Unitatea de studiu 4

ORGANELE DE REPRODUCERE ALE PLANTEI

Cuprins
4.1. Introducere..................................................................................................................... 57
4.2. Obiective........................................................................................................................ 58
4.3. Floarea la Angiosperme..................................................................................................58
4.3.1. Originea ontogenetică a florii............................................................................ 58
4.3.2. Morfologia organelor florale..............................................................................58
4.3.3. Înflorirea (Anteza)............................................................................................. 64
4.3.4. Polenizarea......................................................................................................... 64
4.3.5. Structura grăunciorului de polen........................................................................ 65
4.3.6. Fecundaţia.......................................................................................................... 65
4.4. Sămânţa.......................................................................................................................... 66
4.4.1. Morfologia şi structura seminţei........................................................................ 66
4.4.2. Anatomia tegumentului seminal........................................................................ 67
4.4.3. Embrionul.......................................................................................................... 68
4.4.4. Endospermul...................................................................................................... 69
4.5. Fructul............................................................................................................................ 69
4.6. Rezumat......................................................................................................................... 72
4.7. Autoevaluare.................................................................................................................. 74
4.8. Concluzii........................................................................................................................ 74
4.9. Bibliografie.................................................................................................................... 75

4.1. Introducere

În această unitate de studiu se urmărește cunoașterea organelor de reproducere și

modalitatea de înmulțire a plantelor.
Înmulţirea este însuşirea fundamentală a materiei vii de a asigura perpetuarea
speciilor şi permanenţa vieţii pe planeta noastră.
Formele de înmulţire, atât de variate la plante, pot fi grupate în trei mari categorii:
înmulţire vegetativă, înmulţire asexuată şi înmulţire (reproducere) sexuată.
Înmulţirea vegetativă este însuşirea unor plante de a genera un nou organism pornind
de la un organ vegetativ, de la un fragment de organ, de la un grup de ţesuturi sau de la o
celulă.
Înmulţirea asexuată are loc prin germeni specializaţi unicelulari şi pluricelulari.
Înmulţirea (reproducerea) sexuată are loc prin fecundaţie la care participă celule
specializate, haploide, reprezentate de gameţi, care se contopesc şi dau naştere la zigotul, care

57
este diploid. Organele producătoare de gameţi sunt grupate în floare la gimnosperme şi
angiosperme.
Pentru o înțelegere mai bună, se vor vedea imaginile din Anexa nr. 3.

4.2. Obiective

Obiectivele acestei unități de învățare sunt prezentarea florilor la angiosperme,

sămânța și fructul, urmărindu-se: cunoaşterea modului de formare a florii, a elementelor
florale, morfologia şi structura grăunciorului de polen, formarea gametofitului bărbătesc şi
femeiesc, inflorescenţa. De asemenea: cunoaşterea formei, mărimii şi greutăţii seminţelor,
caracterizarea structurală a seminţelor. În final se va prezenta modul de formare a fructelor,
clasificarea și răspândirea lor.

4.3. Floarea la Angiosperme

4.3.1. Originea ontogenetică a florii

Floarea se formează din mugurii florali sau micşti. Este un lăstar cu creştere limitată,
adaptată în scopul reproducerii sexuate, învelişul floral fiind frunze modificate, iar staminele
şi carpelele axe modificate.
Organele florale se formează în procesul de organogeneză florală, care este precedat
de organogeneza organelor vegetative. La plantele lemnoase organogeneza se desfăşoară în
două perioade de vegetaţie, separate prin dormanţă. În primul an are loc procesul de inducţie
florală şi de formare a primordiilor florale, iar în primăvara următoare se continuă dezvoltarea
cu înflorirea, rezultând polenul şi sacul embrionar şi apoi gameţii.

4.3.2. Morfologia organelor florale

O floare completă se compune din: pedicel, receptacul, înveliş floral, androceu şi

gineceu.
Pedicelul
Pedicelul, împreună cu receptaculul, formează axul florii, care este alcătuit din
internoduri. Astfel, pedicelul serveşte la prinderea florii pe tulpină şi este format din 1 - 2
internoduri. La baza internodului bazal se află bracteea, iar la baza internodului superior se
prind două bracteole.
Pedicelul poate fi lung, ca la cireş, scurt, ca la varză, sau poate lipsi la graminee şi
floarea se numeşte sesilă.

58
 Receptaculul
Receptaculul se găseşte la partea superioară a pedicelului şi pe el se inseră celelate
părţi ale florii. El poate fi de forme diferite: conic, cupă, disciform. Receptaculul concreşte cu
gineceul la măr, iar uneori este neconcrescut, deşi este bine dezvoltat, ca la cireş. La unele
specii, în partea internă a receptaculului se găsesc glande nectarifere (la cireş).
Învelişul floral
Învelişul floral reprezintă organele florale cu rol de apărare. El este reprezentat de
periant şi perigon, sau poate lipsi, florile fiind în acest caz nude sau golaşe (la salcie).
Periantul
Periantul este învelişul floral diferenţiat în caliciu şi corolă.
Caliciu
Caliciu (K) reprezintă totalitatea sepalelor. Ele au aspect şi culoare apropiată de cea a
frunzelor, uneori pot fi şi de alte culori. De regulă, caliciu este caduc după fecundare, dar poate
cădea în timpul înfloririi. Sepalele pot fi libere (caliciu dialisepal) sau unite (caliciu gamosepal).
Corola
Corola (C) este formată din petale, care se află în alternanţă cu sepalele, sunt diferit
colorate şi sunt caduce. Structura petalelor seamănă cu a unei frunze obişnuite, dar prezintă şi
trăsături specifice: existenţa papilelor secretoare, lipsa cloroplastelor, prezenţa cromoplastelor
sau a antocianilor în sucul vacuolar, prezenţa glandelor nectarifere.
Corola poate fi dialipetală sau gamopetală, după cum petalele sunt libere sau unite.
Corola dialipetală, după simetrie poate fi actinomorfă sau zigomorfă. Corola dialipetală
actinomorfă se întâlneşte la plantele din familiile Ranunculaceae, Rosaceae, Cruciferae.
În general la acest tip de corolă petalele au o zonă de inserţie mai îngustă numită
unguiculă, de lungimi diferite şi o parte mai lată, numită lamină. Aceasta poate fi întreagă,
bilobată, franjurată.
Corola dialipetală zigomorfă este caracteristică plantelor din familia Leguminoasae.
Ea este formată din 5 petale inegale: stindardul, 2 aripioare laterale şi carena alcătuită din 2
petale unite.
Corola gamopetală actinomorfă este foarte variată. Aceasta poate fi tubuloasă (tutun),
campanulată (la campanule), în formă de pâlnie (la volbură), de ulcior (la afin).
Corola gamopetală zigomorfă poate avea aspectul unei guri la urzica moartă, a unei
măşti (personată) la gura leului, sau a unui tub terminat cu o prelungire sub formă de lugulă la
păpădie. Corola are rol în polenizare, la atragerea insectelor. Corola este caducă, foarte rar
persistentă la fructificare.
Perigonul
Perigonul este învelişul floral simplu, care este reprezentat de totalitatea tepalelor.
Tepalele pot fi de culoarea petalelor, în cazul perigonului petaloid, la lalea, sau de culoarea
sepalelor, în cazul celui sepaloid la sfeclă.
Androceul
Androceul (A) reprezintă totalitatea staminelor. O stamină este alcătuită din filament,
conectiv şi anteră.
Filamentul poate fi simplu, la cele mai multe specii, dar el poate fi şi ramificat, la
ricin. Filamentele staminelor dintr-o floare, pot fi libere între ele, androceul în acest caz este
numit dialistemon. La acest tip de androceu filamentele pot fi egale sau inegale.

