ÎNCRENGĂTURA PINOPHYTA

(GYMNOSPERMATOPHYTA)

Cuprinde plante lemnoase, arbori şi arbuşti (rar liane sau subarbuşti), cu ramificaţie
monopodială sau simpodială. Prin caracterele lor, au făcut trecerea de la pteridofite la
angiosperme şi au avut maximum de dezvoltare în mezozoic.
Rădăcina se ramifică numai în plan vertical. La cele fosile era dicotomică, la cele
actuale este monopodială sau simpodială şi are creştere secundară în grosime. La unele
specii (Pinus sp.) formează micorize, la altele (Taxodium distychum) emite pneumatofori
pentru a nu se asfixia.
Tulpina este lemnoasă, cu îngroşare secundară. Poate fi un stip (Cycadatae) sau un
trunchi monopodial (Pinatae) sau simpodial (Ginkgoatae). La Gnetatae poate fi lianoidă,
un butuc sau un cotor cu ramuri caduce.
În structura tulpinii fasciculele conducătoare sunt concentrice, lemnul fiind
constituit exclusiv din traheide scalariforme şi spiralate la Cycadatae şi cu punctuaţiuni
areolate la Pinatae. Liberul este lipsit de celule anexe. Tulpina prezintă adesea ramuri
diferite, macroblaste (ramuri lungi) şi microblaste (ramuri scurte) ce cad odată cu
frunzele.
Frunzele, alterne, rar opuse sau verticilate, pot fi scvamiforme, solzoase, aciculare,
bilobate, lăţite în formă de panglică sau penat divizate şi mari, asemănătoare cu cele de la
ferigi. La gimnosperme frunzele sunt persistente (sempervirescente) deşi ele cad (la 2-12
ani) pe rând şi au o structură xeromorfă cu epiderma cutinizată sau cerificată şi stomatele
afundate în hipodermă pentru a diminua transpiraţia în anotimpul călduros. Mezofilul este
bogat în cloroplaste şi canale secretoare rezinifere, de unde şi numele de răşinoase.
Nervaţiunea poate fi dicotomică (Ginkgo), uninervă (Pinaceae), penată (Cycas,
Gnetum) sau paralelă (Welwitschia).
Floarea are conformaţie strobilară, de con şi este de regulă lipsită de învelişuri
florale, doar la Gnetatae prezintă un periant redus. Sunt unisexuate monoice (se găsesc pe
acelaşi individ) sau dioice (se găsesc pe indivizi diferiţi), rar hermafrodite. Este
constituită dintr-un lăstar scurt, pe care sunt dispuse spirociclic fie staminele
(microsporofile), fie carpelele (macrosporofile). Se pot grupa în inflorescenţe de conuri
compuse sau spice.
Florile masculine sunt formate din stamine care pot avea formă de frunzuliţă
penată, de scut peltat cu antere anatrope, de solz cu două sau mai multe antere sau de
filament simplu sau ramificat. Anterele au de regulă doi saci polinici dar pot avea şi trei
(Ginkgo) sau mai mulţi (Taxus). În sacii polinici se găseşte ţesutul sporogen diploid, care
prin diviziune reducţională formează tetrade de grăuncioare de polen sau microspori
haploizi.
Floarea femelă este reprezentată de carpelă (solz carpelar) ce poate fi cupuliformă
(Ginkgo, Taxus), solziformă (Pinaceae) sau foliacee şi penată (Cycas). La Pinaceae solzul
carpelar fertil este însoţit de un solz steril ce reprezintă o bractee. Pe solzul carpelar se
găsesc ovulele.

