg răspândită
prin zăvoaie, pe lângă pârâie dar şi în culturi ca buruiană. R. fruticosus L. (Rugul de mure) este un
arbust robust, cu tulpini târâtoare şi spini puternici. Polidrupele negre sunt comestibile şi se utilizează
în industria alimenară. Utilizări medicinale au frunzele (Rubifruticosifolium) ca şi cele de R. idaeus
(Zmeurul), este subarbust erect cu frunze imparipenate şi foliole tomentoase pe dos. Este spontan în
regiunile montane, dar se şi cultivă pentru polidrupele roşii, comestibile, şi cu valoare terapeutică
(siropuri medicinale). De la zmeur se valorifică frunzele (Rubiidaeifolium), care conţin materii tanante
şiflavonozide cu acţiuneantidiareicăşi slab spasmolitică (atenuează sau suprimă mişcările muşchilor
netezi).

Genul Fragaria cuprinde specii erbacee, perene, cu tulpini scapiformeşi frunze trifoliolate.Florile sunt
albe, şi prezintă caliciu dublu. La fructificare, receptaculul devine mare, cărnos, comestibil, în care
sunt împlântate numeroase achene mici. *F. x ananasa (Căpşunul cultivat), F. vesca (Fragii de
pădure). Frunzele de Fragariavesca (Fragariefolium), datorită taninului pe care-l conţin, au utilizări
antidiareice.

Genul Potentilla cu 500 specii, răspândite mai ales în regiunea tempe rată de nord. Plante erbacee,
perene, cu frunze penate sau palmate. Florile au caliciu dublu, dar receptaculul aproape plan, la
maturitate se usucă. Cele peste 30 specii spontane, din România, sunt răspândite în toate zonele şi
etajele de vegetaţie, în cele mai variate biotopuri. P. argentea (Scrântitoare) creşte în locuri însorite,
uscate. Are flori galbene şifunze alb-argintii pe dos. P. reptans (Cinci degete) este frecventă în locuri
inundabile, mocirloase. Prezintă frunze palmat-compuse din cinci foliole.

Utilizări medicinale au speciile: P. erecta (Sclipeţi), P. anserina (Coada racului). De la P. erecta (P.
tormentilla) se utilizează rizomii (Rhizomatormentillae), care conţin taninuri, rezine, acizi organici,
săruri minerale. Sub formă de extracte sau tincturi, se utilizează în diasciodizenterie, enterocolite
cronice etc. Părţile aeriene ale speciei P. anserina (Anserinaeherba) conţin: tanin, substanţe amare,
mucilagii, ulei volatil etc şi se utilizează sub formă de infuzie sau extract hidro-alcoolic, în
enterocolite, diaree, dizenterie. De asemenea, se aplică în tratamentul stomatitelor şi gingivitelor.
Genul Geum cuprinde specii erbacee, la care florile au caliciul dublu, iar stilele carpelelor se menţinşi
pe fruct şi sunt lungi, păroase. G. urbanum (Cerenţel), G. montanum (Mărtişor) De la G. urbanum se
utilizează (Geirhizomae) în tulburări digestive, vomă, hemoroizi, hemoragii

Genul Spiraea (Cununiţă, Taulă) cuprinde câteva specii spontane şi mai multe cultivate pentru
ornament, prin florile şi frunzele lor. *S.  vanhouttei este un arbust, cu flori albe, nume-roase,
grupate în corimbe simple. *S. japonica are flori roşietice. Ambele sunt frecvent cultivate prin parcuri
şi grădini.
Sorbariasorbifolia este un arbust asiatic de circa 2 m, cu frunze imparipenat-compuse şi flori gălbui.
Se cultivă pentru ornament.

Kerriajaponica (Trandafirul japonez) este arbust ornamental, cu flori mari, galbene, involte.

Filipendulahexapetala (Aglică). F. ulmaria (Creţuşca). Se utilizează florile (Ulmariaeflos) ca bun

adjuvant în tratamentul reumatismului articular acut.

Agrimoniaeupatoria (Turiţa mare) este specie erbacee robustă, cu flori galbene, grupate în spice
racemiforme alungite. În medicină se utilizează părţile aeriene (Agrimoniaeherba) la înce-putul
înfloririi. Au utilizări atât interne, contra afecţiunilor cronice stomacale, tuse, uremie, varice, cât şi
extern în plăgi, gingivite.

Alchemillavulgaris (Creţişoara) este o specie agregat, larg răspândită din etajul fagului până în
subalpin. Se colectează părţile aeriene (Alchemillaeherba), la înflorire, şi se utilizează intern ca
antidiareic, antihemoroidal, iar extern, ca gargară, în stomatite. Cercetări recente arată noi valenţe
ale plantei în păstrarea sarcinii de către mame.

Subfam. Pyroideae (Pomoideae) Specii lemnoase cu frunze simple, alterne, cu stipele caduce. Florile
prezintă un receptacul concav, iar gineceul este alcătuit din 5 (2) carpele libere, ale căror ovare
concresc, la maturitate, cu receptaculul (hipantiul), alcătuind fructul bacifo rm numit poamă. Partea
comestibilă a fructului o reprezintă hipantiul, intercalat printre carpele, mult dezvoltat şi devenit
cărnos, reprezentat în formulă florală prin linia întreruptă.Genurile mai importante, din această
subfamilie, sunt: Pyrus, Malus, Cydonia, Chaenomeles, Crataegus, Sorbus, Mespilus.

Genul Pyrus cuprinde 30 specii răspândite în regiunea temperată a Eurasiei. Plante lemnoase cu
funze simple şi flori grupate în corimbe simple. Florile, neplăcut mirositoare, prezintă 15-30 stamine
cu antere roşiişistilele carpelelor libere. Fructul este piriform, cu sclereideşi fără cavitate pedicelară.
Lojele fructului disperme. *P. x communis (Părul cultivat) este hibrid, cultivat în mai multe cultivaruri,
pentru fructele sale. Fructele au efecte laxative, diu-reticeşi depurative. P. pyraster (Păr pădureţ) este
spontan în păduri de foioase.