59
 Staminele cu filamentele inegale pot forma un androceu didinam, două stamine au
filamentele lungi şi două scurte sau androceu tetradinam la Brassicaceae, cu patru stamine
lungi şi două scurte.
Androceul gamotemon, cu staminele unite, poate fi monadelf, cu toate filamentele
unite, la bumbac; diadelf, cu două stamine unite şi una liberă, la mazăre; triadelf, cu staminele
unite în trei mănunchiuri la dovleac; poliadelf, în mai multe mănunchiuri la lămâi.
Staminele pot fi concrescute prin antere, formând androceul sinanter, de la majoritatea
plantelor Compositae.
Conectivul este continuarea filamentului în anteră.
Antera reprezintă cea mai importantă parte a staminei, în ea are loc formarea
polenului, respectiv gametofitul bărbătesc.
Antera se poate fixa pe filament prin bază, ca la măr, varză, sau prin partea dorsală,
mijlocie, ca la graminee. Antera este formată din două părţi simetrice numite loji sau tece,
aşezate de o parte şi de alta a conectivului. Fiecare teacă prezintă doi saci polenici, plini cu
polen, între care se află un şanţ lateral. Peretele anterei este format la exterior din: epidermă,
un ţesut mecanic întrerupt la nivelul şanţurilor laterale. Sub ţesutul mecanic se află ţesutul
tranzitoriu şi ţesutul tapet, ambele cu rol în hrănirea celulelor-mame care se formează în
interiorul sacilor polenici din care vor rezulta grăunciorii de polen.
Gineceul
Gineceul reprezintă totalitatea carpelelor dintr-o floare. Carpelele sunt organele
femeieşti de reproducere, care pot fi dispuse ciclic sau spirociclic pe receptacul.
Gineceul rezultă din concreşterea carpelelor prin marginile lor, reprezentând un organ
nou, caracteristic pentru Angiosperme, în care vor fi închise ovulele. Gineceul poate fi format
dintr-o singură carpelă sau din mai multe carpele: două la Umbelliferae, Labiatae,
Compositae, Gramineae; trei la Iridaceae, Liliaceae; cinci la Primulaceae; sau mai multe la
Rosaceae.
Într-o floare carpele pot fi libere şi gineceul se numeşte apocarp, sau unite între ele şi
gineceul se numeşte cenocarp.
După felul în care are loc concreşterea carpelelor, gineceul cenocarp poate fi:
eusincarp, paracarp şi lisicarp.
La gineceul eusincarp concreşterea are loc până în centru ovarului, împărţind cavitatea
acestuia în atâţia loculi câte carpele îl compun.
La gineceul paracarp carpelele concresc doar prin marginile lor, ovarul rămânând
unilocular; la gineceul lisicarp în ovar se formează tot un singur locul, în centru căruia se află
o coloană de ţesut placentar. Placenta sau ţesutul placentar este porţiunea din peretele ovarului
de care se prind ovulele. Carpela este formată din: ovar, stil şi stigmat.
Ovarul este partea cea mai importantă a carpelei, a gineceului în general, în loculii
căruia se organizează ovulele purtătoare de saci embrionari, în care se va forma oosfera.
După poziţia pe care o ocupă pe receptacul, ovarul poate fi superior, semiinferior şi
inferior. Ovarul superior este acela situat în vârful receptaculului, iar celelalte piese florale se
inseră mai jos de baza lui. Floarea cu astfel de ovar se numeşte hipogină.
Există şi flori perigine, la care ovarul este într-o scobitură a receptaculului, cu care nu
concreşte. Ovarul semiinferior este împlântat cel puţin pe jumătate în receptacul scobit şi
concreşte cu acesta. Ovarul inferior este complet împlântat şi concreşte cu receptacul. Florile

60
cu un astfel de ovar se numesc epigine şi caracterizează plantele mai evoluate de
Angiosperme.
În ceea ce priveşte structura ovarului, acesta prezintă o epidermă externă urmată de un
ţesut parenchimatic şi de o epidermă internă. Fiecare carpelă ce formează ovarul are un
fascicul conducător libero-lemnos, cu liberul orientat spre exterior, numit fascicul median. În
zonele de unire a carpelelor se află fasciculele laterale, care au aceeaşi orientare a liberului ca
la fasciculul median. În zona placentei, se află câte două fascicule placentare, cu ţesut liberian
orientat spre interior.
În cavitatea ovariană sau în loja ovarului, se află ovulele, care se prind de pereţii
ovarului prin placentă.
Modul cum se prind ovulele de placentă poartă numele de placentaţie.
Placentaţia poate fi parietală, când ovulele se prind de pereţii ovarului, sau centrală,
când ovulele se află în zona centrală a acestuia.
Ovulul prezintă la exterior două integumente: integumentul extern şi integumentul
intern. În partea sa terminală se află un mic orificiu numit micropil.
În interior se află un ţesut parenchimatic, mai mult sau mai puţin dezvoltat, numit
nucelă. La partea ei superioară, spre micropil se află calota. În centrul nucelei se găseşte sacul
embrionar. În interiorul său se află oosfera, alături de care se găsesc două sinergide, trei
antipode. În centrul sacului embrionar se află nucleul secundar. Toate componentele sacului
embrionar sunt haploide, cu excepţia nucleului secundar, care este diploid.
Ovulul prezintă un picioruş cu ajutorul căruia se prinde de placentă şi care se numeşte
funicul. Locul de prindere a funiculului de corpul ovulului poartă numele de hil. Prin funicul
trece fasciculul conducător libero-lemnos, care după ce intră în corpul ovulului se ramifică
într-un punct numit calază.
Ovulele pot avea forme variate, după raportul dintre poziţiile micropilului, calazei şi a
hilului:
- ovulul ortotrop sau drept are cele trei elemente pe aceeaşi linie, exemplu la nuc;
- ovulul anatrop este răsturnat cu corpul în lungul funiculului, concrescând cu acesta
pe o porţiune laterală numită rafă;
- ovulul campilotrop sau răsucit are o conformaţie deosebită, care face ca micropilul,
calaza şi hilul să fie foarte apropiate.
Numărul ovulelor în ovar variază la diferite familii, reducerea numărului de ovule
constituie un caracter de superioritate, de evoluţie a plantelor.
Stilul are lungimi diferite sau poate lipsi. Uneori, în cazul gineceului monocarpelar,
stilele pot rămâne libere, concreşterea carpelelor fiind limitată la ovar, în cazul inului. La cele
mai multe plante, stilul este în prelungirea ovarului, dar el se poate prinde lateral la plantele
din genul Potentilla.
Stigmatul poate fi prins direct de ovar, lipsind stilul, fiind un stigmat sesil, exemplu la
mac. El are suprafaţa total sau parţial acoperită cu papile secretoare ce vor reţine şi hrăni
grăunciorii de polen ajunşi pe stigmat.
Acesta are forme foarte diferite: stelat la mac, globulos la cartof, bifidat la floarea-
soarelui, trifidat la lalea, foliaceu la stânjenel, filiform la porumb, penat la grâu etc.