1
 Ovulul reprezintă organul nou şi caracteristic gimnospermelor. Este învelit la
exterior de un singur integument pluristratificat ce lasă apical o deschidere numită
micropil prin care va pătrunde tubul polinic.
La unele gimnosperme sub micropil rămîne o cavitate cu lichid numită cameră
polinică prin care înoată gameţii masculi spre oosferă. Ovulele pot fi ortotrope (cu
micropilul în sus) sau anatrope (cu micropilul în jos), pedicelate sau sesile.
Polarizarea se face cu ajutorul vântului (anemogamă), polenul fiind uşor şi foarte
numeros. Căzut direct pe ovul, grăunciorul de polen germinează şi formează un tub
polinic prin alungirea celulei vegetative. Din diviziunea celulei generative se formează
doi gameţi masculi flagelaţi (anterozoizi) sau lipsiţi de flageli (spermatii).
Fecundaţia este foarte îndelungată, la toate gimnospermele, de la polenizare şi până
la pătrunderea gameţilor masculi la oosferă durează aproape un an. Fecundaţia este
simplă, adică doar oosfera este fecundată de unul din gameţii masculi, proces în urma
căruia se formează zigotul.
În faza în care embrionul devine plantulă, ovulul se transformă în sămânţă, motiv
pentru care gimnospermele se mai numesc şi spermatofite. Sămînţa este uneori cărnoasă
dar de cele mai multe ori este uscată, cu o testă sclerificată, provenită din integumentul
ovulului. La unele Pinaceae, la această testă se adaugă o o aripă provenită din epiderma
carpe3lei, care dă seminţei aspect de samară.
În ciclul de dezvoltare al gimnospermelor predomină net sporofitul (planta însăşi)
ca durată şi volum, gametofitul fiind foarte redus şi închis în sporofit.
Dintre principiile active, cu rol de chemotaxoni, întâlnite la conifere, mai
importante sunt uleiurile volatile cu monoterpene biciclice (α şi β pinen) şi rezinele cu di
şi triterpene (acizi, alcooli, esteri). De asemenea acidul ascorbic se găseşte în mari
cantităţi în frunze.
Cele aproximativ 10.000 de specii de gimnosperme, din care 9.200 fosile si 800
specii actuale se clasifică în 5 clase:
1. Cycadatae
2. Bennettitatae
3. Ginkgoatae
4. Pinatae
5. Gnetatae

2. CLASA BENNETTITATAE

Cuprinde circa 10 specii fosile mezozoice ce au dispărut în Cretacic. Bennettitatele

prezintă un deosebit interes ştiinţific întrucât, după unii autori, au stat la originea (sunt
strămoşii) angiospermelor.

3. CLASA GINKGOATAE

Însumează 20 de specii fosile şi o singură specie actuală. Sunt arbori monopodiali,

dioici, cu frunze lobate cu nervaţiune dicotomică. În Jurasic ocupau toată emisfera
nordică.

2
 ORD. GINKGOALES

Este un ordin monotipic, deoarece cuprinde o singură familie, Ginkgoaceae, cu un

singur gen şi o singură specie dioică:
Ginkgo biloba - Arborele templier sau arborele celor 40 de steme

Creşte spontan în China de SV şi Japonia iar în Europa se cultivă ca arbore

ornamental prin parcuri, pe alei şi în grădini botanice. Atinge înălţimi de până la 40 m.
Tulpina ramificată simpodial este formată din numeroase macro şi microblaste (ramuri
lungi şi rămurele).
Frunzele sunt peţiolate, mari, cel mai adesea bilobate, dar pot fi şi întregi sau tri şi
tetralobate, cu aspect de evantai, cu baza triunghiulară şi marginea superioară
semicirculară.
Sunt groase, pieloase, cu nervaţiune dicotomică. Toamna devin galben-aurii şi cad
(fenomen rar la gimnosperme).
Inflorescenţa masculină spiciformă este formată din numeroase stamine, fiecare
alcătuită dintr-un filament în vârful căruia se găsesc 2 saci polinici ce crapă longitudinal
şi eliberează polenul.
Floarea femelă este formată din 2 ovule ortotrope situate în vârful unui peduncul
ramificat dicotomic. Din cele 2 ovule, doar unul se dezvoltă. După fecundare ovulul
devine sămânţă. Integumentul ovulului devine cărnos spre exterior şi se sclerifică spre
interior, luând aspect de sâmbure.
Sămânţa are aspectul unui fruct cărnos galben-verzui asemănător cu o drupă
(cireaşă) susţinută de un peduncul lung.
Ginkgo biloba este o adevărată fosilă vie cultivată de om din timpuri imemorabile
ca plantă sfântă în jurul pagodelor sau templelor budiste sau prin cimitirele chinezeşti sau
japoneze. În anumite zone din China formează adevărate păduri ce constituie ultimele
refugii ale acestei plante care odinioară era foarte răspândită în toată emisfera nordică
(până în Groenlanda).
În Europa a fost introdusă ca plantă ornamentală în 1730 în Olanda.
În ultimii 25 de ani a devenit una dintre cele mai importante plante medicinale în
tratamentul afecţiunilor vasculare şi în geriatrie, motiv pentru care s-a impus înmulţirea
sa vegetativă.
Farmaceutic se folosesc frunzele, Ginkgo bilobae folium bogate în substanţe
flavonice, biflavonoide, ginkgolide, bilobalide ce acţionează ca angioactivatori asupra
microcirculaţiei, circulaţiei periferice şi venoase.
Sunt indicate în tratamentul sclerozei cerebrale, angiopatiei diabetice şi varicelor, în
insuficienţe circulatorii cerebrale, sechele după accidente vasculare cerebrale,
traumatisme craniene, tulburări vasculare periferice, afecţiuni neuro-senzoriale de origine
circulatorie etc.
Principiile active au acţiune vasodilatatoare la nivelul arterelor mici şi medii din
zonele mai profunde cerebrale, măresc capacitatea de reţinere şi rezistenţa la oboseală a
persoanelor în vârstă, sunt un bun remediu în angiopatia diabetică, stimulează oxigenarea
tisulară, sunt un excelent vasoprotector etc.

