Tema 6

SUBÎNCRENGĂTURA MAGNOLIOPHYTINA (ANGIOSPERMAE)

SUBCLASA MAGNOLIIDAE

Fig. 48: Ranunculus sardous – detaliu floare

Unităţi de învăţare:
6.1. Magnoliophytina (Angiospermae) – caracterizare generală, clasificare
6.2. Subclasa Magnoliidae – caracterizare, sistematică. Ordinul Berberidales.
Ordinul Aristolochiales
6.3. Ordinul Ranunculales. Ordinul Papaverales.
Obiectivele temei:
 Aprofundarea trăsăturilor specifice angiospermelor
 Cunoaşterea şi înţelegerea principalelor caractere de diferenţiere ale speciilor
din clasele Magnoliopsida şi Liliopsida
 Caracterizarea subclasei Magnoliidae şi evidenţierea importanţei speciilor
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie selectivă:
1.Ciocârlan V., Berca M., Chirilă C., Coste I., Popescu Gh., 2004. Flora segetală a României.
Edit. Ceres, Bucureşti
2.Ciocârlan V., 2009. Flora ilustrată a României. Edit. Ceres, Bucureşti
3.Chifu T., C. Mânzu, Oana Zamfirescu, B. Şurubaru, 2001. Botanică sistematică:
Cormobionta. Edit. Univ. „A.I.Cuza”, Iaşi

85
 4.Georgescu Mihaela Ioana, 2003. Botanică sistematică, ed. Sigma, Bucureşti
5.Hodişan I., I. Pop, 1976. Botanică sistematică, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
6.Popescu Gh., 2009. Introducere în botanica filogenetică. Edit. Sitech, Craiova.
7.Sîrbu Culiţă, Nicoleta-Luminiţa Paraschiv, 2005. Botanică sistematică. Edit. „Ion Ionescu de
la Brad”, Iaşi.

6.1. Magnoliphytina (Angiospermae) - caracterizare generală, clasificare

6.1.1. Caracterizarea subîncrengăturii Magnoliophytina
Subîncrengătura Magnoliophytina (Angiospermae), a plantelor cu flori, grupeză specii
care au seminţe închise în fruct.
Angiospermele reprezintă grupul de plante cel mai evoluat. Au apărut acum cca.130
milioane de ani (în Cretacicul inferior), în zona ecuatorială, iniţial în nişe ecologice neocupate
de reprezentanţi ai unor grupe dominante în acel moment (ferigi, gimnosperme). Datorita
adaptarilor superioare ale aparatului vegetativ şi îmbunătăţirii modului de reproducere şi
înmulţire, speciile s-au putut extinde rapid, ocupând atât mediul terestru, cât şi cel de mlaştini
sau acvatic.
Sunt plante care au generaţia sporofitică bine dezvoltată şi de lungă durată,
reprezentată de plante lemnoase (arbori, arbuşti, subarbuşti, liane) sau erbacee (anuale,
bienale, perene), în majoritate cu nutriţie autotrofă (excepţie unele ochidacee saprofite sau alte
specii parazite, cum ar fi torţelul sau lupoaia).
Rădăcina embionară sau adventivă, poate fi, după formă, pivotantă, fasciculată sau
rămuroasă, îndeplinind funcţiile principale de fixare în sol şi absobţie a apei şi sărurilor
minerale sau alte funcţii (depozitare, înmulţire vegetativă ş.a.), pentru care suferă o serie de
modificări adaptative.
Tulpina ramificată monopodial, simpodial sau mixt, poate fi aeriană, asigurând
formarea şi susţinerea altor organe (muguri, lăstari, frunze, flori ş.a.) sau alte funcţii specifice
(asimilaţie, depozitare a apei sau substanţelor nutritive, apărare etc.) sau se poate forma
subteran, asigurând depozitarea substanţelor de rezervă şi înmulţirea vegetativă a plantelor.
Frunzele de forme şi mărimi diferite, cu dispoziţie alternă, opusă sau verticilată, pot fi
simple sau compuse, cu nervaţiunea ramificată într-o reţea (penată, palmată) sau cu nervurile
dispuse paralel. Asigură asimilaţia, dar, prin metamorfoză pot îndeplini şi alte funcţii (de
apărare, de susţinere a plantei, de depozitare ş.a.). În funcţie de zona climatică, frunzele pot fi
căzătoare (speciile din zona temperată) sau persistente (specii din zona tropicală umedă).
Organele reproducătoare ale angiospermelor se găsesc în floare.
Floarea angiospermelor este alcătuită din elemente de reproducere (stamine, carpele)
şi organe de susţinere şi protecţie a acestora (pedicel, receptacul, înveliş floral).