Genul Malus cuprinde 35 specii răspândite în regiunea temperată de nord. Florile sunt mari, plăcut
mirositoare, au antere galbene şi sunt grupate în cime. Au 15-50 stamine, 5 carpele libere cu stilele
unite la bază. Fructul nu prezintă sclereideşi prezintă atât cavitate pedicelară cât şicaliceală. Lojile
fructului, de obicei, disperme. M. x domestica (Mărul cultivat) este un hibrid, cultivat în mai multe
cultivaruri, pentru fructele sale. Consumul fructelor de măr, este recomandat în numeroase afecţiuni
digestive, intestinale. Cura de mere intră în medicaţia de prevenire a aterosclerozeişi infarctului
miocardic. M. sylvestris (Mărul pădureţ) este sporadic prin păduri de foioase.

Genul Cydonia prezintă flori solitare, cu petale mari albe şi sepale persistente. Stile libere. Loculii
fructului sunt polispermi.

Cydoniaoblonga (Gutuiul) este cultivat ca arbore fructifer, dar se găseşteşi subspontan. Fructele
conţin materii tanante, glucide, acizi organici şi prezintă proprietăţi astringente, antidiareice.

Genul Chaenomeles (Gutui japonez) prezintă spini pe tulpină şi flori roşii, cu sepale căzătoare. Stilele
sunt unite la bază. *Ch. japonicaşi *Ch. lagenaria sunt frecvent cultivate pentru ornament.

Genul Crataegus cuprinde circa 1.000 specii răspândite în regiunea temperată de nord. Florile sunt
grupate în corimbe compuse. Fructul are aspect drupaceu, datorită părţii interne a carpelei, care la
fructificare devine tare, pietroasă. Speciile se prezintă ca arbori sau arbuştispinoşi. C. monogyna
(Păducel, Gherghinar) are fructe roşii. C. pentagina are fructe negre. Ambele sunt comune în păduri
de foioase. *C. oxyacanthafo. pleno (cu flori involte albe) şifo. paulii (cu flori involteroşii) se cultivă
prin parcuri şi grădini ca plante ornamentale.

Genul Sorbus încadrează 80 specii răspândite în regiunea temperată de nord. Arbori sau
arbuştinespinoşi, cu corimbe compuse. S. domestica (Scoruşul) este sporadic în păduri de foioase,
uneori însă se şi cultivă pentru fructele comestibile. S. aucuparia (Scoruşul de munte) (fig. 5) se
întâlneşte în molidişuri, jnepenişuri sau tăieturi de pădure din regiunile montane. Fructele mature
(BaccaeAucupariae) se utilizează în medicina empirică pentru proprietăţile astringente şi
antiscorbutice.

Genul Mespilus cu specia M. germanica (Moşmonul) la care fructele sunt comestibile.

Subfam. Prunoideae Arbori sau arbuşti cu frunze simple şi flori solitare sau grupate în inflorescenţe.
Organizarea florii prezintă unele caractere de superioritate: receptacul concav, tubulos sau
infundibuliform, se usucă şi cade, nu participă la formarea fructului, stamine mai puţine (30-
20),gineceu redus la o singură carpelă. Fructul o drupă. Genurile mai comune, din această subfamilie,
sunt: Prunus, Cerasus, Persica, Armeniaca, Amygdalus, Padus.

Genul Prunus cuprinde mai multe specii spontane şi cultivate, cu frunze simple şi flori pedicelate,
nebracteate, grupate câte 1 - 6. P. x domestica (Prunul) se cultivă în numeroase cultivaruri, pentru
fructele sale comestibile. *P. cerasifera (Corcoduşul) este subspontan, dar se şi cultivă pentru
fructele sale. *P. c. var. pissardii (Corcoduşulroşu) se cultivă ca arbore ornamental prin frunzele,
florile şi fructele sale roşii. P. spinosa (Porumbarul) este arbust spontan la marginea pădurilor,
culturilor etc. Se utilizează florile (Pruni spinosiflores) şi fructele (Pruni spinosifructus) în medicina
empirică drept diuretic, depurativ, slab laxativ, dar şi în hipertensiune arterială. Porumbele se
folosesc şi ca antidiareic, în afecţiuni renale şi dischinezii biliare. De asemenea, servesc la obţinerea
de băuturi răcoritoare, siropuri, dulceţuri. Înflorirea porumbarului este legată de creşterea
temperaturii solului şi, deci, este un indiciu că poate începe semănatul porumbului (denumirea
populară).

Genul Cerasus se caracterizează prin flori mai mari decât la Prunus, lung pedicelate, cu hipsofile
bazale, şi grupate în umbele sau corimbe simple. C. avium var. avium (Cireşul sălbatic) cu drupe mai
mici, dulci-amărui. Reprezintă taxonul de la care s-au selecţionatvarietăţileşicultivarurile cu fructele
comestibile. De la cireşul sălbatic se utilizează atât fructele alimentare şiuşor laxative, precum şi
cozile (pedicelii) (Cerasistipites) care, datorită sărurilor de potasiu, au proprietăţi diuretice.
Cerasusvulgaris (Vişinul) este cultivat în câteva subspecii şivarietăţi pomicole, pentru fructele lor
comestibile. Persicavulgaris (Piersicul) este culti-vat în numeroase varietăţi fructifere şi orna-mentale.
Florile şi frunzele au proprietăţi laxative, depurative, diuretice şi vermifuge.
Armeniacavulgaris(Caisul) este cultivat ca arbore fructifer.

Genul Amygdalus prezintă flori subsesile, solitare sau în perechi. Fructul este comprimat şi prezintă
mezocarp subţireşi uscat la maturitate, care crapă şi eliberează sâmburele. *A. x communis
(Migdalul) se cultivă, în mai multe convarietăţi, pentru seminţe dar şi ca varietăţi ornamentale.
Seminţele de la migdal sunt dulci şi datorită glicoziduluiamigdalina precum şi o enzimă (emulsină),
sau dovedit eficace în tratamentul ulcerului gastric. Uleiul de migdal, în uz extern, are efect emolient
în eczeme.

Genul Padus cu specia ornamentală mai comună P. racemosa (Mălinul), care prezintă flori albe
mici,grupate în raceme alungite.

9. Familia Fabaceae, caractere generale, clasificare, reprezentanți

Încadrează leguminoasele propriu-zise din regiunile temperate, dar şi multe din zone calde, tropicale
şi subtropicale, cultivate şi spontane. Sunt circa 12.000 specii care aparţin la 490 genuri. Se află sub
toate formele biologice: arbori, arbuşti, subarbuştişi liane, erbacee anuale şi perene (mai ales cele din
munţişi regiunile reci). La ele se poate evidenţia un progres atât în organizarea organelor vegetative
(prin diversificarea extremă a lor şi al ciclului de dezvoltare), dar şi a florii în raport cu
mimosaceeleşicesalpiniaceele.