3
 4.– CLASA PINATAE

Cuprinde circa 600 specii actuale şi fosile, arbori şi arbuşti cu ramificaţie

monopodială, rar simpodială cu mai multe feluri de ramuri (macroblaste şi microblaste).
Frunzele sunt aciculare sau solzoase, alterne, opuse sau verticilate.
Florile sunt nude, unisexuate, plantele fiind monoice, foarte rar dioice.
Grăuncioarele de polen prezintă saci aeriferi, gameţii masculi sunt neflagelaţi şi se
numesc spermatii. Fecundaţia este simplă, iar după fecundaţie ovulul se transformă în
sămânţă ce prezintă un embrion cu 2-20 cotiledoane.

ORD. CONIFERALES

Cuprinde cele mai numeroase specii de gimnosperme actuale, răspândite mai ales în
regiunile temperate sau nordice. Sunt arbori sau arbuşti monopodiali, ce conţin canale
rezinifere (excepţie Taxus), cu frunze aciculare, sempervirescente (excepţie Larix). Trunchiul
este drept, ramificat monopodial, rar simpodial (Taxus). Lemnul este format din traheide cu
punctuaţiuni areolate iar liberul prezintă vase liberiene neciuruite şi lipsite de celule anexe.
Florile sunt unisexuate, sub formă de conuri şi dispuse monoic rar dioic (Taxus, Juniperus).
Solzul staminal are 2 saci polinici iar solzul carpelar 2 ovule anatrope şi este însoţit adesea de
un solz steril, sclerificat şi aderent. Seminţele sunt de obicei aripate.

Ordinul Coniferales cuprinde 4 familii:

1. – Cupressaceae
2. – Taxaceae
3. – Pinaceae (Abietaceae)
4. – Taxodiaceae

Fam. Cupressaceae

Cuprinde peste 100 de specii lemnoase răşinoase, monoice sau dioice, de talie
foarte mare (arbori înalţi) sau cu aspect de tufă, răspândite mai ales în emisfera nordică.
Au frunze sempervirescente solzoase, rar aciculare, dispuse pe ramuri opus şi
decusat sau verticilat.
Conurile femele sunt formate dintr-un număr mic de carpele solzoase, fertile şi
sterile aşezate opus sau verticilat, cele fertile purtând la bază 1-20 ovule ortotrope.
Florile mascule au stamine cu filamente scurte şi conectiv dilatat sub forma unui
scut peltat la marginea căruia, apar pe faţa inferioară, 3-6 saci polinici. În urma
dezvoltării ovulelor şi carpelelor iau naştere una sau mai multe seminţe înconjurate de
solzi pieloşi sau cărnoşi şi baciformi, liberi sau concrescuţi. Embrionul are 2-6
cotiledoane.