86
 Morfologia învelişului floral este în strânsă legătură cu tipul de polenizare: speciile cu
înveliş viu colorat sunt adaptate la polenizarea cu ajutorul insectelor sau păsărilor, în timp ce
speciile cu înveliş redus sau absent se polenizează cu ajutorul vântului.
Totalitatea staminelor dintr-o floare formează androceul. Staminele sunt alcătuite din
filament şi anteră. În anteră se găsesc 4 saci polenici unde are loc formarea grăunciorilor de
polen. Aceştia sunt alcătuiţi din două celule haploide la interior (celula generativă şi celula
vegetativă) şi sunt protejaţi de 2 învelişuri (exina, intina).
Totalitatea carpelelor din floare formează gineceul. Carpelele sunt închise şi formate
din ovar, stil şi stigmat. În ovar se formează ovulele. Stilul este porţiunea cilindrică, aflată în
continuarea ovarului, iar stigmatul reprezintă partea terminală a stilului, pe care germinează
polenul.
Generaţia gametofitică este redusă. Gametofitul bărbătesc este reprezentat de
grăunciorul de polen cu două celule haploide, iar cel femeiesc de sacul embrionar format din
şapte celule haploide.
Fecundaţia la angiosperme este dublă: gameţii femeieşti, oosfera şi celula secundară a
sacului embrionar sunt fecundaţi de doi gameţi bărbăteşti, rezultaţi prin diviziune mitotică din
celula generativă a grăunciorului de polen, formându-se zigotul principal, apoi embrionul şi
zigotul accesoriu din care va lua naştere endoospermul secundar (albumenul), reprezentând
ţesutul de rezervă al seminţei. După fecundaţie, întreg ovulul se va transforma în sămânţă ce
va fi închisă în fructul rezultat de obicei din peretele ovarului.
Angiospermele sunt plantele la care apare pentru prima oară fructul.
6.1.2. Clasificarea subîncrengăturii Magnoliophytina
Subîncrengătura Magnoliophytina cuprinde clasele Magnoliopsida (Dicotyledonatae)
şi Liliopsida (Monocotiledonatae)

87
  Magnoliopsida
Embrion: cu două frunze cotiledonare; uneori, prin reducere, concreştere se evidenţiază un singur
cotiledon
Rădăcina: de obicei de origine embrionară, se păstrează toată viaţa plantei
Tulpina: erbacee sau lemnoasă, cu cilindrul central de tip eustel; fascicule conducătoare de tip
colateral, dispuse pe un singur cerc; în structura internă apar meristemele secundare, cambiul şi
felogenul care formează îngroşări secundare
Frunze: simple sau compuse, cu nervaţiune penată sau palmată, pot avea marginea limbului
întreagă sau incizată
Florile: organizate în general pe tipul 5 sau 4, rar pe tipul 3
Sistematică: subclasa Magnoliidae; subclasa Hamamelidae; subclasa Caryophyllidae; subclasa
Rosidae; subclasa Dilleniidae; subclasa Asteridae

 Liliopsida
Embrion: cu o singură frunză cotiledonară dezvoltată; uneori apare şi rudimentul celei de a doua
Rădăcina: cea rezultată din radicula embrionului este caducă timpuriu şi înlocuită de rădăcini
adventive
Tulpina: are cilindrul central de tip atactostel cu fascicule conducătoare de tip colateral - închis; în
structura internă apar foarte rar meristemele secundare, cambiul şi felogenul
Frunze: simple, cu nervaţiune paralelă şi marginea limbului întreagă
Florile: organizate în general pe tipul 3 rar 4, niciodată pe tipul 5
Sistematică: subclasa Alismatidae; subclasa Liliidae; subclasa Arecidae

Test de evaluare
1.Arătaţi care este originea angiospermelor
2.La Magnoliophytina fecundaţia este dublă, cei 2 gameţi femeieşti fiind:
a) celula generativă şi celula vegetativă
b) ovarul şi ovulul
c) oosfera şi celula secundară a sacului embrionar
3.Caracterizaţi, prin comparaţie, cele două clase ale subîncrengăturii
Magnoliophytina