Rădăcinile prezintă nodozităţi cu bacterii simbiotice, fixatoare de azot, din genul Rhizobium. Frunzele
sunt de obicei compuse, de tip penat sau palmat, rareori simple (Genista sp.), prevăzute cu stipele
persistente, uneori transformate în spini (Robinia).

Florile sunt bisexuate şi în mod obişnuit sunt grupate în inflorescenţeracemoase. O floare are
simetria zigomorfă şi prezintă o organizare deosebită. În faza de mugure floral, sepalele, în număr de
5, sunt imbricate, de obicei concrescute, rareori libere (Lens sp.). Corola este alcătuită din 5 petale
inegale: petala cea mai mare este vexilul (lat. vexillum - stindard, steag) care, în faza de boboc,
acoperă 2 petale laterale, egale între ele, numite aripioare (alae) (de la lat. allatus - aripat) şi acestea
carena sau luntriţa, provenită din concreşterea celor două petale inferioare. Această dispoziţie a
petalelor, în faza de boboc, se numeşteprefloraţievexilară (cochlear descendentă) şi este inversă faţă
de cea carenală de la cesalpiniaceae. Androceul este format din 10 stamine: cu filamentele libere şi
se numeştedialistemon, cu filamentele unite în două mănunchiuri ((9) 1) numit diadelf sau toate
filamentele sunt unite într-un mănunchi şi se numeşte monadelf. Caracterul unitar al familiei este dat
de gineceu, totdeauna unicarpelar şi unilocular, cu unul până la numeroase ovule campilotrope.
Polenizarea este entomofilă sau plantele sunt autogame. Fructul este o păstaie variată ca formă,
dimensiuni, dehiscentă sau indehiscentă. Seminţele, variate ca formă şi dimensiuni, sunt
exalbuminate. Fabaceele, din punct de vedere biochimic, se caracterizează prin prezenţa alcaloizilor,
taninurilor, saponinelor etc. Datorită alcaloizilor, unele fabacee autohtone şi exotice, sunt toxice
pentru animale sau oameni. În diferite sisteme de clasificare, familia este divizată în subfamilii sau
triburi. Se va adopta, în continuare, o grupare a genurilor, pe baza androceului, în trei diviziuni:
Fabacee cu androceu dialistemon. Acestea sunt considerate primitive şi făcând legătura cu
cesalpiniaceele.

Genul Sophora cu 25 specii lemnoase (arbori sau arbuşti) sau erbacee, răspândite mai ales în
regiunile cu climat cald. S. japonica (Salcâm japonez) este arbore până la 25 m înălţime frecvent
cultivat pentru valoarea ornamentală, forestieră, meliferă. Are frunze imparipenat-compuse, flori
ochroleuce (albe-gălbui) care apar în luna iulie şi au valoare meliferă. Nu prezintă spini pe
tulpină.Sophorajauberti este o specie erbacee, perenă, spontană în pădurile de la Babadag
şiHârşovaFabacee cu androceu diadelf. Sunt cele mai numeroase fabacee autohtone şi exotice.
Genul Pisum se caracterizează prin frunze paripenat-compuse, cu 2-3 perechi de foliole şi cârcei în
vârf, iar stipelele, dinţate spre bază, sunt mai mari decât foliolele. P. sativumsubsp. sativum
(Mazărea) se cultivă ca plantă alimentară de mare valoare.

Genul Phaseolus cu circa 200 specii. Phaseolusvulgaris (Fasolea) este plantă anuală volubilă, originară
din America de Sud şi cultivată sub mai multe cultivaruri, ca plantă alimentară.

Genul Medicago (Lucerna) cuprinde circa 100 specii răspândite în regiunea temperată a Eurasiei,
regiunea mediteraneanăşi sudul Africii. Sunt plante erbacee cu frunze trifoliolateşi păstăile mai lungi
decât K. Cu păstăi nespinoase sunt speciile: M. sativa (Lucerna cu flori albastre-violacee) se cultivă ca
plantă furajeră şi meliferă, dar creşteşi subspontan. Păstaia este răsucită în spirală. M. falcata
(Lucernă galbenă, Culbeceasă) are păstaia uşor curbată ca o coasă. Este spontană în pajişti. M.
lupulina (Trifoi mărunt) are păstaia mică, reniformă, monospermă şi flori galbene-deschis. Cu păstăi
spinoase şi flori galbene: M. arabica, M. minima, M. rigidula. Valoare furajeră au, mai ales,speciile cu
păstăi nespinoase.

Genul Trifolium (Trifoiul) cu 300 specii, răspândite în regiunile temperate şi subtropicale. În flora
României se află 41 specii spontane şi cultivate. Se aseamănă cu speciile de Medicago, dar se
deosebesc prin faptul că păstăile sunt mai scurte decât K, nu ies din acesta. T. pratense (Trifoi roşu)Se
cultivă pentru furaj dar este şi spontan prin pajiştile de la câmpie până în subalpin. T. repens (Trifoi
alb) este larg răspândit de la câmpie până în etajul alpin, prin pajişti, locuri ruderale etc. Se
înmulţeşteşi pe cale vegetativă, prin stoloni aerieni. Specii cu flori galbene: T. patens, T. campestre, T.
aureum etc. T. hybridum este o specie perenă, cu flori alb-roşietice, mai mult sau mai puţin
pedicelate, dispuse în capitule terminale. Creşte în locuri umede, mocirloase.

Glycyrrhiza glabra (Lemnul dulce). Plantă perenă robustă, cu tulpina sclerificată la bază. În pământ
prezintă rizomi de pe care se dezvoltă stoloni şi rădăcini adventive. Organele subterane au gust dulce
la început (vezi numele genului) apoi, aceasta devine iute şipuţin amar. Tulpina aeriană prezintă
frunze impari-penate şi flori numeroase mici, albăstrui, grupate în raceme alungite.

Galegaofficinalis (Ciumărea). Plantă perenă robustă cu frunze imparipenat-compuse şi flori violacee,

grupate în raceme alungite.