4
 Juniperus communis - Ienupărul
Este un arbust sempervirescent, dioic, foarte ramificat, ce vegetează în regiunile
colinare şi montane din Europa şi America de Nord, la noi în regiunea colinară şi în etajul
montan, în rarişti de pădure, poieni.
Are frunze aciculare, subulate, rigide, înţepătoare, grupate câte 3 în verticil, fiecare
pe faţa superioară cu o bandă lată; albă. Florile mascule sunt formate din numeroase
stamine, cele femele, mici, rotunjite, se dezvoltă la subsuoara frunzelor sau în vârful unor
lujeri şi sunt formate din solzi bazali sterili şi din 3 solzi carpelari dispuşi spre vârf,
purtând pe faţa superioară câte un ovul. Solzii carpelari se îngroaşă în urma fecundaţiei,
devin cărnoşi, se unesc prin marginile lor şi închid complet cele trei seminţe, luând forma
unei bace (pseudobacă) de culoare verde în stadiu tânăr şi neagră albăstruie, brumată, la
maturitate. Aceste bace false sunt boabele de ienibahar. Maturarea seminţelor are loc în 2
ani.
Importanţă farmaceutică prezintă Juniperi fructus sau Juniperi baccae, care se
recoltează prin scuturarea uşoară a ramurilor. Conţin ulei volatil (borneol, camfen),
substanţe amare (juniperină), acizi organici (gliceric, 1-ascorbic, acetic, malic, formic).
Cantitatea de ulei volatil este variabilă în funcţie de provenienţa plantei, precum şi de unii
factori ecologici: altitudine, expoziţie, configuraţia terenului. Ele sunt folosite la
prepararea băuturilor aniscorbutice şi pentru extragerea uleiului volatil. Esenţa are acţiune
diuretică, dezinfectantă a căilor renale, digestive şi respiratorii, sudorifică, carminativă,
uşor antiglicemiantă, antireumatismală şi expectorantă. Se recomandă în afecţiuni ale
căilor urinare, cistite, uretrite, edeme cardio-renale, reumatism, gripă, diabet, dermatoze.
Juniperi fructus intră în alcătuirea ceaiului antireumatic. Ienibaharul este folosit şi drept
condiment. Din pseudobace se prepară ginul, băutură hidroalcoolică.

Thuja orientalis - Arborele vieţii

Este un arbust columnar, cu ramurile principale şi ramificaţiile acestora dispuse în plan
vertical. Are frunze solzoase şi imbricate. Conurile femele sunt cărnoase, au 6 apendici
încovoiaţi, la maturitate devin lemnoase, iar seminţele nu sunt aripate. Este originar din China,
Coreea. Se cultivă şi la noi, ca ornamental, se pretează la tuns, fiind folosit sub formă de
garduri vii, borduri.
Planta conţine un ulei eteric în alcătuirea căruia intră acidul tujic, tujopsen. Mai conţine
lignani cu posibilă acţiune anticanceroasă. Este recomandat în guturai, dismenoree, hematurie,
metroragie, hemoragii ale tractului digestiv ca urmare a ulcerului duodenal, afecţiuni cutanate
parazitare. Seminţele sunt recomandate ca sedative, în insomnii, neurastenii.
Thuja occidentalis - Arborele vieţii
Originar din America de Nord se prezintă sub formă de arbore sau arbust, cu ramurile
principale şi ramificaţiile lor dispuse în planuri orizontale. Conurile nu au apendici (coarne) iar
seminţele sunt aripate. Frunzele sunt solzoase, mai late, prevăzute pe spate, în partea centrală
cu o glandă reziniferă rotundă.
La noi se cultivă ca ornamental, prin parcuri. Toate părţile aeriene ale plantei şi în
special ramurile tinere, conţin un ulei eteric în compoziţia căruia intră monoterpene oxigenate
aciclice ca: α -tujona, β- tujona, fenchona şi alte terpene. În trecut se utiliza ca expectorant,
emenagog, diuretic şi antireumatismal. În prezent este utilizat în homeopatie.

5
 Simptomele produse în caz de intoxicaţie prin depăşirea dozelor, sunt de natură digestivă
- salivaţie, colici, diaree sanguinolentă, apoi dispenee, paralizie şi răcirea extremităţilor.

Familia Taxaceae
Cuprinde arbori sau arbuşti dioici cu tulpina dreaptă, ascendentă sau culcată. Frunzele
sunt liniare, moi, persistente, dispuse în spirală, pe faţă verzi întunecate, pe dos verde palid.
Florile mascule au 6-14 stamine iar anterele au 6-8 saci polinici. Florile femele sunt solitare.
Sămânţa este acoperită de un aril cărnos.