88
 6.2. Subclasa Magnoliidae - caracterizare, sistematică. Ordinul Berberidales.
Ordinul Aristolochiales
6.2.1. Subclasa Magnoliidae - caracterizare, sistematică
Magnoliidele grupează angiosperme lemnoase şi erbacee, cu o serie de caractere
primitive, cum ar fi: numărul mare şi inconstant al elementelor florale, dispuse de obicei
spirociclic, hemiciclic, rar ciclic, pe un receptacul convex sau conic (fig. 48).
Florile actinomorfe sau zigomorfe, au înveliş simplu, sau dublu, cu componentele
libere, rareori unite; androceul este alcătuit din numeroase stamine, iar gineceul din multe
carpele libere, rar unite. Polenizarea este entomofilă, rar anemofilă. Fructele sunt de obicei
multiple. Biochimic, speciile conţin un alcaloid specific, numit aporfină.
Din punct de vedere sistematic, subclasa Magnoliide cuprinde ordinele Magnoliales,
Berberidales, Aristolochiales, Nymphaeales, Ranunculales şi Papaverales care au
reprezentanţi, specii spontane sau cultivate, în ţara noastră.
6.2.2. Ordinul Berberidales
 Familia Berberidaceae
Arbuşti şi plante erbacee, perene, cu lemnul de regulă
colorat în galben datorită berberinei. Frunzele sunt alterne, lipsite
de stipele, simple sau compuse, uneori reduse, transformate în
spini (Berberis). Florile solitare, grupate în raceme sau cime,
hermafrodite, actinomorfe, au elementele învelişului floral libere;
caliciul este format din 4-6 sepale; corola are 4-6 petale externe,
lipsite de glande nectarifere şi 6 petale interne, evidente sau
Fig. 49: Berberis vulgaris
(Dracila) reduse la solzi, cu nectarii la bază. Androceul alcătuit din 6
stamine, repartizate pe două verticile; anterele se deschid prin valve; staminele au un ţesut
senzitiv la bază cu rol în curbarea filamentelor şi depunerea polenului pe capul insectelor sau
pe stigmat (Berberis); gineceul este monocarpelar, cu ovar superior. Fructele cărnoase – bace,
rar sunt uscate, de tip capsulă; seminţele au de regulă aril; embrionul prezintă cotiledoane
mari, uneori concrescute.
Berberis: arbuşti spinoşi cu frunze simple. B. vulgaris – Dracila (fig.49): specie
întâlnită de la câmpie până în zona colinară, având tulpini înalte până la 3 m. Frunzele sunt
simple, serat-spinuloase. Florile galbene, grupate în raceme. Fructul bacă roşie, conţine
glucoză, fructoză, vitamina C ş.a. Frunzele servesc ca gazdă intermediară pentru Puccinia
grminis ce produce rugina neagră a grâului.

89
 6.2.3. Ordinul Aristolochiales
 Familia Aristolochiaceae
Plante erbacee perene sau liane, cu frunze simple,
întregi, cordate sau reniforme, lipsite de stipele. Florile sunt
hermafrodite, actinomorfe sau zigomorfe, pe tipul 3, cu înveliş
floral de tip perigon petaloid, gamotepal; androceul este format
din 6-12 stamine, libere sau concrescute cu stilul într-o coloană
numită ginostemium; gineceul 4-6 – carpelar, gamocarp, cu
ovarul inferior. Florile au un miros greoi, foetid, polenizarea
fiind asigurată de unele diptere. Fructul este capsulă. Speciile
sunt răspândite în regiuni tropicale şi temperate.
Aristolochia: flori zigomorfe, cu perigonul caduc;
Fig. 50: Aristolochia
stamine 6, unite cu stilul. A.clematitis – Cucurbeţică, Mărul clematitis (Cucurbeţică)
Sursa foto:La grande
lupului (fig.50): plantă cu rizomi, având tulpina aeriană encyclopedie des fleurs
sauvages, Grund, 1992
dreaptă, glabră; frunzele triunghiular-ovate, au baza cordat-
reniformă. Florile galbene, aşezate câte 3-5 la un loc, cu perigon în formă de pâlnie. Pe partea
internă a tubului perigonal se găsesc numeroşi perişori îndreptaţi în jos, care reţin dipterele
pătrunse în interior până când se realizează polenizarea (insectele prizoniere se hrănesc cu
nectarul produs de floare şi sunt eliberate după 2-3 zile, când perişorii se ofilesc). Fructul este
o capsulă piriformă. Răspândită pe marginea pădurilor, prin tufişuri, vii sau culturi de
prăşitoare, pe soluri revene, profunde; toxică datorită alcaloidului aristolochina, atât în stare
verde, cât şi uscată; folosită în medicina umană şi în cea veterinară.