Ononisspinosa (Osul iepurelui) este specie perenă, cu tulpina lignificată la bază şi cu spini rigizi pe
tulpină. Genul Vicia cu 150 specii erbacee, răspândite în regiunea temperată de nord şi America de
Sud. Frunzele sunt paripenat-compuse, cu cârcei în vârful lor. Numeroase specii de Vicia (Măzăriche,
Ciocârlan) sunt buruieni păgubitoare prin culturile de păioase: V. sativa, V. lutea, V. pannonica, V.
hirsuta, V. tetraspermaş. a. V. pannonica se cultivă împreună cu ovăzul şialcătuieşteborcegul. V. faba
(Bobul) se cultivă pentru seminţele mari, cu utilizări alimentare, medicinale şi furajere.

Genul Lathyrus cu 130 specii răspândite în regiunea temperată de nord, munţii din Africa tropicală şi
America de Sud. L. vernus (Pupezele), L. venetus sunt răspândite în păduri de foioase. L. tuberosus
(Sângele voinicului) are flori roşii ca sângele şi este buruiană perenă prin culturi. Se cultivă: *L.
odoratus ca plantă ornamentală; *L. sativus (Măzăroi) pentru furaj. Lens culinaris (Lintea) se cultivă
pentru seminţele sale cu valoare alimentară. Specii lemnoase mai des cultivate: *Robiniapseudacacia
(Salcâmul alb) este specie originară din America de Nord. Se cultivă (dar creşteşi subspontan) pentru
valoarea industrială, meliferă, antierozionalăşi fixatoare a nisipurilor şi a terenurilor în pantă. *R.
hispida (Salcâmul roşu) se cultivă pentru ornament, prin frunze şi flori.

Fabacee cu androceu monadelf. Încadrează câteva genuri cu specii autohtone şi exotice, la care toate
cele zece stamine sunt unite prin filamentele lor.

Soja hispida - Soia, Fasole japoneză. Specie erbacee, anuală, cu tulpină erectă, originară din Asia de
Est. Toate organele aeriene sunt acoperite cu peri aspri, rigizi (hispidă). Din seminţe se prepară făină
de soia, care este alimentul ideal pentru diabetici, ca şi pentru reumatici, convalescenţişisurmenaţi.

Arachishypogea (Alune de pământ, Arahide, Alune americane) Plantă anuală, originară din America
de Sud. Tulpina este bogat ramificată, de la suprafaţa solului, prezintă frunze bijugate (cu două
perechi de foliole) şi flori galbene, axilare, lung pedunculate. După pole nizare şifecundare,pedunculii
florali se îndoaie, intră în pământ unde se formează fructul cu 1-2 seminţe mari, bogate în ulei,
foarteapreciate ca aliment. Se cultivă pe soluri uşoare, nisipoase, în Dobrogea, Câmpia Dunării şi
stânga Jiului-Dolj (Tâmbureşti), terasele Dunării în zona Corabia-Bechet. Laburnumanagyroides
(Salcâmul galben) este un arbust subspontan în jud. Mehedinţi, dar se cultivă frecvent pentru
ornament.
10. Familia Apiaceae( Umbelliflorae) caractere generale, clasificare, reprezentanți

Plante erbacee sau cu tulpină sclerificată la bază (frutescentă) şi rădăcini pivotante, cu numeroase
metamorfoze. Internodiile tulpinii sunt, de regulă generală, fistuloase (la interior goale) şi
longitudinal costate. Frunzele, de obicei sunt variat divizate , de tip penat sau palmat, cu teaca
(vagina) bine dezvoltată. Florile mici, bisexuate, nu sunt niciodată solitare, ci numeroase, grupate în
inflorescenţe caracteristice, numite umbele compuse, rareori umbele neregulate sau capituliforme,
ceea ce conferă familiei o notă de omogenitate, unitate.

Umbela compusă este alcătuită din mai multe ramificaţii, de ordinul I, numite radii. Acestea poartă în
vârful lor ramificaţii de ordinul II, numite radiole, care se termină cu flori. Grupul de flori pedicelate,
din vârful unei radii, poartă numele de umbelulă (umbelă simplă). Aceasta este inflorescenţa
elementară care se repetă în alcătuirea umbelei compuse. La baza umbelei compuse se află
niştehipsofile care alcătuiesc involucrul, iar la baza umbelei se găseşteinvolucelul. Atât involucrul cât
şiinvolucelul pot să şi lipsească.

Florile sunt bisexuate, actinomorfe sau zigomorfe, dialisepale şi dialipetale, cu gineceu bicarpelar
inferior. Uneori, întreaga inflorescenţă are aspectul unei flori şi poartă numele de floare biologică, ca
la compozite. Polenizarea este entomofilă, de obicei, prin intermediul muştelor, gândacilor etc, iar
fructul este uscat, schizocarp numit dicariopsă. La maturitate, fructul se desface în două semifructe
(mericarpii), fixate în vârful unei prelungiri a axei florale numită carpofor. Mericarpiile sunt fixate
între ele, printr-o comisură mai lată sau mai îngustă. Pe suprafaţa dorsală (externă), a mericarpiilor,
se află, de obicei, 5 coaste longitudinale sub care se găsesc fascicule conducătoare. Între coaste se
află jghiaburi longitudinale, numite valecule, sub care se află canale secretoare de uleiuri, gome,
rezine etc, ceea ce dă plantelor un miros caracteristic şi pentru care, organele unor umbelifere, au
utilizări condimentare, aromatice, medicinale. Sămânţa prezintă endosperm bogat în uleiuri,
aleuronă şi uneori cristale. Clasificarea în subfamilii se face pe baza formei frunzelor, prezenţa sau
absenţa stipelelor, forma fructelor şiconsistenţa endocarpului, prezenţa sau absenţa canalelor
secretoare, a involucrului şiinvolucelului.

Subfam. Hydrocotyloideae. Hydrocotylevulgaris (Buricul apei), care nu creşte în România.

Subfam. Saniculoideae. Frunze nestipelate, palmat-lobate sau palmat-partite. Inflorescenţa este o

cimă umbeliformă, umbeluleleglomerulate au involucele bine dezvoltate. Fruct ovoidal sau alungit,
cu sete, ghimpi. Canalele secretoare prezente în valeculelemericarpiilor. Saniculaeuropaea
(Sânişoară) este specie erbacee, frecventă în păduri de foioase.