Taxus baccata – Tisa

Se prezintă sub formă de arbore sau arbust de 10-15 m, cu scoarţa roşie - brună, ce
formează un ritidom brun cenuşiu ce se exfoliază în plăci şi coroană ovoid conică, cu cetină
bogată. Frunzele sunt liniare, moi, plane, scurt acuminate cu nervura mediană, proeminentă, de
culoare verde închis pe faţa superioară, verde palid, pe faţa inferioară. Conurile mascule au 6-
14 stamine peltate, protejate de un fel de periant format din bractei albe sau roşii. Floarea
femelă este alcătuită dintr-un ax scurt, acoperit de bractei ce prezintă în vârf un singur ovul.
Sămânţa ovoidă este acoperită incomplet de un înveliş cărnos numit aril, care provine
din nişte scvame situate la baza ovulului. Arilul are culoare roşie şi este singura parte netoxică
a plantei.
Creşte în păduri de munte, izolat sau în pâlcuri şi se cultivă ca ornamental. Are creştere
foarte înceată dar este longeviv (2000-3000 de ani). Nu are răşină. Lemnul este foarte preţios
fiind căutat pentru sculptură şi tâmplărie fină.
Toxicitatea plantei asupra omului şi animalelor este cunoscută din antichitate, din
scrierile lui Teophrastus. Grecii credeau că este atât de toxică încât este suficient să treci pe
lângă ea pentru a fi în pericol de moarte. Iulius Cezar povesteşte că săgeţile galilor erau
otrăvite cu sucul extras din "fructul" de tisă. Virgiliu sfătuia crescătorii de albine să nu-şi pună
stupii în apropierea acestui arbore, fiind otrăvitor pentru albine Frunzele sunt cele mai toxice
părţi ale plantei iar conţinutul în principii toxice este mai crescut iarna decât vara.
Toxicitatea este dată de conţinutul ridicat în pseudoalcaloizi precum taxol şi 10-
dezacetiltaxol, taxină A, taxicine, etc. Taxolul a fost izolat iniţial din scoarţa trunchiului de
Taxus brevifolia, tisa de Pacific, ce creşte în insulele din Oceanul Pacific. Taxolul (ester-
amidă), are proprietăţi citostatice inhibând desfacerea microtubulilor fusului acromatic în
tubulină. Este activ pe tumori ovariene, cancer pulmonar, de sân, acţiunea fiind superioară
altor citostatice. Taxina a fost izolată din frunze în 1836 şi are acţiune bulbară comparabilă cu
a morfinei (analgezică şi narcotică). Arborele fiind foarte toxic este intens distrus de ciobani
fiindcă omoară oile.

Familia Pinaceae (Abietaceae)

Cuprinde plante răspândite mai ales pe munţii din regiunile temperate. Sunt arbori, rar
arbuşti, cu frunze persistente sau caduce, aciculare, uninerve şi alterne. Prezintă canale
rezinifere în toate organele. Florile mascule şi femele au formă de conuri alungite, pendule sau
erecte.

Picea excelsa (sin. Picea abies) – Molidul

Este un arbore cu port conic, cu frunze aciculare pungente, dispuse spiralat pe ridicături
brune, care după căderea frunzelor lasă urme, cicatrici, proeminente.

6
 Conurile femele sunt mari, pendente şi la maturitate cad întregi. Solzii carpelari au
vârful retuz. Conurile mascule sunt mici, de obicei se formează unul singur în vârful ramurilor
şi cad de timpuriu.
Formează molidişuri pure, în etajul montan superior şi alpin sau de amestec cu fagul şi
bradul. Este utilizat pentru cherestea, celuloză şi lemn de rezonanţă, pentru instrumente
muzicale cu coarde. Din coaja şi conurile de molid se extrage 50% din producţia de tanin
folosit în tăbăcărie, industria vopselelor şi fotografică.
In farmacie se foloseşte cetina de molid, cu acţiune şi compoziţie asemănătoare cu cea
de brad. Terebentina, răşina purificată de conifere, dă produsul farmaceutic "Aetheroleum
terebinthinae", esenţă de terbentină, a cărei acţiune este cunoscută încă din antichitate.
In doze terapeutice esenţa de terebentină se utilizează ca modificator al secreţiilor
traheo-bronşice, antiseptic urinar şi pulmonar (acţiune mai ales împotriva streptococului),
hemostatic, diuretic, vermifug (tenifug), antidot în intoxicaţiile cu fosfor, cicatrizant.