Test de evaluare
5. Identificaţi caracterele considerate primitive ale speciilor din subclasa
Magnoliidae.
6. Florile speciei Aristolochia clematitis au înveliş floral de tip:
d) perigon petaloid
e) diferenţiat în caliciu şi corolă, cu petale de culoare galbenă
f) perigon sepaloid
7. Precizaţi care sunt particularităţile morfologice ale frunzei la specia Berberis
vulgaris.
90
 6.3. Ordinul Ranunculales. Ordinul Papaverales
6.3.1. Ordinul Ranunculales
 Familia Ranunculaceae
Cuprinde circa 1500 de specii grupate în 40 de genuri, răspândite mai ales în emisfera
nordică, în zona temperată şi rece. Sunt în general plante erbacee anuale sau perene, mai rar
lemnoase (Clematis). Rădăcina principală caducă este înlocuită de rădăcini adventive, formate
mai ales pe tulpini subterane (rizomi, bulbi, tuberculi). Frunzele alterne (opuse la Clematis),
au limbul divizat (la Clematis vitalba sunt imparipenat –compuse) şi sunt, în general, lipsite
de stipele. La speciile acvatice din genul Ranunculus se întâlneşte dimorfismul foliar, iar la
Clematis peţiolul frunzei este transformat în cârcei pentru susţinerea plantei. Florile sunt
solitare sau grupate în inflorescenţe cimoase sau racemoase, hermafrodite, rar unisexuate,
actinoforme (zigomorfe la Aconitum,Consolida, Delphinium), uneori cu involucru la bază
(Anemone, Nigella, Eranthis). Învelişul floral este variat, perigon petaloid sau periant, alcătuit
din 4-5 piese. Componentele florale sunt dispuse
spirociclic sau hemiciclic (la Aquilegia dispoziţia
este ciclică). Între învelişul floral şi androceu se
află nectarii de diferite forme. Uneori, glandele
nectarifere sunt sub forma unor gropiţe (foveole)
nectarifere acoperite cu solzi, situate la baza
petalelor (Ranunculus). Androceul este alcătuit
din numeroase stamine, iar gineceul din
numeroase carpele (la Consolida gineceul are o
Fig. 51: Actaea spicata (Orbalţ) –
fruct de tip bacă singura carpelă). Carpelele sunt libere, mai puţin
la genul Nigella unde acestea sunt concrescute parţial sau total. Polenizarea este entomofilă
sau anemofilă. Fructul este multiplu, de tip poliachena sau polifoliculă, rar foliculă
(Consolida), bacă (Actaea) (fig.51); la Nigella, foliculele sunt unite total sau parţial.
Seminţele au endospermul de tip nuclear, bogat în ulei şi un embrion mic, drept, cu două
cotiledoane. Uneori, prin atrofierea unui cotiledon, embrionul apare de tip monocotiledonat.
La Ranunculus ficaria înmulţirea se face şi pe cale vegetativa, prin bulbili. Din punct de
vedere biochimic plantele conţin alcaloizi şi glicoizi, unele fiind toxice, altele având
întrebuinţări medicinale.
Datorită variaţiei în alcătuirea florii şi a tipului de fruct, familia este compusă din două
subfamilii: Helleboroideae şi Ranunculoideae.

91
 Subfamilia Helleboroideae: specii cu flori
actinomorfe sau zigomorfe, având învelişul floral
simplu (perigon petaloid), cu nectarii evidente şi fruct
de tip polifoliculă (rar foliculă, capsulă sau bacă).
Dintre genurile importante fac parte:
Helleborus: plante cu frunze palmate şi flori

mari, verzi-purpurii cu nectarii cu aspect de cornet.