61
 Așezarea părţilor florale pe receptacul
La plantele mai puţin evoluate, părţile florii se inseră pe receptacul, de-a lungul unei
spirale, fiind o dispoziţie spiralată.
La angiospermele evoluate, cum sunt solanaceele, toate părţile florii se dispun pe
cercuri concentrice, fiind o dispoziţie ciclică.
La Ranunculaceae învelişurile florale sunt aşezate ciclic, iar staminele şi carpele sunt
dispuse spiralat, fiind dispoziţie hemiciclică.
Raportul dintre gineceu şi celelalte părţi ale florii
Gineceul poate fi superior când este fixat deasupra locului de prindere a celorlalte părţi
ale florii, exemplu la cartof, mazăre. În acest caz, celelalte părţi ale florii au o poziţie
hipogină.
Gineceul poate fi inferior, ca la măr, dovleac, iar celelalte părţi ale florii au o poziţie
epigină.
Există şi situaţia când gineceul ocupă o poziţie intermediară, este semiinferior, iar
părţile florii sunt perigine, fiind prinse în jurul gineceului, ca de exemplu la sfeclă.
Reprezentarea grafică a florii
Formula florală este reprezentarea grafică a organizaţiei florale cu ajutorul unor litere,
cifre şi diferite semne convenţionale. Ciclurile de piese florale se exprimă prin litere K -
caliciu, A - androceu, G - gineceu, P - perigon, iar numărul pieselor dintr-un ciclu prin cifre;
când acest număr este nedefinit se foloseşte semnul ∞. Verticelele cu piese de acelaşi fel se
leagă cu semnul +; elementele concrescute din cadru aceluiaşi ciclu se pun între paranteze
obişnuite ( ), iar verticelele concrescute între ele se închid cu paranteze [ ]. Când florile sunt
actinomorfe se pune în faţa formulei o *, iar când sunt zigomorfe se pune semnul |. Dacă
ovarul este inferior, deasupra cifrei se pune o liniuţă, iar dacă este superior liniuţa se pune sub
cifră. Lipsa unui verticil se marchează cu zero.
Exemple de formule florale: Lilium candidum: * P3+3 A3+3 G(3); Pisum sativum : / K(5)
C1+2+2 A(9)+1 G2; Solanum tuberosum: * K(5) [C5 A5] G(2); Daucus carota:* K5 C5 A5 G(2).
Diagrama florală ne arată proiecţia schematică a florii, făcută într-un plan
perpendicular pe axul florii, piesele florale fiind redate prin diferite semne convenţionale.
La florile ciclice piesele florale se dispun pe cercuri concentrice, la cele spirociclice pe
spirală. Sepalele, bracteea (B), bracteolele (b) se reprezintă prin arc asociat cu acoladă;
petalele, prin arce de cerc asociate; staminele prin secţiunea anterei; gineceul prin secţiunea
ovarului.
La florile dispuse în inflorescenţă deasupra diagramei se desenează axul inflorescenţei
(a).
Inflorescenţe
Dispoziţia florilor pe tulpină este un caracter constant în cadru anumitor grupe
sistematice, având valoarea de diagnoză şi depinde de modul de ramificare a tulpinii. Când
tulpinile sunt neramificate, ele se termină cu o singură floare; în acest caz florile sunt solitare,
ca la garoafă, lalea, narcise etc. Când tulpinile sunt ramificate, florile pot fi grupate în diferite
moduri, formând inflorescenţe, acestea la rândul lor fiind simple sau compuse.
După felul de creştere în lungime a axei principale, deosebim inflorescenţe
monopodiale (racemoase sau nedefinite) şi simpodiale (cimoase sau definite).

62
 Inflorescenţele monopodiale sau racemoase
1. Racemul. Florile sunt pedunculate şi inserate altern, la diferite niveluri ale axei
(salcâm).
2. Corimbul. Florile au pedunculi de lungimi diferite; inserându-se la niveluri
diferite ale axei, toate florile ajung aproape la acelaşi nivel (la păr, prun).
3. Spicul. Se aseamănă cu racemul, numai că florile sunt sesile (pătlagina); un spic
cu axa principală flexibilă, pedentă şi cu flori unisexuate se numeşte ament sau mâţişor
(salcie, plop, mesteacăn, stejar, nuc).
4. Spadix prezintă axul îngroşat şi susţine flori unisexuate, sesile, învelite de o
frunză modificată, numită spată (rodul pământului, cale, papură);
Tot spadix poate fi considerat şi ştiuletele (inflorescenţa femelă) de la porumb, care
este învelit de mai multe hipsofile numite pănuşi.
5. Umbela. Florile au peduncul de aceeaşi lungime, toate înserându-se în acelaşi loc
şi ridicându-se la aproximativ acelaşi nivel; totalitatea bracteelor de la baza florilor se
numeşte involucru (primula, ceapa, corn).
6. Capitulul. Axa principală este scurtă, mai mult sau mai puţin îngroşată,
globuloasă sau disciformă, uneori cu un involucru la bază. Florile sunt sesile sau scurt
pedunculate (trifoi, lucernă, sipica).
7. Calatidiul. Este asemănător cu capitulul, dar axa este lăţită: convexă (muşeţel)
sau disciformă (păpădie şi foarte multe specii de Compositae). Florile sunt sesile, iar
totalitatea bracteelor formează involucrul.
Inflorescenţele monopodiale pot fi compuse, formate din inflorescenţe simple de
acelaşi tip: racem copus (viţa-de-vie), spic compus (grâul şi multe alte Gramineae), corimb
compus, umbelă compusă, calatidiu compus.
8. Inflorescenţa simpodială sau cimoasă are o creştere finită şi înflorire
centrifugă. Prezintă un ax principal care se termină cu o floare, de la baza căreia se formează
una sau mai multe ramificaţii care, de asemenea, se termină cu o floare; ramificarea fiind
aceeaşi, floarea centrală este mai veche decât cele marginale. Se cunosc trei tipuri de
inflorescenţe simple: monocaziu, dicaziu, pleiocaziu.
9. Monocaziul. Ramificaţiile apar unilateral, atât axa principală, cât şi axele
secundare se termină cu câte o floare. Din această categorie fac parte: cima scorpioidă sau
cinul, cu varianta sa numită glomerul, când axele se scurtează foarte mult (sfecla de zahăr),
cima helicoidală sau bostrixul (crinul de toamnă), cima în evantai sau ropidiul (la iris), cima
seceră (Juncus).
10. Dicaziul. Axa principală se termină cu o floare, iar sub ea, la primul nod, se
formează două ramuri opuse, mai lungi ca axa principală, care se comportă ca şi aceasta; în
acest caz este o falsă dichotomie.
11. Pleiocaziul (cima multiplă). Axa principală se termină cu o floare, sub care
aproape din acelaşi loc se formează mai multe ramuri scundare dispuse în verticil.
Inflorescenţele mixte reunesc două sau mai multe feluri de inflorescenţe amintite:
racem cu umbelă (la iederă), corimb compus cu calatidii (la coada şoricelului) etc.