Abies alba - Bradul alb

Este un arbore cu trunchiul drept, înalt de până la 50 m şi coroană cilindrică. Frunzele
sunt aciculare, au vârful emarginat (ştirbit) şi două dungi ceroase pe epiderma inferioară. Sunt
dispuse pectinat (în plan orizontal) iar după cădere lasă o cicatrice netedă.
Conurile femele sunt erecte pe ram, au solzii carpelari rotunjiţi şi caduci, astfel că la
maturitate axa conului rămâne golaşă. Conurile mascule sunt mici şi dispuse câte 2-3 în vârful
ramurilor.
Bradul formează păduri pure numite brădete sau în amestec cu molidul şi fagul. Uneori
este cultivat ca decorativ şi folosit ca pom de iarnă. Din răşina de brad se extrage camforul
sintetic şi unele uleiuri eterice folosite în parfumerie şi în produsele cosmetice.
Cetina, formată din rămurele de maxim 20 cm lungime cu frunze aciculare, se recoltează
în tot cursul anului şi se foloseşte pentru extracţia unui ulei volatil şi a vitaminei C. Frunzele
conţin uleiuri volatile precum 1-α -pinen, 1-acetat de bornil, aldehidă laurică, precum şi 360-
800 mg% acid ascorbic.
Mugurii de brad, Abieti turiones, se recoltează primăvara din exploatări forestiere, cu
mâna, rupându-se rămurele ce nu depăşesc 3 mm. Din muguri se prepară medicamente
expectorante, diuretice, antinevralgice, antireumatice precum şi siropuri cu vitamine şi
reconfortante.
De asemenea se utilizează scoarţa de brad, Abieti cortex, care conţine 4-8% tanin. Răşina
din scoarţă se poate utiliza la fabricarea terebentinei, care după purificare dă produsul
farmaceutic "Aetheroleum terebinthinae", utilizat în balneologie. Băile cu ulei volatil de brad
se recomandă în boli ale sistemului nervos, reumatism, nevralgii.

Abies balsamea, originar din Canada, furnizează o răşină din care se prepară balsamul
de Canada, folosit la includerea preparatelor microscopice, deoarece are acelaşi indice de
refracţie ca şi sticla.

Pinus montana ssp. mughus - Jepi de munte, jneapăn

Este un arbust de circa 3 m, cu numeroase tulpini culcate la bază iar spre vârf oblic
ascendente sau erecte. Scoarţa cenuşiu brună, nu se exfoliază. Frunzele aciculare, grupate câte
două într-o teacă membranoasă, sunt de culoare verde ca iarba şi aşezate des şi îngrămădite
spre vârful lujerului.

7
 Conurile sunt solitare sau grupate câte 2-3 în verticile, sunt sesile sau scurt pedunculate.
Aripa seminţelor este mai mare de 2-3 ori decât sămânţa. Formează păduri de jepi în etajul
inferior sau subalpin.
Mugurii, Pini montanae turiones se recoltează înainte de a se desface (martie, aprilie), se
rup cu rămurica de susţinere până la 3 cm şi se usucă la umbră cât mai rapid pentru a nu se
desface. Conţin ulei volatil în proporţie de 0,30-0,60%, bogat în α şi β-pinen, tanin, rezine,
vitamina C.
Uleiul volatil este folosit în afecţiuni ale aparatului respirator datorită acţiunii
expectorante, emoliente, antiinflamatoare şi în infecţii ale aparatului urinar datorită acţiunii
diuretice. Se recomandă în bronşite, traheite, laringite, tuse, litiază biliară, TBC. Are şi acţiuni
antinevralgice, antireumatice, antiseptice, cicatrizante. Intră în alcătuirea ceaiului bronşic.
Acele sunt bogate în vitamina C.