Fig. 52: Helleborus purpurascens
H.purpurascens – Spânzul (fig. 52): erbacee perenă, (spânz) – detaliu floare
întâlnită în păduri, tufărişuri, poeni din etajul fagului sau molidului, având înflorire timpurie,
de primăvară. În sol formează un rizom. Florile uşor nutante, au învelişul format din 5 tepale
libere, purpurii la exterior, verzi la interior. Fructul este polifoliculă. Plantă toxică în stare
proaspăta sau uscată (conţine heleboreina şi heleborina). Utilizată ca plantă medicinală în
medicina veterinară populară (pentru tratarea pestei la porcine şi
ovine) şi pentru om (extracte din plantă intră în compoziţia unor
medicamente cardiotonice sau antireumatice).
Nigella: specii erbacee anuale, cu perigon petaloid şi
nectarii bilabiate. Carpelele în număr variabil pot fi concrescute
total sau parţial N. arvensis – Negruşca: florile cu tepale albe
sau albe-albăstrui, acuminate sunt lipsite de involucru. Capsula
5-loculara este formată din folicule unite pe 2/3 din lungimea
lor. N. sativa – negrilica: erbacee anuală, medicinală, cultivată
Fig. 53: Nigella arvensis pentru seminţe folosite la aromatizarea brânzeturilor sau ca făina
(Negruşca)
pentru prăjituri.
Caltha: specii cu frunze simple;
perigonul este alcătuit din 5 tepale galbene.
C.palustris – Calcea calului: plantă perenă,
frecventă în pajişti înmlăştinite din zona
pădurilor de stejar până în etajul jneapănului, cu
rădăcini fibroase. Frunzele reniforme au
marginea crenată. Florile actinomorfe, galben-
aurii, lipsite de nectarii. Plantă toxică în toate
fazele de vegetaţie, ca şi în stare uscată..
Fig. 54: Caltha palustris (Calcea calului)

92
 Aconitum: plante perene, cu frunze palmate, adânc
incizate, având perigonul zigomorf, cu tepala superioară cu
aspect de coif (cască), în interiorul căreia sunt două
nectarii cu aspect de pinten. Plante cu toxicitate ridicată
datorită aconitinei. A.toxicum – Omag (fig. 55): plantă
viguroasă (poate atinge înălţimi de doi metri), cu flori
albastre şi folicule păroase, întâlnită etajul fagului şi
molidului. Specie sciadofilă, foarte toxică. A.tauricum –
Omag: frecvent în locuri umbroase şi stâncoase din etajul
alpin şi subalpin, pe soluri scheletice. Prezintă în sol o
rădăcină cărnoasă, napiformă. Florile albastru – violet,
Fig. 55: Aconitum toxicum (Omag)
dispuse în raceme dense au coiful îngustat la vârf într-un
rostru. Seminţele sunt aripate. Plantă extrem de toxică, atât verde cât şi uscată. Rădăcina şi

Fig. 56: Consolida Fig. 57: Consolida regalis Fig. 58: Consolida
orientalis (Nemţişor de câmp) regalis -
(Nemţişor de câmp) Folicula

seminţele sunt organele cu toxicitatea cea mai mare. Nivelul maxim de toxicitate se
înregistrează în timpul înfloritului. Este cunoscut şi utilizat ca şi alte specii ale genului în
scop medicinal.
Consolida: specii cu flori zigomorfe având tepala superioară transformată într-un
pinten. Nectariile petaloide, în număr de patru, unele pintenate, pot fi concrescute la bază.
Gineceul este monocarpelar, iar fructul foliculă. C.orientalis – Nemţişor de câmp (fig. 56):
plantă anuală, întâlnită în culturi de cereale din zona de stepă până în etajul gorunului.
Formează tulpini puţin ramificate, cu frunze penat-sectate, cu segmente filiforme. Florile au
tepale violet-purpurii. Pintenul între 1-1,2 cm lungime. Folicula este păroasă. C.regalis –
Nemţişor de câmp (fig. 57): plantă anuală, mai răspândită faţă de specia anterioară, în culturi

93
de cereale din zona de stepă până în etajul gorunului; flori
albăstrui-violacee, cu pinten de circa 2 cm; fructe glabre (fig. 58),
cu seminţe de 1-1,3 mm lungime. Specie toxică, cu întrebuinţări
în medicina populară; plantă meliferă. C.orientalis - nemţişor de
câmp: buruiană cu flori roz-violete.
Subfamilia Ranunculoideae: specii cu înveliş floral
variat, periant sau perigon, lipsit de nectarii diferenţiate; fructe de
tip poliachenă.