63
 4.3.3. Înflorirea (Anteza)

Înflorirea este procesul prin care are loc deschiderea învelişului floral şi etalarea
organelor de reproducere ale florii.
Dinamica înfloritului variază în funcţie de specie, de tipul de inflorescenţă, de factorii
de mediu. Astfel, în cazul inflorescenţei monopodiale înflorirea are loc de la baza acestora
spre vârf (acropetal), ca la racemul de varză, sau de la exterior spre centru (centripet), ca la
floarea-soarelui.
La inflorescenţele simpodiale înfloresc la început florile centrale şi apoi cele
exterioare (centrifug), ca la măr.
Unele specii sunt adaptate să înflorească primăvara devreme. Ele se numesc vernale,
ca de exemplu ruscuţa de primăvară. Cele ce înfloresc vara se numesc estivale, cum este cazul
plantei numite cocoşei de câmp. Alte plante înfloresc toamna şi se numesc automnale, ca
brânuşa de toamnă.
Aceeaşi specie înfloreşte la date diferite, în funcţie de altitudine şi de latitudinea
diverselor localităţi. Se constată o corelaţie între temperatură şi înflorit.
Durata înfloritului variază după specie, soi şi condiţiile de mediu. Astfel, la măr, cireş,
prun aceasta este de 6 - 12 zile, la bumbac de 2 - 3 luni. Durata înfloritului unei singure flori
este diferită: 3 - 4 ore la in şi zămoşiţă, 1 zi la bumbac, 2 zile la mac, 1 - 2 săptămâni la
crizanteme, 1 - 2 luni la unele orhidee tropicale.
Înflorirea şi înfrunzirea se petrec simultan la salcâm şi fag, dar la unele specii
înflorirea devansează înfrunzitul (ulm, corn, porumbar), iar la altele are loc după înfrunzire
(păr, cereale).
Deschiderea florilor în cursul unei zile are loc la ore diferite. Unele flori se deschid
dimineaţa devreme (inul, zorelele), altele se deschid seara (luminiţa, regina nopţii).
Cele mai multe flori se deschid în prima jumătate a zilei.

4.3.4. Polenizarea

Polenizarea este un proces care se desfăşoară în decursul înfloritului. Transportul

polenului de la antere pe stigmat poartă denumirea de polenizare. Polenizarea poate fi directă
sau indirectă.
A. Polenizarea directă se realizează cu polen propriu, format pe acelaşi individ,
respectiv din aceeaşi floare sau din flori diferite, de pe aceeaşi tulpină (geitonogamie). O
astfel de polenizare, cu polen din aceeaşi floare, se poate realiza la florile hermafrodite
homagame care se deschid (chasmogame), la florile cleistogame, la care androceul şi gineceul
ajung la maturitate când sunt în boboc sau de burduf la (orz).
Geitonogamia (polenizarea cu polen de pe aceeaşi tulpină) are loc la florile unisexuate,
monoice (porumb).
B. Polenizarea indirectă este polenizarea care se realizează cu polen de pe tulpini
diferite. Un astfel de polen poate proveni de la plante unisexuate dioice (cânepă), de la plante

64
unisexuate monoice, când vine de pe altă plantă şi de la plante hermafrodite dichogame, cu
flori protandre (porumb). De asemenea, se polenizează cu polen de pe alte tulpini, plantele
autosterile, cele al căror polen este steril sau există incompatibilitatea gameţilor. În acest caz
polenul poate germina, dar tubul polenic se blochează în drumul său.
Polenizarea indirectă mai poate fi dată şi de heterostilia unor flori, care având stilul
mai înalt decât staminele nu poate avea loc polenizarea.
Polenul poate fi transportat de diferiţi agenţi: gravitaţie, ţesuturi care facilitează
deschiderea anterei, insectele, vântul.

4.3.5. Structura grăunciorului de polen

Polenul are forme şi mărimi diferite. Este format din două celule haploide, una mică
numită celula generativă, şi una mai mare, celula vegetativă. La exterior, grăunciorul prezintă
un perete celular dublu, constituit din exină şi intină.
Exina se află la exterior şi este formată din celuloză, cutină şi polenină.
Ea este groasă şi adesea cu ornamentaţii în relief. Din loc în loc prezintă porţiuni
neîngroşate numite pori, care adesea sunt localizate în nişte şanţuri. Prin pori are loc formarea
tubului polenic.
Intina sau peretele intern al polenului este subţire, de natură celulozică.
Ajunşi la maturitate, grăunciorii de polen sunt puşi în libertate prin ruperea anterei.
Deschiderea acesteia se face în lungul unor linii transversale sau longitudinale, prin valve,
căpăcele, pori. Adesea în zona de deschidere celulele epidermice devin mucilaginoase,
uşurând ruperea peretelui anterei, iar stratul mecanic poate fi mai puţin dezvoltat sau chiar
întrerupt.

4.3.6. Fecundaţia

Fecundaţia este un proces complex, morfologic, fiziologic şi biochimic prin care se

realizează unirea gameţilor.
Acest proces se realizează în două faze: faza progamă, de germinare a polenului pe
stigmat, formarea tubului polenic şi înaintarea acestuia prin stil spre ovul; faza gamogamă, de
unire a gameţilor.
În prima fază grăunciorul de polen, care este reţinut de papilele stigmatului de un
lichid vâscos, germinează, intina formând tubul polenic printr-un por germinativ. Tubul
înaintează prin canalul stilar sau prin lichefierea pereţilor celulari.
În tubul polenic coboară nucleul celulei germinative urmat de nucleul celulei
generative. Acesta din urmă se divide şi rezultă doi gameţi bărbăteşti numiţi spermatii. Tubul
polenic pătrunde în ovul prin micropil, prin chalază la nuc, prin integumente la ulm.
În sacul embrionar, peretele tubului polenic se resoarbe şi conţinutul său se revarsă în
sacul embrionar.