Genul Eryngium cu două specii: E. campestre (Scaiul dracului) la care, toate frunzele sunt spinos
divizate. Creşte în pajişti, locuri ruderale. E. planum (Scai vânăt) este plantă robustă, ghimpoasă ca şi
precedenta specie, dar tulpinile şi frunzele sunt albastre-vineţii ca şi capitulele florifere.

Subfam. Apioideae. Frunze variat penat-divizate, endocarp moale, uneori, întărit datorită stratului de
sclerenchim subepidermal. Canalele secretoare, prezente atât în valeculelemericarpiilor cât şi în
organele vegetative ale plantei, conţin uleiuri esenţiale, heterozide, alcaloizi toxici, le fac să aibă
variate utilizări condimentare, aromatice, medicinale.Aici se încadrează cele mai numeroase apiacee
spontane şi cultivate.

Genul Daucus cu 60 specii răspândite în toate continentele cu excepţia Australiei. Se recunoaşte prin
involucrul cu hipsofile penat-sectate. D. carota subsp. carota (Morcovul sălbatic) este spontan în
pajişti, locuri ruderale. *D. c. subsp. sativus (Morcovul cultivat) are rădăcinile groase, tuberizate,
bogate în caroten (provitamina A), zahăr.Apiumgraveolens (Ţelina), este specie bienală, cultivată
pentru rădăcinile şi frunzele sale, utilizate ca legumă şi condiment. Rădăcinile conţin ulei volatil,
alcaloizi, glucide, vitamina A, B, C, acizi organici şi pot fi folosite cu succes în afecţiuni renale şi
urinare. Are şiînsuşiriafrodisiace. Uneori creşteşi spontan.

Pimpinellaanisum (Anasonul), specie anuală cu rădăcina pivotantă subţire. Frunze inferioare aproape
întregi, iar cele superioare penat-sectate. Flori albe, mici, iar dicariopsele mărunte cu semifructele
greu separabile.

Coriandrumsativum (Coriandru) este specie anuală, cultivată, cu rădăcini pivotante subţiri,

neramificate. Frunze variat divizate, cu segmente subţiri, liniare. Flori alb-roşietice sau violacee, iar
fructele aproape sferice, prezintă pe fiecare mericarp câte 5 coaste ondulate. Întreaga plantă are
miros neplăcut de ploşniţă.

Carumcarvi (Chimionul, Chimenul) este o specie bienală, spontană prin pajişti montane, dar şi
cultivată pentru fructele sale (Carvifructus) cu aceeaşicompoziţie chimică şi utilizări ca ale
coriandrului. Se mai utilizează în industria băuturilor alcoolice şi cea de panificaţie, ca aromatizantşi
condiment.

Foeniculum vulgare (Fenicul, Molură, Secărea) este specie robustă, bienală sau perenă, cultivată dar
şi sălbăticită. Planta are miros plăcut aromat. Florile sunt galbene-aurii grupate în umbele compuse
mari, iar fructele, ovoidale, sunt separate pe carpoforul bifidat.

Levisticumofficinale (Leuşteanul) este plantă perenă, cu rizom gros şi ramificat, ce se continuă cu o

rădăcină pivotantă, lungă de 20-30 cm. Frunze foarte mari, penat-sectate, cu segmente late. Flori
deschis-galbene, grupate în umbele compuse mari, compacte, cu involucru şiinvolucel.

Angelica archangelica este specie perenă, robustă, spontană în lungul pârâielor montane dar şi
cultivată ca plantă medicinală. În pământ prezintă rizom gros din care pornesc rădăcini
adventivelungi.

Petroselinumcrispum (Pătrunjelul). Specie bienală, cu rădăcina pivotantă, subţire sau în groşată.

Frunze mari, 2-3 penat-sectate. Flori albe, verzui sau galbene, grupate în umbele lung pedunculate.
Fruct uşor turtit lateral.

Pastinacasativa (Păstârnacul) este plantă bienală, spontană dar şi cultivată drept condiment prin
rădăcinile şi frunzele sale.

Anethumgraveolens (Mărarul)) este specie anuală, cultivată drept condiment prin frunze şi fructe.

Dintre speciile spontane, foarte numeroase şi în flora României, se amintesc: Coniummaculatum

(Cucuta). Specie bienală, robustă (până la 2, 5 m înălţime), comună în locuri ruderale, pe lângă
garduri, ruine, gunoaie. Întreaga plantă are miros neplăcut, de şoareci. Cicutavirosa (Cucuta de apă)
este sporadică în locuri umede, mlăştinoase. Bifora radians (Iarba puturoasă), frecventă, mai ales, ca
buruiană în culturi de păioase. Părţile aeriene au miros respingător, persistent.
Heracleumsphondylium (Brânca ursului) este specie spontană, robustă, medicinală dar şi toxică, mai
ales prin fructele ei. Anthriscustrichosperma (Asmăţui sălbatic) este comună şi abundentă în locuri
ruderale, plantaţii de salcâm

12. Familia Brassicaceae, caractere generale, clasificare, reprezentanți, importanţă

Plante erbacee, anuale, bianuale sau perene, rareori subarbustive , cu rădăcini pivotante. Frunze
variat divizate, alterne sau verticilate, lipsite de stipele. Florile sunt grupate în
inflorescenţeracemoase simple sau compuse. O floare este bisex-uată, bisimetrică (în aparenţă
actinomorfă) pe tipul 4, dialisepală şi dialipetală. Sepalele şi petalele sunt aşezate câte două, faţă în
faţă, în alternanţă, în formă de cruce (de unde derivă denumirea tradiţională a familiei). Androceul
prezintă două verticile de stamine: 2 pe cercul extern mai scurte şi 4 interne mai lungi (tetradinam),
rareori numai 4 stamine. La baza filamentelor se află glande nectarifere (disc nectarifer
intrastaminal). Gineceul este alcătuit din 4 carpele: 2 fertile mai mici, unite în plan transversal, pe
care se află dispuse ovulele; 2 carpele sterile, mai dezvoltate, care se deschid sub forma a două valve
laterale. La locul de sutură a celor două carpele fertile, se dezvoltă un perete fals - replum - pe care
se află ovulele, respectiv seminţele. Replumul împarte cavitatea ovarului, respectiv fructului, în două
loje. Polenizarea este entomofilă datorită prezenţei glandelor nectarifere la baza filamentelor
staminelor. Fructul este o silicvă (cu lungimea de cel puţin 3 ori mai mare decât lăţimea) sau siliculă
(cu dimensiunile mai mult sau mai puţin egale sau lungimea cel mult de trei ori mai mare decât
lăţimea). Fructele sunt dehiscente de o parte şi alta a replumului pe care se află seminţele. Uneori
fructele sunt strangulate între seminţe luând aspectul de lomentă, ca la Raphanus. Din punct de
vedere biochimic, brasicaceeleconţin în organele lorheterozide care prin hidroliză, sub acţiunea
enzimei mirozinază, se eliberează substanţe volatile cu gust picant, ca la muştar, hrean, dând
plantelor valoare condimentară, medicinală.Mirozinaza se află în seminţe sau organele subterane ale
cruciferelor, părţi, care reprezintă materia primă pentru utilizări medicinale ale acestora.