Pulsatilla: plante erbacee perene, cu flori solitare

Fig. 59: Pulsatilla sp. –
însoţite de bractee involucrale, sectate, concrescute la bază şi
fructe cu stilele florii
îndepărtate de floare. Perigonul mare, alcătuit din tepale albastre- persistente

liliachii, păroase la exterior. Fruct poliachenă; pe achenă

rămân persistente stilele dens păroase (fig. 59).
P.montana – Dediţei (fig. 60): specii cu tepale violet-
închis, îngust-eliptice, mari. Întâlnită frecvent în zona de
câmpie şi cea colinară, în pajişti. P.grandis: plantă toxică
datorită anemoninei şi protoanemoninei, mai ales în stare
verde, întâlnită în pajişti uscate, însorite, pe substrat
calcaros, din zona de silvostepă până în etajul gorunului.
Prezintă flori violete, cu perigon mare - 7 cm diametru,
înflorind în martie-aprilie. Are întrebuinţări medicinale.

Fig. 59: Pulsatilla montana

Clematis: plante lemnoase, cu frunze opuse,

flori pe tipul 4 cu perigonul de culoare albă, albastră
sau liliachie şi fruct poliachenă. C.vitalba – Curpen
de pădure (fig.60): liană cu frunze imparipenat-
compuse, având peţiolul şi rahisul transformate în
cârcei care fixează planta de suport. Flori albe sau
verzui, plăcut mirositoare, grupate în cime axilare.
Achene cu o prelungire păroasă, provenită din stil.

Întâlnită frecvent la marginea pădurilor, în tufărişuri

Fig. 60: Clematis vitalba
sau zăvoaie, din zona de stepă până în etajul fagului. sursa foto: The Hamlyn photographic
guide, Hamlyn, 1992

94
 Fig. 61:
Ranunculus sp. Fig. 62: Ranunculus sardous Fig. 63: Ranunculus sceleratus
Petala cu solz la Poliachena
bază

Ranunculus: specii erbacee, cu flori actinomorfe şi înveliş diferenţiat în caliciu şi

corolă. Petalele albe sau galbene au la bază gropiţe nectarifere nude (la speciile acvatice) sau
acoperite cu solzi (la speciile terestre) (fig. 61). Staminele şi carpelele în număr mare sunt
aşezate în spirală pe un receptacul plan sau proeminent. Fructul poliachenă; achenele pot fi
glabre, păroase, spinoase sau tuberculate, cu rostru drept sau recurbat. R.sardous – Piciorul
cocoşului: plantă anuală cu frunze trisectate, având segmentul central alungit; florile au
sepalele reflecte la înflorire şi corola galben-aurie. Achenele sunt netede, comprimate lateral,
cu rostru scurt (fig. 62). Plantă ruderală, segetală, frecventă în locuri umede (specie
mezohigrofită), din zona de stepă până în etajul fagului. R.sceleratus – Bolgari: plantă
anuală glabră, cu flori galbene, mici. Receptaculul se alungeşte mult la fructificare şi poartă
achene de până la 1mm lungime (fig. 63). Plantă toxică, întâlnită în locuri mlăştinoase din
zona de stepă până în etajul fagului.
Adonis: specii erbacee anuale sau perene, cu frunze
de 2-3 ori penat-sectate şi segmente filiforme. Florile solitare
au petalele viu colorate, fără foveole nectarifere la bază.
A.vernalis (fig. 64) – Ruscuţă de primăvară: plantă perenă, de
pajişti uscate, întâlnită din zona de stepă până în etajul
fagului. Florile galben-aurii, au 10-12 petale. Achenele sunt
păroase. Plantă toxică şi medicinală, conţinând principii
cardiotonice (adonidină); de asemenea, meliferă şi
ornamentală. A.aestivalis – cocoşeii de câmp: plantă anuală;

Fig. 64: Adonis vernalis

(Ruscuţa de primăvară )

95
florile au 6-8 petale roşii-cărămizii şi sepalele alipite de petale. Achenele sunt glabre.
Buruiană segetală în culturi de cereale, ruderală, calcifilă, întâlnită în zona de câmpie şi
colinară.