65
 În faza a doua are loc unirea gameţilor. La angiosperme fecundaţia este dublă, întrucât
se formează doi zigoţi. Astfel, un gamet bărbătesc fecundează oosfera şi rezultă zigotul
principal, diploid, din diviziunea căruia va rezulta embrionul.
Al doilea gamet bărbătesc fecundează celula secundară şi rezultă zigotul secundar,
accesoriu sau vegetativ, care este triploid şi constituie punctul de plecare pentru formarea unui
ţesut nutritiv numit endosperm.
Fecundaţia constă în unirea protoplasmelor urmată de unirea nucleilor (cariogamie).
După fecundaţie, celelalte celule ale sacului embrionar, sinergidele şi antipodele, se
dezorganizează, iar zigoţii intră în repaus pentru puţin timp (una până la câteva ore), din care
ies mai întâi zigotul accesoriu.
Embrionul se poate forma şi în absenţa fecundaţiei din:
- oosferă, şi poartă numele de parteneogeneză, care poate fi haploidă sau diploidă, în
cazul în care se formează din arhespor în absenţa meiozei (păpădie).
- sinergide, şi este cunoscută sub numele de apogamie, embrionul fiind hapolid sau
diploid, ca şi în cazul anterior.
Celule ale nucelei, integumentelor şi se numeşte aposporie (zmeur, citrice).
Poliembrionia este formarea de embrioni prin amfimixie, apogamie şi aposporie.
Formarea de embrioni supranumerari poate avea loc din celule ale nucelei sau integumentelor,
care cresc şi ajung în sacul embrionar, rezultând embrioni de metafază.
Partenocarpia reprezintă formarea fructelor fără seminţe în absenţa fecundaţiei.
Acestea, de obicei, sunt mici. Ea poate fi autonomă, întrucât nu se produce polenizarea
sau fecundaţia, sau poate fi indusă, prin stropirea pomilor cu auxine sau gibereline, ce
împiedică fecundaţia.

4.4. Sămânţa

Sămânţa este prezentă la gimnosperme şi angiosperme. Se formează în urma unei

fecundaţii simple la gimnosperme şi a unei fecundaţii duble la angiosperme, prin procesul se
seminogeneză.

4.4.1. Morfologia şi structura seminţei

Forma seminţei este variată la angiosperme, fiind un caracter de recunoaştere a

speciilor. Ele pot fi: sferice la mazăre, reniforme la fasole, piriforme la viţa-de-vie, lenticulare
la linte.
Mărimea seminţelor variază între limite deosebit de mari. Seminţele Orchidaceaelor
sunt uşor vizibile, cele de castan ornamental sunt mari, iar la unii palmieri sunt foarte mari.
Greutatea seminţelor diferă în funcţie de mărimea lor. Astfel, la tutun 1 g de seminţe
cuprinde circa 10.000 seminţe, o sămânţă de bob cântăreşte 1 g, palmierul are sâmânţa de 1 kg.
Într-un fruct se pot forma: o sămânţă la piersic şi 20.000 la Orchidaceae.

66
 Seminţele variază şi prin culoarea lor, care poate fi: galbenă, brună, pestriţă.
O sămânţă este constituită din: tegument seminal, embrion, endosperm şi perisperm.
Tegumentul seminal reprezintă ansamblu de ţesuturi care învelesc şi protejează
sămânţa. El provine din integument sau integumentele ovulului.
În cazul în care se formează din două integumente, el este gros şi este diferenţiat în
testă şi tegmen, testa fiind mai groasă, dură şi multistratificată, iar tegmentul subţire.
Tegmentul seminal rezultat dintr-un integument nu este diferenţiat în testă şi tegmen şi
este subţire.
De asemenea, tegumentul seminal este mai subţire şi chiar redus (vâsc) în cazul
seminţelor formate în fructe indehiscente şi este de consistenţă tare în fructele dehiscente.
Suprafaţa lui poate fi netedă (fasole, ricin), reticulată (mac), alveolată (cuscută), cu
ţepi (neghina), cu peri formaţi pe toată suprafaţa tegumentului, care reprezintă fibra textilă la
bumbac, sau numai la baza seminţei, pe funicul (salcie, plop).
Anexele tegumentului seminal
Pe tegumentul seminal sunt prezente diferite formaţiuni, care au existat pe ovul sau au
rezultat ulterior. Acestea sunt: hilul, micropilul, chalaza, strofioza, carancula, arilul şi arilodul.
1. Hilul reprezintă cicatricea rămasă în urma ruperii seminţei de funicul şi, de
regulă, are o culoare diferită de tegumentul seminal. Forma şi mărimea lui sunt diferite.
Astfel, la fasole hilul are aspectul unei butoniere, la castanul ornamental hilul este ca o pată
mare, circulară.
2. Micropilul apare pe sămânţă sub forma unui por şi reprezintă porţiunea de
tegument seminal cu cea mai slabă rezistenţă, pe care o străpunge radicula embrionului în
timpul germinaţiei. În seminţele formate din ovul ortotrop micropilul este opus hilului, la cele
rezultate din ovule anatrope şi campilotrope, micropilul este apropiat de hil.
3. Rafa este o dungă proeminentă a tegumentului seminal, ea apare pe seminţele
formate din ovule anatrope sub forma unei ridicături (măr), cu contur circular (viţa-de-vie), a
unei bifurcaţii (ricin).
4. Strafiola reprezintă o excrescenţă mică, bituberculiformă (tuberculi gemeni,
situată în dreptul chalazei, la fasole).
5. Caruncula este o formaţiune proeminentă, în formă de neg, care rezultă din
proliferarea integumentelor în zona micropilară (ricin), astupând micropilul. Uneori el este
bogat în grăsimi şi se numeşte elaiosom (Viola).
6. Arilul se formează prin proliferarea din celulele integumentului din zona hilului,
are consistenţă cărnoasă şi înveleşte sămânţa ca o cupă (tisa) sau complet la nucuşoară, acesta
fiind aromat şi folosit drept condiment.
7. Arilodul are aceeaşi origine ca şi caruncula, însă se extinde pe toată suprafaţa
seminţei. La salba moale arilodul este roşu.

4.4.2. Anatomia tegumentului seminal

Tegumentul seminal prezintă structuri diferite. Cele mai multe seminţe au tegumentul
seminal format din testa şi tegmen şi sunt seminţe biteguminate.

67
 Testa este învelişul extern, cu rol protector şi este constituit din unul sau mai multe
rânduri de celule lignificate.
Testa prezintă un rând de celule, inegale şi puternic lignificate la neghină.
La fasole şi la alte plante, testa este formată din două rânduri de celule. Stratul extern,
numit şi strat palisadic, este format din sclereide lungi, iar stratul al doilea din osteosclereide
şi poartă numele de strat mosor. Stratul palisadic prezintă o linie luminoasă, determinată de o
anumită structură a peretelui celular care îi asigură impermeabilitatea.
Testa pluristratificată se întâlneşte la seminţele de măr, ea fiind formată din
sclerenchim fibros. La măr, stratul extern al testei, prezintă pe pereţii externi depuneri de
substanţe pectice, care în prezenţa apei se umflă, determinând în final dezorganizarea
peretelui celular, afectând astfel întreaga testa în procesul germinaţiei seminţei.
Tegmenul prezintă mai multe rânduri de celule, care au pereţii subţiri. El are rolul de a
se îmbiba şi reţine apa, comparându-se cu un ţesut acvifer.
Seminţele uniteguminate, în testa şi tegmen, au tegumentul seminal format dintr-un
rând de celule, fie din mai multe rânduri de celule asemănătoare. La unele graminee
tegumentul este distrus, fiind reprezentat de o linie brunie, iar la unele plante parazite este
complet redus.