5. CLASA GNETATAE (CHLAMYDOSPERMAE)

Cuprinde un număr restrâns de plante cu organizare superioară celorlalte

gimnosperme. Sunt plante arbustoide (rar liane), nerăşinoase, unisexuate dioice cu
înfăţişare foarte variată.
În lemnul secundar conţin alături de traheide cu punctuaţiuni areolate şi trahee
(vase perfecte). Frunzele sunt opuse iar florile dispuse în ameţi sau conuri la axila
frunzelor sau în vârful unor microblaste.
Florile unisexuate dioice au un perigon foarte redus.
Floarea masculă este formată din 2-8 stamine cu periant rudimentar.
Floarea femelă prezintă în jurul ovulului un înveliş extern ca o cupă protectoare ce
poate fi considerată un ovar primitiv.
Ovulul prezintă 2 integumente, cel intern prelungindu-se într-un tub scurt (tubilus)
asemănător unui stil cu stigmatul său. Embrionul are 2 cotiledoane. Ordinul Gnetatae
cuprinde 3 ordine cu 3 genuri şi 80 de specii actuale:
1. Ephedrales
2. Gnetales
3. Welwitschiales

ORD. EPHEDRALES

Cuprinde subarbuşti sau liane cu tulpini articulate, foarte ramificate, virgate, dioice
şi frunze opuse, solziforme, reduse.

Ephedra distachya – Cârcelul

Este un subarbust (30-100 cm), dioic, cu tulpinile articulate, foarte ramificate,
repente sau erecte. La unele exemplare vârfurile ramurilor se răsucesc ca un cârcel, de
unde denumirea populară. Lemnul are traheide cu punctuaţiuni areolate. Vasele liberiene
au celule anexe ca la angiosperme. Frunzele mici au aspectul unor solzi, se prind opus la
noduri şi concresc între ele. Este o plantă dioică. Florile apar pe ramuri la noduri.
Floarea masculină este reprezentată de o stamină. Staminele se grupează formând
inflorescenţe elipsoidale, pedunculate. Fiecare stamină prezintă un perigon format din 2

8
bractei opuse şi concrescute, un filament gros numit anterofor ce poartă 2-8 antere fiecare
cu 2 saci polinici. Grăunciorul de polen este oval şi are structura caracteristică
coniferelor.
Floarea femelă este reprezentată de un singur ovul; ovulele se grupează în
inflorescenţe femele. Ovulul are 2 integumente: unul extern, gros şi unul intern, subţire
care se prelungeşte cu un tubilus, a cărui extremitate se dilată permiţând pătrunderea
grăuncioruluide polen spre camera polinică. Macrosporul din nucelă se divide până
ajunge la 600 de nuclei, ce se organizează într-un endosperm primar (macroprotal) cu
arhegoane rudimentare, formate din 32 de celule la baza cărora se află oosfera.
Polenizarea se face prin vânt sau insecte. Polenul ajuns în camera polinică,
germinează formând un tub polinic prin care pătrund cei 2 nuclei spermatici până la
oosferă, pe care unul din ei o fecundează, iar al doilea se uneşte cu nucleul învecinat. Este
un început de dublă fecundare. După fecundare se dezvoltă embrionul şi un endosperm
secundar. Ovulul se transformă în sămânţă. Baza sa este înconjurată de multe bractei, ce
formează un înveliş extern. Acestea la maturitate devin cărnoase, roşii, luând aspect de
bace, cu gust dulce acrişor. Fiecare conţine 2 seminţe.
Ephedra populează nisipurile litoralului marin (Dobrogea) şi unele soluri nisipoase
din Transilvania, Muntenia (Cheia Turzii, Lancrăm).
Cârcelul este o plantă medicinală valoroasă. Ephedrae herba, conţine până la 20%
protoalcaloizi, alături de tanin, zaharuri, mucilagii, rezine. Protoalcaloizii, în special
efedrina, au acţiune asupra sistemului nervos simpatic şi central, stimulând centrii
vasomotori, activând reflexele spinale. Efedrina este bronhodilatator (antiasmatic),
spasmolitic în bronşite astmatiforme şi emfizem pulmonar, diminuează motilitatea
intestinală, creşte presiunea arterială, iar local, produce vasoconstricţie.
Produsele farmaceutice pe bază de efedrină sunt folosite în astmul bronşic,
hipotensiunea arterială, în şoc, incontinenţă urinară la copii şi adulţi, antidot în
intoxicaţiile cu morfină.
Clorhidratul de efedrină se foloseşte pentru dilatarea pupilei (acţiune midriatică).