Ele se grupează pe baza fructului:

Brassicaceae cu fruct silicvă. Brassicaoleraceasubsp. oleracea (Varza sălbatică) de la care s-au

obţinutconvarietăţi cu varietăţi furajere şialimentare:Varza furajeră, Varza de Bruxelles) la care, pe
tulpină, se află muguri axilari îngroşaţi ce formează verzişoare;Varză pentru căpăţână cuVarza albă şi
Varza roşie, Varza creaţă. Pe lângă valoarea alimentară arhicunoscută, varza pentru căpăţână este şi
o plantă cu calităţi terapeutice recunoscute încă din antichitate. *B. o. convar. gongylodes (Gulia)
este alimentară prin baza tulpinii (cu câteva internoduri şi noduri cu frunze) globulos
tuberizată.Conopida este alimentară prin mugurii inflorescenţei, puternic îngroşaţi, care formează o
căpăţână densă, hemisferică. Brassicanigra (Muştarul negru) este specie anuală de la care se
folosescseminţele, mici, brun-roşietice până la negricioase, cu mici protuberanţe ce se observă cu
lupa. B. rapa (Rapiţa) cu câteva varietăţi spontane şi cultivate ca furajere Napii de mirişte , oleifere şi
melifere.

Genul Raphanus prezintă o silicvă transversal articulată (lomentiform), cu partea bazală spongioasă,
iar vârful, articulat sau spongios, poartă seminţele. R. raphanistrum (Ridichea sălbatică) este o specie
spontană, în locuri cultivate.R. sativus (Ridichea cultivată) cu Ridichea de lună, Ridichea
deiarnă.Plantă alimentară precum şi medicinală ca antiscorbutică, diuretică, dar şi ca expectorant,
stimulent al secreţiei biliare

Genul Sinapis se caracterizează prin frunze penat-fidate sau penat-sectateşi silicva lung rostrată. *S.
alba (Muştarul alb) se cultivă pentru seminţele sale, albe-gălbui până la cenuşiu-gălbui, cu suprafaţa
punctată sau cu îngroşări neregulate. Seminţele servesc la prepararea condimentului muştar. S.
arvensis (Muştarul sălbatic) este o specie anuală robustă (până la 1 m înălţime), bogat ramificată, cu
flori galbene. Într-un fruct se formează între 8-13 seminţe, iar pe o plantă între 3.000-5.000 seminţe,
care-şi păstrează proprietatea de germinaţie în sol 10-30 ani. Este una dintre cele mai dăunătoare
buruieni anuale în toate culturile.

Cheiranthuscheiri (Micşunele) se cultivă ca plantă ornamentală prin florile sale galben-

aurii.Sisymbrium cuprinde câteva specii spontane, dintre care unele buruieni prin culturi: S.
orientale,S.officinale, S. sophia (Descurainiasophia) - Voinicică. Nasturtiumofficinale (Năsturaş) este
specie acvatică sau palustră, căreia i se acordă o mare importanţă, în Europa apuseană, unde se fac şi
culturi.

Brassicaceae cu fruct siliculă. Armoracialapathifolia (Hreanul) este specie perenă, originară din
Eurasia continentală. Se cultivă dar creşteşi subspontan. Capsella bursa-pastoris (Traista ciobanului)
este specie anuală, cu tulpina erectă, ce poartă în vârf florile albe, în raceme, ce se alungesc pe
măsura fructificării.

Genul Lepidium prezintă lojile siliculei monosperme. L. sativum (Cresonul) se cultivă pentru
valoarea legumicolă (planta tânără), condimentară (prin seminţe utilizate la prepararea muştarului)
sau medicinală.

Thlaspiarvense (Punguliţă) este o buruiană frecventă în culturi. Specie anuală, cu tulpina ramificată,
flori albe şi silicule lat-eliptice.

Cardariadraba (Urda vacii). Specie perenă, cu rădăcină groasă, cu muguri prin care se înmulţeşte pe
cale vegetativă. Tulpina este erbacee, cu frunze ovat-lanceolate, de culoare cenuşie, cu marginea
sinuat-dinţată. Flori albe, mici, dispuse în raceme corimbiforme. Fructele sunt silicule obcordate,
latisepte.

Importanţabrasicaceaelor. Între brasicacee, sunt stamine de pe verticilul extern şi intern; numeroase

plante horticole (varza cu căpăţână, gulia, d - gineceu; 3 - ramură cu silicule; 4 - silicula cu numeroase
seminţe; 5 - conopida, ridichea etc), industriale (rapiţa, muştarul), sămânţa; 6 - embrionul. furajere
(napii de mirişte, varza furajeră, rapiţa prin frunzele ei), condimentare (hreanul, muştarul alb şi
negru), ornamentale (micşunelele, micsandrele etc), medicinale (muştarul alb şi negru, varza cu
căpăţână, hreanul, usturoiţa, năsturaşul, traista ciobanului, ridichea, lubiţul etc). Cele mai numeroase
specii, spontane şi cultivate, au valoare meliferă. Sunt şi unele specii, răspândite în culturi, ca
buruieni păgubitoare (muştarul sălbatic, urda vacii, voinicica, traista ciobanului, punguliţa).