4.4.3. Embrionul

Embrionul rezultă din dezvoltarea zigotului principal şi reprezintă partea cea mai
importantă a seminţei, întrucât din el se formează viitoarea plantă. El este format din radiculă,
hipocotil, muguraş şi 1 - 2 cotiledoane.
În sămânţă, embrionul poate fi situat: central (ricin), în mijlocul endospermului,
periferic, în jurul endospermului, sub tegumentul seminal (sfecă), bazal (grâu).
Forma embrionului, de asemenea, este diferită. El poate fi: drept (ricin), curbat (tutun),
spiralat (cartof). Cotiledoanele pot fi două la dicotiledonate, unul la monocotiledonate şi pot
lipsi la plantele parazite.
Formarea embrionului
Zigotul principal format în urma fecundaţiei are o perioadă de repaus variabilă în
funcţie de specie, care poate fi de la câteva ore până la câteva luni. Zigotul se divide mitotic
printr-un perete transversal în două celule suprapuse, una apicală şi alta bazală. Din celula
apicală sau superioară se formează suspensorul, prin diviziuni mitotice repetate, transversale.
Celula inferioară se divide printr-un perete longitudinal, rezultând proembrionul
bicelular. Urmează o a doua diviziune printr-un perete perpendicular pe perete anterior,
rezultând proembrionul tetracelular.
O a treia diviziune are loc printr-un perete transversal pe cei doi anteriori, rezultând 8
celule. În continuare, celulele se divid periclinal, rezultând un proembrion globulos, care are o
formă bilobată, fiecare lob reprezentând un cotiledon. Între cele două cotiledoane se formează
apexul, respectiv muguraşul, sub care se formează hipocotilul şi la capătul suspensorului,
dintr-o celulă numită hipofiză se formează radicula. Suspensorul se resoarbe. Acest tip de
formare a embrionului este cel mai răspândit.

68
 La graminee este un tip specific de embriogeneză, caracterizat prin aceea că primele
diviziuni sunt oblice, fapt care duce la o structură dorsiventrală a proembrionului şi
embrionului.

4.4.4. Endospermul

Endospermul se formează din zigotul accesoriu. El este un ţesut de depozitare a

substanţelor de rezervă în sămânţă. După natura acestor substanţe, endospermul este
amidonos, conţinând amidon în grăuncioarele de amidon, proteic, cu aleuronă (graminee),
oleaginos, cu grăsimi (ricin), cărnos, cu hemiceluloze (curmal), gelatinos, cu substanţe pectice
(glădiţa).
În urma formării embrionului, endospermul poate fi consumat de acesta, iar
substanţele de rezervă sunt depozitate în parenchimul cotiledonar, aceste seminţe fiind
exalbuminate (fasole).
Formarea endospermului
Zigotul accesoriu începe să se dividă înaintea zigotului principal şi mult mai rapid.
Se cunosc trei tipuri de formare a endospermului: nucleat, celular şi intermediar.
Endospermul nucleat se caracterizează prin apariţia a numeroşi nuclei, rezultaţi prin
diviziunea repetată a nucleului zigotului accesoriu. Nuclei rezultaţi se dispun parietal în sacul
embrionar, această fază fiind cunoscută la graminee ca faza de „coacere în lapte”, ea fiind de
lungă durată în sămânţa de cocotier. Ulterior apar pereţii despărţitori, rezultând celule de la
exterior spre interior, faza aceasta fiind cunoscută la cereale ca faza de coacere în ceară.
Endospermul celular se formează prin diviziuni mitotice tipice, în procesul diviziunii
rezultând celule. Acest tip de endosperm este caracteristic plantelor mai evoluate, respectiv
gamopetalidelor.
Endospermul de tip intermediar se întâlneşte la plante mai puţin evoluate şi constă în
formarea a două celule inegale din diviziunea zigotului accesoriu. Celula mai mare dă naştere
unui endosperm de tip nuclear, iar celula mai mică are rolul de haustor, ea extrăgând
substanţele nutritive din nucelă.

4.5. Fructul

Fructul este un organ specific angiospermelor, care protejează sămânţa şi rezultă în

urma dublei fecundaţii prin procesul de carpogeneză.
Fructul se formează din peretele ovarului, la care uneori pot participa şi alte părţi ale
florii şi inflorescenţei.
Fructul poartă numele de pericarp şi este constituit din epicarp, mezocarp şi endocarp.
Epicarpul provine din epiderma ovarului şi, uneori, din câteva rânduri ale
parenchimului extern ale ovarului. El poate fi neted (mac) sau prevăzut cu ghimpi (ricin). La
fructele cărnoase, epicarpul este pruinos (prun), pubescent (cais).

69
 Mezocarpul provine din parenchimul ovarului. La fructele cărnoase, mezocarpul este
sediul substanţelor de rezervă.
Endocarpul rezultă din epiderma internă a ovarului, sau din câteva rânduri de celule
interne ale mezocarpului. El poate fi subţire, dur, format din sclereide sau poate lipsi la unele
fructe cărnoase.
Clasificarea fructelor
Fructele se clasifică având în vedere tipul de gineceu, evoluţia lui în fruct, consistenţa
pericarpului, dehiscenţa sau indehiscenţa fructelor, ţinându-se astfel seama de criteriile
morfologice şi filogenetice.
Se disting:
A. fructe monantocarpe, care rezultă dintr-o singură floare;
B. fructe cenantocarpe, care se formează dintr-o inflorescenţă.
Fructele monantocarpe cuprind fructe monocarpe sau fructe simple şi policarpe
reprezentate de mericarpice şi multiple.
1. Fructe simple
Fructele simple rezultă din ovar monocarpelar, pluricarpelar şi gamocarpelar şi din
gineceu pluricarpelar, dialicarpelar concrescut cu receptaculul.
În funcţie de consistenţă, aceste fructe se pot diferenţia în: fructe uscate şi fructe
cărnoase.
a) Fructele uscate
Fructele uscate au pericarpul uscat alcătuit din epicarp cu celule cutinizate, mezocarp,
reprezentat de celule parenchimatice şi sclerificate. La fructele dehiscente celulele sclerificate
se dispun în planuri diferite, favorizând deschiderea acestora. Endocarpul la aceste fructe este
lignificat. Fructele uscate pot fi, la rândul lor: dehiscente şi indehiscente.
Fructele uscate dehiscente:
- Folicula provine dintr-un ovar monocarpelar, iar la maturitate se deschide pe o
singură linie, care corespunde liniei de unire a marginilor carpelei.
- Păstaia se formează din ovar monocarpelar şi se deschide la maturitate în lungul
liniei de satură şi a nervurii mediane, rezultând două valve. Este fructul caracteristic
leguminoaselor.
- Silicva rezultă din gineceu tetra carpelar, la care carpele concresc prin marginile lor,
dar care este bilocular prin formarea septumului, un perete care uneşte carpelele
fertile, pe care se formează seminţele. Acest fruct se deschide pe patru linii de o
parte şi de alta a septumului. El este de trei ori mai lung decât lat (varza).
- Silicula are aceleaşi caracteristici, însă lungimea fructului este egală cu lăţimea
acestuia şi poate avea forme variate.
- Capsula este fructul care se formează din ovar pluricarpelar, gamocarpelar. Ea se
poate deschide pe linii longitudinale, rezultând două sau mai multe valve. În acest
caz capsula este valvicidă, prin dinţi, capsula fiind denticulată, prin pori sau prin
căpăcel.
Fructe uscate indehiscente:
- Achena se formează din ovar monocarpelar şi pluricarpelar, gamocarpelar,
pericarpelar fiind liber de sămânţă (floarea-soarelui).