6.3.2. Ordinul Papaverales

 Familia Papaveraceae
Plante erbacee cu laticifere articulate în structura internă; latexul poate fi alb, galben,
portocaliu, roşu sau apos şi conţine diferiţi alcaloizi. Frunze simple sau compuse, dispuse
altern, lipsite de stipele. Florile organizate pe tipul 4, solitare sau grupate în inflorescenţe
variate, sunt hermafrodite, actinomorfe, având elementele învelişului floral libere; caliciul este
alcătuit din 2 sepale, de regulă repede căzătoare, iar corola din 4 petale aşezate pe două
cercuri (prefloraţie alternă). Androceul are numeroase stamine. Gineceul este format din 2-20
carpele unite; ovar superior, placentaţie parietală. Fruct
capsulă. Seminţele au endospermul bine dezvoltat,
oleaginos şi embrionul mic. Speciile sunt răspândite în
emisfera nordică, în zona temperată, dar sunt întâlnite şi în
Africa de Sud sau Australia. Cuprinde genurile:
Papaver: plante cu latex alb; sepalele libere la bază;
fructul este o capsulă poricidă, subcilindrică până la
globuloasă având terminal stigmatul florii sesil, disciform,
persistent. P.somniferum – Mac de grădină (fig. 65):

erbacee anuală, având Fig. 65: Papaver somniferum

(Mac de grădină )

tulpina acoperită cu ceară. Florile mari, solitare, cu corole

Fig. 66: Papaver rhoeas
(Mac de câmp )
albe, roşii sau liliachii. Specie originară din zona
mediteraneană, cunoscută încă din Antichitate ca plantă
medicinală şi oleaginoasă; cultivată pentru latexul extras
din capsulele tinere din care se prepară medicamente cu
acţiune analgezică şi pentru seminţe folosite în patiserie.
P.rhoeas – Mac roşu de câmp (fig. 66): erbacee anuală,
având tulpina acoperită cu peri orientaţi perpendicular.
Corola este roşie, rar albă, cu pete negre la bază. Capsula
globuloasă până la invers ovoidă. Buruiană calcifilă,

96
frecventă din zona de stepă până în etajul gorunului, în
cereale păioase sau în locuri ruderale.
Glaucium: plante cu latex; sepalele sunt libere.
Fructul - capsulă liniară, valvicidă, de 10-25 cm
lungime (fig. 67). G.corniculatum – Mac cornut:
erbacee anuală, cu flori solitare, dispuse axilar. Petalele
pot fi portocalii-roşiatice sau roşii. Ovarul şi fructul sunt
setos-păroase. Sporadică în zona de stepă până în etajul
gorunului, în locuri cultivate şi ruderale. G.flavum –

Mac cornut galben (fig. 67): erbacee anuală, întâlnită în

Fig. 67: Glaucium flavum
locuri nisipoase din zona de stepă şi etajul gorunului, (Mac cornut galben )

având petale galbene; ovarul şi fructul sunt glabre, cu mici proeminenţe pe suprafaţă.
Chelidonium: plante perene,
cu latex galben-portocaliu. Florile
sunt grupate în inflorescenţe
umbeliforme. Capsulele liniare,
valvicide, au 3-5 cm lungime.
C.majus – Rostopască, negelariţă
iarbă de negi (fig.68): specie cu flori
galbene, frecventă în zona de stepă-
etajul gorunului, în locuri umbroase,
prin păduri, tufărişuri, pe lângă
Fig. 68: Chelidonium majus
(Rostopască ) garduri, ruine, ziduri; nitrofilă,
mezofită, heliosciadofilă. Cunoscută
ca plantă medicinală încă din antichitate, este folosită în medicina tradiţională şi modernă în
special pentru afecţiuni ale ficatului, bilei ş.a.
 Familia Fumariaceae
Plante erbacee cu suc apos, având frunze alterne, simple sau compuse. Florile sunt
hermafrodite, zigomorfe; caliciul alcătuit din 2 sepale, este dialisepal, iar corola din 4 petale,
dialipetală. Staminele în număr redus –2, au filamente trifurcate (aparent 6 stamine). Gineceul
bicarpelar, gamocarpelar; ovar superior. Fructul capsulă sau acheniform.
Fumaria: plante mici, cenuşii-verzui, având petala superioară pintenată şi fructul
acheniform, indehiscent. F.schleicheri – Fumăriţă (fig. 69): specie anuală de primăvară, cu

97
flori de 5-6 cm lungime; petalele externe sunt roşii-roze, rar albe,
roşii închis la vârf şi au o dungă verde. Fructul sferic este scurt
mucronat la vârf. Bracteolele ating cel mult 1/3 din lungimea
pedunculului. Buruiană frecventă în zona de stepă-etajul fagului,
în locuri cultivate şi ruderale.