13 Ordinul Salicales caractere generale, reprezentanți, importanţă

Familia Salicaceae. Plante exclusiv lemnoase, arbori, arbuşti sau subarbuşti pitici, cu frunze simple,
nestipelate, dispuse altern. Florile sunt unisexuate, nude, grupate în amenţi, atât cele mascule cât şi
cele femele. Polenizarea este anemofilă (Populus sp.) sau entomofilă (Salix sp.). Fructul este o
capsulă dehiscentă prin 2-4 valve, iar seminţele prezintă smocuri de peri pe funicul (puful), cu rol în
diseminare, uneori la distanţe apreciabile.

Dioecia asigură polenizarea încrucişată între diferite specii ale aceluiaşi gen şi, de aici,
explicaţianumeroşilor hibrizi în cadrul familiei. În flora României sunt două genuri: PopulusşiSalix.

Genul Populus cu 40-50 specii, răspândite în emisfera temperată de nord. Se caracterizează prin
amenţipenduli, flori mascule cu 4-30 stamine, iar bracteile de la baza florilor sunt adânc divizate.
Mugurii au cel puţin 3 solzi liberi, neconcrescuţi. P. nigra (Plopul negru), este arbore de până la 30 m
înălţimeşi diametrul tulpinii până la 2 m. Tulpina este acoperită cu ritidom negricios, adânc brăzdat.
Mugurii sunt lungi de 2-3 cm, variaţi ca formă şiacoperiţi cu un clei cu miros aromatic slab. Frunze
rombic-ovate lungi de 5-10 cm, cu vârful acuminat, verzi, primăvara devreme, la ieşirea din muguri.
Creşte spontan prin lunci, zăvoaie, depresiuni. P. n. cv. italica (P. n. subsp. pyramidalis) –
Ploppiramidal. Este reprezentat numai prin specimene mascule care nu produc, deci,puful poluant în
oraşe. Are coloană columnarăşi se pretează a fi cultivat ca arbore de aliniament, ce poate atinge
vârsta de 200 ani. P. x canadensis (Plop negru hibrid, Plop de Canada) este reprezentat numai prin
specimene femele care produc puful poluant, în a doua jumătate a lunii mai, în oraşe. Se
recunoaşte acest hibrid prin frunzele deltoide (cu baza retezată), brun-roşietice la ieşirea din muguri,
primăvara devreme. P. canescens (Pluta, Plop cenuşiu) are frunze cenuşiutomentoase pe dos, slab
lobate pe margini. Este frecvent în regiunea de câmpie şi deal, dar, fără a forma populaţii numeroase
ca P. nigra. P. alba(Plopul alb) se cunoaşte prin frunzele plamat-lobate, albe pe dos. P. tremula
(Plopul tremurător) are frunze mai mult sau mai puţin circulare, al căror peţiol, turtit, se
mişcă,împreună cu limbul, la cea mai slabă adiere a vântului. Drajonează puternic, şi la mare distanţă
de planta mamă, încât este foarte răspândit, mai ales, în regiunile de deal şi munte.

Genul Salix (Salcia) se caracterizează prin muguri cu un singur solz, amenţii, de obicei, erecţi,
iarbracteile de la baza florilor sunt întregi şi prezintă1-2 glande nectarifere, ceea ce face ca florile
speciilor de Salix să fie entomofile, în ciuda aspectului lor neatrăgător. Florile mascule au 2-5
stamine. Speciile de Salix din România sunt răspândite, atât pe orizontală cât şi pe verticală, din Delta
Dunării până pe vârfurile cele mai înalte ale munţilor. Ele se prezintă ca arbori, arbuşti, subarbuşti
pitici. S. alba (Salcie, Salcă) este arbore de până la 20 m, cu frunze lanceolate, la început pubescente
pe ambele feţe, mai târziu numai pe dos. Amenţii masculi sunt galbeni, iar cei femeli verzui. Este
comună în lunci, zăvoaie, locuri umede. Arborii bătrâni au ritidom gros, cenuşiu-brun, ce se
desprinde cu uşurinţă. S. viminalis (Mlaje), S. cinerea (Zălog), S. purpurea (Răchită roşie) şi mai ales S.
rigida (Răchită americană) se şi cultivă în răchitării ca materie primă pentru industria mică (obiecte
artizanale). S. caprea (Salcia căprească) este sporadică în păduri şi tăieturi de pădure din regiunea
montană şi este recunoscută ca o excelentă plantă meliferăÎnpajiştile alpine cresc specii pitice, cu
tulpini târâtoare: S. reticulata, S. herbacea, S. retusa.

Importanţă. Salicaceele fac parte dintre esenţele de lemn moale cu utilizări în industria celulozei, la
fabricarea chibriturilor, jucării, împletituri pentru industria mică, obiecte de menaj cioplite
albii,linguri dar şi ca lemn de foc.Unele specii sunt melifere, medicinale, iar altele au
valoareornamentală

14. Ordinul Malvales caractere generale, clasificare, reprezentanți

Plante lemnoase sau erbacee, cu flori bisexuate, radiar simetrice. Sunt răspândite, mai ales, în
ţinuturi tropicale şi subtropicale. Androceul este alcătuit din două cicluri de stamine, dintre care cel
extern se transformă în staminodii sau se reduce complet, iar cel intern se multiplică, prin de-dublări
succesive, şi devine polimer. Aceste stamine pot fi grupate în mănunchiuri sau se unesc prin
filamentele lor, alcătuind o coloană (columnă) în jurul stilului, în centrul florii. De la acest caracter a
derivat denumirea mai veche a ordinului (Columniferales). În scoarţa tulpinii se află floem secundar
stratificat, care poate fi extras şi folosit ca fibre textile sau pentru alte utilizări.

Din ord. Malvales se vor trata următoarele familii: TiliaceaeşiMalvaceae.