70
 - Cariopsa rezultă din ovar monocarpelar, pericarpul fiind concrescut cu sămânţa
(grâu).
- Samara este o achenă la care pericarpul se extinde unilateral devenind aripat (frasin).
- Silicvă indehiscentă la ridiche.
- Siliculă indehiscentă la urda vacii.
- Lometa este o silicvă indehiscentă, îngustată între seminţe.
b) Fructe cărnoase
Fructe cărnoase indehiscente
Aceste fructe prezintă pericarpul integral sau parţial cărnos.
- Baca are pericarpul integral cărnos, el fiind format din pieliţă, la care participă
epicarpul şi pericarpul colenchimatic, mezocarpul cărnos, parenchimatic, de
depozitare şi endocarp subţire, care delimitează lojile seminale. Unele bace au ţesut
placentar bine dezvoltat (tomate).
- Hesperida, spre deosebire de bacă, prezintă epicarpul cu pungi secretoare,
mezocarpul spongios, alb, iar endocarpul bine dezvoltat, format din celule lungi,
fuziforme, care reprezintă partea comestibilă a fructului (citricele).
- Melonida rezultă din ovar tricarpelar, gamocarpelar, inferior, la care participă şi
receptaculul. Din receptacul se formează epicarpul care este de obicei lignificat.
- Mezocarpul este cărnos, endocarpul subţire, iar ţesutul placentar bine dezvoltat,
acesta fiind partea comestibilă (pepenele verde).
- Drupa este un fruct parţial cărnos, alcătuit din epicarp şi hipocarp, mezocarpul
cărnos, parenchimatic, bogat în substanţe de rezervă şi endocarpul sclerificat, tare,
care formează sâmburele (prun, piersic, măslin).
- Poama este un fruct de origine mixtă, carpelară şi receptaculară, care provine din
gineceu 5-carpelar dialicarpelar concrescut cu receptaculul. El reprezintă epicarp şi
hipocarp, un mezocarp cărnos, masiv şi un endocarp cartilaginos, reprezentat de
lojile seminale. Epicarpul şi mezocarpul sunt de origine receptaculară, iar
endocarpul de origine carpelară.
Fructe cărnoase dehiscente:
- Drupa parţial dehiscentă este caracteristică nucului, migdalului şi prezintă însuşirea
ca epicarpul şi mezocarpul să crape şi să se desprindă de endocarp, care este dur.
- Melonida la plesnitoare îşi expulzează conţinutul prin partea bazală în urma
desprinderii de pedicel.
c) Fructe multiple sau policarpe
Aceste fructe se formează din gineceu pluricarpelar, dialicarpelar. Ele pot fi de
consistenţă cărnoasă sau uscată.
Fructe multiple uscate dehiscente:
- Polifolicula prezintă două sau mai multe folicule (spânz).
Fructe multiple uscate indehiscente:
- Poliachena constituită din mai multe achene, formate din gineceu pluricarpelar,
dialicarpelar (măceş).
- Polisamara este un fruct format din mai multe samare.
Fructe multiple cărnoase:
- Polidrupa este un fruct format din mai multe drupe mici şi poate fi întâlnit la zmeur.

71
 d) Fructe mericarpice
Aceste fructe se formează din ovar gamocarpelar. La maturitate aceste fructe se desfac
în fructe parţiale, în mericarpe, dintr-o floare rezultând două sau mai multe fructe, cum sunt:
diachena, tetraachena.
2. Fructe compuse (cenantocarpe)
Fructe compuse sunt fructele care se formează dintr-o inflorescenţă.
Glomerurul este fructul sfeclei, care rezultă dintr-o inflorescenţă cimoasă scurtă, cu
2 - 6 flori, la care învelişurile florale lignificate cuprind fructele propriu-zise, care sunt
achene.
Scoroza este un fruct cărnos, la care învelişurile florale cărnoase cuprind fructele
propriu-zise.

4.6. Rezumat

Florea se formează din mugurii florali sau micşti. Este un lăstar scurt cu creştere
limitată, adaptată în scopul reproducerii sexuate, învelişul floral fiind frunze modificate, iar
staminele şi carpelele axe modificate.
O floare completă este formată din pedicel, receptacul, înveliş floral, androceu,
gineceu. Învelişul floral este reprezentat de periant şi perigon sau poate lipsi. Androceul
reprezintă totalitatea staminelor. O stamină este alcătuită din filament, conectiv şi anteră.
Antera este formată din două părţi simetrice, numite loji sau tece. Fiecare teacă prezintă doi
saci polenici, plini cu polen. Un grăuncior de polen este format din două celule haploide, o
celulă generativă şi o celulă vegetativă. Formarea gametofitului bărbătesc începe din faza de
primordiu al anterei şi se desfăşoară în cinci etape: microarheosporogeneza, microsporo-
geneza, eliberarea microsporilor, formarea polenului. Gineceul reprezintă totalitatea
carpelelor. Carpela reprezintă o parte bazală numită ovar, în care sunt adăpostite ovulele.
Ovarul se continuă cu stilul şi se termină cu stigmatul.
Formarea gametofitului femeiesc se desfăşoară în trei etape: macroarheosporogeneză,
microsporogeneză, macrogametogeneză.
Floarea purtată de un ax neramificat (pedicel) este o floare solitară. Ea poate fi
terminală (lalea) în vârful tulpinii sau ramificată acesteia sau poate fi axilară. Când axul se
ramifică şi fiecare ramificaţie prezintă o floare, ansamblul florilor formează inflorescenţă
susţinută de un pedicel. În funcţie de tipul de ramificaţie şi de sensul înfloririi, inflorescenţele
se împart în inflorescenţe racemoase, inflorescenţe cimoase şi mixte. Inflorescenţa racemoasă
sau nedefinită este reprezentată de racem, corimb, spic, spadix, umbelă, capitulul, calatidiul.
Inflorescenţa cimoasă este o creştere finită şi înflorire centrifugă, este reprezentată de
monocaziu, dicaziu, pleiocaziu. Inflorescenţa mixtă reuneşte două sau mai multe feluri de
inflorescenţe amintite. Înflorirea este procesul prin care are loc deschiderea învelişului floral
şi etalarea organelor de reproducere ale florii. Dinamica înfloritului variază în funcţie de
specie, de tipul de inflorescenţă, de factorii de mediu. Durata înfloritului variază după specie,
soi şi condiţiile de mediu.