Fig. 69: Fumaria

schleicherii (Fumăriţă)

Test de evaluare
1.Prezentaţi comparativ alcătuirea florii la speciile genului Aconitum şi Consolida
2.Speciile genului Glaucium prezintă fructe de tip:
a) capsulă poricidă
b) acheniform
c) capsulă valvicidă
3.Daţi exemple de 3 specii de buruieni din familia Ranunculaceae, respectiv
Papaveraceae

REZUMATUL TEMEI
 În subîncrengătura Magnoliophytina (Angiospermae) sunt cuprinse plante cu
sămânţa închisă în fruct.
 Sunt considerate cele mai evoluate specii de plante.
 Se caracterizează prin:
 generaţie sporofitică dominantă şi bine dezvoltată, reprezentată de plante variate ca
habitus şi alcătuire a organelor vegetative;
 gameţii sunt produşi în floare;
 carpelele sunt închise;
 în urma dublei fecundaţii, din ovul se formează sămânţa iar din peretele ovarului
fructul.
 Subîncrengătura Magnoliophytina este alcătuită din clasele Magnoliopsida
(Dicotyledonatae) şi Liliopsida (Monocotiledonatae).

98
  Dicotiledonatele sunt plante la care embrionul are două frunze cotiledonare,
rădăcinile proven din radicula embrionului, tulpina formează structură secundară, frunzele
pot fi simple sau compuse, cu nervaţiune penată sau palmată iar florile sunt organizate pe
tipul 5 sau 4, uneori 3.
 Monocotiledonatele sunt plante cu embrionul prevăzut cu o singură frunză
cotiledonară, rădăcini adventive, tulpini fără structură secundară, frunze simple, cu nervaţiune
paralelă şi flori organizate pe tipul 3 sau 4, niciodată pe tipul 5.
 Exemple: familia Berberidaceae (ordin Berberidales) - plante lemnoase cu
flori organizate pe tipul 3 şi fruct de tip bacă; familia Aristolochiaceae (ordinul
Aristolochiales) – plante erbacee perene, polenizate cu ajutorul dipterelor, au flori cu înveliş
de tip perigon petaloid şi fruct capsulă; familia Ranunculaceae (ordinul Ranunculales) -
plante erbacee, anuale sau perene, cu frunze simple şi flori cu înveliş variat – perigon petaloid
sau periant, prevăzute cu nectarii petaloide; familia este împărţită în 2 subfamilii:
Helleboroideae (plante cu fruct polifoliculă) şi Ranunculoideae (plante cu fruct poliachenă);
ordinul Papaverales: familia Papaveraceae - plante cu laticifere articulate şi flori organizate
pe tipul 4; familia Fumariaceae – specii cu suc apos, flori zigomorfe, fruct acheniform sau
capsulă.

TEST RECAPITULATIV
1.Spre deosebire de speciile din subfamilia Helleboroideae (Ranunculaceae), cele
din Ranunculoideae prezintă:
a) fructe de tip polifoliculă
b) nectarii evidente
c) fructe de tip foliculă sau bacă
d) înveliș floral de tip perigon petaloid
e) fructe de tip poliachenă
2.Atunci când plantele formează capsule liniare, valvicide și au latex galben-
portocaliu (de 3-4 cm), ele aparțin genului....(Papaveraceae):
a) Papaver
b) Heleborus
c) Chelidonium
d) Glaucium
e) Clematis

99
 3.Genul Nigella este o excepţie în familia Ranunculaceae deoarece :
a) florile sunt organizate pe tipul 3
b) tepala superioară are aspect de coif
c) carpelele pot fi concrescute total sau parţial pe linia ventrală
d) sunt plante lemnoase
e) au fruct de tip poliachenă
4.Speciile de plante cu aspect cenuşiu-verzui (numite popular fumăriţă) care au
petala superioară pintenată fac parte din genul
a) Aristolochia
b) Consolida
c) Chelidonium
d) Ranunculus
e) Fumaria

100