Fam. Tiliaceae. Plante lemnoase sau erbacee, cu frunze simple, dinţate sau lobate, prevăzute cu
stipele caduce. Baza frunzelor este uneori asimetrică.Flori bisexuate pentamere, grupate în
inflorescenţecimoase, de tipul dicaziu cu monocazii (Tilia). Pedunculul inflorescenţei este concrescut,
pe o porţiune, cu o hipsofilă decurentă. O floare este pe tipul 5, dialisepală şi dialipetală. Staminele
sunt numeroase, unite prin baza filamentelor în 5 fascicule (androceu pentadelf), uneori şi cu un cerc
extern de staminodii. Gineceul este penta-carpelar, sincarp, superior. La baza sepalelor se află glande
nectarifere. Polenizarea este entomofilă, iar fructul este o achenă (Tilia) sau capsulă (Corchorus).
Genul Tilia (Teiul) cuprinde câteva specii spontane şi cultivate, ca ornamentale şiforesti-ere. Frunzele
lor sunt mari, cu baza cordat-asimetrică.Tiliatomentosa (Teiul alb) este arbore spontan şi cultivat, la
care frunzele, pe dos, sunt albe-argintii datorită perilor scurţişideşi, albi. Pe lângă valoarea sa, ca
plantă meliferă, ornamentală, forestieră, inflorescenţele (Tiliaeflos) au utilizări medicinale, cu efect
sudorific şi expectorant. Florile, plăcut şi puternic mirositoare, se colectează, cu sau fără bractee, la
începutul lui iunie. T. platyphyllos (Tei cu frunza mare) şi T. cordata (Tei pucios) sunt spontane dar şi
cultivate, în aceleaşi scopuri. De asemenea, florile, mai slab mirositoare, se colectează mai puţin,
pentru aceleaşi utilizări. Florile de tei conţinsubstanţe mucilaginoase, ulei volatil,
flavonozideşisaponozide. Ele intră în alcătuirea ceaiurilor calmante, sedative, sudorifice şi pectorale.

Genul Corchorus cuprinde 100 specii, răspândite în regiunile calde. C. capsularis (din India de est) şi
C. olitorius (din Africa, America şi Asia) sunt specii erbacee, anuale, de 2-3 m înălţime, care se cultivă
în numeroase ţări pentru fibrele textile ale tulpinii, cunoscute sub numele de iută. Acestea se
utilizează la confecţionarea covoarelor, sacilor, frângiilor.

Familia Malvaceae. Plante erbacee sau lemnoase (arbori sau arbuşti) din regiunile temperate şi
tropicale. Frunzele sunt alterne, de obicei palmat-lobate, stipelate. Flori mari, solitare sau în
inflorescenţecimoase, bisexuate, actinomorfe pe tipul 5. Caliciul este adesea dublu, prezentând un
caliciu extern (epicaliciu sau calicul) din 2-11 episepale. Caliciul are cele 5 sepale libere sau unite prin
baza lor şi adesea remanescente pe fruct. Corola prezintă 5 petale libere sau concrescute prin baza
lor şi cu tubul staminelor. Staminele sunt de obicei numeroase şi concrescute prin filamentele lor
într-un tub în jurul stilului, formându-se o coloană (columnă) în cadrul florii. Gineceul este alcătuit din
numeroase, până la 3 (1) carpele concrescute, cu poziţiesuperioră. Polenizarea este entomofilă
datorită glandelor cu nectar de la baza petalelor. Fructul este o capsulă valvicidă, polispermă,
dehiscentă, sau apocarpoid (schizocarp) alcătuit din fructuleţe (mericarpii).

Genul Abutilon cu specia A. theophrasti (Pristolnic, Floarea pâinii) este singura malvacee la care
lipseştecaliculul. Plantă anuală, de până la 1 (2) m înălţime, robustă, cu flori galbene, spontană prin
culturi, locuri ruderale. Fruct mericarpic. Tulpina conţine fibre floematice textile.

Genul Malva prezintă calicul din 3 episepale mici, libere între ele. Dintre cele 40 specii din regiunea
temperată de nord, în România, mai comune sunt: M. sylvestris (Nalba de câmp) este plantă perenă
cu petale roz-violacee, mai lungi decât sepalele. Fruct schizocarp, care se desface în mai
multemericarpii. M. neglecta (Caşul popii)Lavaterathuringiaca este specie perenă, robustă, frecventă
prin pajişti, tufărişuri. Caliculul este alcătuit din 3 hipsofileneconcrescute cu caliciul. Petalele sunt
mari, roze, bilobate.

Genul Althaea are caliculul alcătuit din 6-9 episepale unite la bază. A. officinalis (Nalba mare) este
plantă perenă, robustă, de până la 1,50 m înălţime, cu frunze palmat-lobate. Florile mari, palidroze
sau albe, sunt dispuse racemiform în vârful tulpinii. Fructul este alcătuit din 10-20 mericarpiiînsoţite
de caliciul şicaliculul persistente. A. rosea (Nalba de grădină) este o specie robustă de 2-3 m înălţime,
cu flori mari, mai mult sau mai puţin sesile, involte, variat colorate. Se cultivă ca plantă ornamentală
dar se şisălbăticeşteuşor.

Genul Hibiscus se recunoaşte prin caliculul cu 6-13 episepale, liniare, libere.

H. trionum (Zămoşiţă) este specie anuală, erectă, cu flori axilare, galben-murdar. Fructul este o
capsulă dehiscentă prin 5 valve, înconjurată de caliciul veziculos umflat. Este buruiană frecventă în
culturile de prăşitoare, legumicole etc. Părţile aeriene (Trioniiherba), în stadiul de înflorire, datorită
substanţelor mucilaginoase şiflavonoide, au acţiune diuretică. Se mai utilizează în calculoză renală,
cistită etc. *H. syriacus (Zămoşiţă de Siria) este arbust erect, de 2-3 m înălţime, cultivat pentru
ornament şi garduri vii. Flori mari de la alb, galben, albastre până la toate nuanţele de roşu. H.
esculentus (Bame) se cultivă ca plantă alimentară prin fructele ei, capsule cărnoase, alungite,
silicviforme.H. rosa-sinensis Trandafirul de China se cultivă prin sere şiapartamente Are flori mari,
roşii sau galbene. H. cannabinus (Chenafilul) conţine în tulpină fibre textile.
Genul Gossypium (Bumbacul) are caliculul format din 3 episepale lungi, adânc divizate. Specia cea
mai cultivată, pentru valoarea sa industrială, textilă sau farmaceutică (vată medicinală) este G.
hirsutum (originar din Mexic. În cultură se mai află G. herbaceum originar din Iran şi Asia de Mijloc, G.
peruvianum originar din America de Sud (Peru). Vata brută reprezintă perii seminali, albi, de 1-5 cm
lungime, în număr de circa 7.000 pe fiecare sămânţă. Datorită acestora bumbacul mai poartă numele
de aur alb.Seminţeleconţinşi ulei, dar şi un alcaloid numit gosipol, cu utilizări medicinale.