72
 Polenizarea reprezintă transportul polenului de la antere pe stigmat. Poate fi directă
sau indirectă. Polenizarea directă se realizează cu polen propriu, format pe acelaşi individ.
Polenizarea indirectă se realizează cu polen de pe tulpini diferite.
Fecundaţia este un proces complex, morfologic, fiziologic şi biochimic prin care
gameţii se unesc.
Sămânţa se formează din ovul în urma unei fecundaţii simple la gimnosperme sau
duble la angiosperme. Forma seminţelor este variată: sferică, reniformă, piriformă, lenticulară,
fiind un caracter de recunoaştere a speciilor. Mărimea şi greutatea seminţelor variază între
limite mari, în funcţie de specie. O sămânţă este constituită din tegumentul seminal, embrion,
endosperm şi perisperm. Tegumentul seminal reprezintă ansamblul de ţesuturi care învelesc şi
protejează sămânţa, prezentând diferite formaţiuni numite anexe. Cele mai multe seminţe au
tegumentul seminal format din testa şi tegmen, fiind seminţe biteguminete.
Embrionul rezultă din dezvoltarea zigotului principal şi reprezintă partea cea mai
importantă a seminţei, deoarece din acesta se formează viitoarea plantă. Este format din
radiculă, hipocotil, muguraş şi 1 - 2 cotiledoane.
Endospermul se formează din zigotul accesoriu. El este un ţesut de depozitare a
substanţelor de rezervă în sămânţă.
Perispemul rezultă din nucela ovulului, este un ţesut parenchimatic de depozitare a
substanţelor de rezervă.
Fructul este un organ specific angiospermelor, care protejează sămânţa şi rezultă în
urma dublei fecundaţii, prin procesul de carpogeneză.
Fructul se formează din peretele ovarului, la care uneori pot participa şi alte părţi ale
florii şi inflorescenţei. Fructul poartă numele de pericarp şi este constituit din epicarp,
mezocarp şi endocarp. Fructele se clasifică având în vedere tipul de gineceu, evoluţia lui în
fruct, consistenţa pericarpului, dehiscenţa sau indehiscenţa fructelor, urmărind criteriile
morfologice şi filogenetice.
Se disting astfel fructe monantocarpe, care rezultă dintr-o singură floare şi fructe
cenantocarpe care se formează dintr-o inflorescenţă. Fructele monantocarpe formează fructe:
monocarpe sau fructe simple şi policarpe reprezentate de mericarpice şi multiple.
Fructele simple, după consistenţă se pot diferenţia în fructe uscate şi fructe cărnoase.
Fuctele uscate au pericarpul uscat alcătuit din epicarp cu celule cutinizate şu mezocarp cu
celule parenchimatice şi sclerificate.
Fructelre uscate pot fi dehiscente şi indehiscente. Fructelre uscate dehiscente sunt:
folicula. păstaia, silicva, salicula, capsula. Fructele uscate indehiscente sunt: achena, cariopsa,
samara, silicva indehiscentă, silicula indehiscentă, lometa.
Fructele cărnoase indehiscente prezită pericarpul integral sau parţial cărnos, sunt
reprezentate de: baca, hesperida, melonida, drupa, poama.
Fructele cărnoase dehiscente sunt drupa parţial dehiscentă şi melonida la plesnitoare.
Fructele multiple sau policarpice se formează din gineceu pluricarpelar sau
dialicarpelar, pot fi de consistenţă cărnoase sau uscate. Fructele multiple uscate dehiscente
sunt: polifolicula, cele indehiscente sunt reprezentate de poliachenă, polisamara; fructele
multiple cărnoase sunt polidrupa.
Fructele compuse sunt cele formate dintr-o inflorescenţă exemple: glomerula, scoroza.

73
 După răspândirea fructelor şi seminţelor sunt autohore, alohore, zoohore, ornitohore,
hidrohore.

Cuvinte cheie: fructul, alcătuire, clasificare, răspândire, sămânţa, morfologie şi

structură, floarea, morfologia şi anatomia organelor florale.

4.7. Autoevaluare

1. Ce este inducţia florală?

2. Prezentaţi, printr-un desen, care sunt elementele structurale ale unei flori.
3. Ce diferenţiază periantul?
4. Ce este androceul?
5. Ce este gineceul?
6. Explicaţi modul de formare a gametofitului bărbătesc.
7. Explicaţi modul de formare a gametofitului femeiesc.
8. Prezentaţi inflorescenţele racemoase.
9. Prezentaţi inflorescenţele cimoase.
10. Ce este polenizarea, câte tipuri cunoaşteţi?
11. Care este forma, mărimea şi greutatea seminţelor (exemple)?
12. Ce caracteristici structurale prezintă seminţele?
13. Care este structura tegumentului seminal?
14. Cum se formează embrionul?
15. Ce reprezintă endospermul şi perispermul?
16. Ce este fructul şi cum se formează?
17. Prezentaţi fructele simple uscate.
18. Prezentaţi fructele simple cărnoase.
19. Prezentaţi fructele multiple.
20. Explicaţi modul de răspândire a fructelor şi seminţelor.

4.8. Concluzii

Prezentarea în ansamblu a morfologiei și anatomiei florilor, semințelor și fructelor

face posibilă cunoașterea modalităților de înmulțire a plantei și de inițiere a unui nou ciclu
ontogenetic în vederea asigurării perpetuării speciei.

74
 4.9. Bibliografie

1. Andrei M. – Anatomia plantelor. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1987.

2. Anghel Gh., Chirilă C., Baciu E., Turcu Gh. – Botanica. Lito, IANB, Bucureşti,
1979.
3. Anghel I. – Citologia vegetală. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
4. Borek V. s.a. – Soil Sci. Soc. An. J., 1996.
5. Callison S.T. s.a. – ANN. Bot., 1992.
6. Ciobanu I. – Morfologia plantelor. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971.
7. Ciocârlan V. – Flora ilustrată a României, vol. 1, 2. Ed. Ceres, Bucureşti, 1990.
8. Coste I. – Curs de botanică, partea I – Morfologia şi anatomia plantelor. Lito,
Timişoara, 1993.
9. Davis A.R. s.a. – Can. J. Bot., 1992.

75